nu pot să mă focusez pe ceva anume.

n-am datorii la bancă dar mă simt ca și cum aș fi datoare

să plătesc cuiva greșelile.

dimineața e cel mai frumos.

câmpurile sunt azurii

și eu îmi iert în fiecare zi păcatele

ca atunci când stau la masă și îmi beau cafeaua neagră

ridurile de pe frunte se adâncesc.

mă gândesc la balenele albastre.

ele au nevoie de timp de supraviețuire

am devenit o ecologistă

îmi pasă de pungile de plastic

și de tine.

când mă sufoc e din cauza fumului de țigară care se îndreaptă

leneș spre oraș

un șarpe viu

dacă mi-e teamă

da

dacă mă sperie cum se învârte caruselul acesta în care ne-am dat

când eram

tineri

mașinuțele lui sclipitoare

corzile care ne țineau strâns legați.

da

dacă mă întorc mă văd la fel de singură și fericită.

doar limitele pe care mi le impun sfidează puțin pielea mea curată încă și albă.

am devenit regeneratoare

la fel ca și crema pe care o folosesc zi de zi.

mă fascinează lupii și voi mai scrie despre ei.

deocamdată stau la marginea mesei și ascult un polish song

îmi zgârii fața de colțurile mesei

mă gândesc la mama și tata care au murit demult

și-i văd aievea.

dacă mi-e teamă că ei ar putea învia. da

când mă sufoc

mă gândesc la oraș la praful lui emergent

îmi bag capul în el ca într-un cuptor electric încins

să simt bine căldura.

dar mai bine îmi strecor mâna sub tricoul tău.

valurile vin și pleacă. cântecul balenelor încă se aude.

ușor așa cum ai sufla aer într-o pungă reciclabilă.

cam asta e tot despre durerea care ca într-un

blitz se transformă într-o plăcere.

caruselul continuă să se învârtă și eu mă țin strâns

mă adâncesc în toracele tău, ca într-o scoică.