BIOMECANICA curs 3biofizica

Studiază aspectele mecanice, face parte din domeniul biofizicii celulare alături de bioelectricitate .
Mecanica este partea fizicii care se ocupă cu cea mai simplă formă de mişcare, această mişcare constând în
mişcarea de poziţie a corpurilor, a obiectelor sau a particulelor materiale care le alcătuiesc.
Mişcarea mecanică este legată de toate celelalte forme de mişcare a materiei. Cauza mişcării trebuie
înţeleasă prin analogie cu efortul muscular. Cauza unei mişcări mecanice este forţa (F) care este dată de
produsul dintre masă si acceleraţie (Legea lui Newton). Pentru ca mişcarea sau deformarea rezultă din
interacţiunea unor forţe asupra unor corpuri, aceste corpuri alcătuind un sistem mecanic. Pentru a înţelege
acest mecanism este necesar să ţinem cont de principiul acţiunii şi interacţiunii corpurilor enunţat de Newton
şi anume : dacă un corp A acţionează asupra unui corp B, corpul B acţionează asupra corpului A cu o forţa
egală dar de sens contrar.

Proprietăţile mecanice ale corpurilor

-Duritatea
-Elasticitatea
-Plasticitatea
Forţele exterioare care acţionează asupra corpurilor se numesc solicitări , ca exemplu avem: întinderea,
comprimarea, răsucirea, îndoirea etc.
Răsucirea se produce prin acţiunea unui cuplu care tinde sa acţioneze în sensuri opuse. O astfel de
solicitare o întalnim şi în oase sub acţiunea muşchilor rotitori. Solicitarea în cazul deformării poate fi :
elastică sau plastică.
Proprietăţile mecanice ale unui ţesut, ale unui organ cum este osul sau a unui obiect depinde de :
A) Compoziţia chimică ;
B) Structura moleculara a materialului constitutiv,
Materia vie a folosit pe de o parte proprietăţile substanţelor anorganice (minerale), cristaline cum ar fi
calciul(Ca) din oase iar pe de altă parte foloseşte proprietăţile compuşilor macromoleculari şi coloidali
organici.
Într-un compus macromolecular, fibrilar(muşchiul) rezistenţa este dată de forţele intermoleculare.
Cantitatea de punţi între lanţurile macromoleculare determină rigiditatea substanţelor.
Rigiditatea macromoleculara în materia vie se realizează odata cu intervenţia compuşilor anorganici cum ar
fi cei de calciu(Ca). Avem compuşi organici în oase dar şi anorganici, iar în plante de exemplu la graminee,
compusul anorganic care dă rigiditate este siliciul (Si).
Impregnarea cu compuşi organici nu are numai o funcţie mecanică ci şi diverse funcţii biochimice sau
fiziologice . Ex : osul este un organ de susţinere (o parghie) dar şi de depozitare de calciu (Ca) ionic din
sânge. Calciul coordonează excitabilitatea neuromusculară .
Impregnarea cu siliciu (Si) la graminee asigura o protecţie fată de rugină (parazitoza).
Proprietăţile mecanice depind de :
-forma obiectului ;
-structura internă a obiectului ;
-repartiţia materialului de-a lungul liniei de forţă din obiect.
La plante şi la animale găsim aşa numitele mecano-structuri , structuri funcţionale ce sunt evidenţiate în
oasele lungi (capătul mai mare al unui os lung).
C) De macrostructura materialului folosit pentru obţinerea unei performanţe.Astfel moleculele sunt
împletite în fibre care alcătuiesc elementele morfologice ale organismelor vii(macrostructura fibrelor de
colagen sau de celuloza). În fibrele de celuloza există regiuni sau cristalite (macromolecule orientate ordonat)
dar există şi regiuni amorfe si semicristaline .
D) Cantitatea de apa influenţează proprietăţile mecanice ale fibrelor celulozice sau colagene, uscarea
scăzând elasticitatea si crescând rezistenţa.
Interacţiuni mecanice
Ciocnirea sau şocul poate fi elastică sau plastică.
Mărimile fizice care pot caracteriza procesul de ciocnire sunt : percuţia şi impulsul.
Efectele de rotaţie ale oaselor în articulaţii sunt realizate la animale de către muşchi prin tracţiune.
Se pot folosii : mărimi simple (maşini simple) care sunt dispozitive care pot efectua lucru mecanic mai uşor.
Ex : pârghia şi scripetele permit schimbarea direcţiei forţei şi alegerea unei direcţii convenabile. Scripeţii se
întâlnesc şi în lumea vie ,de exemplu pentru a schimba direcţia unui tendon , iar pârghiile pentru a obţine
câştig de viteza la deplasare şi nu pentru a obţine câştig de energie sau lucru mecanic. Ex. : echilibrul corpului
pe coloana vertebrală la om este realizat printr-o pârghie de gradul I în aşa fel încât tracţiunea muşchilor
cefei poate fi minimă.
Nu acelaşi lucru se întâmplă la maimuţele antropoide (cimpanzeu) unde susţinerea corpului pe trunchi
este realizată cu participarea puternică a contracţiilor muşchilor cefei.

Surse ale miscării mecanice în biologie

Mişcare mecanică în biologie este prezentă la toate nivelele de organizare , de la nivel molecular şi
intracelular pană la nivelul populaţiilor. Aceste mişcări avându-şi originea în afara substanţelor vii. Sursele
biologice de mişcare produc mişcări active. O sursă biologică universală de mişcare , de deplasare în spaţiu
şi de formare este creşterea la nivel molecular . Mişcarea mecanică este realizată prin modificarea de
echilibru chimic(difuziunea).
Factorii mecanici influenţează materia vie la toate nivelele de organizare. Ex :asupra orientării
macromoleculelor, asupra macromoleculelor proteice din jurul firului de mătase al viermilor de mătase.
Agitaţia mecanică poate distruge spectrele macromoleculare .
O anumit presiune face parte din condiţiile vieţii celulelor , organelor. Ex : unele bacterii pot rezista mai
multe zile la presiune 0(zero). Insectele suportă relativ uşor presiunea mare .
Presiunea atmosferică de 750 mm Hg face posibilă viaţa animalelor marine care trăiesc la adâncimi mari
şi este condiţionată de presiunea dată de raportul dintre forţă (F) si suprafaţă (S), F/S.
În ţesuturi există o presiune la care trăiesc celulele diferenţiate şi care este mai mare decât presiunile
exercitate de mediul exterior . Ţesuturile aceloraşi animale se găsesc sub o anumită tensiune care face parte
din condiţiile lor de existenţă.
Presiunea influentează :
-solubilitatea
-descărcarea ionică
-viteza reacţiilor chimice
-tensiunea superficială
-hidratarea sistemelor coloidale.
Omul suportă presiuni până la 9 atmosfere .
Factorii mecanici de intensitate neobişnuită acţionând local provoacă traume sau noxe:striviri, tăieturi,
înţepături, rupturi, etc.
În organismele evoluate la acţiuni mecanice directe asupra ţesuturilor se adaugă acţiunea indirectă din cauza
factorilor care asigură nutriţia celulelor şi echilibrul lor metabolic precum şi existenţa vaselor de sânge şi a
nervilor.
Traumatisme ale vaselor şi nervilor au repercursiuni la distanţă, duc la modificări patologice ale
proprietăţilor mecanice ale ţesuturilor, ceea ce va duce la deformarea ţesutului respectiv.
Proprietăţile mecanice ale structurilor vii depind de metabolism şi de funcţiile de reglare . Factorii
mecanici acţioneaza şi ca excitant, deci pot purta informaţie (traumatisme).La plante stimulează respiraţia ,
iar la animalele superioare produc dureri şi tulburări vasomotorii.
Toate aceste efecte pot fi :
-pozitive - cu apropiere de sursa care l-a produs ;
-negative – cu deplasare de la sursă.
La unele animale putem avea receptori pentru vibraţie care vestesc apropierea inamicului.
Factorii mecanici exercită o puternică acţiune morfologică .Numeroase organisme, structuri au o justificare
mecanică. Forma şi structura organismelor oglindesc caracteristicile mecanice ale mediului lor de viaţă la
care s-au adaptat (ex :mecano-structura osului se poate schimba pe parcursul vieţii dacă solicitările mecanice
se schimbă faţă de factorul mecanic al mediului, organismele se pot proteja prin ţesuturi elastice sau plastice.
Alt exemplu poate fi dat de discurile intervertebrale care contribuie la amortizarea şocurilor).
Proprietăţile, acţiunile şi interacţiunile mecanice în lumea vie
Lumea vie folosesşe o gama bogată de procese mecanice .Ex : materialele rigide sunt folosite pentru
susţinere, pentru a da stabilitate formei vii, pentru izolare faţă de mediu, pentru protecţie mecanică (ţepii la
arici, ace, coarne).
Pentru alcătuirea la animale a unor pârghii mobile care sunt puse în slujba altor funcţii biologice .
Ex :respiraţia, alimentaţia(masticaţia si sfâşierea), locomoţia, apărare şi atac.
În orice proces fiziologic există implicit cel puţin un proces mecanic. Ex : la nutriţia animalelor superioare
cilii şi flagelii bat apa pentru a produce curenţi care aduc particule alimentare.
La animale mari apar activităţi mecanice de rupere a legăturilor dintre particulele solide(sfâşierea,
mestecarea, raderea).

Forţa gravitaţională
Efectul ei asupra funcţiilor vii se oglindeste printre altele în mărime formă si structură.

Biomecanica fluidelor
Datorită faptului că au forţe de coeziune mai mici decât la solide , fluidele au volum propriu dar i-au forma
vaselor în care sunt puse, iar sub influenţa propriei lor greutăţi, curg.
Sângele circulă în vase sub o anumită presiune care este datorată forţelor elastice şi contracţiei vaselor a
forţei contractive a miocardului.
Presiunea sângelui în artere este mai mare decat presiunea atmosferică cu 120-140mmHg în
sistolă(contracţia muşchilor inimii) insoţită de împingerea sângelui din inimă în artere şi cu 60-80mmHg mai
mare în diastolă(faza de dilatare ritmică a muşchilor inimii) care urmează după sistolă.
Presiunea în artere variază periodic în timpul evoluţiei cardiace.
În biologie cel mai des întâlnit lichid este apa, care ca mediu de viaţă este o soluţie complexă (în apele
dulci mai diluată iar în apele sărate mai concentrate).
Ţesutul pulmonar aerat pluteşte la suprafaţa apei (ex : în medicină se poate recunoaşte dacă un copil s-a
născut mort sau a fost omorât dupa naştere, medicul recunoaşte în acest fel zonele din plămâni în care au
avut loc procese de congestie şi de inflamaţie). Plutirea organismelor vii numită flotaţie este realizată şi de
plante şi animale prin mijloace variate de scădere a densităţii mediului, acumulări de aer în plămâni,
acumulare sau degajare de gaze la peşti, impregnarea mai scazută cu săruri minerale, totodată în funcţie de
forma organismului viu, acestea se pot mişca mai repede sau mai încet.

Dinamica fluidelor
Sângele circulă în arborele vascular din arterele mari în cele mici iar prin capilare în vene sub o presiune
de aproximativ 120mmHg , scăderea cea mai mare de presiune făcându-se în arteriole.
În hipertensiune arterială HTA presiunea creşte datorită umflării pereţilor care reţin în exces sodiu, cât şi
spasmului musculaturii netede care dă hipersensibilitate inimii. Inima poate fi considerată o pompă.
O pompă în mecanică înseamnă un dispozitiv mecanic ce realizează periodic mişcările fluidelor la variaţii
de presiune sau prin focul unei supape . În organismul animal după principiul pompelor funcţionează inima,
plămânii, vezica urinară.
Inima este un organ contractil care impinge sângele în arborele circulator iar supapele sunt valvulele atrio-
ventriculare şi valvulele aortice şi pulmonare. Primele sunt mişcate activ prin contracţia muşchilor, iar
ultimele se închid pasiv prin jocul presiunii dintre arterele mici şi mari. Când aorta este dereglată se aud
zgomote caracteristice diferenţelor de presiune. Pompele fiziologice funcţionează cu elemente elastice şi nu
alterează mecanic sângele, de aceea în operaţiile pe cord se cere excluderea inimii din circulatie şi se
înlocuieşte cu o pompă artificială care foloseşte membrane şi tuburi elastice şi nu pistoane care lezează
mecanic elementele sângelui(leucocite şi trombocite).
Pompele care funcţionează prin presiune negativă sunt aspiratoarele. Sângele este transportat prin vasele
mari de la o presiune mai mare la o presiune mai mică şi în acelaşi timp el primeşte energie cinetică , poate
să se mişte în virtutea inerţiei .
 IGIENA AERULUI curs 4 mediu si sanatate
Compoziţia chimică a aerului şi acţiunea sa asupra organismului

Aerul reprezintă cel mai important factor de mediu. El este indispensabil vieţii. Fără aer, organismul
uman nu poate supravieţui mai mult de câteva minute , în timp ce fără apă poate trăi câteva zile, iar fără
alimente chiar câteva săptămâni.Cantitate de aer de care are nevoie organismul uman în timp de 24 ore este
echivalenta cu 12-14 m3 în timp ce nevoia de apă se cifreaza la 2-3 l, iar cea de alimente numai la 1 kg.
Aerul cu toţi componenţii săi, trece prin plămâni direct în sânge iar de aici se răspândeşte în tot
organismul în timp ce componenţii apei şi alimentele, trec prin tubul digestiv în ficat, organul prin
excelenţă de detoxifiere ceea ce reduce pericolul pe care unii componenţi i-ar reprezenta pentru organismul
uman.
După cum se ştie aerul este un amestec de gaze în care :
-concentraţia cea mai mare revine azotului(N) 78-79%,
-urmat de oxigen (O) intre 20-21%,
-bioxid de carbon (CO2) 0,03-0,04%
-ozon şi alte gaze nobile sau rare argon(Ar),kripton(Kr), xenon(Xe) şi altele în concentraţie de numai
0,01% ,de pulberi, germeni şi vapori de apă .
În procesul respiraţiei aerul suferă modificări importante :
-oxigenul (O)scade în aerul expirat la 16-17 %
-bioxidul de carbon (CO2)creşte la 3-4 %
Numai azotul (N) rămâne neschimbat fapt pentru care a fost recunoscut un gaz areactiv.Totuşi azotul(N)
nu rămâne fără nici o influenţa asupra organismului. Aceasta are loc îndeosebi în condiţiile creşterii
presiunii sale parţiale în condiţiile coborârii sub nivelul mării. Concentraţia azotului (N) în amestecul de
gaze care formeaza aerul nu suferă în general modificări, de aceea creşterea presiunii sale parţiale se
datoreşte numai creşterii presiunii atmosferice care se realizează prin coborarea sub nivelul mării. La
fiecare 10 m adâncime presiunea atmosferică creşte cu o atmosferă. Omul suportă în general o creştere
până la 5-6 atmosfere, dar pe termen scurt. Odată însă cu creşterea presiunii atmosferice la coborârea sub
nivelul mării, creşte şi presiunea parţiala a gazelor din aer, oxigenul(O) se fixează în hemoglobină, iar
bioxidul de carbon(CO2) intră în sistemele de tampon, numai azotul(N) cu gaz areactiv se dizolvă în sânge
şi neintrând în nici o combinaţie se fixează în lipide în special în ţesutul adipos şi ţesutul nervos
determinând ceea ce se numeşte narcoză hiperbară sau beţia adâncurilor (răul de mare).
Această tulburare evoluează în 2 etape: - o etapă de excitaţie caracterizată prin hiper-reflexivitate,
hipercardie, bună dispoziţie care se transforma în a doua etapă de inhibiţie caracterizată prin
hiporeactivitate, hipocardie, lipotimie şi chiar deces. De aceea persoanele care prin profesiunea
lor(scufundatorii, cei care sunt în submarine)sau cei care practică sporturi nautice, submarine, cel mai
adesea trebuie să cunoască bine aceste simptome pentru a se putea opri la timp în momentul scufundării şi
a nu ajunge la praguri nocive deosebit de periculoase .
Acţiunea nocivă a azotului(N) nu se limitează numai la coborârea sub apă ci şi la revenirea la suprafaţă.
În acest caz are loc o scădere a presiunii atmosferice şi ca urmare şi a presiunii parţiale a azotului(N) care
trece din starea sa dizolvatăî in cea de gaz eliminându-se la nivelul plămânului, dar daca viteza de reducere
a presiunii parţiale a azotului(N) este mai mare decât viteza de eliminare a sa prin procesul respiraţiei
azotul gazos rămâne în sânge şi poate produce embolii gazoase grave, chiar mortale dacă se realizează la
nivelul creierului, cordului sau plămânului. Pentru evitarea acestei situaţii este necesar ca revenirea la
suprafaţă să se realizeze lent sau mai exact în trepte, astfel încât să se reducă adâncimea la care s-a ajuns la
jumătate, loc în care se va face o pauză pentru eliminarea azotului gazos din sânge, apoi iar se continuă
revenirea până la jumătatea adâncimii la care s-a ajuns şi se face o nouă pauză până se ajunge la suprafaţa
apei. Însă producerea unei embolii gazoase este precedată de unele semne cunoscute sub denumirea de
semne premonitorii cum ar fii : dureri articulare, dureri musculare, care avertizează producerea emboliei si
singura evitare a producerii acesteia se realizează prin coborarea din nou la adâncime cu redizolvarea
azotului. În ultimul timp în vederea prevenirii acţiunii nocive a azotului(N) s-a trecut la înlocuirea acestuia
cu heliu(He) în amestecul de gaze care formeaza aerul administrat scufundărilor(scafandri) sau celor care
coboară sub nivelul mării. Persoanele care prin profesia lor lucrează la adâncimi mari sau care practică
sporturile sub nivelul mării, sunt supuse unui control medical iniţial, fiind eliminati cei cu tulburări cardio-
respiratorii,nervoase sau obezii care pot fixa cantităţi mai mari de azot(N).
 Cel de-al doilea gaz ca şi concentraţie în amestecul de gaze care formează aerul este oxigenul(O). El
este gazul cel mai necesar organismului uman. Acţiunea sa se manifestă prin scăderea presiunii sale
parţiale . Desigur aceasta s-ar putea produce prin scăderea concentraţiei sale din aerul atmosferic datorită
consumului mare de oxigen(O) prin respiraţia oamenilor şi animalelor ca şi prin arderile de orice natură
care se petrec în prezenţa oxigenului(O). Şi totuşi concentraţia oxigenului(O) nu scade datorită
fenomenelor de fotosinteză de la nivelul plantelor care fixează bioxidul de carbon(CO2) şi eliberează
oxigen(O). De aceea ca şi în cazul azotului(N) şi în cazul oxigenului fenomenul care duce la scăderea
presiunii parţiale a oxigenului(O) este reprezentat tot de presiunea atmosferică dar în sens invers, respectiv
scăderea presiunii atmosferice în cazul ridicării de la suprafaţa solului. Şi în acest caz la fiecare 10m
altitudine presiunea atmosferică scade cu 1mmHg. Ca urmare a scăderii presiunii parţiale a oxigenului(O)
are loc apariţia unei hipoxemii şi a unei hipoxii consecutive cu toată gama de tulburări produsă de
reducerea cantităţii de oxigen(O) fixată la nivelul ţesuturilor. În aceste condiţii pot apărea două sindroame
diferite : răul de munte şi răul de altitudine.
Răul de munte apare în cazul ascensiunii pe munte mai ales la persoanele neantrenate şi apare de la
2500-3000 m. El constă în oboseala prematură, creşterea frecvenţei pulsului, creşterea frecvenţei şi
amplitudinii respiratorii, cefalee, vertije şi chiar lipotimie.
Răul de altitudine apare în cazul ascensiunilor cu aparatele de zbor la peste 6000-7000m altitudine. Se
caracterizează prin aceleaşi simptome ca şi la răul de munte la care se adaugă creşterea tensiunii
arteriale(TA), apariţia de aritmii şi dureri precordiale, înfundarea timpanului, scăderea auditivă, senzaţii de
greaţă şi vomă şi se datoreşte scăderii presiunii parţiale a oxigenului(O) cu hipoxemie şi hipoxie
consecutivă la care se adaugă şi scăderea fizică a presiunii atmosferice, zgomotul şi vibraţiile aparatului de
zbor, dar şi golurilor de aer. Creşterea presiunii parţiale a bioxidului de carbon(CO2) care nu este
semnificativă la variaţiile de presiune atmosferică la concentraţia foarte mică la care se găseşte în aer.
În acest caz importanţa acţiunii bioxidului de carbon(CO2) o reprezintă creşterea concentraţiei sale mai
ales ca urmare a unor procese de fermentaţie producând intoxicaţia cu bioxidul de carbon(CO2) .Aceasta se
manifestă începând de la concentraţia de 3-4% când bioxidul de carbon(CO2) acţionează ca un excitant al
centrului respirator cu creşterea frecvenţei şi amplitudinii respiratorii. Pentru ca la 5-6% sa apară
extrasistole, dureri precordiale, hipercardie iar la 9-10% deces şi stop respirator.
Intoxicaţia deşi puţin frecventă a fost descrisă în literatură de specialitate mai ales în fabricile de bere
sau alte locuri cu procese de fermentaţie şi în parţile solului unde s-a forat , unde se acumulează dioxidul
de carbon(CO2) într-o concentraţie crescută şi este considerată mai ales ca o poluare a atmosferei decât ca
influenţa a unui factor natural al compoziţiei chimice.