Secţia a treia

CAUZA DENEŞ ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 25862/03)

Hotărâre

Strasbourg

3 martie 2009

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta

poate suferi modificări de formă.

În cauza Deneş şi alţii împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M.
Zupanèiè, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, şi Stanley
Naismith, grefier adjunct de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 februarie 2009,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află cererea nr. 25862/03 îndreptată împotriva României, prin care
cinci resortisanţi ai acestui stat, Iuliana Deneş, Irma Kiss, Susana Deneş, Irma Szabo şi
Iuliana Balint („reclamantele”), au sesizat Curtea la 28 iulie 2003 în temeiul art. 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantele sunt reprezentate de Mircea Popovici, avocat în Zalău. Guvernul român
(„Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din
cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantele pretind o atingere adusă dreptului lor de proprietate garantat de art. 1 din
Protocolul nr. 1, ţinând seama de imposibilitatea în care se află de a beneficia de dreptul lor la
despăgubire pentru un bun imobil, în temeiul legislaţiei interne cu privire la restituiri.
4. La 16 mai 2007, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu
art. 29 § 3 din convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei
vor fi examinate împreună.

În fapt

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamantele s-au născut în 1918, 1934, 1938, 1942 şi, respectiv, 1951 şi locuiesc în
Vârşolt, în judeţul Sălaj. Reclamanta Iuliana Deneş este mama reclamantelor Susana Deneş,
Irma Szabo şi Iuliana Balint. Reclamanta Irma Kiss este soţia supravieţuitoare a lui Andrei
Kiss, fiul lui Iacob Kiss şi al doamnei Maria Kiss (a se vedea infra, pct. 7).

A. Originea cauzei
 6. În 1929, părinţii reclamantei Iuliana Deneş au cumpărat o cotă de 5/12 din dreptul de
proprietate asupra unui bun imobil situat în Vârşolt şi format dintr-o casă şi din terenul aferent
(„bunul”). Casa avea destinaţia de locuinţă.
7. În 1935, cota rămasă din bun, şi anume 7/12 din dreptul de proprietate, a fost cumpărată
de reclamanta Iuliana Deneş şi de soţul acesteia, de soţii Iacob Kiss şi Maria Kiss şi de
Gheorghe Peter, fratele acestei reclamante, fiecare din cele două cupluri, precum şi domnul
Gheorghe Peter, deţinând o treime din cota astfel cumpărată. În urma decesului fratelui său,
reclamanta Iuliana Deneş („prima reclamantă”) a dobândit, în calitate de moştenitoare, cota
acestuia. În urma decesului părinţilor săi, Iacob Kiss şi Maria Kiss, Andrei Kiss, fiul acestora,
a devenit moştenitorul acestora. Acesta din urmă a decedat în 2000 lăsând ca moştenitoare
soţia, Irma Kiss („a doua reclamantă”). De asemenea, după decesul soţului primei reclamante,
aceasta din urmă şi cele trei fiice ale lor, reclamantele Susana Deneş, Irma Szabo şi Iuliana
Balint, au devenit moştenitoare. Doamna Iuliana Deneş a devenit, de asemenea, moştenitoarea
părinţilor săi.
8. În 1947, bunul a fost naţionalizat. Casa a fost parţial demolată şi reconstruită, iar ulterior
transformată în casă de cultură şi bibliotecă.

B. Cererea de reparaţie întemeiată pe Legea nr. 112/1995

9. În 1996, prima reclamantă a introdus o cerere de reparaţie în faţa comisiei de aplicare a

Legii nr. 112/1995 („comisia”).
10. Prin decizia din 25 februarie 1997, aceasta a respins cererea pe motiv că bunul nu intra
în domeniul de aplicare a Legii nr. 112/1995, deoarece a fost naţionalizat fără titlu.
Reclamanta a contestat această decizie în faţa instanţelor, solicitând anularea deciziei şi
restituirea bunului.
11. Prin hotărârea din 4 martie 1998, Judecătoria Şimleul Silvaniei a respins acţiunea.
Reclamanta şi Andrei Kiss, intervenit ulterior în procedură, au declarat apel, dar au renunţat la
28 aprilie 1998. La 16 iunie 1998, Tribunalul Sălaj a luat act de această renunţare.

C. Acţiunea în revendicare

12. La 8 iunie 1998, prima reclamantă şi cele trei fiice ale sale, precum şi Andrei Kiss
(„litisconsorţiul Deneş”), au sesizat judecătoria cu o acţiune împotriva primăriei, în vederea
obligării acesteia la plata unei despăgubiri pentru bun. Aceştia invocau faptul că erau
moştenitorii foştilor proprietari ai bunului menţionat. La o dată neprecizată, litisconsorţiul
Deneş au semnalat judecătoriei că acţiunea lor urmărea revendicarea bunului.
13. La 18 februarie 1999, judecătoria şi-a declinat competenţa în favoarea tribunalului,
care a admis acţiunea prin hotărârea din 24 septembrie 1999 şi a dispus ca primăria să
plătească persoanelor în cauză 230 866 000 lei româneşti (ROL) cu titlu de despăgubiri.
Tribunalul a hotărât că bunul făcea parte din domeniul public în calitate de casă de cultură şi
că, prin urmare, nu putea fi restituit. Acesta a stabilit valoarea despăgubirilor pe baza unei
expertize efectuate în speţă.
14. Prin hotărârea din 15 iunie 2000, Curtea de Apel Cluj a admis apelul litisconsorţiului
Deneş şi a dispus restituirea bunului. Curtea de apel a reţinut că naţionalizarea bunului nu era
întemeiată pe un titlu valabil şi că, prin urmare, regimul juridic al bunurilor care făceau parte
din domeniul public, şi anume principiul inalienabilităţii, nu era aplicabil în speţă.
15. Prin hotărârea din 12 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul
formulat de primărie şi a trimis cauza în faţa judecătoriei, pe care o considera competentă
pentru a se pronunţa cu privire la cauza în speţă.
16. Judecătoria a pronunţat hotărârea din 17 iunie 2002, prin care a admis acţiunea şi a
dispus restituirea bunului. Această hotărâre a fost confirmată, în urma apelului primăriei, prin
hotărârea tribunalului din 5 noiembrie 2002.
 17. Primăria a formulat recurs în faţa curţii de apel.
18. Prin hotărârea definitivă din 16 mai 2003, curtea de apel a admis recursul şi a respins
acţiunea în revendicare a litisconsorţiului Deneş. Aceasta a reţinut că, în temeiul art. 16 alin.
(4) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 184/2002, bunul respectiv, având destinaţie de interes public, făcea parte din
proprietatea publică şi, prin urmare, ţinând seama de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998
(infra, pct. 30), nu putea fi revendicat de către reclamanţi. Curtea de apel a reţinut, de
asemenea, că, în conformitate cu art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în favoarea foştilor
proprietari trebuie să se ia măsuri reparatorii prin echivalent (infra, pct. 28).
19. Reclamanţii au formulat contestaţie în anulare, care a fost respinsă prin hotărârea curţii
de apel din 12 ianuarie 2004.

D. Cererea de reparaţie întemeiată pe Legea nr. 10/2001

20. La 12 octombrie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, prima reclamantă a solicitat
Primăriei Vârşolt restituirea bunului. În ceea ce priveşte construcţiile demolate, aceasta a
reclamat măsuri reparatorii prin echivalent. La 8 februarie 2002, reclamantele au solicitat
primăriei, în temeiul aceleiaşi legi, restituirea în natură a bunului.
21. Prin decizia din 15 februarie 2002, primăria le-a respins cererile, pe motiv că bunul
făcea parte din domeniul public al statului în calitate de casă de cultură a comunei Vârşolt.
22. Prin decizia din 4 aprilie 2002, primăria le-a recunoscut dreptul de a primi despăgubiri
în valoare de 157 570 000 ROL. Potrivit informaţiilor oferite de Guvern, pe care reclamantele
nu le-au contrazis, acestea nu au contestat decizia în faţa instanţelor.
23. La 22 noiembrie 2005, prima reclamantă a solicitat despăgubiri pentru casa demolată
(supra, pct. 8) şi restituirea terenului aferent.
24. La 14 martie 2006, primăria i-a comunicat respingerea cererii sale, pe motiv că bunul
făcea parte din domeniul public, având destinaţia de casă de cultură.
25. Prin scrisoarea din 11 mai 2006, prima reclamantă a informat grefa ca răspuns la
solicitarea acesteia de informaţii:

„Vă aduc la cunoştinţă că nu am optat pentru acordarea de acţiuni la Fondul Proprietatea, înfiinţat în urma
modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, şi că, de asemenea, nu am intenţia să fac acest lucru,
deoarece nu doresc să beneficiez decât de despăgubirile pe care le-am menţionat în conformitate cu normele
internaţionale, cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu Constituţia României.”

26. Prin scrisoarea din 22 ianuarie 2007 adresată grefei, prima reclamantă şi-a reiterat
cererea de a primi „despăgubirile materiale şi morale de care [aceasta] fusese privată”.

II. Dreptul şi practica interne relevante

27. Dispoziţiile legale relevante (inclusiv cele ale Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic
al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) şi
jurisprudenţa internă relevantă sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României
[(GC), nr. 28342/95, pct. 31-44, CEDO 1999-VII], Străin şi alţii împotriva României (nr.
57001/00, pct. 19-26, CEDO 2005-VII), Păduraru împotriva României [nr. 63252/00, pct.
23-53, CEDO 2005-XII (extrase)] şi Tudor împotriva României (nr. 29035/05, pct. 15–20, 17
ianuarie 2008).
28. Este, de asemenea, relevant art. 16 din Legea nr. 10/2001, care, în versiunea sa iniţială,
era redactat după cum urmează:

„(1) În situaţia imobilelor ocupate de unităţi bugetare din învăţământ, din sănătate, aşezăminte social-
culturale sau de instituţii publice, […] foştilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în
condiţiile prezentei legi.
 (2) Ministerele de resort, precum şi celelalte instituţii publice interesate vor propune, iar Guvernul va stabili
prin hotărâre, imobilele care nu vor fi retrocedate în natură şi pentru care se acordă măsuri reparatorii prin
echivalent potrivit alin. (1).
[…]
(4) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu se aplică imobilelor preluate fără titlu valabil.”

29. Art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 a fost astfel modificat prin Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 184 din 12 decembrie 2002:

„Bunurile stabilite potrivit procedurii prevăzute la alin. (2) sunt, pe durata afectaţiunii de interes public,
bunuri proprietate publică şi au regimul prevăzut de lege.”

30. Art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică
şi regimul juridic al acesteia:

„Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.”

III. Textele Consiliului Europei

31. În rezoluţia Res(2004)3 privind hotărârile care relevă o deficienţă structurală

subiacentă, adoptată la 12 mai 2004, Comitetul de Miniştri a indicat după cum urmează:

„Comitetul de Miniştri, în conformitate cu art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,

Considerând că scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi şi că unul
dintre mijloacele cele mai importante pentru atingerea acestui scop este apărarea şi dezvoltarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale;
Reafirmându-şi convingerea potrivit căreia Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (denumită în continuare „convenţia”) trebuie să rămână punctul de referinţă esenţial în domeniul
protecţiei drepturilor omului în Europa şi amintindu-şi angajamentul de a lua măsuri vizând garantarea
eficacităţii pe termen lung a sistemului de control instituit de convenţie;
Reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit prin convenţie, care presupune, în
conformitate cu art. 1 al acesteia, ca drepturile şi libertăţile garantate prin convenţie să fie protejate în primul
rând de dreptul intern şi aplicate de autorităţile naţionale;
Salutând, în acest context, faptul că convenţia face astăzi parte integrantă din ordinea juridică internă a
tuturor statelor părţi;
Reamintind că, în temeiul articolului 46 din convenţie, Înaltele Părţi Contractante se angajează să respecte
hotărârile definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumite în continuare „Curtea”) în litigiile în
care acestea sunt părţi şi că hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care
supraveghează executarea acesteia;
Subliniind interesul de a acorda asistenţă statului în cauză pentru identificarea problemelor subiacente şi a
măsurilor de executare necesare;
Considerând că punerea în aplicare a hotărârilor ar fi facilitată în cazul în care existenţa unei probleme
structurale ar fi deja identificată în hotărârea Curţii;
Având în vedere observaţiile prezentate cu privire la acest aspect de către Curte la sesiunea Comitetului de
Miniştri din 7 noiembrie 2002;
Solicită Curţii:
I. în toată măsura posibilului, să identifice în hotărârile în care aceasta constată o încălcare a convenţiei ceea
ce, potrivit acesteia, prezintă o problemă structurală subiacentă şi sursa acestei probleme, în special atunci când
aceasta poate să conducă la cereri numeroase, astfel încât să acorde asistenţă statelor pentru a găsi soluţionarea
adecvată şi Comitetului de Miniştri pentru a supraveghea executarea hotărârilor;
II. să semnaleze în special orice hotărâre care indică existenţa unei probleme structurale şi sursa acestei
probleme nu numai statului respectiv şi Comitetului de Miniştri, ci şi Parlamentului, Secretarului General al
Consiliului Europei şi Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, şi să semnaleze în mod
corespunzător aceste hotărâri în baza de date a Curţii.”

32. Recomandarea Comitetului de Miniştri Rec(2004)6 cu privire la ameliorarea căilor de

atac interne, adoptată la 12 mai 2004, se citeşte după cum urmează:

„Comitetul de Miniştri, în conformitate cu art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,

 Considerând că scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi şi că unul
dintre mijloacele cele mai importante pentru atingerea acestui scop este apărarea şi dezvoltarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale;
Reafirmându-şi convingerea potrivit căreia Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (denumită în continuare „convenţia”) trebuie să rămână punctul de referinţă esenţial în domeniul
protecţiei drepturilor omului în Europa şi amintindu-şi angajamentul de a lua măsuri vizând garantarea
eficacităţii pe termen lung a sistemului de control instituit de convenţie;
Reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit prin convenţie, care presupune, în
conformitate cu art. 1 al acesteia, ca drepturile şi libertăţile garantate prin convenţie să fie protejate în primul
rând de dreptul intern şi aplicate de autorităţile naţionale;
Salutând, în acest context, faptul că convenţia face astăzi parte integrantă din ordinea juridică internă a
tuturor statelor părţi;
Subliniind că, potrivit art. 13 din convenţie, statele membre s-au angajat să asigure faptul că orice persoană
care are o plângere credibilă privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale garantate de convenţie are dreptul la
un recurs efectiv în faţa unei autorităţi naţionale;
Reamintind că, pe lângă obligaţia de a asigura existenţa unor astfel de recursuri efective în sensul
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea”), statele au obligaţia
generală de a soluţiona problemele subiacente încălcărilor constatate;
Subliniind că este datoria statelor membre să se asigure că recursurile interne sunt efective în drept şi în
practică şi că pot conduce la o decizie pe fondul plângerii şi la un remediu adecvat pentru orice încălcare
constatată;
Luând notă de faptul că natura şi numărul cererilor transmise Curţii şi al hotărârilor pe care aceasta le
pronunţă arată că este necesar, mai mult ca oricând, ca statele membre să se asigure, de manieră eficace şi în
mod regulat că astfel de recursuri există în toate împrejurările, în special în cazul duratei excesive a procedurilor
judiciare;
Estimând că disponibilitatea recursurilor interne efective pentru toate acuzaţiile credibile privind încălcări ale
convenţiei ar trebui să permită reducerea volumului de muncă al Curţii ca rezultat, pe de o parte, al descreşterii
numărului de cauze cu care este sesizată, iar pe de altă parte, al faptului că tratamentul circumstanţiat al cauzelor
la nivel naţional este de natură să faciliteze examinarea lor ulterioară de către Curte;
Subliniind că îmbunătăţirea recursurilor la nivel naţional, în special în ce priveşte cauzele repetitive, ar trebui
să contribuie, de asemenea, la reducerea volumului de muncă al Curţii;
Recomandă statelor membre, luând în considerare exemplele de bune practici menţionate în anexă:
I. să se asigure, printr-o revizuire constantă, în lumina jurisprudenţei Curţii, că există recursuri interne pentru
orice persoană care reclamă, într-o manieră credibilă, o încălcare a convenţiei şi că aceste recursuri sunt efective,
în măsura în care pot conduce la o decizie pe fondul plângerii şi la un remediu adecvat pentru fiecare încălcare
constatată;
II. să reexamineze, ca urmare a hotărârilor Curţii care relevă deficienţe structurale sau generale în dreptul sau
practica statului, eficienţa remediilor interne existente şi, în măsura în care este necesar, să creeze remedii
efective pentru a evita prezentarea la Curte a cauzelor repetitive;
III. să acorde o atenţie particulară, în legătură cu punctele I şi II de mai sus, existenţei recursurilor efective în
caz de reclamaţie credibilă privind durata excesivă a procedurilor jurisdicţionale;
Mandatează Secretarul General al Consiliului Europei să ia măsurile necesare pentru acordarea asistenţei
corespunzătoare statelor membre care o solicită, pentru a le ajuta să pună în aplicare prezenta recomandare.”

În drept

I. Observaţie preliminară

33. Curtea observă că reclamanta Irma Kiss nu a fost parte în procedura soluţionată prin
hotărârea din 16 mai 2003, în ciuda calităţii sale de moştenitoare a soţului său, Andrei Kiss,
decedat în 2000, prin urmare, în timpul acestei proceduri (supra, pct. 7, 12 şi 18). Cu toate
acestea, Curtea observă că reclamanta în cauză a fost menţionată în decizia din 4 aprilie 2002
a Primăriei Vârşolt (supra, pct. 20 şi 22).
34. Prin urmare, Curtea consideră că această reclamantă poate avea locus standi în speţă.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

35. Reclamantele se plâng de faptul că, până în prezent, nu au putut să beneficieze de

dreptul lor la despăgubire recunoscut prin hotărârea din 16 mai 2003 a Curţii de Apel Cluj, cu
încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor. Acestea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la
convenţie, redactat după cum urmează:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale
ale dreptului internaţional
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare
pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a
altor contribuţii, sau a amenzilor.”

A. Cu privire la admisibilitate

36. Guvernul ridică excepţia de incompatibilitate ratione materiae, considerând că

reclamantele nu deţineau nici un „bun”, nici o speranţă legitimă de a obţine restituirea bunului
respectiv. Guvernul subliniază, în această privinţă, că hotărârea din 17 iunie 2002, prin care a
fost admisă acţiunea în revendicare, a fost înlocuită de hotărârea din 16 mai 2003, prin care a
fost respinsă acţiunea respectivă. Potrivit Guvernului, această ultimă hotărâre nu a recunoscut
dreptul persoanelor în cauză de a obţine o despăgubire. Prin urmare, reclamantele nu sunt
decât simple solicitante privind restituirea bunului lor sau acordarea despăgubirilor [Pentia şi
Pentia împotriva României (dec.) (nr. 57539/00, 23 martie 2006].
37. Reclamantele nu au prezentat observaţii ca răspuns la cele ale Guvernului.
38. Curtea consideră că excepţia de incompatibilitate ratione materiae este strâns legată de
fondul capătului de cerere al reclamantelor, astfel încât este necesar să fie unită cu fondul. De
asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.
35 § 3 din convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este
necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

39. Guvernul insistă asupra faptului că reclamantele au beneficiat de posibilitatea de a se

adresa autorităţilor administrative în vederea acordării despăgubirilor în temeiul Legii nr.
10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Potrivit Guvernului,
mecanismul instituit de această ultimă lege privind crearea Fondului Proprietatea este în
măsură să ofere persoanelor în cauză despăgubiri corespunzătoare cerinţelor din jurisprudenţa
Curţii.
40. Acesta subliniază, de asemenea, că prezenta speţă se distinge de cauza Broniowski
împotriva Poloniei [(GC), nr. 31443/96, CEDO 2004-V], deoarece autorităţile române au
acordat reclamantelor 157 570 000 ROL, prin decizia din 4 aprilie 2002 a Primăriei Vârşolt,
decizie pe care persoanele în cauză nu au contestat-o.
41. Guvernul constată că s-a menţinut echilibrul just între interesul general şi respectarea
drepturilor individuale ale reclamantelor.
42. Reclamantele nu au prezentat observaţii ca răspuns.

2. Motivarea Curţii

a) Cu privire la existenţa unei ingerinţe în dreptul la respectarea „bunurilor”

reclamantelor

43. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, un reclamant nu poate

invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie decât în măsura în care deciziile
contestate se referă la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziţii. Speranţa de a i se recunoaşte
moştenirea unui drept vechi de proprietate a cărui exercitare efectivă este de foarte mult timp
imposibilă nu poate fi considerată drept un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Aceeaşi
situaţie se aplică unei creanţe condiţionale care se stinge prin neîndeplinirea condiţiei [Prince
Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei (GC), nr. 42527/98, pct. 83, CEDO
2001-VIII].
44. În schimb, atunci când un stat contractant, după ratificarea convenţiei, inclusiv a
Protocolului nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor
confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca
generând un nou drept de proprietate protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul
persoanelor care îndeplinesc condiţiile de restituire. Acelaşi principiu se poate aplica în ceea
ce priveşte dispozitivele de restituire sau de despăgubire stabilite în temeiul unei legislaţii
adoptate înainte de ratificarea convenţiei în cazul în care o asemenea legislaţie rămâne în
vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 [a se vedea, printre altele, Kopecký împotriva
Slovaciei (GC), nr. 44912/98, pct. 35 şi 48-52, CEDO 2004-IX, Broniowski împotriva
Poloniei (GC), nr. 31443/96, pct. 125, CEDO 2004-V].
45. În acelaşi context, Curtea a hotărât deja că, atunci când principiul restituirii
proprietăţilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu
privire la punerea în practică a acestui principiu, indiferent dacă aceasta este legislativă,
administrativă sau legată de practicile aplicate de către autorităţi, este în măsură să genereze,
atunci când persistă în timp şi în absenţa unei reacţii coerente şi rapide a statului, o
neîndeplinire din partea acestuia din urmă a obligaţiei sale de a asigura beneficierea efectivă
de dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 [Broniowski citată anterior, pct.
151; Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, pct. 92 şi 112, CEDO 2005-XII (extrase)].
46. În speţă, Curtea observă că, prin hotărârea din 16 mai 2003, Curtea de Apel Cluj a
respins acţiunea în revendicare a reclamantelor pe motiv că bunul în cauză, având destinaţie
de interes public, făcea parte din domeniul public. Cu toate acestea, Curtea de Apel a reţinut,
întemeindu-se pe art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că foştilor proprietari trebuie să li se
acorde măsuri reparatorii prin echivalent. Potrivit acestei dispoziţii, „în situaţia imobilelor
ocupate de unităţi bugetare din învăţământ, din sănătate, aşezăminte social-culturale sau de
instituţii publice, […] foştilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în
condiţiile prezentei legi”.
47. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantele, în calitate de moştenitoare ale foştilor
proprietari ai bunului, calitate care nu le este contestată în speţă, aveau un „interes
patrimonial” suficient de stabilit în dreptul intern, sigur, irevocabil şi exigibil, de a li se acorda
despăgubiri. Un astfel de interes este legat de noţiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul
nr. 1 la convenţie. Prin urmare, Curtea nu poate să fie de acord cu argumentul Guvernului
potrivit căruia prin hotărârea în cauză nu s-a recunoscut un asemenea drept reclamantelor. În
consecinţă, neplata despăgubirilor până în prezent constituie o ingerinţă în dreptul
reclamantelor la respectarea bunurilor.
48. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, neexecutarea unei
decizii care recunoaşte un drept de proprietate constituie o ingerinţă în sensul art. 1 primul
paragraf prima teză din Protocolul nr. 1, care enunţă principiul general al respectării
proprietăţii (a se vedea Burdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 40, CEDO 2002-III,
Ramadhi şi alţi 5 împotriva Albaniei, nr. 38222/02, pct. 76-77, 13 noiembrie 2007).
49. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă ingerinţa pretinsă se justifică în cadrul
acestei dispoziţii.

b) Cu privire la justificarea ingerinţei

50. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede, în special, ca orice ingerinţă a autorităţii publice în
folosinţa dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. Supremaţia dreptului, unul dintre
principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, se regăseşte în toate articolele
convenţiei. Principiul legalităţii presupune, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern
suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor [Beyeler împotriva Italiei (GC),
nr. 33202/96, pct. 109-110, CEDO 2000-I].
51. În speţă, Curtea nu consideră necesar să se pronunţe dacă ingerinţa în cauză este legală
în sensul noţiunii de supremaţie a dreptului, ţinând seama de concluziile următoare.
52. Pentru a stabili dacă s-a menţinut un echilibru just între cerinţele interesului general şi
imperativele apărării dreptului reclamantelor la respectarea bunurilor, Curtea trebuie să
examineze dacă termenul necesar autorităţilor române pentru plata unei despăgubiri
persoanelor în cauză nu le-a cauzat acestora un prejudiciu disproporţionat şi excesiv. În
această privinţă, Curtea reaminteşte că statele dispun de o largă marjă de apreciere pentru a
determina ceea ce este în interesul public, în special atunci când este vorba de adoptarea şi de
aplicarea măsurilor de reformă economică sau de justiţie socială (Ramadhi şi alţi 5 împotriva
Albaniei, nr. 38222/02, pct. 79, 13 noiembrie 2007).
53. În speţă, până în prezent s-au scurs aproape şase ani de la hotărârea din 16 mai 2003 şi
aproape şapte ani de la decizia din 4 aprilie 2002, fără ca reclamanţii să fi primit despăgubiri.
În afară de aceasta, prin decizia primăriei din 14 martie 2006 (supra, pct. 24), cererea lor în
vederea obţinerii de despăgubiri pentru casă a fost respinsă pe motiv că bunul era proprietate
publică, deşi dreptul lor la despăgubiri pentru întregul bun (format din casă şi teren) fusese
recunoscut printr-o hotărâre definitivă şi chiar printr-o decizie anterioară a primăriei.
54. Deşi Guvernul susţine că a fost acordată o despăgubire reclamantelor prin decizia
primăriei din 4 aprilie 2002, Curtea subliniază că acesta nu a prezentat niciun element care să
dovedească faptul că suma respectivă a fost într-adevăr plătită persoanelor în cauză.
55. În orice caz, în ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia mecanismul
instituit de Legea nr. 247/2005 este în măsură să ofere despăgubirile corespunzătoare, Curtea
reaminteşte că s-a pronunţat deja că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un
mod care să poată conduce la acordarea efectivă a despăgubirii reclamantelor (a se vedea,
printre altele, Tudor, citată anterior, pct. 33).
56. În aceste condiţii, chiar dacă Guvernul ar fi putut demonstra că ingerinţa în dreptul
reclamantelor era prevăzută de lege şi servea unei cauze de utilitate publică, Curtea consideră
că s-a distrus echilibrul just dintre protecţia proprietăţii reclamantelor şi cerinţele interesului
general şi că persoanele în cauză au suportat o sarcină specială şi exorbitantă.
57. Prin urmare, Curtea respinge excepţia Guvernului şi concluzionează că a fost încălcat
art. 1 din Protocolul nr. 1.

III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

58. Invocând art. 6 § 1, 8 şi 14 din convenţie, reclamantele se plâng de rezultatul procedurii

soluţionate prin hotărârea din 16 mai 2003 a Curţii de Apel Cluj. Reclamantele observă, în
această privinţă, că bunul a fost naţionalizat fără titlu valabil şi, prin urmare, nu putea fi
proprietate publică.
59. Având în vedere concluziile sale de la pct. 56 şi 57 de mai sus, Curtea consideră că nu
este necesar să se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi temeinicia acestor capete de cerere.

IV. Cu privire la aplicarea art. 46 din convenţie

60. Art. 46 din convenţie prevede:

„1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care
ele sunt părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei.”

61. Curtea constată că încălcarea dreptului reclamantelor la respectarea bunurilor, astfel

cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, îşi are originea într-o problemă la scară largă,
rezultată din funcţionarea defectuoasă a mecanismului instituit de Legea nr. 10/2001, astfel
cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, care nu a reuşit până în prezent să acorde
efectiv despăgubirea persoanelor beneficiare ale măsurilor de reparaţie prevăzute de această
lege.
62. Curtea reaminteşte că, atunci când constată o încălcare, statul pârât are obligaţia legală
nu numai de a plăti persoanelor în cauză sumele acordate cu titlu de reparaţie echitabilă
prevăzută de art. 41, ci, de asemenea, de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniştri,
măsurile generale şi/sau, după caz, individuale pe care să le includă în ordinea sa juridică
internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a anula, pe cât posibil,
consecinţele acestei încălcări. Statul pârât este liber, sub supravegherea Comitetului de
Miniştri, să-şi aleagă mijloacele pentru îndeplinirea obligaţiei sale legale în conformitate cu
art. 46 din convenţie, cu condiţia ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile
conţinute în hotărârea Curţii (Broniowski, citată anterior, pct. 192).
63. În ceea ce priveşte măsurile destinate să asigure caracterul efectiv al mecanismului
stabilit de convenţie, Curtea atrage atenţia asupra rezoluţiei [Res(2004)3], precum şi asupra
recomandării [Rec (2004)6] a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, adoptate la 12
mai 2004 (supra, pct. 31-32).
64. Deşi, în principiu, nu este de competenţa sa să definească măsurile de redresare
corespunzătoare pentru ca statul pârât să-şi îndeplinească obligaţiile în conformitate cu art. 46
din convenţie, având în vedere situaţia cu caracter structural constatată, Curtea observă că se
impun, fără îndoială, măsuri generale la nivel naţional în contextul punerii în aplicare a
prezentei hotărâri (Broniowski, citată anterior, pct. 193).
65. Pentru a acorda asistenţă statului pârât în îndeplinirea obligaţiilor sale în conformitate
cu art. 46, Curtea a încercat să indice, cu titlu strict informativ, tipul măsurilor pe care statul
român ar putea să le ia pentru a pune capăt situaţiei structurale constatate în speţă. Aceasta
consideră că statul pârât trebuie să garanteze, în cel mai scurt termen, prin măsuri legislative,
administrative şi bugetare corespunzătoare, punerea în aplicare, efectivă şi rapidă, a dreptului
la reparaţie, în conformitate cu principiul supremaţiei dreptului şi cu principiul legalităţii
protecţiei drepturilor patrimoniale enunţate la art. 1 din Protocolul nr. 1, ţinând seama de
principiile enunţate de jurisprudenţa Curţii în materie de despăgubiri (hotărârea Broniowski,
citată anterior, pct. 176 şi 186).
66. În special, statul trebuie să adapteze procedura instituită de legile de reparaţie (în
prezent, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005) astfel încât aceasta să devină într-adevăr
coerentă, accesibilă, rapidă şi previzibilă, inclusiv în ceea ce priveşte metoda de alegere a
dosarelor care vor fi înaintate comisiei centrale (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis,
Viaşu împotriva României, nr. 75951/01, pct. 82-83, 9 decembrie 2008; Faimblat împotriva
României, nr. 23066/02, pct. 53-54, 13 ianuarie 2009; Katz împotriva României, nr. 29739/03,
pct. 35-36, 20 ianuarie 2009, care nu sunt încă definitive).

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

67. Art. 41 din convenţie prevede:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul
intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări,
Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

68. Reclamantele solicită ca prejudiciu material cu titlu principal restituirea bunului şi cu

titlu secundar acordarea sumei de 52 600 EUR reprezentând valoarea sa de piaţă. Acestea
depun la dosar un raport de expertiză din 27 noiembrie 2007, care se referea la valoarea
„fostului bun imobil cu destinaţie de locuinţă, transformat ulterior […] în casă de cultură”.
Expertul ţine seama de suprafaţa casei existente înainte de naţionalizare, precum şi de terenul
aferent de 1 472 m2. Persoanele în cauză reclamă, de asemenea, 100 000 EUR pentru
prejudiciul moral.
69. Guvernul îşi reiterează argumentul potrivit căruia reclamantele nu dispun de un „bun”
în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Acesta consideră că, în orice caz, reclamantele
nu pot pretinde decât suma reţinută de decizia primăriei din 4 aprilie 2002, şi anume
157 570 000 ROL, sumă care, actualizată în raport cu rata inflaţiei între aprilie 2002 şi
decembrie 2007, ar fi de 265 253 338 ROL.
70. În ceea ce priveşte reparaţia prejudiciului moral, Guvernul consideră că suma solicitată
cu acest titlu este excesivă şi că, în orice caz, o eventuală hotărâre de condamnare ar putea
constitui, în sine, o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral ce se pretinde a fi fost suferit de
reclamante.
71. Curtea reaminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul
pârât obligaţia de a pune capăt încălcării şi de a-i anula consecinţele astfel încât să se
restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie
echitabilă) (GC), nr. 31107/96, pct. 32, CEDO 2000-XI].
72. În speţă, ţinând seama de natura încălcării constatate, Curtea consideră că reclamantele
au suferit un prejudiciu material şi moral, care nu este suficient compensat prin constatarea
încălcării. Aceasta observă, de asemenea, că suma despăgubirilor a fost stabilită prin decizia
primăriei din 4 aprilie 2002, sumă pe care reclamantele nu au contestat-o. Prin urmare, Curtea
consideră că plata acestor despăgubiri, reactualizate pe baza ratei inflaţiei şi completate cu o
sumă cu titlu de prejudiciu moral, ar situa persoanele în cauză, pe cât posibil, într-o situaţie
echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost
încălcate.
73. Prin urmare, pe baza elementelor de care dispune şi pronunţându-se în echitate, în
conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea acordă reclamantelor pentru toate prejudiciile
suma de 10 000 EUR.

B. Cheltuieli de judecată

74. Reclamantele solicită 1 600 EUR pentru cheltuielile de judecată şi prezintă anumite
documente justificative în această privinţă.
75. Guvernul nu se opune ca reclamantelor să li se acorde o sumă corespunzătoare
cheltuielilor de judecată legate de procedura judiciară internă şi de cea în faţa Curţii, cu
condiţia ca acestea să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu prezenta cerere. Cu toate
acestea, Guvernul consideră că reclamantele nu au justificat cheltuielile respective.
76. Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de
judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora.
În speţă, ţinând seama de criteriile menţionate anterior şi de documentele justificative
prezentate de reclamante, Curtea consideră rezonabil să le acorde acestora 500 EUR, pentru
toate cheltuielile.

C. Dobânzi moratorii

77. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii
facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei
puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

1. Uneşte cu fondul excepţia preliminară a Guvernului întemeiată pe incompatibilitatea

ratione materiae şi o respinge;
 2. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din
Protocolul nr. 1;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie;
4. Hotărăşte că nu este necesar să se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi temeinicia
celorlalte capete de cerere;
5. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantelor, în termen de trei luni de la data
rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele
sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data
plăţii:
i) 10 000 EUR (zece mii de euro), pentru toate prejudiciile, plus orice sumă ce poate fi
datorată cu titlu de impozit;
ii) 500 EUR (cinci sute de euro), pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi
datorată cu titlu de impozit de reclamante;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă
trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut
marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi
majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 3 martie 2009, în temeiul art. 77 §
2 şi 3 din regulament.

Stanley Naismith Josep Casadevall

Grefier adjunct Preşedinte