Ion Creangă

POVESTEA LUI HARAP-ALB

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga este un basm cult, publicat în revista
“Convorbiri Literare” în anul 1877.
Basmul este o specie e genului epic în proză, apărută din cele mai vechi timpuri ,
cu o structură amplă, în care forţele binelui se înfruntă cu cele ale răului pe care în final le
înving. În basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar
reorganizeaza elementele stereotipe după propria sa viziune artistică şi după propriul său
stil. Deasemenea, el preia relaţia de comunicare de tip oral, de unde oralitatea stilului.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult deoarece autorul este unul consacrat,
Ion Creanga, are interferenţe cu alte basme culte şi populare (E. Legrand Omul fără
barbă şi basmul polonez Slugobil şi cavalerul invizibil), naratiunea este dramatizată prin
dialogul ce are rol în evoluţia acţiunii şi în caracterizarea personajelor, iar autorul
introduce ample pasaje descriptive cum ar fi descrierea celor cinci monştri simpatici, a
ostrovului în care trăieşte Sf. Duminică. Alt element de basm cult este relaţia cu miturile
(mitul lui Pegas -calul nazdravan, mitul Atlanţilor prin intermediul Impăratului Roş şi a
fiicei sale etc.), alături de erudiţia paremiologica (numeroase proverbe şi zicatori
introduce prin sintagma “vorba ceea”:”Omul sfinteste locul”,”Frica păzeşte bostănăria”
etc.), antropomorfizarea fantasticului (tratarea fabulosului in mod realist) şi originalitatea
stilului.
Titlul , Povestea lui Harap-Alb , sugereaza fuziunea contrariilor prin simbolistica
cromatică, negru-alb.”Harap” sau “arap” înseamna om cu pielea şi părul de culoare
neagră care prin naştere era hărăzit condiţiei de sclav la Curtea Otomana. Ataşarea
adjectivului alb sugerează condiţia intermediară a eroului până la desăvârsire când va fi
demn să fie stăpân.
Tema este cea specifică tuturor basmelor, lupta dintre bine şi rău. Intâlnim
numeroase motive literare, precum: superioritatea mezinului, călătoria cu obstacole,
labirintul, recompensa, nunta etc.
Din punct de vedere structural, basmul este un mic roman de aventuri ce are
drept scop principal formarea fiului de crai. Periplul iniţiatic prin care trece neofitul
conferă operei şi caracter de Bildungsroman.
Respectând tiparul basmului, Povestea lui Harap-Alb începe cu formula iniţială
”Amu cică era odata”, ce are rolul de a ne introduce intr-o lume de poveste, într-un spaţiu
şi timp nedeterminate. Acţiunea este lineară, iar expoziţiunea se suprapune peste o stare
de echilibru. Echilibrul este reprezentat de un context aproape banal:o împărăţie, un
împărat, cei trei feciori ai lui, iar in alt colţ de lume o alta impărăţie, fratele craiului,
Verde-Împarat şi cele trei fete ale lui.
Intriga este marcată de scrisoarea lui Verde-imparat si constă in absenţa
moştenitorului pe linie masculină. Imparatul îşi roagă fratele să îi trimită pe cel mai
vrednic dintre băieţii săi pentru a-i fi urmaş la tron.
Din acest moment începe desfăşurarea acţiunii. Căutarea eroului se
concretizează prin încercarea la care îi supune tatăl pe feciori: acesta se îmbracă in piele
de urs şi iese in faţa lor de sub un pod; conform structurii formale a basmului reuşeşte să
treacă proba doar mezinul. Acesta trece proba, parcurgand o etapa a iniţierii sale, cu
ajutorul Sfintei Dumineci, care îl sfătuieşte să ia hainele şi armele tatălui său şi calul care
vine la tava cu jăratec, dar şi datorită faptului că este curajos, calitate înnascută. El devine
astfel protagonistul acţiunii. In plan simbolic, podul reprezinta limita lumii cunoscute si
începutul unei alte lumi. De asemenea, el marcheaza şi fiecare etapa a iniţierii tânărului.
In acst loc, tatăl il sfatuieste să se pazeasca de omul Spân şi de omul roş şi îi da pielea de
urs.
Trecere podului este urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, simbol ambivalent,
loc al morţii şi al regenerării, căci aici se va încheia o etapă şi va începe alta. Cum are
nevoie de un iniţiator, cele trei apariţii ale Spânului îl determină să încalce sfatul
părintesc şi, crezând că se află in “ţara spânilor”, îl tocmeşte ca slugă. Naiv însă, fiul
craiului coboară în fantână fără a se gândi la urmări. Coborârea în fântână reprezinta o
coborâre in infern (descensus ad infernum). Schimbarea numelui, a identităţii reprezintă
inceputul iniţierii spirituale conduse de Spân. Personajul intră în fântână ca naiv fecior de
crai pentru a deveni Harap-Alb, rob al Spanului. Jurământul din fântână include si
condiţia eliberarii (sfârşitul iniţierii):”până când îi muri şi iar îi învie ”.
Ajunşi la curtea lui Verde-imparat, Spanul il supune la trei probe: aducerea
“salăţilor” din Grădina Ursului, aducerea pieii cerbului şi a fetei Imparatului Roş pentru
căsătoria Spânului. Primele doua probe le trece cu ajutorul Sfintei Dumineci care il
sfătuieste cum să procedeze şi îi dă obiectele magice necesare. A treia proba presupune o
alta etapă a iniţierii, una mai complexa ce necesita mai multe ajutoare. Drumul spre
Imparatul Roş, om cu “inima haină” începe tot cu trecerea unui pod. Simbolistica este
aceeaşi, trecerea într-o altă etapa a maturizării. Drept răsplata pentru bunătatea lui,
primeşte de la crăiasa albinelor şi de la cea a funicilor câte o aripă. Fiind prietenos şi
comunicativ, el îşi găseşte ajutoare în personajele himerice : Gerilă, Flamanzilă, Setilă,
Ochilă si Păsări-Lăţi-Lungilă.
La curtea Imparatului Roş, Harap-Alb este supus la doua serii de probe, fiind
ajutat de personaje himerice şi animaliere cu puteri supranaturale: casa de aramă cu
ajutorul lui Gerilă, ospăţul pantagruelic cu ajutorul lui Flămânzilă şi Setilă, alegerea
macului de nisip cu ajutorul furnicilor. O altă serie de probe este legată de fata de împă-
rat: păzirea nocturnă şi prinderea fetei transformată in pasăre cu ajutorul lui Ochila şi
Păsări-Lăţi-Lungilă, ghicitul fetei cu ajutorul albinelor. Fata Împaratului Roş,“o farma-
zoana cumplită” impune o ultimă probă:calul lui Harap-Alb şi turturica ei trebuie să
aducă trei smicele de măr, apa vie şi apa moartă. Ajunşi la curtea lui Verde-Împărat, fata
îl demasca pe Spân, iar acesta, crezând că Harap-Alb a divulgat secretul, îl omoară. Prin
aceasta, Spânul il dezleagă de jurământ, semn că iniţierea erolui este terminată, iar rolul
Spânului a luat sfarşit. Calul este cel care distruge întruchiparea răului. Decapitarea
eroului este ultima treaptă şi sfârşitul iniţierii sale, având semnificaţia unei morţi
iniţiatice. Invierea este realizată de fata Imparatului Roş cu obiectele aduse de cal.
Deznodământul constă în refacerea echilibrului şi răsplata eroului.
Personajele (oameni şi făpturi himerice cu comportament uman) au valori
simbolice: binele sau răul în diverse ipostaze.
Harap-Alb nu are puteri supranaturale şi nici insuşiri excepţionale, dar prin
trecerea probelor dobândeşte o serie de calităti psiho-morale (bunătate, milostenie,
prietenie, respectare jurământului) necesare unui împărat, în viziunea autorului. Numele
lui sugerează condiţia lui duală: cea de slugă şi cea de împărat, iar sugestia cromatica alb-
negru sugerează starea intermediară în care se află pe parcursul periplului său iniţiatic
până la dobândirea statutului crăiesc ce i se cuvine.
Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci el are rol de iniţiator, fiind un “rău
necesar”. El este şi antagonistul din basm cu funcţie suplimentară de trimiţător. De aceea,
calul îl omoara doar atunci când iniţierea eroului a luat sfârşit.
Personajul căutat este fata de împărat.
Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu puteri supranaturale (Sfânta
Duminică), animale fabuloase (calul năzdravan, craiasa albinelor si a furnicilor), făpturi
himerice (cei cinci tovarăşi) şi se confruntă cu personajul antagonist (Spânul).
Specific basmului cult este şi felul în care sunt individualizate personajele. Cu
excepţia personajului principal al carui caracter evolueaza pe parcurs, celelalte personaje
reprezinta tipologii umane reductibile la o singura trăsătură dominantă. Descrierea celor
cinici monştri ironizeaza defecte umane, dar sub aspectul lor grotesc se ascund calităţi
sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Spânul şi Impăratul Roş sunt răi şi vicleni, iar
Sfânta Duminică este înţeleaptă, femeia cu har sau hermeneuta.
Modalităţile narării sunt povestirea şi reprezentarea. Povestirea este însoţită de
reflecţiile naratorului şi dublată de un plan al semnificaţiilor simbolice. Naraţiunea este la
persoana a III-a, chiar dacă naratorul nu este pe de-a întregul obiectiv; el comentează pe
marginea evenimentelor, antipatia faţă de personajele negative fiind evidentă. Autorul îşi
dezvăluie identitatea de narator printre invitaţii de la nuntă. Cititorul este invitat la
aceasta nuntă nesfârşită, care “mai ţine încă”.
Oralitatea şi umorul reprezintă amprenta stilistică originală a unuia dintre cei mai
mari povestitori ai literaturii române. Astfel, opera este scrisă ca şi cum ar fi spusă în faţa
unui auditoriu; de aici, numeroase formule de adresare directă, substantive şi pronume în
vocativ “vedeţi dumneavoastră..”, “dragă cetitorule”, abundenţa de locuţiuni verbale,
interjecţii. Apar de asemenea repetiţii, cuvinte din registrul popular şi regional, fraze
interogative şi exclamative.Apar, de asemenea fraze ritmate (portretul lui Ochilă).
Umorul jovial, ţărănesc are surse multiple: comic de situaţie, intenţie, caracter şi
limbaj.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, care, asemenea basmului popular, pune
în evidenţa idealul de dreptate, adevăr şi de cinste, fiind “o oglindire a vieţii în moduri
fabuloase”(G.Calinescu)