PRECAUŢIA-FUNDAMENT AL RĂSPUNDERII CIVILE ŞI

PERSPECTIVA GLOBALIZĂRII SOCIETĂŢII

Moise Bojincă, conf. univ. dr.

Universitatea „Constantin Brâncuşi”, Tg-Jiu

1. Preliminarii
Precauţia este un principiu juridic relativ nou – apărut la începutul anilor ’80 în domeniul
dreptului mediului.
La prima vedere el pare a fi o pură abstracţie. Necunoscut cu trei decenii în urmă, a devenit în
cursul anilor ’90, o realitate juridică de neocolit, care a eclipsat majoritatea celorlalte principii ale
dreptului, chiar dacă este, a fost şi este contestat cu pasiune de unii şi acceptat cu entuziasm de
alţii.
Astăzi, atật în dreptul internaţional cật şi în dreptul comunitar, ocupă un loc important şi
se extinde, fără complexe, spre sistemele juridice naţionale ale statelor dezvoltate.
Conceptul de precauţie desemnează răspunderea întemeiată pe incertitudine,
întruchipează o ficţiune, ce fundamentează o răspundere fără obiect. În mod paradoxal acest
concept s-a impus nu numai în doctrină, ci şi în dreptul pozitiv. Acest lucru se datorează
faptului că, în situaţia în care se găseşte astăzi societatea nimeni nu poate prevedea viitorul şi
firesc, noile riscuri generate de dezvoltarea necontrolată a ştiinţei şi tehnicii, se impune ca un
imperativ necesitatea existenţei, un remediu în plan juridic, care să sancţioneze pe cei care nu
adoptă un comportament consonatic noii situaţii existenţiale.
Actualmente se găseşte într-o expansiune de o rapiditate nemaiậntậlnită în istoria
dreptului, în cậmpul juridic şi social, expansiune care poate provoca în domeniul răspunderii
civile o adevărată lovitură de teatru, prin schimbarea raţiunilor sale filosofice şi juridice pe fondul
rapidităţii evoluţiei societăţii.
Ast, civilizaţia lui „homo sapiens” construită de mai bine de cinci şi transformată în
ultimele două secole în civilizaţia lui „homo economicus” pare să devină cu o viteză
înspăimântătoare civilizaţia lui „homo cataastrophicus”, odată cu trecerea de la societatea
industrială la cea tehnologică.1
Răspunderea morală a omului, diluată odată cu afirmarea răspunderii lui civilă, devine
insuficientă atunci cậnd este în joc soarta planetei şi a generaţiilor viitoare, când raţionalitatea
ştiinţei, intervine brutal în domeniul vieţii, putând răsturna nu numai ordinea naturii ci şi soarta
omenirii1.
Mutaţia din morală a fost conjugată cu ruptura epistemologică în sensul că acel respect
pe care şi-l acorda ei însăşi acea societate a lui homo sapiens cu valorile şi imperfecţiunile sale, în
secolul al XIX – lea în contextul societăţii industriale a dispărut ca urmare a faptului că natura a
fost considerată un rezervor inepuizabil de resurse şi în acelaşi timp o ladă de gunoi pentru
deşeurile exploatării resurselor facută în slujba omului şi al progresului.

1
Constantin Teleagă, Armonizarea legislativă cu dreptul comunitar în domeniul dreptului civil. Cazul răspunderii
pentru produsele defectuoase, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002.
1
Han Jonas, Le principe de responsabilite, Paris 1990, p-174

297
 Mai mult, secolul al XX-lea a continuat tradiţia căreia i s-a adăugat, prin intermediul
tehnicii militare, mijloace de distrugere de neimaginat în trecut, capabile de a polua chiar şi lada
cu gunoi moştenită de la un proces de industrializare necontrolat.
A fost nevoie ca obiectivul creşterii cantitative să atingă o masă critică pentru ca
omenirea să-şi dea seama de capacitatea proprie de autodistrugere, pentru ca ceva să înceapă să
se schimbe.
Însă această schimbare este lentă şi problematică, pentru că natura răspunde încet la
agresiunea societăţii tehnologice, ori, devine incapabilă să-şi măsoare timpul cu acelaşi etalon cu
care „Prometeul dezlănţuit” se lansa în cucerirea universului, pierzậndu-şi pe drum simţul
măsurii.
Tot domeniul dreptului mediului, unde precauţia îşi are sorgintea, s-a născut şi principiul
conform căruia cel ce poluează plăteşte, precum şi pricipiul prevenţiei.
Principiul potrivit căruia „poluantul plăteşte” se integrează într-o răspundere civilă
clasică, în sensul că se pot regăsi elementele constitutive ale răspunderii civile, adică fapta celui
care poluează, urmarea acesteia constând în distrugerea mediului, raportul de cauzalitate între
faptă şi urmarea acesteia şi greşeala celui care a acţionat.
Principiul prevenţiei se situează pe o treaptă superioară, în sensul că obligaţia de a
interveni înainte ca prejudiciul să se producă. Dacă prejudiciul este cert, relaţia cauzală între
acţiunea care trebuie oprită şi omisiunea sau pasivitatea care trebuie să ia sfậrşit este evidentă.
Precauţia este mult mai complexă. Ea reprezintă o anticipare în sensul că prejudiciul nu
s-a produs, iar eventualitatea producerii lui nu este demonstrată incontestabil şi nici
demonstrabilă.
Riscul este deci necesar, iar realizarea lui este numai posibilă, eventual plauzibilă.
Deci, este vorba de o acţiune preventivă, anticipată în contextul incertitudinii cu privire la
risc, dificil de definit dar care are totuşi o aplicare în dreptul pozitiv.
În contextul în care prejudiciul este incert şi cậnd realizarea riscului ar avea asemenea
consecinţe încật reparaţia - revenirea la situaţia anterioară este exclusă - prejudiciul prelungindu-
se timp de generaţii, dimensiunile sunt imprevizibile şi incalculabile.
De aceea integrarea sa în sistemul de drept pare dificilă dacă nu imposibilă.
Numai că, aşa cum afirmă Nicolas de Sadeleer 2 dreptul este pe cale să se modifice şi nu
numai dreptul ci şi administrarea acestuia, în sensul trecerii de la modelul unei justiţii legaliste,
formale şi logice la o justiţie teleologică al cărui deziderat este acela al găsirii soluţiilor adevărate
în raport cu obiectivul ales. Numai într-un asemenea context, precauţia îşi găseşte locul.

2. Precauţia în dreptul internaţional

Calificarea precauţiei ca principiu de drept a început în domeniul poluării umane.

Pentru prima dată la o conferinţă cu privire la protecţia Mării Nordului împotriva
poluării, ţările riverane au subliniat necesitatea aplicării principiului precauţiei pentru prevenirea
deversării substanţelor periculoase în aceasta.
La finele deceniului IX-lea, cu ocazia mai multor convenţii internaţionale cu privire la
protecţia mediului marin şi al cursurilor de apă [Londra, Helsinki, Paris, Sofia]3 a fost enunţat
principiul precauţiei fără însă a fi formulat şi definit satisfăcător.
S-a extins apoi şi la celălalte forme de poluare a atmosferei şi a solului şi a fost
proclamat ca principiu general al mediului de organizaţiile specializate ale Naţiunilor Unite.

2
Nicolas de Sadeleer, Le statut juridique do principe de Precaution en drast communautaire; Du slogan ‘a la
rėin cohiers du droit europėen, nr. 1-2 / 2001, p-116.
3
Conferinţa de la Sofia din 1994 pentru protecţia durabilă a Dunării a evocat principiul precauţiei în scopul
consetvării apei.

298
 Principiul precauţiei a dobậndit consacrare universală la Conferinţa pentru Mediu şi
Dezvoltare de la Rio de Janeiro, care îl menţionează în declaraţia sa din 13 iunie 1992 ca
instrument juridic neconstrậngător pentru protecţia mediului 4.
Întrucật consensul a fost dificil de realizat şi Conferinţa a enunţat principiul în termeni
ponderaţi afirmậnd că : “absenţa certitudinii ştiinţifice absolute nu trebuie să servească de pretext
pentru a amậna pentru mai tậrziu adoptarea unor măsuri efective vizậnd prevenirea degradării
mediului” 5.
În pofida formulării sale finale, după Conferinţa de la Rio, principiul precauţiei a fost
reluat în majoritatea actelor internaţionale ori-sau multilaterale cu privire la protecţia mediului.
Datorită caracterului său universal unii autori îl consideră o regulă de cutumă 6 iar alta îl
integrează în domeniul cvasi juridic numit “soft law”.
Cu toate acestea, pậnă în prezent, jurisprudenţa internaţională nu l-a acceptat, refuzậnd
să-l ia în considerare 7.
3. Precauţia în dreptul comunitar

Precauţia, ca principiu juridic, se găseşte înscrisă şi în prevederile Tratatului

Comunităţilor Europene. Astfel art. 174 al. 2 [anterior 130 R alin 2] prevede că: “Principiile
precauţiei şi al acţiunii preventive, principiul corectării cu prioritate la sursa prejudiciilor aduse
mediului şi principiul poluantul plăteşte, constituie temeiul politicii comunitare în domeniul
mediului”.
Este de menţionat că deşi principiul precauţiei a fost introdus în legislaţia primară
europeană numai din 1992 prin Tratatul de la Mastricht, spre deosebire de celălalte care figurează
deja în Actul Unic European din 1986, acesta a reuşit să le eclipseze pe calălalte două principii.
Acest lucru s-a produs pentru că în decursul deceniului trecut, Europa a cunoscut două
catastrofe greu de imaginat cu cậţiva ani în urmă, deşi ele existau deja şi anume cea a sậngelui
contaminat şi boala vacii nebune.
Cu toate că principiul este înscris în tratat, el nu ocupă în drept locul pe care-l merită. Cu
rare excepţii, reglementările care fac referire la principiu sunt lipsite de semnificaţie reală 8.
Singurele reglementări serioase care invocă principiul precauţiei se referă la evaluarea
riscului pentru om şi mediu a substanţelor periculoase9 dar mai ales cele legate de biotehnologie,
domeniu privilegiat al aplicării acestui principiu.

4
Constantin Teleagă, op. cit. p-72.
5
La perpective Communautaire du principe de Precaution in Revue de Marche Commun et l’unitare Europeenne nr.
450 / 2001, p-447.
6
Cutuma poate exista şi în afara dreptului. Ea poate avea forţă obligatory şi poate înlocui lacunele legii. În acest caz
ea nu intră în conflict cu legea., a se vedea Ch Laroumet, Droit civil, la introduction a l’etude do droit civile, Paris,
Economica 1995, p-183
7
Ne referim la trei hotărậri promovate în cursul anului 1997. Refuzul Ungariei de a respecta tratatul cu fosta
Cehoslovacie privitor la construcţia barajului de la Gabaikovo pe Dunăre n-a fost admis de Curtea Internaţională de
Justiţie de la Haga întrucật în pericolul evocatar interveni pe termen lung şi este incert... Oricật de grav,...el nu poate fi
considerat suficient de sigur şi deci incert în 1989. Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o decizie din 26
august 1997, privind o plậngere împotriva onsiliului Federal Elveţian privind prelungirea activităţii unei centrale
nucleare consideră că “reclamanta nu a stabilit existenţa unei legături directe între condiţiile de exploatare ale centralei
şi dreptul de protecţie a integrităţii fizice...nu au demonstrat existenţa unui pericol nu numai serios dar şi precis şi
iminent”.. O comisie juridica a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, prin două decizii din 18 august 1993, a stailit că
Uniunea Europeană nu poate recurge la principiul precauţiei pentru a justifica refuzul său de a importa carne sub
pretextul animalele sacrificate li se administrează hormoni, pentru că riscul pentru sănătate nu este identificabil.
Paradoxal însă este faptul că Organizaţia Mondială a Sănătăţii în tratatul încheiat la Marakech în a994, menţionează
principiul precauţiei în două acorduri complementare – este vorba de TBT [Tehnical Barriers to Trade] şậ acordul
SPS [ Security and PhitosanitarY Sistems].
8
Acestea se referă de pildă, la interzicerea importului pe teritoriul UE a pieilor, puilor de focă şi a blănurilor
provenund din statele unde capturarea animalelor cu ajutorul capcanelor cu dinţi nu este interzisă.
9
Directiva 93 / 67 a CEE din 20.07.1993

299
 Asfel, utilizarea microorganismeleor modificate genetic obligă pe cei care sunt în cauză
să evalueze riscurile pentru sănătate şi mediu a activităţilor lor, chiar dacă acestea nu sunt
cunoscute10.
Remarcăm faptul că directiva din 25 iulie 1985 privind produsele defectuoase se
integrează pe o poziţie incompatibilă cu principiul precauţiei. Introducậnd şi reglementarea
“riscul de dezvoltare” care consideră că producătorul nu este răspunzător de prejudiciul cauzat de
un produs dacă la data ieşirii pe piaţă a acestuia stadiul de dezvoltare al ştiinţei şi tehnicii nu
permite descoperirea defectului, directiva ignoră principiul precauţiei şi este în contradicţie cu
dreptul primar unde principiul a fost introdus în 1992, însă posterior directivei.
În 1997, Cartea verde a Comisiei Europene cu privire la principiile generale ale
legislaţiei alimentare din UE, menţionează principiul precauţiei drept un principiu fundamental
de acţiune în caz de incertitudine ştiinţifică.
Doi ani mai tậrziu, Consiliul European cere într-o rezoluţie din aprilie 1999 Comisiei
Europene să se ţină seama în viitor cu mai multă diligenţă de principiul precauţiei, îndeosebi în
domeniul protecţiei sănătăţii consumatorului şi să elaboreze liniile directoare pentru aplicarea cật
mai corectă a principiului.
În acelaşi timp se elaborează un concept nou denumit “de analiză a riscurilor”.
Comunicarea Comisiei Europene din 2001 se conformează acestei rezoluţii. Ea arată că
principiul precauţiei trebuie aplicat în toate domeniile pentru cvasi-totalitatea situaţiilor de criză.
Recurgerea la principiul precauţiei presupune existenţa a două condiţii prealabile şi
anume :
• Depistarea riscului potenţial printr-o verificare şi evaluare “ad-hoc” atật a riscului în
cauză cật şi a celui care-l depistează [ asociaţie, persoană juridică, persoană fizică,
autoritate publică];
• Necesitatea unei evaluări ştiinţifice chiar dacă rezultatul acesteia se dovedeşte a fi
incert.
În virtutea unei obligaţii morale, autorităţile publice trebuie să facă o evaluare
completă privind identificarea pericolului şi caracterizarea lui.
Relevăm în acelaşi context şi rezoluţia cu privire la principiul precauţiei adoptată de
Consiliul European de la Nisa, care recomandă statelor membre să-l traducă în fapte.
Trebuie însă să subliniem faptul că aceste rezoluţii, recomandări şi comunicări nu
constituie dispoziţii obligatorii de drept. Ele fac parte din aşa numitul “soft law”, iar măsurile
care să le pună în practică întậrzie să apară.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene [ CJCE ] se situează pe poziţii
net favorabile principiului precauţiei pe care-l invocă în mai multe cazuri 11.

10
Directiva 90 / 210 CEE, precizează că măsurile de protecţie cele mai stricte trebuie aplicate în absenţa unor dovezi
convingătoare, că măsuri mai puţin stricte sunt suficiente.
11
Astfel într-o speţă din 1990, în care reclamantul adduce dovezi ştiinţifice cu privire la nocivitatea pentru sănătate a 5
hormoni interzişi de o directivă a Comisiei, CJCE confirmă directiva pusă în cauză: “pentru că o măsură de precauţie
nu poate fi fondată numai pe date ştiinţifice”. Deasemenea CJCE a confirmat o hotărậre a comisiei Europene care
interzice exportul cărnii de vacă, arătậnd că cea mai plauzibilă explicaţie a bolii Creutzfeld-Jacob este encephalopatia
bovină spongiformă. CJCE justifică decizia pe temeiul art.174 din Tratat unde se prevede că “pentru că politica de
protecţie a sănătăţii bazată pe principiul precauţiei este esenţială”. Tot astfel, în decizia sa “marismas de Santona”
CJCE condamnă Spania pentru că nu a asigurat conservarea unei zone verzi importantă pentru păsările migratoare.
Ţinậnd cont de gradul de incertitudine indus de dispoziţia unui habitat natural, ceea ce ar putea provoca o diminuare a
numărului păsărilor şi invocậnd principiul precauţiei, CJCE a respins argumentele Spaniei care susţinea că nici o
diminuare a numarului păsărilor nu se observase.

300