Sunteți pe pagina 1din 7

Tema 1. Rolul misiunilor diplomatice în promovarea politicii externe.

Categoriile
personalului și funcțiile. Misiunile diplomatice ale Republicii Moldova peste hotare

Unități de conținut:

1. Noţiuni generale despre misiunea diplomatică.


2. Categoriile, personalul, structura și funcțiile misiunii diplomatice. Începutul activității misiunilor
diplomatice. Acreditarea șefului de misiune.
3. Mijloacele de activitate ale misiunii diplomatice (notele diplomatice)
4. Misiunile diplomatice ale Republicii Moldova peste hotare (pe lângă state, pe lângă organizații
internaționale)

Termeni cheie: misiune diplomatică, personalul diplomatic, note diplomatice, reprezentanță


permanentă, consulat general

Obiective de referință:
 să explice noțiunea de misiune diplomatică
 să determine eficiența activității misiunilor diplomatice ale țării noastre
 să propună noi domenii de activitate și misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova în
concordanță cu domeniile prioritare ale politicii externe a țării noastre la etapa actuală

1. Noţiuni generale despre misiunea diplomatică

Termenul misiune diplomatică are mai multe înţelesuri (accepţii): organ al statului trimițător,
instituție permanentă și distincte de persoane fizice care o alcătuiesc; organ al unui subiect de drept
internaţional, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept internaţional şi însărcinat cu
asigurarea relaţiilor diplomatice cu acest subiect; organ al unui stat reprezentându-1 în exterior, agenţie pe
care un stat o înfiinţează într-un alt stat etc. Termenul misiune diplomatică deseori se foloseşte pentru
desemnarea reprezentantului diplomatic sau a unei delegaţii de trimişi pentru îndeplinirea unei misiuni
diplomatice peste hotarele țării. Misiunile diplomatice (numite și „reprezentanțe diplomatice” sunt organe
ale unui stat care îndeplinesc politica externă a statului dat în țara în care au fost acreditate. În sistemul
reprezentării diplomatice se cunosc:
 misiuni permanente (de tip clasic, pe lângă state), de tip nou (pe lângă organizaţii
internaţionale);
 misiuni cu caracter temporar (denumite şi misiuni speciale (ad- hoc);
 misiuni diplomatice ale organizaţiilor internaționale pe lângă state.
Elementele de bază al raportului diplomatic dintre două state este acordul lor de voinţă –
consimţământul mutual (reciproc) al acestora.
Stabilirea de relaţii diplomatice între state presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii:
1. entităţile între care se stabilesc relaţii diplomatice să aibă personalitate juridică internațională:

2. cele două state sau guvernele celor două state să fie reciproc recunoscute
3. să existe un acord între cele două state.
Aceste condiţii trebuie îndeplinite şi pentru înfiinţarea de misiuni diplomatice. Tot în acest sens
„Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice” din 18 aprilie 1961 (ratificată de Parlamentul
Republicii Moldova la 04.08.1992), în articolul 2 prevede că „Stabilirea de relaţii diplomatice între state
şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin consimțământul mutual.
Convenţia de la Viena a definit, de asemenea, noţiunile de misiune şi de personal diplomatic al
misiunii. Astfel, art. 1 al Convenției stipulează că:
a. prin expresia șef de misiune se înţelege persoana însărcinată de statul acreditat să acţioneze în
această calitate;
b.prin expresia membrii misiunii se înţelege şeful misiunii şi membrii personalului misiunii;
c. prin expresia membrii personalului misiunii se înțelege membrii personalului diplomatic, ai
personalului administrativ şi tehnic și ai personalului de serviciu al misiunii;
d.prin expresia membrii personalului diplomatic se înţelege membrii personalului misiunii care au
calitatea de diplomaţi;
e. prin expresia agent diplomatic, se înţelege şeful misiunii sau un membru al personalului
diplomatic al misiunii;
f. prin expresia membrii personalului administrativ şi tehnic se înţelege membrii personalului
misiunii angajaţi în serviciul tehnico-administrativ al rnisiunii (director administrativ, contabil, şeful
cancelariei, secretari tehnici, şoferi, cifrori, translatori, dactilografe, medici, etc);
g.prin expresia membrii personalului de serviciu se înţelege membrii personalului misiunii angajaţi
în serviciul casnic al misiunii (portari, bucătari, grădinari etc.). Unele misiuni diplomatice angajează
pentru aceste funcţii personal din țara de reşedinţă. Asemenea opţiuni sunt dictate şi de nevoia unor
economii bugetare);
h.prin expresia om de serviciu particular se înţelege persoanele folosite în serviciul casnic al unui
membru al misiunii, care nu sunt angajaţi ai statului acreditant;
i. prin expresia localuri ale misiunii se înţelege clădirile sau o parte din clădiri şi din terenul aferent
care, indiferent de proprietar, sunt folosite pentru realizarea scopurilor misiunii, inclusiv reşedinţa șefului
de misiune.
În baza acordului intervenit între cele două state privind înfiinţarea misiunii diplomatice, statul
acreditant desemnează membrii misiunii permanente, în conformitate cu dreptul său intern (desemnarea
membrilor misiunii diplomatice fiind de competențele statului acreditant). Pentru şeful misiunii
diplomatice este necesar acordul prealabil al statului de reşedinţă. Acest acord poartă denurnirea de
agrement (franceza-engleză - „agreement”). De remarcat că statul acreditar poate refuza acordarea
agrementului, fără a fi obligat să-şi motiveze refuzul. Pentru a evita eventualele refuzuri oficiale, este
uzual să se sondeze opinia guvernului străin, în mod neoficial, înainte de a se face o cerere oficială pentru
agrement. Cererea de agrement este întocmită fie de către ultimul şef al misiunii, în momentul plecării
sale din ţara de reşedinţă, fie de către însărcinatul cu afaceri ad-interim care-1 înlocuieşte, fie de către
ministrul de externe al statului acreditant. La cererea de agrement sunt anexate datele personale ale celui
avut în vedere să fie acreditat, care reprezintă, de fapt, Curriculum vitae al persoanei în cauză. Cu
excepţia şefului misiunii, ceilalţi diplomaţi, personalul administrativ şi tehnic sunt numiţi de către statul
acreditant, fără a fi necesar acordul prealabil al statului acreditar.
Şeful misiunii diplomatice, pentru a-şi începe activitatea, trebuie să dea curs procedurii stabilite în
statul de reşedinţă (stabilită şi urmată în cazul tuturor misiunilor diplomatice). Astfel, şeful misiunii
primeşte din partea statului său scrisorile de acreditare, semnate de şeful statului şi contrasemnate de
Ministrul Afacerilor Externe. Aceste scrisori sunt înmânate într-un cadru solemn şefului statului pe lângă
care este acreditat.
De remarcat că o asemenea scrisoare este emisă de şeful statului care acreditează, fiind adresată
şefului statului în care este acreditată persoana respectivă (având în vedere faptul că şefii misiunilor
diplomatice reprezintă şefii statelor, şi scrisoarea de acreditare este emisă la acest nivel). În textul scrisorii
sunt evocate bunele relaţii existente între ţările respective (acest aspect poate fi dezvoltat în raport de
particularităţile relaţiilor dintre aceste state), şi se exprimă încrederea că prin acreditarea persoanei în
cauză, aceste relaţii se vor dezvolta în continuare, evocându-se calităţile ambasadorului pe care îl
acreditează.
Inaintea înmânării scrisorilor de acreditare şefului statului, şeful misiunii prezintă copia acestor
scrisori şefului protocolului (Ministrului Afacerilor de Externe), odată cu înmânarea scrisorilor de
rechemare a predecesorului său, face cunoştinţă cu particularităţile protocolului din ţara de reşedinţă.
Apoi, şeful misiunii efectuează o vizită la Ministrul Afacerilor Externe, căruia îi cere audienţă la şeful
statului, pentru a-i înmâna scrisorile de acreditare. De remarcat că în baza Convenţiei de la Viena, un stat
poate acredita aceeaşi persoană pe lângă guvernele a două sau mai multe state (art. 5-6), iar mai multe
state pot acredita aceiaşi persoană ca şef de misiune într-un alt stat „dacă statul acreditar nu se opune”
(art.6).
Cu ocazia înmânării scrisorilor de acreditare, şeful misiunii diplomatice prezintă şefului statului
acreditar pe ceilalţi membri ai personalului diplomatic (în practica internaţională însă, la înmânarea
scrisorilor de .acreditare participă, alături de şeful misiunii, încă 3-5 membri ai ambasadei, în dependenţă
de componenţa numerică a misiunii). După înmânarea scrisorilor de acreditare şeful statului acreditar și
șeful misiunii diplomatice întreţin o convorbire. Prezentarea scrisorilor de acreditare marchează începutul
activităţii şefului misiunii diplomatice. El este inclus în lista corpului diplomatic (editată de MAE al ţării
de reşedinţă), de la data şi ora prezentării scrisorilor de acreditare. îndată după prezentarea scrisorilor de
acreditare noul şef al misiunii diplomatice informează printr- o notă verbală sau scrisoare oficială decanul
corpului diplomatic şi toţi şefii de misiuni diplomatice din statul acreditar despre data prezentării
scrisorilor de acreditare şi asumarea funcţiilor de şef al misiunii.
Încetarea activităţii misiunii diplomatice poate surveni ca urmare a ruperii relaţiilor diplomatice.
Ruperea relaţiilor diplomatice are ca urmare:
a. expulzarea personalului diplomatic de către statul acreditar sau
b. rechemarea acestui personal de către statul acreditant
Încetarea activităţii unei misiuni diplomatice poate surveni şi ca rezultat al dispariţiei unuia dintre
state (cazul Republicii Democrate Germane); a refuzului statului acreditant de a recunoaşte guvernul
statului acreditar sau viceversa; a închiderii misiunii dlplomatice din motive bugetare (lipsa de finanţare).

5. Categoriile, personalul, structura și funcțiile misiunii diplomatice. Începutul


activității misiunilor diplomatice. Acreditarea șefului de misiune.

În baza Convenţiei de la Viena, membrii misiunii diplomatice sunt divizaţi în trei categorii:
a. șeful misiunii
b. membrii personalului misiunii
c. om de serviciu particular.
Membrii personalului misiunii diplomatice, la rândul său, sunt structurați în trei categorii:
a. membrii personalului diplomatic;
b. membrii personalului administrativ şi tehnic;
c. membrii personalului de serviciu. ,
Menţionăm că Convenţia de la Viena mai face o clasificare: calitatea de agent diplomatic este
aplicabilă şefului misiunii sau unui membm al personalului diplomatic al misiunii or, această calitate este
aplicabilă și șefului misiunii și tuturor membrilor personalului diplomatic al misiunii.
La categoriile menţionate ale membrilor misiunii este necesar de adăugat şi categoria membrilor lor
de familie, cărora statul acreditar le acordă un statut special.
Aşadar, în baza acestor clasificări putem conchide că o misiune diplomatică este constituită din:
a. şeful misiunii diplomatice;
b. personalul diplomatic al misiunii;
c. personalul nediplomafic al misiunii (care include personalul administrativ şi tehnic şi
personalul de serviciu);
d. membrii familiei membrilor misiunii;
e. personalul privat al misiunii (om de serviciu particular sau personal care nu este angajat al
statului acreditant şi este folosit în serviciul casnic al unui membru al misiunii).
Statul acreditar poate limita numărul personalului trimis, dacă părţile nu au convenit, în prealabil,
acest lucru, încheind un acord special care ar reglementa efectivul misiunii.
Numirea, sosirea şi plecarea definitivă a membrilor unei misiuni, cu excepţia şefului misiunii, care
urmează o procedură aparte, se face prin notificarea statului acreditant către statul acreditar.
Şefii misiunilor diplomatice se împart în trei clase:
1. clasa ambasadorilor sau nunților (reprezentanții Sfântului Scaun), care sunt acreditați pe
lângă șefii de stat)
2. clasa trimişilor, miniştrilor sau împuterniciţilor, care sunt acreditaţi pe lângă şefii de stat;
3. clasa însărcinaţilor cu afaceri, care sunt acreditaţi pe lângă Ministerul Afacerilor Externe.
Misiunile diplomatice clasice sunt: ambasadele şi legaţiile (aceasta este condusă de un ministru,
care, poartă de obicei, titlu de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar, sau însărcinat cu afaceri ad-
interim ori permanent). Instituţia a apărut în sec. XVI. Acum legaţii sunt foarte puţine, tendinţa generală
fiind reprezentarea statelor la nivel de ambasadă.
Structura misiunii diplomatice este stabilită de statul acreditant. Structura unei misiuni diplomatice
diferă de la ţară la ţară, dar şi de misiunile diplomatice deschise de o ţară în diferite ţări. Însă, ţinând cont
de funcţiile misiunilor diplomatice prevăzute de Convenţia de la Viena, şi având în vedere că aceste
funcţii pot fi unite după anumite criterii, se poate de determinat următorul model de structură a misiunii
diplomatice:
 Șeful misiunii diplomatice - Ambasador Extraordinar și Plenipotenţiar.
 Cancelaria. Șeful cancelariei - Consilier sau Secretar I. Aici sunt primite, elaborate şi
expediate actele de competenţa şefului misiunii. Cancelaria este nucleul de coordonare a activităţii
celorlalte secţii (birouri) ale misiunii; în acelaşi timp cancelaria ţine la păstrare arhivele şi codurile
diplomatice. În cadrul cancelariei pot activa 1-2 colaboratori. Tot în structura ei se află serviciul de
protocol, serviciul tehnic şi de comunicaţii, serviciul administrativ, serviciul de securitate şi de
contabilitate
 Departamentul politic este condus de un ministru-consilier. In cadrul lui pot fi instituite
secţiile: informaţii, analiză şi prognoză, relaţii bilaterale, relaţn muitilaterale etc.
 Departamentul economico-comercial, condus de un consilier, poate avea în componenţa
sa secţiile: politici economice, relaţii economice internaționale etc.
 Departamentul de presă și informare, condus de un secretar I, include secțiile: pentru
legăturile cu insituțiile din țara de reședință și opinia publică, analiza mass-media etc.
 Birourile militare sunt conduse de un ataşat militar, care pot fi subdivizate în birou militar
propriu-zis, birou naval și birou militar al aerului.
 Departamentul consular - condus de un consul general, poate avea secţiile: dreptului
consular şi asistenţei consulare; vize şi legalizare a documentelor.
Într-o ţară pot fi deschise consulate şi în alte regiuni, nu numai în capitală.
În cadrul ambasadelor pot fi numiți un număr anumit de ataşaţi speciali: atașați pentru cultură,
atașat pentru cultură, atașat pentru problemele educației, atașat pe probleme de sport, medicină, migrație
etc.
În concluzie, o misiune diplomatică este constituită structural din:
cancelarie, biroul politic, biroul economic, biroul atașatului militar, biroul atașatului de presă, biroul
consular, biroul ataşatului culturâl ori de educație.
Personalul misiunii diplomatice este alcătuit din: șefui misiunii, miniștri – conselieri, conselieri,
secretari I,II,III, ataşaţi.
Activează personalul aadministrativ – tehnic și de serviciu.
În baza Convenţiei de la Viena din 1975 privind relaţiile statelor cu organismele internaționale cu
caracter universal, există următoarele categorii de reprezentanţe ale statelor:
- Misiuni permanente ale statelor pe lângă organismele internaţionale (aceste misiuni asigură
reprezentarea statului trimițător la organizația respectivă; informează statul propriu despre activitatea
organizației; promovează cooperarea dintre dintre statul trimițător și organizația internațională pe lângă
care au fost acreditate.
- Misiuni permanente de observatori ale statelor pe lângă organizațiile internaționale;
- Delegaţi la organele acestor organizaţii şi la conferinţele convocate de ele sau desfășurate sub
egida lor.
În cazul ONU instituirea misiunilor permanente de către statele- membre, a fost aprobată de către
Adunarea Generală la 03.12.1948. În documentul respectiv se precizează că misiunile permanente se
instituie pentru a contribui la realizarea scopurilor şi principiilor ONU.
Numirea membrilor unei misiuni permanente nu este condiţionată de consimţământul organizaţiei
respective, dar statul trimiţător trebuie să o notifice atât organizaţiei, cât şi statului-gazdă al acestei
organizaţii.
Statul-gazdă al organizaţiei internaţionale are obligaţia să sprijine misiunea permanentă în
îndeplinirea obligaţiilor sale. Astfel, statul-gazdă facilitează obţinerea clădirilor necesare pentru misiunea
respectivă şi garantează privilegiile şi imunităţile de care beneficiază personalul acesteia în baza
reglementărilor internaţionale în vigoare. Evident, aceste obligaţii sunt asumate şi exercitate în baza
principiilor cooperării şi respectării reciproc, care guvernează funcţionarea organizaţiei respective.
Conform Convenţiei de la Viena cu privire la misiunile diplomatice (art. 3), funcţiile misiunilor
diplomatice constau în:
a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise în
dreptul internațional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
d) ase informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul
acrecreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant;
e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţii economice, culturale şi ştiinţifice între statul
acreditant şi statul acreditar.
Nici o dispoziţie a prezentei Convenții nu ar putea fi interpretată ca interzicând misiunii
diplomatice exercitarea de funcţii consulare.
În literatura de specialitate s-a arătat că sarcinile fundamentale ale unei reprezentanţe diplomatice
constau în: a veghea la menţinerea bunelor relaţii între statul acreditant şi statul acreditar, a proteja
interesele cetăţenilor statului trimţător şi a informa guvernul său despre problemele de o anumită
importanță, iar aceste sarcini sunt cuprinse în următoarele funcții tipice: reprezentarea statului acreditant;
negocierea de acorduri; observarea în scopul informării; protecția propriilor cetăţeni; promovarea
dezvoltării relaţiilor de orice fel între cele două state, sau mai succint formulate: negociere, observare și
protecție. În baza Conveniţiei de la Viena, Ministerul Afacerilor Exteme al Republicii Moldova a elaborat
un document cu privire la activitatea misiunilor diplomatice, în care sunt prevăzute obligaţii concrete ale
diplomaţilor țării noastre aflaţi peste hotare. Se consideră însă că, în afară de aceste funcţii permanente,
misiunea mai are şi alte funcţii: agentul diplomatic joacă un rol care nu poate fi cuprins în formele stricte,
fiind foarte larg. La acestea pot ti atribuite următoarele:
*Vegherea asupra intereselor minorităţilor (cazul ambasadei Unganei în România, a ambasadelor
Republicii Moldova în Ucraina, Federația Rusă etc.) Una din sarcinile agentului diplomatic este şi aceea
de a veghea cu atenţie asupra condiţiilor și tratamentului acordat minorităților din statul acreditar. Această
misiune însă nu se cuprinde în cadrul funcţiei de protecţie pe care o exercită privitor la cetăţenii statului
sau, întrucât persoanele care alcătuiesc aceste minorităţi sunt cetăţeni ai statului acreditar. Dacă dreptul
internaţional recunoaşte dreptul unui trimis de a acorda protecţie cetăţenilor statului său, în schimb apoi
un asemenea drept, în ceea ce priveşte minorităţile, nu există. Cu toate acestea s-a recunoscut, în special
după primul război mondial, că situaţia şi tratamentul minorităţilor în anumite împrejurări pot deveni o
preocupare pentru alte naţiuni şi în acest cadru, unele tratate de pace, precum şi unele tratate bilaterale
cuprind dispoziții referitoare la poziţia şi tratamentul minorităţilor. Este cazul statelor care s-au format în
urma dezmembrării imperiilor austro-ungar şi german, după primul război mondial, a celor formate după
cel de-al doilea război mondial ca urmare a dezmembrării imperiilor britanic, francez, olandez, portughez
etc. In prezent această problemă este actuală şi în urm a dezintegrării URSS şi a Iugoslaviei.
Adresarea de proteste. Există situaţii în care un guvern, fiind nemulțumit de o atitudine sau o
acţiune a altui guvern, adresează un protest. Prin aceasta, guvernul respectiv îşi exprimă dezaprobarea faţă
de o anumită acţiune din partea celuilalt guvern sau agenților săi. Protestul poate fi făcut, chiar şi atunci
când relaţiile dintre cele două state sunt absolut normale.
Misiunea diplomatică exercită şi alte funcţii privind cetăţenii statului agreditant, cum ar fi evidenţa
cetăţenilor în domeniul stării civile sau cu caracter notarial (înregistrarea naşterilor, deceselor şi
căsătoriilor, autentificarea documentelor, servicii de citare şi eliberare de pașapoarte şi vize). Misiunile
diplomaticele se ocupă şi de extradarea infractorilor care, eschivându-se de la actele de urmărire penală
sau executarea pedepsei, fug de pe teritoriul statelui acreditant pe cel al statului acreditar.
Protecţia intereselor străine. În practica internațională se cunosc două sisteme de protecţie. În cadrul
primului sistem, misiunea îşi asumă funcția protectoare cu titlu permanent. Această funcţie nu intervine în
rezultatul unui eveniment anume, ea decurge dintr-un acord între puterea protectoare şi un stat, care
anterior protecţiei astfel delegate, nu avea misiune diplomatică în statul primitor şi este, în esenţă, limitată
la chestiunile de protecţia intereselor. /
În cadrul celui de-al doilea sistem, misiunea îşi asumă protecţia cu titlu provizoriu- funcţia este
ocazională şi se exercită în împrejurări excepţionale şi conflictuale, care privesc statul primitor şi cel
reprezentant (rupere sau suspendare a relaţiilor diplomatice etc.).
În ce priveşte nunții, funcțiile acestora sunt enunţate, din punct de vedere al dreptului canonic, prin
Codex juris canonici şi constau în favorizarea relaţiilor dintre Sfântul Scaun şi guverne, „a veghea” în
„teritoriile care le sunt fiixate” „asupra stării bisericii și să informeze Pontiful roman” li se mai atribuie de
obicei, și alte sarcini neprecizate.

6. Mijloacele de activitate ale misiunii diplomatice (notele diplomatice)

Activitatea unei misiuni diplomatice se desfăşoară, în principal, în două direcţii: pe de o parte, în


raport cu guvernul propriu, iar, pe de altă parte, faţă de statul acreditar. Însă activitatea unei misiuni
diplomatice nu se limitează doar la raporturile pe care le are cu statul acreditant şi statul acreditar, pentru
că, în mod obişnuit, ea intră în raporturi cu misiuni şi reprezentanţe diplomatice ale altor state, cu
organizaţii internaţionale şi chiar state terţe. Din punct de vedere al desfăşurării şi al succedării în timp,
activitatea unei misiuni diplomatice cunoaşte trei faze:
1. în primul rând instrucţiunile guvernului său pe care ambasada le are sau le primeşte.
2. urmează apoi momentul îndeplinirii sarcinii pe care o are, prin notele şi demersurile pe care le
face statului acreditar;
3. în final, prezentarea de rapoarte către guvernul său cu privire la modul îndeplinirii misiunii în
baza instrucţiunilor permite anterior.
Instrucţiunile. Întreaga activitate a misiunii diplomatice, a personalului său, este reglementată de
instrucţiunile pe care guvernul statului acreditant (MAE în special) le dă acestora. În aceste instrucţiuni,
sunt precizate îndatoririle pe care le are ambasada şi linia de conduită pe care trebuie s-o urmeze, atât la
îndeplinirea misiunii, cât şi, în general, în legătură cu modul de comportare pe timpul aflării sale pe
teritoriul statului acreditar.
Instrucţiunile care se dau agentului diplomatic, cu ocazia plecării la post, au caracter mai general.
Ele privesc aspectele esenţiale de care trebuie să aibă cunoştinţă cu privire la politica urmată de statul
acreditant faţă de statul acreditar, problemele care sunt în suspensie între cele două state, ideile din care
trebuie să se inspire în cursul misiunii etc. În afara acestor îndrumări generale, agentul diplomatic va
primi instrucţiuni precise cu privire la fiecare acţiune pe care o are de rezolvat (în practică însă, sunt
frecvente cazurile când instrucţiunile întârzie!).
Instrucţiunile pot fi clasificate în cele scrise (cuprinse în documente), orale (cele transmise prin viu
grai), secrete (care nu pot fi cunoscute decât de agentul diplomatic respectiv), şi instrucţiuni ostensibile
(care pot fi comunicate statului acreditar). De regulă, instrucţiunile sunt secrete, însă agentul diplomatic
poate avea libertatea sau chiar obligația în anumite cazuri, de a face comunicări autorităţilor din statul
acreditar.
Demersul diplomatic este o acţiune desfăşurată de misiunea diplomatică pe lângă guvernul statului
acreditar în scopul îndeplinirii funcţiei care-i sunt încredinţate de către guvernul statului acreditant.
Demersurile diplomatice pot urmări diferite scopuri: să-i comunice ori să ceară statului acreditar
informaţii, să transmită diferite propuneri (pentru încheierea unui tratat, organizarea vizitei la nivel înalt
etc.); să ceară guvernului să îndeplinească o anumită funcţie (obţinerea anumitor privilegii); să avertizeze
guvernul pentru anumite acte inamicale. Pentru aceste demersuri (note diplomatice) este caracteristic că
ele reprezintă comunicări oficiale trimise de către o misiune diplomatică Ministerului de Externe al
statului acreditar şi invers.
În uzanţa diplomatică, referitor la demersurile diplomatice, s-a încetăţenit noţiunea de notă
diplomatică, care are mai multe categorii, cum ar fi:
- Nota verbală este folosită pentru a fi precizate anumite detalii ale unei situaţii concrete, sau
expunerea conţinutului unei convorbiri importante. Sub aspect tehnic, ea cuprinde cinci elemente
obligatorii:
a. denumirea misiunii diploatice care o emite şi numărul de înregistrare;
b. conţinutul mesajului pe care îl adresează;
c. instituţia căreia îi este adresată;
d. data;
e. numele Şefului misiunii sau a persoanei care îi ţine locul.
De regulă, notă verbală se scrie la persoana a treia. La început şi sfârşit are form ule de curtoazie. N
ota verbală se foloseşte în corespondenţa dintre m inisterele de externe, dintre o m isiune diplomatică şi
ministerul de externe şi invers, dintre misiunile diplomatice.
- Notă semnată se foloseşte în corespondenţa dintre Ministerul Afacerilor Externe al statului
acreditar şi un ambasador (şeful misiunii diplomatice) şi este un document mai solemn. Nota semnată ia
forma unei scrisori redactate la persoana întâia din numele celui subsemnat care o şi semnează. Se începe
şi se termină cu o formulă de politeţe.
- Scrisoarea personală. Aceasta se foloseşte în corespondenţa dintre şeful misiunii şi Ministerului
Afacerilor Externe al statului acreditar şi este clasificat ca un document mai puţin protocolar, folosit
pentru comunicări cu un caracter personal. D e obicei, scrisorile personale nu angajează statele ca notele
semnate.
- - Notă colectivă este o notă adresată unui guvern de către reprezentanţii mai multor state
acreditate, care, în comun, au de comunicat observaţiile lor. Această formă de comunicare este deosebit
de solemnă. Nota colectivă se perfectează într-un singur exemplar, se semnează de către toţi
reprezentanţii statelor respective şi se transmite în timpul audienţei la Ministerul Afacerilor Externe la
care asistă toţi semnatarii notei.
- Notă circulară este o notă în scris al Ministerului Afacerilor Externe al unei ţări adresată unui
grup de ambasade cu scopul de a informa personalul diplomatic din statul de reşedinţă despre opinia
guvernului său asupra unei anumite probleme.
- Notă identică este perfectată de către şefii misiunilor, care se pronunţă asupra unei probleme
comune şi expun o părere comună.
Ea este adresată Ministerului de Externe al statului acreditar.
- Memorandumul este o notă adresată şefului statului acreditar în care se expune o justificare a
politicii urmate de statul acreditant. Memorandumul poate fi făcut la o conferinţă internaţională de o
delegaţie. Memorandumul nu se limitează la simpla expunere a faptelor, ci cuprinde o prezentare a
istoricului problemei şi a negocierilor în curs, precizează aspectele juridice şi politice ale cauzei,
formulează argumente care justifică poziţia statului în numele căruia se face. Prin memorandum se
urmăreşte scopul de a permite celeilalte părţi să studieze aprofundat o chestiune politică importantă şi
controversată.
- Ultimatumul este un document în care se expun cerinţele şi pretenţiile unui stat faţă de alt stat
(faţă de comportamentul statului dat într-o anumită situaţie), iar propunerile sale sunt considerate
definitive. Ultimatumul implică amenințarea cu forţa, dacă cererea sa nu este satisfăcută. Ultimatumul
trebuie să conţină o cerere expresă pentru un răspuns promt, clar şi categoric, şi poate, de asemenea, cere
ca răspunsul să fie dat în cadrul unui interval de timp fixat.
- Aide-memoire (pro-memoria) este un document care rezumă unele aspecte ale relaţiilor dintre
state, în care sunt expuse chestiunile discutabile şi redat în scris punctul de vedere al statului respectiv
(prezentare detaliată a faptelor şi argumentelor).
- Rapoartele diplomatice. Una dintre sarcinile esenţiale ale misiunii diplomatice constă în a informa
guvernul său. Odată îndeplinită acţiunea în baza instrucţiunilor primite, misiunea diplomatică urmează să-
şi informeze guvernul său despre rezultatul celor întreprinse, precum şi despre activitatea curentă a
misiunii. După fiecare acţiune îndeplinită, misiunea diplomatică întocmeşte un raport sub formă de notă
informativă. Din punct de vedere al regularităţilor lor, rapoartele diplomatice pot fi divizate în rapoarte
ordinare şi rapoarte extraordinare.
- Raport diplomatic ordinar (trimestrial, semestrial, anual), este raportul prin care misiunea
diplomatică informează MAE al ţării sale despre îndeplinirea sarcinilor şi prerogativelor sale, sau prezintă
elemente şi observaţii cu privire la situaţia locală. Rapoartele extraordinare nu se fac la intervale regulate
şi au ca scop, fie să prezinte un eveniment deosebit de important, care trebuie să ajungă fără întârziere la
cunoştinţa statului acreditant fie să semnaleze/să informeze despre noile propuneri pe care cealaltă parte
le-a făcut în cursul unor negocieri, cerând noi instrucţiuni. De regulă, rapoartele diplomatice sunt semnate
de şeful misiunii şi trimise Ministerului de Externe al statului acreditant, adeseori ministrului în persoană.
Totodată, sunt şi rapoarte care se expediază preşedinţiei, parlamentului, guvernului, precum şi altor
ministere, departamente, dar prin intermediul MAE.

Sarcini de autoevaluare:
1. Explicați noțiunea de misiune diplomatică
2. Determinați eficiența activității misiunilor diplomatice ale țării noastre
3. Propuneți noi domenii de activitate și misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova în
concordanță cu domeniile prioritare ale politicii externe a țării noastre la etapa actuală

Bibliografie selectivă:
1. Beniuc, Valentin, Rusnac, Gheorghe, Conceptele și noțiunile de bază ale diplomației. Dicționar.
Chișinău, 1998.
2. Burian, Alexandru, Drept diplomatic și consular, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Chișinău,
„Cuant”, 2003.
3. Burian, Alexandru, Regimul de drept al activității diplomatice, Ediția a II-a. Chișinău. CEP USM,
2005ю

S-ar putea să vă placă și