Mihai Viteazul

Domnitor Neinfricat

Mihai Viteazul a fost domnul Țării Românești între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a
fost conducător de facto al celor trei state medievale care formează România de astăzi: Țara
Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile
de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de
istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt
Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important
al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.

Originea și primii ani ai vieții

În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a
menționat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în al 43-lea an al vieții", ceea ce indică
drept an al nașterii lui Mihai anul 1558.[11]

Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit în
1557. Împrejurarea ca Pătrașcu să fi avut relații extraconjugale în anul morții sale apare ca foarte
improbabilă, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru tratarea căreia a
cerut medici de la Sibiu

Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătrașcu a fost exclusă și de Petre Panaitescu, cu
argumente onomastice, genealogice, precum și pe baza cronicilor de epocă.[13]

Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea
familie bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era vânzătoare de rachiu, originară din
Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec.[14] Cronica lui Radu Popescu menționează că "Acest
Mihai Vodă, după ce au luat domnia, s-a numit că este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat
nu se știe, că nici un istoric de-ai noștri sau striin nu adeverează cine iaste și cum au luat
domnia, fără cât din auz unul din altul așa dovedim, că mumă-sa au fost de la Oraș dela Floci,
care fiind văduvă și frumoasă și nemerind un gelep (negustor), om mare și bogat den Poarta
împărătească și în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme..."

Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol și apoi
ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.

La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în
timpul domniei lui Alexandru cel Rău.

În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de
bani și având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit domn al Țării
Românești la 2 septembrie/S.N. 12 septembrie 1593, înscăunarea sa având loc la București pe 15
octombrie/S.N. 25 octombrie, în același an.

Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei
revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane
staționată în București.

Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva
Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova,
Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul
numit „Padina[19] Șerpătești” de lângă satul Stănești) culminată cu incendierea Rusciucului.

După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în care cazacii lui
Aron Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe Domnul adus de Turci, pentru
a fi așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost Domn al Moldovei)

Negocierile de pace cu Înalta Poartă

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de ostașii

sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu vistieria
golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii
statale: "așezământul" sau "legarea țăranilor de glie" prin care rumânii (țăranii fără pământ din
Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.

După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de Sigismund
Báthory în Bătălia de la Keresztes (26 octombrie 1596), Mihai a făcut în decembrie 1597 pace cu
Imperiul Otoman.

În schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta Poartă a recunoscut

domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.
În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf al
II-lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a recunoscut caracterul
ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.

Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a căutat să se emancipeze de

consecințele tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea
principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.

"Unirea" de la 1600
Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute în
conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele
trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre
mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în istoriografia
cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la Școala Ardeleană".

Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai
Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de "Domn" decât
în Țara Românească):

 1593-1599 este Domn al Țării Românești;

 Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;
 În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al
Ardealului și Moldovei, adunate împreună sub "unirea personală" a lui Mihai; în cazul
Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul său;
 Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;
 Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului
Habsburgic.

Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept "unire", termenul este
dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte
- Dieta (Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice, își păstrează legile, cutumele și
procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai nu "unifică" nici armatele.

Transilvania

Domnia lui Ieremia Movilă, devotat politicii poloneze (acesta încheiase un tratat de vasalitate cu
Polonia), însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianță. În Transilvania, Sigismund
renunța la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory (un aderent la politica
cancelarului polon Jan Zamoyski).

Ieremia Movilă și cancelarul Zamoyski intenționau să așeze în scaunul Țării Românești pe

Simion Movilă, fratele domnului Moldovei, ceea ce amenința existența Alianței. În aceste
circumstanțe, în iulie 1599 Mihai Viteazul a trimis o solie la Praga pentru a cere încuviințarea
împăratului Rudolf al II-lea pentru intervenția în Transilvania, cu intenția de a sparge cercul de
adversități ce-l împresura. Primind un răspuns favorabil, la sfârșitul aceluiași an, intră în
Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din români și mercenari de diferite etnii:
unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc.[33] După victoria asupra lui Andrei Báthory
(Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1
noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Napragy. Andrei Báthory a
fost ucis la scurt timp după bătălia de la Șelimbăr, având vârsta de 28 de ani.

Mihai a primit cu durere vestea morții lui Báthory, el puse să se îngroape după cuviință capul lui
Andrei, în mausoleul pe care acesta însuși îl pregătise în Alba Iulia, și urmă chiar sicriul, ținând
în mână lumânarea, după obiceiul românesc.

După biruința de la Șelimbăr, Mihai a înființat (sau reînființat, între specialiști se poartă încă
discuții) mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia , un prim pas spre recunoașterea oficială a
confesiunii ortodoxe

Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de
facto al Transilvaniei, Dieta recunoscându-i titlul de locum tenens al Transilvaniei, așa cum se
specifică în diplomele latine. În actele slavone însă, el se intitulează domn al Țării Românești și
Ardealului. (Mihai Bărbulescu ș.a., 2002, p. 190). Mihai nu a modificat sistemul constituțional al
Transilvaniei: nu a intervenit în reprezentarea națiunilor politice, nobilimea maghiară, sașii și
secuii. A intervenit însă, potrivit organizării constituționale, în alcătuirea Consiliului
principatului transilvănean, unde a introdus doi din boierii săi români, așezând în cetăți pârcălabi
proprii, dar păstrând vechii funcționari. Dieta Transilvaniei a fost profund nemulțumită de
acordarea unor donații de domenii (sate) făcute boierilor munteni, în detrimentul nobilimii
maghiare. Protestele Dietei și rapoartele nunțiului papal Malaspina dovedesc tendința lui Mihai
de a structura o proprie bază socială română stăpânirii sale. Mihai a avut raporturi bune cu secuii,
cărora le-a confirmat vechile drepturi și privilegii (ce fuseseră răpite de principii Báthory), de
asemenea cu sașii, cărora le-a satisfăcut cererile , manifestând toleranță față de luteranism. Mihai
a luat măsuri în Transilvania în favoarea iobagilor români și a preoților români. În beneficiul
preoților, Mihai a obținut scutirea lor de robotă.

Nunțiul Malaspina sus-amintit recomanda împăratului habsburgic , în rapoartele sale, respectarea

legilor, instituțiilor și obiceiurilor provinciei. Acesta sugera ca principatul transilvănean să nu fie
administrat după obiceiurile valahe - valachico more - ci numai după obiceiurile respectate până
atunci de principii ardeleni.

Moldova
În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta influența în Moldova a
Regatului Poloniei, care refuzase să facă parte din „Liga Sfântă” și era un aliat tacit al Imperiului Otoman.
Polonezii, a căror politică externă era practic sub controlul marelui hatman Jan Zamoyski, nu numai că îl
înscăunaseră în 1595 pe protejatul lor, Ieremia Movilă, ca Domn al Moldovei (scoțând astfel această țară
din Liga Sfântă) și îl susținuseră pe Andrei Báthory în Transilvania, dar unelteau să îl detroneze pe Mihai
și să-l pună în locul lui, în Țara Românească, pe Simion Movilă (fratele lui Ieremia). Ceea ce a determinat
însă decisiv hotărârea lui Mihai de a declanșa o campanie preventivă în Moldova, au fost pregătirile
făcute către Sigismund Báthory, aflat de la începutul anului 1600 la Suceava, pentru recucerirea
Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan Zamoyski și al lui Ieremia Movilă.
Expediția a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul pleacă din Alba Iulia, lăsând în locul său pe
banul Mihalcea, acesta și Farkas Korniș fiind delegați să trateze cu comisarii imperiali. El se îndreaptă
spre Miercurea Sibiului, după care trece pe lângă Făgăraș (17/27-20/30 aprilie), Codlea (21 aprilie/1
mai), Brașov (22 aprilie/2 mai) și ajunge la Prejmer (23 aprilie/3 mai).

La 1 mai 1600 Mihai își așeză tabăra la Prejmer. Acolo făcu cunoscut ostașilor săi că vor trece Carpații
pentru a-l alunga pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei. La 6 mai Mihai în fruntea oastei sale trece
munții, dar nu pe drumul obișnuit, unde știa că îl așteaptă dușmanul, ci urcându-se pe munții cei mai
grei. În acea vreme armata sa a avut mult de suferit, mai cu seamă din lipsa proviziilor care nu se găseau
nici acolo și nici în părțile Moldovei, care au fost pustiite de Ieremia Movilă. Caii nu au avut pășune iar
ostașii au fost siliți să mănânce foi din copaci.

La 26 aprilie/6 mai 1600, trupele lui Mihai Viteazul pătrund în Moldova prin trei sau chiar patru puncte:
pe la Focșani (cu Nicolae Pătrașcu), prin pasul Oituz - valea Trotușului, coloana centrală (avangarda
acesteia ajunsese la Trotuș încă de vineri 25 aprilie/ 5 mai), care se îndreaptă spre Bacău, urmată după
28 aprilie/8 mai de Mihai Viteazul, prin pasul Rodna-Cucureasa, urmând drumul spre Suceava, și, posibil,
pe valea Ceremușului spre nord. Toate coloanele susțin lupte cu forțele moldo-polone care se retrăgeau
spre nord.

Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor române.
Ieremia Movilă a fugit, găsind refugiu, împreună cu familia sa la Hotin. La 1 iunie 1600, Mihai
se afla la Iași și boierii moldoveni au fost puși să jure în numele cârmuitorului celui nou. Lăsând
pentru stăpânirea Moldovei un Sfat de boieri, alcătuit din hatmanul Udrea, vistierul Andronic
Cantacuzino, armașul Sava[40] și spătarul Negre, el se întoarse în Transilvania (N. Iorga, 1992,
op. cit. ref.9).

Mihai a cucerit Moldova, invocând ca motiv alianța lui Ieremia Movilă cu turcii și tătarii. El a
cerut împăratului recunoașterea stăpânirii sale in perpetuum asupra Ardealului, Moldovei și Țării
Românești.

Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării Românești
și Ardealului și a toată țara Moldovei”. La recomandarea marii boierimi, Mihai a numit un domn
în Moldova, subordonat sieș.

Moartea lui Mihai Viteazul

Forțat să ia calea pribegiei, Mihai se îndreaptă spre Praga pentru solicita ajutor de la împăratul Rudolf al
II-lea. Călătoria a fost lungă și anevoioasă (voievodul și însoțitorii săi fiind atacați de mai multe ori, mai
ales în Transilvania), trecând prin Deva, Lipova, Oradea, Debrețin, Tokaj, Pojon și Viena. A ajuns la Viena,
împreună cu cei 40 de însoțitori care îi mai rămăseseră, la 2 ianuarie 1601, unde a fost primit de
arhiducele Matthias (viitorul împărat Matia I), care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la Praga.

Mihai se presupunea că avea înțelegeri secrete cu turcii, a hotărât ca să-l și aresteze; deci trimițând să-l
poftească la consiliu și Mihai nevoind a veni, a poruncit la câțiva nemți ca să înconjoare cortul său, și să-l
prinză viu sau să-l omoare. Mihai Vodă văzându-se astfel surprins a scos sabia și a rănit pe unul din sbirii
lui Basta, dar un altul străpungându-l cu sulița în pântece, l-a trântit la pământ și i-a tăiat capul. Această
ucidere infamă a lui Mihai Vodă nu fu aprobată de nimene la curtea împăratului Rodolf”. Trupul lui
Mihai a fost aruncat apoi în câmpia Cristișului, pentru ca ostașii săi să vadă că a pierit căpitanul lor.

Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu este scris: „Aici zace cinstitul și răposatul capu al
creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”.