ISTORIA PSIHOLOGIEI

Unitatea de învăţare 1.
DESPRE CONSTRUIREA OBIECTULUI ŞI CLARIFICAREA
ROLULUI ISTORIEI PSIHOLOGIEI CA DISCIPLINĂ

I.1. “LA CE BUN ” UN CURS DE ISTORIE A PSIHOLOGIEI?

I.1.1. Cauze obiective şi subiective ce pot explica interesul încă scăzut

pentru istoria psihologiei
a) ”Care istorie?”, ar putea exclama unii, deoarece este larg recunoscut faptul că psihologia este
o ştiinţă tânără, având doar cu puţin mai mult de o sută de ani. Ştim că în viaţa unui om, perioada
tinereţii este asociată cel mai adesea cu trăirea plenară a prezentului şi cu încercarea entuziastă de
prefigurare a viitorului, concomitent cu aproape totala lipsă de entuziasm pentru trecut. Lucrurile par a
sta la fel dacă privim psihologia ca pe o ştiinţă “tânără”.
Majoritatea psihologilor sunt complet “prinşi” în programe de cercetare şi psihologie aplicată, în
construcţia şi susţinerea empirică a teoriilor. Pentru aceşti psihologi prezentul este timpul acţiunii, iar
dezinteresul pentru istoria psihologiei este explicat prin faptul că domeniul cercetării şi al psihologiei
aplicate este atât de vast şi este atât de mult de lucru încât unora li se pare că este păcat să iroseşti
timp şi energie pentru cercetarea unui trecut încă firav şi inconsistent.
b) Tendinţa de a neglija sau chiar de a respinge istoria unei ştiinţe este accentuată şi de
existenţa unui “mit al progresului ştiinţific”. Conform acestui mit, procesul cunoaşterii ştiinţifice are numai
un sens ascendent, vechiul fiind continuu depăşit de nou: Este în afară de orice îndoială că paradigmele
ştiinţifice sunt într-o continuă reaşezare şi reconstrucţie şi că adevărul ştiinţific este un adevăr relativ,
ce-şi schimbă sau îmbogăţeşte conţinutul în urma dezbaterilor şi controverselor din sânul colectivităţii
ştiinţifice.
Cu alte cuvinte, nimeni nu poate nega faptul că există un progres al cunoaşterii ştiinţifice, progres
mărturisit cel mai pregnant de avansul tehnologic ce nu-şi are precedent în secolele anterioare secolului
XX. Dar exagerarea conţinută în “mitul progresului” poate conduce la concluzia greşită că tot ceea ce
nu aparţine timpului nostru este vetust, neadevărat în esenţă, perimat, fără valoare, iar dacă trecutul
este declarat “mort” decurge de aici că cercetarea lui este o pierdere inutilă de timp.
De aceea unii psihologi se mulţumesc cu cunoaşterea unei istorii scurte, abreviate a psihologiei şi
pun accentul mai degrabă pe cunoaşterea trecutului recent. Bibliografiile de la sfârşitul studiilor sunt de
cele mai multe ori exemple de micro-istorii ale trecutului apropiat al unei probleme sau domeniu.
c) Dar cea mai importantă critică este aceea că a face istorie nu e un demers ştiinţific. Mai mult,
ar fi trădate idealurile ştiinţei. Cum vom vedea mai pe larg, pe de o parte, a face psihologie în mod
ştiinţific înseamnă punerea în joc a unei ipoteze, control riguros al proceselor cercetate, verificare,
interpretare şi, în cele din urmă, predicţie.
Pe de altă parte, a face istorie a psihologiei înseamnă plasarea într-un spaţiu pur teoretic, unde
domneşte erudiţia şi unde este afirmată opţiunea nu atât pentru cercetare cât pentru interpretarea
sintetică a rezultatelor cercetării, pentru o critică şi chiar o filosofie a ştiinţei. Pentru că o astfel de
ambiţie presupune posibilităţi de mişcare pe spaţii oarecum mai largi, interdisciplinare, în ochii unora
demersul istoric pare lipsit de profunzime, superficial, iar istoria psihologiei este percepută deseori ca
fiind o simplă înşiruire cronologică a rezultatelor cercetării ştiinţifice şi a teoriilor derivate din această
cercetare.
d) Până la un punct, lipsa de interes pentru istoria psihologiei este explicată şi prin faptul că
demersul ştiinţific necesită o strictă specializare. Cursurile de introducere în psihologie şi de istoria
psihologiei se fac în general în anul I, cu scopul mai mult sau mai puţin mărturisit de a-i ajuta pe
studenţi să-şi contureze o idee generală despre psihologie. În anii următori însă, studenţii sunt presaţi
spre o strictă specializare, ceea ce cu timpul îngustează cunoştinţele despre ansamblul dezvoltărilor din
psihologie şi diminuează astfel şi interesul pentru istoria psihologiei.

317
CĂTĂLIN DÎRŢU

e) In sfârşit, o ultimă cauză ce are ca efect un interes scăzut pentru istoria psihologiei derivă din
propriile limite ale domeniului între care putem enumera:
1. insuficienta maturizare a acestuia;
2. relativa sărăcie a lucrărilor de istorie a psihologiei;
3. controversele privind modul de tratare a ei şi, nu în ultimul rând,
4. lipsa unor autentici specialişti în istoria psihologiei, unele cărţi din acest domeniu fiind scrise fie sub
presiunea momentului, fie la bătrâneţe de către cercetători care consideră că după ani mulţi de
cercetare îşi pot permite, mai degrabă ca pe un moft sau ca pe un trofeu în plus, o lucrare de
sinteză.

I.1.2. Argumente care susţin necesitatea studierii istoriei psihologiei

Toate aceste cauze obiective sau subiective enumerate mai sus, au făcut ca mult timp istoria
psihologiei să fie tratată ca o cenuşăreasă în rândul celorlalte ramuri ale psihologiei. Din fericire pentru
destinul acestei discipline, în favoarea ei pot fi invocate şi argumente puternice ce justifică creşterea
interesului pentru acest domeniu în ultimii douăzeci de ani. Enumerăm câteva dintre aceste argumente:
1. Ştim deja după un curs de introducere în psihologie ce rol joacă memoria în viaţa unui om şi, în
general, a oricărei fiinţe vii. Platon a făcut din reamintire (anamnesis) centrul întregii sale concepţii
filosofice despre destinul omului şi al societăţii. Conform teoriei platonice, insuficienţa reamintirii este pe
tărâmul cunoaşterii cel mai grav handicap ce poartă numele de agnoia: ignoranţă sau mai simplu, ne-
cunoaştere.
Istoricii la rândul lor avertizează cât pot de des că “cine nu-şi cunoaşte trecutul este condamnat
să-i repete greşelile”. Putem completa acest avertisment cu afirmaţia că în domeniul cercetării ştiinţifice,
neproductivă nu este numai repetarea greşelilor ci şi a rezultatelor pozitive, efortul implicat în cercetare
devenind inutil datorită redescoperirii unui adevăr ce a devenit de mult timp banal.
Istoria psihologiei joacă astfel rolul unei memorii organizate a faptelor semnificative petrecute pe
terenul psihologiei, selectând, conservând, sistematizând şi aducând la cunoştinţa comunităţii
psihologilor propriul ei trecut.
2. Punctul de vedere istoric se dovedeşte a fi necesar şi datorită faptului că din ce în ce mai multe
rezultate ale cercetării şi teorii ce integrează aceste rezultate se acumulează odată cu trecerea timpului.
Faptul că tot mai puţini psihologi mai afirmă că psihologia este o ştiinţă tânără este o dovadă că avântul
pe care l-a luat psihologia astăzi este perceput ca un semn al unei apropiate sau chiar deja realizate
maturizări, iar o ştiinţă matură trebuie să ştie să-şi ia în primire propriul trecut şi să şi-l valorifice.
3. Dar, pentru că acumularea faptelor nu este doar cantitativă, iar progresul în psihologie nu este
simplu şi liniar, istoria psihologiei se mai dovedeşte a fi necesară ca factor unificator al tendinţelor
centrifuge ce se manifestă astăzi în domeniul psihologiei. Această viziune unificatoare propusă de
istoria psihologiei vine să contrabalanseze nu doar tendinţele tot mai accentuate de strictă specializare
a cercetării şi discursului psihologic, ci şi pretenţiile hegemonice, dominatoare ale unor ramuri ale
psihologiei asupra altora sau chiar asupra întregului câmp al psihologiei. Un exemplu revelator al unor
astfel de pretenţii este încercarea psihologiei cognitive de a reinventa psihologia şi de a o rescrie în
întregime numai din punctul ei de vedere, cel cognitivist. Istoria psihologiei ne dă posibilitatea de a
explica toate aceste tendinţe într-un cadru teoretic mult mai larg. Îndeosebi criza unor curente
tradiţionale ce au dominat scena psihologiei decenii întregi (ex. behaviorismul), precum şi provocările
lansate de noile teorii ce îşi caută locul în peisajul actual al psihologiei, au stimulat şi stimulează
încercările istoriei psihologiei de a transcende pe cât posibil controversele şi tendinţele fracţionare şi de
a crea o imagine unitară, dând sens dezvoltărilor trecute şi actuale în teritoriul psihologiei.
4. Eforturile istoriei psihologiei de a crea o imagine coerentă a evoluţiei acestei ştiinţe, îi conferă
un rol principal în autoprezentarea psihologiei ca ştiinţă. Această autoprezentare este necesară datorită
imensului impact pe care îl are actualmente psihologia asupra societăţii. Psihologul nu este izolat într-
un turn de fildeş ci e prezent între oameni, preluând în parte rolul duhovnicului, completând eficient
diagnosticul pus de medic, împărtăşindu-se din responsabilităţile părintelui, testând şi punând “note” cu

318
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

autoritatea profesorului, beneficiind de recunoaştere şi respect ca specialist în delicatele şi complicatele

probleme ale sufletului. Ritmul rapid de creştere a numărului de psihologi înscrişi în organizaţiile
profesionale a condus pe un psiholog hâtru la afirmaţia că dacă se continuă aşa, în anul 2000 vor fi mai
mulţi psihologi decât oameni. Interesul deosebit al publicului larg pentru realizările psihologiei, impun
alcătuirea unei “cărţi de vizită” sintetică şi completă. Credem că istoria psihologiei îşi poate asuma o
parte importantă din această sarcină.
5. Istoria psihologiei îndeplineşte o importantă funcţie critică. Rostul istoricului nu este doar acela
de a reda desfăşurarea cronologică a faptelor. El evaluează făcând şi refăcând ierarhii, deconstruieşte
mituri neviabile şi le dă un sens, prin interpretare, celor valoroase, depăşind astfel un rol pur narativ.
6. Nu în ultimul rând, istoria psihologiei este necesară deoarece prezintă atât modele de reuşită
cât şi eşecuri răsunătoare, reînvie controverse celebre, prezintă idei forţă a căror ecou nu este încă
stins sau care s-au adaptat unor cadre teoretice diferite de cele ce le-au dat naştere. În trecut
descoperim întotdeauna destule învăţăminte pentru prezent şi suficiente avertismente pentru viitor.

ACTIVITATE

Încercaţi să găsiţi noi argumente pro şi contra susţinerii necesităţii studierii istoriei psihologiei ca
disciplină.

I.2. CONSTITUIREA ISTORIEI PSIHOLOGIEI CA DISCIPLINĂ DE SINE STĂTĂTOARE

Putem separa trei etape ale acestui proces în funcţie de anii în care au apărut scrierile majore în
acest domeniu.
1. O primă etapă este cuprinsă între începuturile psihologiei ca ştiinţă şi 1929. Este o perioadă în
care, în mod normal, lucrările de istorie a psihologiei sunt sporadice, apar întâmplător. Pot fi
consemnate totuşi câteva încercări. Menţionăm în primul rând: a) o selecţie din psihologii clasici de la
Anaxagoras la Wundt publicată de Rand în 1912. b) Apoi în acelaşi an începe publicarea unei istorii
masive în trei volume de către Brett. Ultimul volum al acestei istorii a apărut în 1921. Ca mai toate
lucrările din această perioadă şi lucrarea canadianului Brett este importantă mai degrabă pentru
înfăţişarea psihologiei în contextele sale filosofice şi teologice. Ea poate servi ca o excelentă sursă
pentru cunoaşterea începuturilor psihologiei. Deoarece cartea era prea masivă pentru a fi utilizată
curent, ea a suferit o abreviere şi o revizuire, transformarea celor trei volume într-unul singur datorându-
se lui Peters în 1953. c) Prima istorie a psihologiei scrisă de un american, Baldwin, apare în 1913, în
două volume mici.

2. O a doua etapă este cuprinsă între anii 1929-1976 şi putem consemna aici rolul lui Edwin G.
Boring (1886-1968) şi a lui Robert I. Watson (1909-1980).
E. Boring, profesor de psihologie la Harvard este unanim recunoscut ca fiind primul istoric
autentic al psihologiei datorită interesului constant pe care l-a manifestat de-a lungul întregii sale cariere
pentru trecutul psihologiei. În anul 1929 el a publicat cartea “A History of Experimental Psychology”,
carte ce a fost revizuită în 1950 şi care a avut o importanţă deosebită pentru constituirea istoriei
psihologiei ca disciplină. Timp de aproape trei decenii ea a constituit principalul text de studiu în acest
domeniu. E. Hilgard consemnează o anchetă desfăşurată în America şi publicată în 1962 care a arătat
că 75% din cei ce au urmat un curs de istorie a psihologiei au utilizat cartea lui Boring ca principal text.
Deşi însuşi autorul a recunoscut unele limite ale cărţilor sale, concepţia sa asupra istoriei
psihologiei a fost supusă unor critici deosebit de dure. I s-a reproşat faptul că a definit incorect
psihologia experimentală, atribuindu-i un sens prea restrâns, că a folosit prezentul ca pe un cadru
pentru înţelegerea trecutului, (a fost acuzat de prezenteism), şi că n-a ştiut să păstreze echilibrul între o
istorie a personalităţilor şi una a “spiritului timpului”. Pe de altă parte, unii psihologi cer ca cei ce critică
opera lui Boring să nu piardă din vedere rolul decisiv jucat de acesta în constituirea istoriei psihologiei.
El este recunoscut astăzi ca întemeietor al acestei discipline.

319
CĂTĂLIN DÎRŢU

Din fericire pentru destinul istoriei psihologiei ca disciplină, munca lui Boring a fost continuată de
un alt psiholog ce s-a preocupat aproape exclusiv de scrierea acesteia, şi anume Robert I. Watson
(1909-1980). Pe de o parte Watson a recunoscut deschis influenţa pe care a exercitat-o asupra sa
E. Boring în alegerea acestui domeniu, iar pe de altă parte Boring însuşi a asistat la pregătirea primei
cărţi importante a lui Watson: “The Great Psychologists”, apărută în 1963 şi republicată de patru ori
până în 1978. Astfel, Watson poate fi considerat într-un anume sens succesorul lui Boring.
În constituirea istoriei psihologiei ca profesie în adevăratul sens al cuvântului, Watson a avut un
rol hotărâtor:
1. La Universitatea New Hampshire a creat un program special de doctorat în istoria psihologiei, primul
de acest gen.
2. A organizat la nivelul Asociaţiei Psihologilor Americani (A.P.A.) Secţiunea 26, care se ocupă doar cu
istoria psihologiei, devenind şi primul preşedinte al acestei secţiuni în 1966, cu sprijinul lui Boring
care a renunţat la acest post în favoarea lui Watson.
3. La Universitatea din Akron a iniţiat şi susţinut crearea Arhivelor de Istorie a Psihologiei Americane.
4. A fundat o societate internaţională pentru istoria ştiinţelor sociale şi comportamentale numită Cheiron
după numele unui centaur înţelept din mitologia greacă.
Principala sa operă, în două volume masive a apărut în 1974. În primul volum, de 470 de pagini
intitulat: “Eminent Contributors to Psychology: a Bibliography of Primary Sources”, Watson a numit
surse primare scrierile majore a 538 de psihologi care au fost selectaţi ca eminenţi de un grup de 9
evaluatori. În volumul al doilea, mai ambiţios, de 1158 pagini, au fost selectate sursele secundare, adică
scrierile altor psihologi care se referă la operele celor 538 din primul volum.
Watson a mai propus şi 18 criterii pentru evaluarea unui sistem psihologic constând în polarităţi:
determinism-indeterminism, empirism-raţionalism, monism-dualism etc., dar nu a explicat suficient de
clar cum pot fi utilizate aceste criterii în organizarea unui sistem psihologic.

3. Ultima etapă în constituirea istoriei psihologiei cuprinde ultimele două decenii, din 1976 până în
zilele noastre.
Această perioadă este marcată de o activitate efervescentă în domeniul istoriei psihologiei. Este
suficient să amintim că mai mult de jumătate din scrierile de istorie a psihologiei au fost publicate în
ultimele trei decenii. Au apărut pe lângă multe cărţi scrise în mod tradiţional de unul sau doi autori, şi
cărţi la care contribuie mai mulţi specialişti în diferite domenii ale psihologiei şi care fac istoria
domeniului lor. O astfel de lucrare este cea editată de Kimble & Schlesinger în 1985, în două volume,
în care sunt prezentate nu mai puţin de 17 domenii ale psihologiei.
Când vorbim de statutul psihologiei astăzi, trebuie să menţionăm şi structurile instituţionale care o
susţin. Astfel, după modelul secţiunii de istorie a psihologie a A.P.A. s-au constituit secţiuni similare în
asociaţiile psihologilor englezi (1984), canadieni (1988), germani (1989), şi o asociaţie europeană
interesată de istoria psihologiei: European Cheiron Society (1982).
De asemenea au apărut jurnale specializate precum: Journal of the History of the Behavioral and
Social Sciences (1965, S.U.A.), Revista de Historia de la Psicologia (1980, Spania), Storia e Critica
della Psicologia (Italia), sau secţiuni de istorie a psihologiei în cadrul unor jurnale de prestigiu precum:
American Journal of Psychology sau Psychological Sciences.
Şi mai important este faptul că au apărut programe prin intermediul cărora studenţii se pot
specializa în istoria şi teoria psihologică, cum ar fi cel de la Universitatea New Hampshire (S.U.A.),
iniţiat aşa cum am mai arătat de R. Watson în 1967 şi cel mai recent, de la York University (Canada,
1981).
În legătură cu numărul de lucrări de istoria psihologiei publicate, Hilgard susţine că o bibliografie
de limbă engleză alcătuită de un istoric al psihologiei în 1988 numără peste 180 de titluri. Acest fapt
evidenţiază o dată în plus că s-a scris şi se scrie mult în acest domeniu.
După trecerea în revistă a tuturor acestor date cred că iese clar în evidenţă că istoria psihologiei
ca disciplină de sine stătătoare, deşi se află încă în curs de constituire, devine un domeniu de

320
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

specializare din ce în ce mai interesant. Din păcate, în România sunt foarte rare cărţile ce tratează
explicit acest domeniu.

I.3. CONTROVERSE METODOLOGICE PRIVIND MODUL DE SCRIERE

A ISTORIEI PSIHOLOGIEI

Până acum ne-am ocupat de statutul istoriei psihologiei sau de modul în care poate fi privită
evoluţia acestei discipline şi am văzut că domeniul nu este încă definitiv conturat, dar că prezintă
multiple resurse de dezvoltare şi că interesul pentru acest domeniu se înscrie pe o traiectorie puternic
ascendentă. Acum ne vom situa în mijlocul unor aprige dispute legate de modul în care poate fi
concepută o istorie a psihologiei.
O primă dispută s-a născut în jurul continuităţii sau discontinuităţii dezvoltării istorice. Această
problemă este considerată ca fiind de interes central în istoria ştiinţelor şi a fost impusă de influenta
carte a lui Kuhn, “Structura revoluţiilor ştiinţifice”, apărută în 1962. În timp ce cercetătorii istoriei
presupun existenţa unei anumite continuităţi între trecut şi prezent, Kuhn consideră această idee ca
fiind o prejudecată. Departe de a se desfăşura lin, continuu, istoria ştiinţei, (deci şi istoria psihologiei), ar
fi marcată de convulsii, rupturi radicale, adevărate revoluţii ştiinţifice.
Recent, această critică a continuităţii dintre trecut şi prezent pare să se fi radicalizat. Roger
Smith, în articolul său “Are istoria psihologiei un subiect?”, publicat în 1988, consideră că “istoria
psihologiei ar trebui abandonată deoarece nu pare posibil să conceptualizăm un subiect continuu şi
unitar pentru o astfel de istorie”. Soluţia în concepţia lui Smith ar fi să renunţăm la a scrie istorii ale
psihologiei în favoarea publicării unor studii care să ne releve multitudinea de moduri în care s-a făcut
psihologie de-a lungul timpului. Similar, Danziger (1990) pune sub semnul întrebării prezumpţia că
termeni ai psihologiei precum senzaţie, percepţie, motivaţie, ar avea aceeaşi semnificaţie în epoci
istorice diferite. Înţelegem acum de ce unii autori au rezerve în a-şi intitula operele “Istoria psihologiei”,
preferând titluri precum “Teorii şi sisteme psihologice”.
Criticile aduse istoriei psihologiei de pe poziţiile celor ce văd trecutul ca un ansamblu de fapte
fără nici o continuitate au făcut ca cercetătorii să fie mai atenţi la existenţa diferenţelor dintre trecut şi
prezent şi la posibilităţile de a privi trecutul dintr-o nouă perspectivă. Au fost stimulate astfel căutările
pentru găsirea unor noi posibilităţi de a cerceta şi de a scrie istoria ştiinţei.
O altă controversă importantă este legată de alte două modalităţi contradictorii de abordare a
trecutului: cea prezenteistă şi cea istoricistă. Istoricii psihologiei nu au căzut încă de acord dacă istoria
psihologiei trebuie interpretată din perspectiva prezentului, a propriului nostru timp şi spaţiu sau, din
contra, dacă trecutul trebuie reflectat cât mai fidel posibil şi interpretat în proprii lui termeni.
În încercarea de a rezolva această controversă, unii istorici ai psihologiei evită să se înscrie în
vreuna din cele două tabere, propunând un model echilibrat de scriere a istoriei psihologiei, astfel încât
acesta să fie şi fidelă trecutului, dar şi utilă prezentului.
Controversa dintre prezenteişti şi istoricişti ridică inevitabil o nouă întrebare. Trebuie să adoptăm
faţă de trecut o atitudine profund critică sau dimpotrivă , una de justificare, de legitimare a acestuia?
Cei ce propun o atitudine critică faţă de trecut argumentează că atitudinea celor ce trec cu
vederea greşelile trecutului conduce la crearea “miturilor originare”, adică a unor povestiri, doar în parte
adevărate, ce au pretenţia să identifice unele persoane şi evenimente ca fondatori sau factori
determinanţi pentru unele teorii sau domenii. Un astfel de apetit pentru crearea cu orice preţ a “miturilor
originare” poate conduce demersul justificativ la ignorarea unor detalii mai semnificative şi mai
interesante. Adepţii punctului de vedere critic în abordarea trecutului caută să deconstruiască iluziile şi
miturile nefondate, având o orientare mai realistă, mai analitică şi mai puţin apologetică.
O problemă ce suscită de asemenea interes în rândul istoricilor psihologiei este aceea a cauzelor
responsabile de dezvoltarea gândirii ştiinţifice. Punctul de vedere tradiţional al istoriei ştiinţei
accentuează rolul factorilor interni în evoluţia acesteia. Conform acestui punct de vedere, factorii

321
CĂTĂLIN DÎRŢU

non-ştiinţifici au o foarte mică influenţă în dezvoltarea ştiinţei, ideile şi metodele ştiinţifice generându-se
unele pe altele într-un mod mai mult sau mai puţin progresiv.
În ultima vreme însă, tot mai mulţi istorici ai psihologiei opun modelului tradiţionalist, care ia în
considerare doar cauzele interne ale dezvoltării ştiinţei, un nou model care pune accentul pe rolul
determinant al factorilor externi în dezvoltarea ştiinţei, adică a celor socio-culturali, între care o pondere
însemnată o au factorii economici şi chiar cei politici. Cu alte cuvinte, aceştia consideră că originea
ideilor ştiinţifice este în mare parte socială. În 1982 şi 1987, S. Asch propunea chiar realizarea unei
“istorii sociale a ideilor”. Deşi mai puţin ponderaţi decât Asch, cercetători ca Burnham (1987), Young
(1985) şi alţii, pun şi ei în evidenţă, legătura vitală dintre evoluţia ştiinţei şi a celorlalte domenii ale vieţii
sociale.
O ultimă controversă pe care o consemnăm aici are la bază distincţia între rolul marilor
personalităţi şi cel al “spiritului timpului” (Zeitgeist), distincţie propusă de Boring în 1950. În alţi termeni,
aceeaşi distincţie este făcută şi de D. Schultz între modul personalist sau naturalist de a scrie istoria.
Conform primei concepţii, cea personalistă, istoria ştiinţei trebuie să pună accentul pe indivizii
extrem de inteligenţi şi de creativi care au avut puterea şi şansa de a produce schimbări radicale care
au reorientat cursul istoriei (ex. Newton, Darwin, Einstein, etc.). Pe scurt, omul face istoria.
Există suficiente argumente care pot susţine această concepţie. Marile personalităţi ale ştiinţei
pot fi asemănate exploratorilor care au descoperit şi au dat nume unor ţinuturi complet necunoscute
până la ei. Ei sunt deschizători de drumuri, iar după ei urmaşii, ca nişte albine conştiincioase au doar
sarcina de a cartografia şi de a lua metodic în stăpânire acel ţinut, bucăţică cu bucăţică.
Am dat deja exemplul lui Watson, care a separat în volume diferite psihologii eminenţi ale căror
scrieri sunt considerate “surse primare”, de psihologii comentatori care continuă munca primilor
aprofundând intuiţiile lor, dar ale căror scrieri nu pot fi luate în calcul de către istoria psihologiei decât ca
“surse secundare”. Punctul de vedere personalist accentuează însă prea mult meritele indivizilor,
impunând istoriei psihologiei un caracter biografic exagerat.
De aceea, punctul de vedere contrar diminuează mult rolul personalităţilor în istoria ştiinţei
susţinând că activitatea acestora este de fapt determinată, cerută de “spiritul timpului” (Zeitgeist).
Studiile recente scot în evidenţă influenţele multiple suferite de mari personalităţi precum Freud, Watson
şi alţii, în încercarea de a arăta că marile personalităţi nu sunt întru totul originale şi nu şi-au creat
teoriile din nimic, aşa cum susţin apologeţii lor. Mai mult, se accentuează că spiritul sau climatul
intelectual al timpului este cel ce dă valoare teoriilor şi decide dacă un individ devine personalitate sau
va fi ignorat.
Tendinţa actuală este de a încerca integrarea atât a factorilor individuali cât şi a celor sociali într-
un model mai dinamic şi realist de scriere a istoriei psihologiei.
Existenţa tuturor acestor controverse în câmpul istoriei psihologiei demonstrează preocuparea
permanentă a psiho-istoricilor în reflectarea cât mai adecvată a trecutului. Afirmăm încă o dată că
istoricul acestei ştiinţe nu este un simplu cronograf. Departe de a nara pasiv evenimentele trecute, el
are o atitudine activă, reconstruind trecutul prin interpretare, criticându-i erorile şi chiar prezicând
dezvoltări ulterioare într-un domeniu sau altul al psihologiei.

ACTIVITATE

Luând în calcul controversele expuse mai sus şi presupunând că doriţi să scrieţi un volum intitulat
„Istoria psihologiei”, din ce perspective îl veţi scrie, ce poziţie veţi adopta în aceste controverse?
Argumentaţi alegerile făcute.
I.4. DEOSEBIRI ESENŢIALE ÎNTRE PSIHOLOGIA ŞTIINŢIFICĂ,
PSIHOLOGIA TEOLOGICĂ ŞI PSIHOLOGIA FILOSOFICĂ

La întrebări precum: “De ce a apărut psihologia atât de târziu?” şi “A constituit psihicul o

problemă de reflecţie până la apariţia psihologiei?”, răspunsul este destul de simplu: oamenii n-au

322
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

aşteptat secolul al XIX-lea pentru a fi preocupaţi de cunoaşterea realităţii numită psyche (suflet), dar
modalităţile prin care au încercat să cunoască sufletul uman au fost diferite de cele ale ştiinţei. Putem
uşor constata că interesul pentru cunoaşterea sufletului a fost puternic şi constant de-a lungul întregii
istorii umane. Acest interes al omului obişnuit pentru cunoaşterea sufletului este explicabil, crede Jung,
prin faptul că psihicul este singura realitate la care avem acces direct, nemijlocit.
Înmormântările rituale ce încep din epocile cele mai timpurii ale pietrei, continuând cu
somptuoasele morminte ale egiptenilor, sumerienilor sau etruscilor, până la ritualurile de înmormântare
ale zilelor noastre, ca şi istoria numeroaselor scrieri ce privesc sufletul, începând cu Cartea Facerii din
Vechiul Testament sau Epopeea lui Ghilgameş şi trecând prin scrierile despre suflet ale filosofilor greci
până la teoriile psihologice actuale, aduc numeroase argumente în favoarea acestui interes constant
pentru soarta sufletului.
Dar această preocupare constantă a omului pentru cunoaşterea sufletului nu s-a manifestat
niciodată unitar sub acelaşi stindard. Logos-ul, termen luat aici în sensul său larg de cunoaştere sau
discurs, poate exista sub cel puţin trei înfăţişări diferite: discurs filosofic, discurs teologic şi discurs
ştiinţific, astfel încât şi psiho-logos-ul, discursul despre suflet, poate fi regăsit sub aceeaşi întreită
înfăţişare. Cele trei tipuri de discurs au la bază atitudini diferite faţă de una şi aceeaşi realitate, psihicul
uman.
1. Discursul teologic priveşte sufletul individual ca fiind o creaţie a Zeului. Din aceasta decurge
că sufletul în esenţa sa este de natură divină şi că principalele sale atribute: nemurirea, conştiinţa şi,
legată indisolubil de aceasta, libertatea de a alege, aparţin cu necesitate unei alte lumi decât cea direct
observabilă. Marcat de consecinţele păcatului originar, care în mai toate religiile este răzvrătirea
împotriva propriului Creator, sufletul uman este prizonierul unei lumi vizibile, (natura), căreia nu-i
aparţine de drept decât prin trup, (“lut”).
Este normal ca, în toate concepţiile teologice, tendinţa fundamentală a sufletului să fie
considerată aceea de a scăpa, de a se elibera de chingile acestei lumi imperfecte pentru a-şi recăpăta
locul în lumea ideală. Înţelegem de ce religiile Indiei, de la hinduism la budism, consideră lumea vizibilă
ca fiind iluzie (maya), iar în vechiul Testament, Ecclesiastul afirma că în lumea noastră “deşertăciunea
deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”.
Şi mai tranşantă ne pare a fi afirmaţia Sf. Ap. Pavel din Noul Testament: “Noi, (creştinii), nu
suntem dintre acei ce cred în cele ce se văd ci în cele ce nu se văd”. Conform teologiei, calea regală a
cunoaşterii nu este experimentul, ca în cazul ştiinţei, ci credinţa în existenţa şi cuvântul Zeului. Celebra
afirmaţie a lui Iisus: “Caută şi vei afla, bate şi ţi se va deschide”, nu este o invitaţie la cercetarea
analitică a naturii, ci la comuniunea prin credinţă cu Dumnezeu.
De aceea, teologul va cerceta sufletul uman numai pentru a afla, pe de o parte, care sunt
rădăcinile păcatelor şi formele sub care se înfăţişează ele, deoarece ele rup legătura dintre om şi Zeu
şi, pe de altă parte, care sunt virtuţile prin care omul poate reface legătura cu lumea divină.
2. Discursul filosofic despre suflet pare a fi la prima vedere identic cu cel teologic. Majoritatea
covârşitoare a filosofilor cred şi ei în existenţa unei lumi “ideale”, o lume a principiilor, care ar sta la baza
ordinii din lumea vizibilă. Platon vorbeşte despre eidos-uri (forme), Aristotel opune fizicii o meta-fizică în
care determinant este Primul Motor, Leibniz consideră că adevăratele realităţi sunt monadele, (la fel de
indivizibile ca şi atomii dar, spre deosebire de aceştia, ele sunt entităţi psihice), Hegel vede
desfăşurarea întregii istorii ca pe o autorealizare a Ideii Absolute.
Problema sufletului este şi aici abordată în funcţie de modul în care filosoful concepe lumea
transcendentă, de dincolo de vizibil. Şi pentru filosofi, lumea observabilă prezintă un interes secund. În
celebrul mit al peşterii din dialogul Republica, Platon îi consideră pe cei preocupaţi numai de cercetarea
lumii observabile ca fiind condamnaţi să cunoască doar o lume fără consistenţă, o lume a umbrelor.
Similar, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai secolului nostru, Heidegger, susţine că în timp ce omul
obişnuit este interesat doar de lumea aceasta şi de altceva nimic, filosoful, dimpotrivă, este interesat de
acest altceva care este Nimicul şi, în funcţie de cum este definit acesta, capătă sens şi lumea
observabilă.

323
CĂTĂLIN DÎRŢU

Deşi par a fi identice, există o deosebire esenţială între discursul teologic şi cel filosofic. În timp
ce teologul este obligat să pornească de la un corp de scrieri sacre care exprimă voinţa Zeului, (Biblia,
Coranul, etc.), şi să le interpreteze atent pentru a nu deveni eretic, filosoful este liber de această
constrângere. Fiecare sistem filosofic diferă de celelalte, fiind o construcţie subiectivă. A face filosofie,
spunea filosoful român Nae Ionescu, înseamnă “a deforma realitatea sensibilă şi a încerca să o pui de
acord cu tine însuţi, a-ţi proiecta structura ta spirituală asupra întregului cosmos”. În concluzie,
atitudinea filosofului este una personală, existând atâtea concepţii despre suflet câţi filosofi sunt.
3. Discursul ştiinţific despre suflet se deosebeşte radical de celelalte două tratate până acum,
prin faptul că nu ia în calcul decât lumea observabilă. Ştiinţa este interesată doar de relaţiile cauză-efect
care sunt măsurabile, au un caracter legic, adică sunt generale, necesare şi repetabile. Ştiinţa îşi
delimitează întotdeauna cu grijă obiectul de cunoscut şi îl atacă cu metode precise în cadrul cărora
observaţia sistematică şi experimentul ocupă un loc principal. Ceea ce nu se circumscrie definiţiei pe
care o ştiinţă o dă obiectului ei şi nu poate fi abordat cu metodele specifice acelei ştiinţe nu prezintă
interes.
Psihologia, ca ştiinţă, îşi propune deci, să observe sistematic, să testeze, să chestioneze, să
experimenteze, să măsoare şi să verifice proprietăţile psihicului, devenit obiect al cercetării riguroase,
sistematice. Descoperirea unor legi obiective, chiar dacă au un caracter statistic, îi dau psihologului
puterea de a anticipa, de a prezice cursul fenomenelor pe care aceste legi le reglează. Probleme
precum cea a nemuririi sufletului, a libertăţii şi a moralităţii lui sau a legăturii pe care sufletul o are cu
lumea divină, transcendentă, nu se supun unei cercetări de tip ştiinţific, nu pot fi analizate sistematic şi
nu conduc la legi, de aceea aceste probleme sunt cercetate şi astăzi tot de teologie şi filosofie,
deoarece discursul lor nu consideră ca necesară verificarea empirică a afirmaţiilor, ci numai realizarea
unei coerenţe logice interne a interpretărilor propuse de ele.

324
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

Unitatea de învăţare 2.
CREAREA CONDIŢIILOR PENTRU APARIŢIA PSIHOLOGIEI ŞTIINŢIFICE

II.1. PRECURSORI AI PSIHOLOGIEI ŞTIINŢIFICE:

DISPUTA DINTRE EMPIRISM ŞI RAŢIONALISM

Deşi este vorba despre o dispută între filosofi, pe tărâmul teoriei cunoaşterii, rezultatele acestei
controverse au influenţat şi încă influenţează dezbateri între importante teorii psihologice, (ca exemplu
putem da disputa dintre behaviorism şi gestaltism sau cea dintre J. Piaget şi Noam Chomski).

II.1.1. Empirismul englez.

Empiriştii englezi au utilizat aceleaşi principii ale asociaţiei care au fost sugerate cu multe secole
înainte de către Aristotel. El afirma că acele cunoştinţe care sunt similare, contradictorii sau în
contiguitate (adică apar împreună în acelaşi spaţiu şi timp), tind să se asocieze unele cu altele. Ultimul
principiu, cel al contiguităţii este aproape universal acceptat. Dacă două sau mai multe obiecte sunt
percepute la scurt timp unul după altul şi în acelaşi spaţiu, ele se vor asocia. Asocierile prin similaritate
sau contrast sunt acceptate de unii şi respinse de alţii.
Francis Bacon (1561-1626) - este cel ce a pregătit terenul pentru apariţia empirismului. El a
criticat sever silogismul aristotelic, adică raţionamentul deductiv, considerând că acesta nu poate
conduce la progresul cunoaşterii. Bacon afirmă că în concluzia unui silogism nu putem afla nici o
informaţie care să nu fie cuprinsă în premise, de aceea prin metoda deductivă noi nu putem afla mai
mult decât ceea ce deja ştim. Tocmai de aceea, ca răspuns la Organon-ul aristotelic, el va răspunde
scriind “Noul Organon”, lucrarea lui cea mai importantă prin care propune filosofiei o nouă metodă,
metoda inductivă. Singurul plus de informaţie îl putem primi în concepţia lui Bacon, numai din analiza
sistematică a realităţii concrete. Raţionamentele noastre trebuie să aibă ca suport numai informaţiile pe
care le primim prin observarea directă a fenomenelor naturii. Toţi ceilalţi empirişti vor fi de acord cu
această afirmaţie a lui Bacon: Experienţa senzorială stă la baza tuturor cunoştinţelor noastre.
Thomas Hobbes (1588-1679) - a considerat că succesiunea ideilor este responsabilă pentru
întreaga gândire şi acţiune umană şi a explicat această succesiune în termenii asociaţiei prin
contiguitate. Dacă o idee urmează imediat alteia, cu un alt prilej, apariţia uneia va tinde să fie urmată şi
de apariţia celeilalte.
John Locke (1632-1704) - este considerat în mod obişnuit fondatorul empirismului englez de
Bacon şi Hobbes l-au precedat. După douăzeci de ani de reflecţie, Locke a publicat în 1690 faimoasa
lui carte “Eseu asupra intelectului uman”.
Principala sa preocupare a fost problema validităţii cunoaşterii. Locke afirmă că întreaga
cunoaştere provine din experienţă, fie direct din simţuri, fie prin reflecţia asupra datelor senzoriale.
Acest empirism reprezintă o reîntoarcere la ideea aristotelică a cărei expresie în limba latină, “tabula
rasa”, face referire la starea intelectului copilului nou născut. Prin celebra frază: “Nimic nu este în
intelect fără să fi fost mai înainte în simţuri”, Locke a atacat în mod direct credinţa lui Descartes în
existenţa ideilor înnăscute, (credinţă împărtăşită în fapt de toţi raţionaliştii).
Totuşi, el nu a accentuat convingător pe asociaţie ca un principiu universal ce determină
conexiunea ideilor. Locke a crezut mai degrabă ca ideile sunt în mod obişnuit înlănţuite prin conexiuni
“naturale” şi a considerat că principiile asociaţioniste sunt utile în primul rând pentru explicarea
conexiunilor anormale.
David Hume (1711-1776) - a preluat empirismul lui Locke criticându-l însă pe acesta că nu a
acordat mai multă atenţie mecanismelor ce stau la baza asociaţiei. Hume este cel ce va defini riguros
cele mei importante legi ale asociaţiei ideilor: asociaţia prin asemănare şi asociaţia prin contiguitate.
Punând accent pe combinarea prin asociere a ideilor, Hume a criticat puternic ideea de cauzalitate.
Conform legii asociaţioniste a contiguităţii, succesiunea repetată a două evenimente creează în noi o

325
CĂTĂLIN DÎRŢU

obişnuinţă, o asociaţie în virtutea căreia ne aşteptăm ca primul eveniment să fie urmat de cel de-al
doilea. Cauzalitatea, după Hume, nu este un fapt obiectiv, ci o convingere cu fundament pur psihologic.
Dacă John Locke considera tipurile de asociaţie drept determinări pur întâmplătoare, la începutul
secolului al XIX-lea, James Mill va considera legile asociaţiei drept principii absolut necesare ale
conexiunii ş aceasta nu numai pentru domeniul psihicului ci şi pentru cel al conduitei, al acţiunii.
Observăm că importanţa empirismului englez pentru evoluţia ulterioară a psihologiei este legată
în principal de definirea legilor asociaţiei. În acelaşi timp, este necesar să arătăm că asociaţionismul nu
se reduce doar la empirismul englez, deşi acestuia din urmă i-am acordat mai multă atenţie deoarece
constituie modelul cel mai apropiat de ideea de “şcoală asociaţionistă”.
Unii istorici ai psihologiei au tratat asociaţionismul ca pe o şcoală psihologică, dar astăzi este larg
recunoscut faptul că asociaţionismul este mai degrabă un principiu decât o "şcoală". Principiile
asociaţioniste pot fi regăsite în formă implicită sau explicită în operele multor psihologi, chiar
contemporani, psihologi ce au orientări foarte diverse.
Ideile asociaţioniste au influenţat structuralismul american, cercetările asupra memoriei realizate
de Ebbinghaus, se regăsesc in teoria fiziologică a lui Pavlov care a înlocuit asocierea dintre stimul si
răspuns, şi în aproape toate teoriile învăţării de la Thorndike la Skinner. Datorită faptului că principiile
asociaţioniste sunt atât de larg utilizate în teoriile psihologice, psihologii cu adevărat “asociaţionişti”
trebuie selectaţi numai in acord cu tendinţa lor de a utiliza numai sau în primul rând principiile
asociaţioniste.

II.1.2. Raţionalismul filosofic

În rândurile raţionaliştilor îi putem aşeza pe Descartes, Spinoza, Leibniz şi Kant. Ei se opun
empirismului si tezei sale fundamentale că “nu există în intelect nimic care să nu fi fost mai înainte în
simţuri”. Aceşti gânditori resping ideea că simţurile ne-ar putea conduce la o cunoaştere sigură şi cu o
valoare de necesitate, universalitate şi certitudine şi manifestă o încredere totală în raţiune şi
capacitatea acesteia de a cunoaşte realitatea. Gândirea nu reflecta în mod pasiv realitatea, datele
experienţei fiind asimilate şi ordonate în structuri proprii gândirii, structuri care sunt independente de
experienţă. Astfel, universalitatea legilor asociaţiei provenite din experienţă este puternic contestată, în
locul acestor legi fiind acceptată numai existenţa legilor logico-matematice, legi înnăscute, imuabile,
independente de orice experienţă.
1. DESCARTES (1596-1650) este considerat unul din precursorii de seamă ai fiziologiei şi
psihologiei ştiinţifice. Principala lui contribuţie a fost considerarea sufletului şi a corpului ca fiind două
entităţi distincte. Descartes a considerat că în timp ce corpul are drept principal atribut întinderea,
sufletul are ca principală dimensiune raţionalitatea, cogito-ul. Dacă între cele două realităţi, numite de el
“res extensa” (în traducere aproximativă - lucru ce are întindere) şi “res cogitans” (lucru ce cugetă),
există o deosebire de natură, înseamnă că ele alcătuiesc obiectul a două ştiinţe diferite. Pe de o parte,
Descartes consideră că trupul se supune legilor mecanicii, îndeosebi legilor mişcării, şi că trebuie
studiat de ştiinţele mecaniciste între care este cuprinsă şi fiziologia, iar pe de altă parte, sufletul se
supune legilor raţiunii ce pot fi descoperite numai prin îndoială metodică.
În ceea ce priveşte problema cunoaşterii, Descartes se opune oricărui tip de empirism. Datele
simţurilor sunt cel mai ades înşelătoare, ele neputând conduce niciodată la vreun adevăr absolut.
Dimpotrivă, criteriul adevărului se află doar în raţiunea însăşi. Există în structura raţiunii umane idei
înnăscute precum ideea de suflet. Aceste idei înnăscute reprezintă primele principii pe care raţiunea le
poate descoperi în ea însăşi numai prin intuiţie. “Înţeleg prin intuiţie, spune Descartes, nu o mărturisire
nestatornică a simţurilor, …, ci un concept al spiritului pur şi atent, atât de simplu şi de distinct încât nu
mai rămâne absolut nici o îndoială asupra a ceea ce înţelegem… Intuiţia ia naştere numai din lumina
raţiunii”.
Ideile înnăscute, pe care raţiunea le găseşte în interiorul ei cu ajutorul intuiţiei, îi permit
intelectului să gândească astfel încât, prin deducţie să ajungă la concluzii din ce în ce mai îndepărtate.
Observăm astfel că nu numai afirmarea ideilor înnăscute se opune concepţiilor empiriste despre stadiul

326
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

incipient de “tabula rasa” al intelectului uman, dar şi metoda carteziană, deductivă se opune metodei
inductive propusă de Fr. Bacon şi preluată de ceilalţi empirişti. În timp ce Descartes trasează drumul
gândirii pornind de la ideile înnăscute spre lucrurile concrete, empiriştii susţin constituirea intelectului
pornind de la datele senzoriale şi avansând spre idei din ce în ce mai abstracte.
2. GOTTFRIED LEIBNIZ (1646-1716) - răspunde empiristului J. Locke prin publicarea lucrării “Noi
eseuri asupra intelectului uman”, lucrare în care completează teza empiristă: “Nimic nu este în intelect
care să nu fi fost mai înainte în simţuri”, cu nu mai puţin celebrele cuvinte: “…în afară de intelectul
însuşi”. Cu alte cuvinte, este adevărat că datele provenite de la simţuri alcătuiesc conţinutul intelectului
şi au un caracter clar dobândit, dar intelectul, cu rolul lui de organizator al acestor date senzoriale, este
înnăscut. Ca şi la Descartes, idei precum cea de substanţă, existenţă sau identitate sunt înnăscute şi nu
au nevoie decât de un impuls de la simţuri pentru a se dezvolta. Miile de senzaţii şi de percepţii care ne
asaltează continuu nu au un sens în ele însele. Singură raţiunea, prin capacitatea ei de a înţelege le
poate conferi un sens, le poate conştientiza. Cunoaşterea umană, crede Leibniz, este posibilă datorită
existenţei unui acord prestabilit între structura realităţii şi structura raţiunii umane.
3. IMMANUEL KANT (1724-1804) - este de departe cel mai important filosof raţionalist şi va
influenţa întreaga dezvoltare ulterioară a teoriei cunoaşterii, datorită încercării lui ingenioase de a
depăşi controversa empirism-raţionalism prin reconcilierea empirismului cu raţionalismul radical. În
lucrarea sa fundamentală “Critica raţiunii pure”, Kant nu se va mai limita la recunoaşterea şi
enumerarea ideilor înnăscute ale intelectului, cum au făcut ceilalţi raţionalişti.
Considerând că există două feluri de cunoştinţe: unele a priori, înnăscute şi altele a posteriori,
avându-şi izvoarele în experienţă, va merge mai departe şi va arăta că nu doar activitatea intelectului
este determinată de existenţa ideilor înnăscute ci şi activitatea organelor de simţ este predeterminată.
Chiar şi datele pe care ni le furnizează organele noastre de simţ sunt organizate de două forme a priori,
specifice sensibilităţii: spaţiul şi timpul, în timp ce activitatea intelectului este organizată de alte forme a
priori: categoriile, între care enumerăm categoria de substanţă, existenţă, cauzalitate, posibilitate, etc.
Astfel, deşi Kant recunoaşte că orice cunoaştere începe cu experienţa, aceasta nu înseamnă că ea
provine numai din experienţă.
Poziţia kantiană relativ la problema cunoaşterii este cea mai echilibrată dintre toate cele expuse
până acum, deoarece el s-a străduit să depăşească disputa dintre raţionalism şi empirism. Formele a
priori ale sensibilităţii şi intelectului sunt puţine la număr şi apar rar în formă pură în cadrul judecăţilor.
Soluţia propusă de Kant este încercarea de a demonstra că majoritatea judecăţilor cuprind în formă
sintetică atât concepte înnăscute cât şi concepte provenite din experienţă, progresul cunoaşterii fiind
posibil datorită acestei împletiri dintre cunoştinţele raţionale şi cele empirice în judecăţile pe care le
facem.

ACTIVITATE

Comparaţi poziţia empiriştilor faţă de cunoaştere cu cea a raţionaliştilor. Încercaţi să descoperiţi

printre teoriile psihologice prezentate în acest curs teorii de orientare empiristă şi teorii de
orientare raţionalistă.

II.2. AUGUSTE COMTE ŞI NAŞTEREA POZITIVISMULUI

În prima jumătate a veacului al XIX-lea gânditorul francez A. Comte a publicat un curs de

“filosofie pozitivă” în şase volume. În această lucrare el a formulat “legea celor trei stadii” ale dezvoltării
istorice progresive a gândirii umane: stadiul teologic, stadiul metafizic şi stadiul pozitiv sau ştiinţific. În
concepţia lui Comte stadiul teologic al cunoaşterii umane a corespuns epocii feudale şi el a fost distrus
şi înlocuit de stadiul metafizic ce corespunde epocii iluministe.
La rândul lui, şi stadiul metafizic este eliminat şi depăşit de vârsta pozitivă, ştiinţifică. Acest ultim
stadiu, cel pozitiv sau ştiinţific reprezintă pentru Comte stadiul maturităţii inteligenţei umane. Pornind de

327
CĂTĂLIN DÎRŢU

la maxima “a şti înseamnă a prevedea pentru a putea”, Comte a considerat că omenirea în acest ultim
stadiu ar trebui să renunţe total la ipoteze speculative de tip teologic sau metafizic ce nu pot fi verificate
şi să se preocupe doar de enunţarea legilor ce vor permite omului să intervină eficient şi să controleze
lumea. Doar cunoaşterea eficientă este cunoaştere pozitivă.
Lui Comte i se datorează şi prima încercare de clasificare a ştiinţelor. Ideile pozitiviste enunţate
de Comte vor suferi de-a lungul timpului serioase modificări, dar ele vor exercita o influenţă majoră
asupra evoluţiei teoriei cunoaşterii ştiinţifice.

II.3. CONSTITUIREA BIOLOGIEI CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ

La mijlocul secolului al XVIII-lea a apărut ideea de gen şi specie şi pe baza acesteia suedezul
Carl von Linne a propus prima clasificare a plantelor şi animalelor, clasificare care s-a menţinut în
botanică şi zoologie cu unele modificări până în zilele noastre. La începutul secolului al XIX-lea, datorită
perfecţionării microscopului a apărut embriologia care a evidenţiat existenţa unor asemănări frapante în
dezvoltarea embrionară a organismelor aparţinând unor specii diferite. Tot acum, francezul Jean
Baptiste Lamarck impune în 1802 noul termen de biologie şi formulează primele principii ale
transformismului. Organismele vii sunt supuse de-a lungul timpului unor transformări, datorită faptului că
unele caractere dobândite se transmit ereditar. Alături de ipoteza evoluţiei, Lamarck a avansat de
asemeni şi ipoteza unei înrudiri între toate fiinţele vii.
Darwin (1809-1882), a completat cele două ipoteze ale lui Lamarck cu altele două: ipoteza
strămoşului comun şi cea a selecţiei naturale. Prima ipoteză susţine că toate organismele vii au un
strămoş comun, deci şi organismul uman a evoluat dintr-un animal, iar cea de a doua ipoteză afirmă că
natura selectează organismele cele mai bine înzestrate pentru a supravieţui, astfel că unele caractere
dobândite de acele organisme în timpul vieţii lor se transmit la urmaşi îmbunătăţind performanţele
adaptative ale speciei în timp ce exemplarele neadaptate sunt eliminate.
Ideile lui Darwin au avut un impact major asupra psihologiei, determinându-i pe mulţi psihologi
să-şi definească propriul obiect, psihicul, ca fiind rezultatul unui proces evolutiv natural. Spre exemplu,
funcţionaliştii americani vor insista asupra faptului că procesele psihice, îndeosebi conştiinţa, sunt
rezultatul unui îndelungat proces de selecţie ce are ca scop ultim adaptarea, în timp ce behavioriştii vor
prefera să studieze comportamentul animal considerând că procesul evolutiv a făcut din om un animal
mult prea sofisticat şi că, din această cauză, legile universale ale comportamentului ar putea fi
descoperite mult mai uşor la rudele omului,(pisicile, câinii, şoarecii sau porumbeii). Şi în epistemologia
genetică a lui Jean Piaget, ca de altfel şi în teoriile multor alţi psihologi, conceptele de adaptare şi
evoluţie impuse de Darwin în biologie ocupă un loc central după ce au fost rafinate şi “adaptate”
discursului psihologic.

II.4. CONTRIBUŢIILE ADUSE DE FIZIOLOGIE LA NAŞTEREA PSIHOLOGIEI

Cercetarea fiziologică a fost determinantă în transformarea psihologiei în ştiinţă experimentală.
Primele investigaţii asupra comportamentului reflex au fost realizate de Marshall Hall
(1790-1857), care, urmărind sistematic mişcările animalelor decapitate a conchis că variatele forme de
comportament depind de diferitele părţi ale creierului şi ale sistemului nervos. Hall a constatat că
mişcările voluntare depind de creier, mişcările reflexe de măduva spinării, iar mişcările involuntare
depind de stimularea directă a musculaturii.
Continuându-l pe Hall, Pierre Flourens (1794-1867), a distrus sistematic diferite părţi din creierul
şi măduva spinării unor animale pentru a descoperi cât mai multe din funcţiile sistemului nervos şi
pentru a le localiza. Deşi constatările lui Hall şi Flourens sunt în mare parte valide şi azi, meritul lor
constă în primul rând în introducerea metodei extirpării. Această tehnică, constă în investigarea unei
anumite părţi de creier prin modificarea sau distrugerea completă a ei şi observarea schimbărilor
intervenite în comportamentul animalului.

328
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

În 1861, Paul Broca dezvoltă o altă metodă de investigare a creierului, numită metoda clinică. El
a făcut autopsia unui om ce n-a putut vorbi inteligibil mulţi ani şi a descoperit o leziune în a treia
circumvoluţiune a lobului frontal. Broca a localizat în acel loc centrul vorbirii. Metoda clinică este
considerată a fi complementară metodei extirpării, fiind adecvată şi studiului funcţiilor creierului uman,
după instalarea morţii pacientului cu tulburări de comportament.
Dar cea mai productivă tehnică pentru studierea funcţiilor creierului este cea a stimulării electrice
introdusă de G. Fritsh şi E. Hitzig, în 1870. Metoda implică explorarea scoarţei cerebrale cu ajutorul
curenţilor de mică intensitate. Fritsh şi Hitzig au observat că stimularea electrică a unor arii corticale
produce răspunsuri motorii. Astăzi, echipamentul de cercetare prin stimulare electrică a creierului este
ultra sofisticat.
Cele mai importante contribuţii la impunerea metodei experimentale în psihologie le-a adus însă
fiziologia germană prin reprezentanţii ei: Johannes Müller, Hermann vom Helmholtz şi Gustav Fechner.
În timpul anilor treizeci ai secolului al XIX-lea fiziologia a devenit o disciplină experimentală
îndeosebi datorită activităţii desfăşurate de Johanes Müller (1801-1858). Numit ca profesor de fiziologie
la Berlin, Müller a susţinut puternic aplicarea metodei experimentale în fiziologie. Importanţa lui Müller
atât pentru fiziologie cât şi pentru psihologie este legată în principal de doctrina lui asupra energiilor
specifice ale nervilor senzitivi. Cercetările lui Müller privind organele de simţ şi natura senzaţiei au
stimulat puternic cercetările ulterioare în acest domeniu.
Hermann von Helmholtz a fost elev al lui Müller, dar interesul lui n-a fost captat numai de
fiziologie. Beneficiind de o energie debordantă, Helmholtz a publicat în mai multe domenii precum
matematica, fizica şi chiar muzica. Din perspectiva istoriei psihologiei sunt importante cercetările
efectuate de Helmholtz în domeniul vizualului, auditivului şi al vitezei impulsului neuronal.
În ceea ce priveşte viteza impulsului neuronal, Helmholtz a realizat prima măsurătoare empirică
a acesteia. Până la el se considera că stimularea şi reacţia musculară se realizează instantaneu sau că
viteza impulsului neuronal este oricum prea mare pentru a putea fi măsurată. Helmhotz a risipit această
prejudecată realizând un montaj experimental ingenios. El a ataşat un nerv motor la muşchiul de la
piciorul unei broaşte (aşa-numitul preparat nerv-muşchi).
Lucrând cu diferite lungimi ale nervului, el a înregistrat intervalul dintre stimularea nervului şi
reacţia muşchiului. Astfel, rezultatele lui au arătat că viteza impulsului neuronal nu este una fantastică,
ci este destul de moderată, în jur de 27,5 m/s. Încercarea de a studia circuitul complet de la stimularea
organelor de simţ la răspunsul motor pe subiecţi umani a condus însă la eşec, datorită enormelor
diferenţe pe care le-a găsit între indivizi şi chiar între două încercări ale aceluiaşi subiect. Oricum,
Helmholtz n-a fost interesat de implicaţiile psihologice ale cercetărilor lui, dar a fost una din primele
demonstraţii că este posibilă experimentarea unor procese psiho-fiziologice.
O deosebită influenţă au avut cercetările lui Helmholtz în domeniul vederii şi al auzului. El a
studiat coordonarea mişcările muşchilor oculari externi şi interni şi a extins teoria publicată în 1802 de
Thomas Young asupra vederii colorate, iar în domeniul auzului a studiat percepţia tonurilor combinate
şi individuale, natura armoniei disonanţei şi a publicat o teorie a rezonanţei. Contribuţiile lui Helmholtz
la dezvoltarea teoriilor despre auz şi văz sunt în continuare incluse în textele contemporane de
psihologie.
Totuşi, deşi influenţa lui Helmholtz asupra psihologiei a fost mare, el n-a considerat psihologia o
disciplină ştiinţifică independentă, ci a aliat-o aşa cum a făcut-o şi Kant cu filozofia.
Ernest Weber (1795-1878) – a studiat la Leipzig anatomia şi fiziologia fiind interesat tot de
fiziologia organelor de simţ. Spre deosebire de Helmholtz însă, Weber a explorat alte senzaţii decât
cele vizuale şi auditive, în special pe cele musculare şi cutanate. A aplicat în mod ingenios metodele
experimentale ale fiziologiei la probleme de natură psihologică. Două contribuţii majore a adus Weber
în domeniul psihologiei. Prima dintre acestea implică determinarea experimentală a discriminării
corecte a două atingeri pe piele. Weber a măsurat distanţa necesară dintre două puncte înainte ca
subiecţii să confirme două senzaţii distincte. Cercetarea lui Weber a constituit prima demonstraţie

329
CĂTĂLIN DÎRŢU

experimentală, sistematică a conceptului de prag senzorial, un concept larg utilizat în psihologie de la

începuturile ei şi până astăzi.
O a doua contribuţie a lui Weber este statuarea primei legi cu adevărat cantitative în psihologie.
Căutând să determine care este cea mai mică diferenţă dintre două greutăţi care poate fi discriminată,
el a găsit că această diferenţă poate fi exprimată printr-un raport constant de 1:30. Weber a demonstrat
şi influenţa simţului muscular intern asupra discriminării greutăţilor observând că subiectul poate
discrimina mai fin dacă greutăţile ce trebuie apreciate sunt mişcate de el, decât dacă îi sunt plasate
direct în mână. Deşi Weber, ca şi Helmholtz, n-a intuit importanţa pe care cercetările sale fiziologice le
va avea pentru cunoaşterea psihicului, demonstraţia lui, că “distanţa” dintre două senzaţii poate fi
măsurată, a avut un rol hotărâtor asupra constituirii psihologiei ştiinţifice.
Gustav Theodor Fechner (1801-1887)- a rămas în istoria psihologiei ca psiho-fizician. A studiat
medicina, apoi fizica şi matematica tot la Leipzig şi a fost preocupat ca şi ceilalţi fiziologi germani tot de
problema senzaţiei. Dar, spre deosebire de ei, Fechner a pornit de la o teză filosofică.
Preocupat de relaţia dintre suflet şi corp, el a decis că cele două sunt identice, sunt aspecte ale
aceleiaşi unităţi fundamentale. În încercarea de a demonstra această teză cu mijloace ştiinţifice,
Fechner a formulat ceea ce el a considerat a fi, legea conexiunii dintre suflet şi corp, dintre senzaţie şi
stimul, (S= K × log E + c). Legea descoperită de el demonstra că intensitatea senzaţiei, (o calitate
mentală), depinde de intensitatea stimulării, (o calitate fizică).
Astfel, Fechner a considerat ca fiind demonstrat faptul că legătura dintre cele două lumi: cea
fizică şi cea mentală, pot fi exprimate prin legi cantitative. Ştiinţa care trebuia să se preocupe de
descoperirea relaţiilor cantitative dintre suflet şi corp, şi de exprimarea lor în formule matematice s-a
numit psiho-fizică.
Fechner a eşuat în încercarea lui de a constitui filosofia ca o ştiinţă exactă, în schimb a infirmat
prin descoperirea relaţiei cantitative dintre senzaţie şi stimul, afirmaţia lui Kant, făcută la începutul
secolului al XIX-lea, că psihologia nu va putea constitui niciodată ca ştiinţă, datorită imposibilităţii de a
măsura şi experimenta fenomenele şi procesele psihice. Cercetările lui Fechner privind posibilitatea de
a cerceta psihicul cu metodele cantitative ale ştiinţelor naturale au influenţat puternic credinţa lui Wundt
în posibilitatea conceperii psihologiei ca ştiinţă experimentală.

II.5. ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR GERMAN ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Apariţia psihologiei ca ştiinţă este legată indisolubil de spaţiul german din mai multe motive:
1. În primul rând se pare că aşa-zisul temperament german s-a potrivit perfect cu observaţia
sistematică a fenomenelor, cu descrierea minuţioasă şi clasificarea riguroasă cerută de biologie şi
fiziologie. În timp ce Franţa şi Anglia erau favorizate modelele deductiv-matematice de a face ştiinţă,
germanii au optat pentru colectarea atentă a faptelor observabile, favorizând modelul inductiv-
clasificator.
2. În al doilea rând, germanii au construit ştiinţa dându-i un sens foarte larg. În timp ce francezii
şi englezii s-au limitat la fizică şi chimie, ştiinţe care se pretau cel mai bine unei observări cantitative, în
Germania, pe lângă acceptarea în familia ştiinţelor a biologiei şi fiziologiei, au mai fost incluse o
multitudine de alte domenii precum: filologia, istoria, arheologia, estetica, logica şi chiar analiza critică a
literaturii. Având o arie atât de largă de preocupări, nu este de mirare că germanii n-au avut prea multe
prejudecăţi care să-i împiedice să exploreze şi să măsoare complexitatea minţii umane cu instrumentele
ştiinţei.
3. Nu în ultimul rând, aportul oamenilor de ştiinţă germani la constituirea psihologiei ca disciplină
ştiinţifică a fost posibil şi datorită unei organizări deosebit de eficiente a universităţilor germane, în
special cu privire la ştiinţă. Universităţile germane au îmbinat funcţia de predare a cunoştinţelor cu cea
de cercetare. În cadrul lor profesorii şi studenţii îşi puteau exprima liber ideile, fără a fi supuşi unor
constrângeri de natură religioasă.

330
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

Spre deosebire de situaţia din Germania, în Anglia şi Franţa, din diferite motive, oamenii de
ştiinţă au lucrat în afara sistemului educaţional, deoarece universităţile din aceste ţări nu au încurajat
cercetarea, ci au considerat ca principală vocaţie a lor doar predarea cunoştinţelor. În aceste condiţii,
universităţile germane vor deveni pentru universităţile occidentale ale secolului al XIX-lea un model de
organizare cu atât mai mult cu cât acest avânt fără precedent al învăţământului superior german a fost
foarte puternic susţinut cu bani şi resurse de către stat.
Implicarea puternică a structurilor statale germane în susţinerea financiară a dezvoltării
universităţilor a avut drept principal scop crearea unei elite culturale. Littman(1979) afirma pe bună
dreptate că în universităţile lor, “germanii au industrializat procesul de achiziţionare şi aplicare a
cunoaşterii”. Tendinţa cercetătorilor germani de a se deschide spre crearea de noi discipline ştiinţifice a
condus astfel şi la naşterea psihologiei.

ACTIVITATE

Încercaţi să descoperiţi care sunt cauzele care au făcut ca psihologia să se constituie ca ştiinţă
atât de târziu, mult în urma altor ştiinţe.

331
CĂTĂLIN DÎRŢU

Unitatea de învăţare 3.
WILHELM WUNDT (1832-1920) ŞI PROCESUL DE NAŞTERE A PSIHOLOGIEI

III.1. CARIERA LUI WUNDT

La prima vedere viaţa şi activitatea lui Wundt nu pare să difere prea mult de cea a predecesorilor
lui. El a făcut ca şi ceilalţi studii complexe de anatomie, fiziologie, fizică, chimie şi medicină, conform
tradiţiei încetăţenite în universităţile germane în acea epocă. A studiat o scurtă perioadă fiziologia cu
Johannes Müller şi, după ce şi-a luat doctoratul în fiziologie în 1856, a devenit asistentul lui Helmholtz la
Heidelberg, din 1858, până în 1864. Acest curs al evenimentelor părea să-l îndrepte pe Wundt spre o
strălucită carieră de fiziolog, numai că experimentele făcute în laboratorul de fiziologie a lui Helmholtz
i-au părut lui Wundt a fi o sarcină insipidă, plictisitoare, o muncă de rutină. Astfel, interesul lui Wundt se
va deplasa treptat spre un nou domeniu de cercetare, psihicul uman. Pentru prima dată Wundt
foloseşte termenii de psihologie experimentală în cartea “Contribuţii la teoria percepţiei”, publicată pe
secţiuni între 1858 şi 1862. Această carte, împreună cu “Elemente de psihofizică” a lui Fechner,
publicată în 1860, este considerată ca marcând naşterea literară a noii ştiinţe, psihologia.
În 1863, Wundt publică o carte mai importantă, “Prelegeri despre sufletul oamenilor şi al
animalelor”, care conţine unele probleme ce vor fi în atenţia psihologilor experimentalişti o bună
perioadă de timp. Începând din 1867, Wundt a ţinut un curs de psihologie fiziologică la Heidelberg, curs
ce a stat la baza cărţii considerată de mulţi psihologi ca fiind cea mai importantă din istoria psihologiei,
“Principii ale psihologiei fiziologice”, carte apărută în două părţi în 1873 şi 1874.
În această carte Wundt îţi trasează drept scop să “delimiteze un nou domeniu al ştiinţei”, stabilind
ferm că psihologia trebuie să fie o ştiinţă de laborator cu propriile probleme şi metode de experimentare.
Wundt a proclamat alianţa dintre psihologie şi fiziologie, utilizând în psihologia sa metodele de cercetare
dezvoltate în fiziologie.
Cea mai importantă perioadă a carierei lui începe în 1875, după ce a fost numit profesor de
filosofie la Leipzig, unde a lucrat 45 de ani. La Leipzig, Wundt şi-a stabilit vestitul său laborator la o dată
ce este subiectul unor vii controverse. Unii istorici ai psihologiei consideră că Wundt şi-a deschis
laboratorul în 1875, anul sosirii lui la Leipzig, alţii susţin că dovezi sigure despre activitatea acestui
laborator nu sunt decât din anul 1879. Controversa nu e lipsită de o oarecare importanţă, deoarece anul
înfiinţării acestui laborator este unanim considerat drept anul naşterii psihologiei experimentale.
Faima laboratorului lui Wundt a atras un mare număr de studenţi din Europa (inclusiv din
România) şi chiar din America . Prin aceşti studenţi, laboratorul de la Leipzig a exercitat o imensă
influenţă asupra dezvoltării psihologiei. El a servit ca model pentru multe noi laboratoare, care au apărut
în diferite părţi ale lumii spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.
În anul 1881, Wundt a început să publice jurnalul “Studii Filosofice”, care în ciuda numelui său a
fost revista oficială a noului laborator şi a noii ştiinţe.
Prin toate aceste contribuţii aduse la constituirea psihologiei ştiinţifice, Wundt este primul om din
istoria psihologiei care poate fi numit fără rezerve psiholog şi fondator al psihologiei, Este adevărat că
ne putem întreba de ce istoria psihologiei nu l-a reţinut pe Fechner drept întemeietor al psihologiei, din
moment ce majoritatea istoricilor sunt de acord că psihologia n-ar fi apărut fără contribuţia lui, Wundt
însuşi recunoscând că cercetările lui Fechner au reprezentat primele descoperiri în psihologia
experimentală. Răspunsul este simplu. Indiferent de importanţa pe care au avut-o cercetările lui
Fechner, el nu şi-a propus niciodată să întemeieze psihologia ca pe o disciplină de sine stătătoare aşa
cum a făcut-o Wundt.
A funda o nouă disciplină este un act deliberat, intenţionat care cere unele aptitudini şi
caracteristici care implică mai mult decât rezultate ştiinţifice deosebite. Böring, în 1950 afirma: “când
ideile centrale sunt toate născute, o persoană le preia, le organizează, adaugă ceea ce i se pare ei
esenţial, le publică şi atrage atenţia insistând asupra lor şi, pe scurt, fundează o şcoală”.

332
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

Acest lucru îl aşează şi pe Wundt deasupra lui Fechner. El a organizat şi integrat o mare cantitate
de cercetări anterioare lui, apoi a publicat şi promovat materialul în noua lui organizare. În 1874, în
Principii de psihologie fiziologică, Wundt afirma ferm că, “lucrarea pe care o prezint acum publicului,
este o încercare de a delimita un alt domeniu al ştiinţei”. Astfel, Wundt a fost primul interesat nu numai
în cercetare, ci şi în promovarea ideii de psihologie, ca o ştiinţă independentă, şi pe drept este
considerat ca fondator al psihologiei ştiinţifice.
Este un fapt interesant că neîncrederea în capacitatea metodei experimentale de a surprinde
caracteristicile proceselor psihice superioare l-a determinat chiar pe Wundt să neglijeze în bună măsură
activitatea laboratorului. În ultima parte a vieţii el a fost preocupat de scrierea şi publicarea unei lucrări
numită Völkerpsychologie (în traducere aproximativă, Psihologie populară), apărută între 1900 şi 1920.
Această a fost consecinţa directă a neîncrederii lui Wundt în capacitatea ştiinţei de a studia procesele
psihice complexe şi a credinţei lui că ele pot fi studiate numai prin intermediul metodelor
non-experimentale ale sociologiei şi antropologiei, deoarece procesele psihice superioare ar fi
condiţionate de obişnuinţe lingvistice şi alte aspecte ale antrenamentului cultural.
Unii istorici ai psihologiei consideră această lucrare drept prima scriere de psihologie socială, dar
credem că se exagerează puţin. Chiar dacă am fi de acord cu această afirmaţie, trebuie subliniat că
această psihologie socială propusă de Wundt este complet non-experimentală. I s-ar mai putea reproşa
lui Wundt dogmatismul, autoritatea ca care a impus studenţilor propria viziune, deci şi propriile limite.
Nu trebuie însă uitat, atunci când îl criticăm pe Wundt, că un timp el a fost singura autoritate în
domeniul psihologiei experimentale. Meritul de a fi fundat psihologia ca disciplină academică
independentă şi de a-şi fi pus energia creativă în slujba promovării acestei noi discipline timp de
aproape şaizeci de ani, trebuie să ne determine să privim limitele lui Wundt ca fiind inerente începutului.
Important este şi faptul că el a fost creatorul primei teorii expusă sistematic privind psihicul, teorie
numită structuralism şi că multe din problemele pe care le-a delimitat el în câmpul psihologiei vor deveni
teme de cercetare pentru psihologii ce vor urma. Dar cea mai importantă contribuţie a lui Wundt în
statuarea psihologiei moderne ca pe un câmp distinct de cercetare, a fost practicarea ei în mod
conştient şi pentru prima dată într-un cadru organizat, de către o comunitate de cercetători, iniţiindu-se
astfel o tradiţie a practicii investigative.

III.2. ALTERNATIVE ŞI COMPLETĂRI LA STRUCTURALISMUL WUNDTIAN

III.2.1. Cercetările lui Hermann Ebbinghaus asupra memoriei

Monopolul deţinut de Wundt asupra psihologiei ştiinţifice a rezistat puţin timp. Doar la câţiva ani
după ce Wundt a afirmat că procesele psihice superioare nu pot fi abordate experimental, Hermann
Ebbinghaus (1850-1909), lucrând singur, izolat de orice centru de psihologie a devenit primul psiholog
care a investigat cu succes învăţarea şi memoria. Ebbinghaus poate fi considerat un asociaţionist,
numai că spre deosebire de empiriştii şi asociaţioniştii englezi care încercau să înţeleagă procesul de
formare a asociaţiilor pornind de la studierea asociaţiilor deja formate, el a abordat direct problema
formării şi dezvoltării asociaţiilor.
Timp de cinci ani, deşi nu a avut vreun post universitar sau laborator propriu, Ebbinghaus a
imaginat o lungă serie de experimente desfăşurate sub un control strict al condiţiilor, folosindu-se pe el
însuşi ca singur subiect. El a considerat că dificultatea materialului ce trebuie memorat poate fi
măsurată prin simpla măsurare a numărului de repetiţii necesare pentru a se ajunge la o reproducere
perfectă.
Pentru a nu implica asociaţii deja formate Ebbinghaus a inventat silabele fără sens formate din
două consoane şi o vocală. Cuvintele ce constituie conţinutul limbajului nostru au deja ataşate înţelesuri
sau asociaţii, a considerat psihologul german, iar aceste asociaţii deja formate pot facilita învăţarea
materialului făcând ca, în timpul experimentării, influenţa lor să fie o variabilă incontrolabilă.
Astfel, un prim set de experimente au vizat diferenţa dintre rapiditatea memorării unei liste de 80
de silabe fără sens şi cea a unui material tot de 80 de silabe, dar cu sens (versuri). El a găsit o diferenţă

333
CĂTĂLIN DÎRŢU

mai mult decât semnificativă: 80 de repetiţii au fost necesare pentru a memora materialul fără sens, în
timp ce pentru memorarea materialului cu sens, au fost necesare doar 9 repetiţii.
Printr-un alt set de experimente, Ebbinghaus a investigat efectul lungimii materialului asupra
numărului de repetiţii necesar pentru o reproducere perfectă şi a constatat că atât timpul total, cât şi
timpul necesar pentru memorarea fiecărei silabe creşte cu lungimea listei. De asemenea, cercetările lui
asupra influenţei exercitate de trecerea timpului asupra reamintirii, a condus la celebra curbă a uitării.
Ebbinghaus n-a adus în psihologie nici o contribuţie teoretică sau sistematică, deoarece n-a
dezvoltat un sistem psihologic formal, n-a fondat o şcoală şi n-a lăsat discipoli, dar cu toate acestea, el
a ridicat bariera ce oprea accesul experimentului la procesele psihice superioare, dând dovadă de
aptitudini tehnice deosebite, perseverenţă şi ingeniozitate. Nu există în întreaga istorie a psihologiei un
alt caz de cercetător, ce a lucrat singur având ca subiect propria persoană sub un astfel de sistem rigid
de experimentare. Cercetarea lui a fost atât de exactă şi de sistematică încât este încă citat în textele
contemporane.

III.2.2. Oswald Külpe şi şcoala de la Würzburg

O. Külpe (1862-1915) a fost un discipol al lui Wundt care după ce a devenit profesor la Würzburg
s-a convins că procesele gândirii care sunt procese psihice superioare, pot fi studiate experimental
intrând astfel în contradicţie cu concepţia lui Wundt. Külpe şi adepţii săi au descoperit că gândirea se
poate dispensa de senzaţii şi imagini deci nu poate fi redusă la acestea aşa cum credea Wundt.
Gândirea are alte conţinuturi între care Külpe enumeră ezitarea, îndoiala, încrederea, cercetarea,
aşteptarea unui răspuns, elemente ce nu pot fi considerate nici senzaţii sau imagini, nici sentimente şi
care au fost iniţial numite: atitudini conştiente.
Külpe şi discipolii săi au propus şi o altă formă de introspecţie, numită de ei introspecţie
sistematică experimentală, (în fapt o retrospecţie). Pentru Wundt, introspecţia implica să întâi o
experienţă şi apoi să o descrii. Pentru şcoala de la Würzburg, subiectul trebuie mai întâi să rezolve o
sarcină al cărei obiectiv nu-l cunoaşte, apoi să facă un raport retrospectiv al experienţelor avute de el în
timpul rezolvării problemelor.
Cu toate aceste diferenţe dintre concepţia lui Külpe şi concepţia lui Wundt, Şcoala de la
Würzburg n-a realizat o adevărată revoluţie în domeniul psihologiei, ci doar a contribuit la lărgirea
obiectului ei, prin includerea proceselor psihice superioare, şi a rafinat metoda introspecţiei. Şi pentru
Külpe şi discipolii săi principalul obiectiv a fost descoperirea elementelor prime care stau la baza
proceselor psihice, chiar dacă principalul proces psihic studiat de ei a fost unul superior, gândirea.
Şcoala de la Würzburg a avut aceeaşi orientare analitică şi a utilizat aceeaşi metodă ca şi Wundt,
introspecţia.
III.2.3. Adaptarea teoriei lui Wundt în America: structuralismul American
Unul dintre discipolii lui Wundt, Edward Titchener (1867-1927), englez de origine, după ce nu a
găsit un teren propice pentru transplantarea structuralismului în ţara lui natală, a reuşit să facă acest
lucru în Statale Unite. Astfel, el a înfiinţat un laborator după modelul laboratorului de la Leipzig la
Universitatea Cornell.
Între concepţia despre psihic a lui Titchener şi cea a maestrului său Wundt diferenţele sunt destul
de puţine. Titchener s-a dovedit a fi mai radical decât Wundt în definirea obiectului psihologiei eliminând
concepte precum cel de apercepţie sau voinţă pe care le-a considerat neclare. În aceste condiţii,
structuralismul lui Titchener a devenit puternic senzualist, atomist şi analitic.
În ciuda acestui fapt, modul autocratic al lui Titchener de a-şi impune ideile a avut un mare
succes în America, rolul important al acestui psiholog fiind acela de a răspândi ideile lui Wundt şi de a
contribui decisiv la recunoaşterea psihologiei ca disciplină ştiinţifică autonomă şi, mai mult, ca ştiinţă
experimentală.
A fost cu alte cuvinte o personalitate fascinantă, (G. Allport îşi aminteşte că Titchener avea o
figură impresionantă, cu barbă mare ca cea a unui profet), chiar dacă unii istorici ai psihologiei,

334
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

subliniind lipsa de originalitate a structuralismului lui Titchener, nu-i recunosc acestuia decât rolul de a fi
servit ca ţinta criticilor ce vor veni ulterior dinspre behaviorism şi gestaltism.
Cornell University a rămas un bastion al psihologiei atomist-mentaliste chiar şi atunci când
funcţionalişti ca Angell sau behaviorişti ca Watson îndreptau psihologia spre cu totul alte obiective.
Această rezistenţă neobişnuită a structuralismului de origine wundtiană la universitatea Cornell se
datorează integral figurii charismatice şi intransigenţei lui Titchener. Refuzând să colaboreze cu
Asociaţia Psihologilor Americani (A.P.A.), Titchener a preferat să-şi creeze propria organizaţie
grupându-şi discipolii în asociaţia “Experimental Psychologists”, (Psihologii Experimentalişti).
El şi-a creat de asemenea şi propria revistă, (American Journal of Psychology), în care să poată
replica rivalelor “Psychological Review”, (care a găzduit în 1913 “manifestul” behaviorist al lui Watson),
şi “Journal of Experimental Psychology”. Încercarea lui Titchener de a salva structuralismul prin
separarea lui de noile curente care se afirmau impetuos nu a avut sorţi de izbândă. Imediat după
moartea maestrului discipolii au părăsit poziţiile, organizaţia lor intrând în disoluţie devenind istorie.
În cărţile de istoria psihologiei, poziţia sistematică a lui Titchener este prezentată în spaţiul larg al
unui capitol separat şi este văzută ca stând la baza primei şcoli psihologice în S.U.A., structuralismul
american.
ACTIVITATE

Precizaţi cu atenţie principalele asemănări şi deosebiri între concepţia structuralistă a lui Wundt şi
concepţiile lui Titchener, Ebbinghaus şi Külpe.

335
CĂTĂLIN DÎRŢU

Unitatea de învăţare 4.
PRIMA ŞCOALĂ PSIHOLOGICĂ AMERICANĂ: FUNCŢIONALISMUL

Constituirea funcţionalismului a reprezentat naşterea primei şcoli psihologice cu adevărat

americane. Dacă structuralismul a fost importat sută la sută prin Titchener din Germania,
funcţionalismul s-a dezvoltat în strânsă legătură cu spiritul american orientat spre util, practic, funcţional.
Funcţionaliştii au reproşat structuralismului faptul că practică o ştiinţă pură, fiind interesaţi doar
de găsirea elementelor ce compun sistemul psihic. Acestui punct de vedere static asupra psihicului,
funcţionaliştii au căutat să-i opună un punct de vedere dinamic, redefinind obiectul psihologiei. Scopul
ştiinţei psihologice nu mai este aflarea răspunsului la întrebarea “Care este structura psihicului?” ci “Ce
face şi cum funcţionează acest psihic”.
Cu alte cuvinte psihologia funcţionalistă a fost preocupată de descoperirea funcţiilor psihice şi a
modului în care acestea sunt puse la lucru în procesul adaptării organismului la mediu. Cu toate
acestea, nu este realizată o ruptură totală de poziţia structuralistă. Protestul funcţionaliştilor n-a vizat
nici metoda introspectivă şi nici realitatea elementelor psihice studiate în laboratoarele de la Leipzig şi
Cornell, ci au redefinit psihologia accentuând pe operaţiile şi activităţile psihice din perspectiva utilităţii
lor practice. Pe de altă parte, funcţionalismul nu se prezintă ca o poziţie sistematică rigidă aşa cum a
putut fi prezentat structuralismul al cărui lider autoritar a fost Wundt. Nici unul dintre funcţionalişti nu şi-a
asumat rolul de lider, astfel încât avem nu una ci mai multe psihologii funcţionaliste, fiecare diferind într-
o oarecare măsură de celelalte, ceea ce le uneşte fiind interesul comun pentru funcţiile psihicului.
William James (1842-1910) este considerat un important precursor al funcţionalismului, dar şi al
gestaltismului. În 1871, împreună cu alţi tineri eminenţi de la Harvard, între care C. Wright şi Ch. Pierce,
James a fondat “Clubul Metafizic, în interiorul căruia trebuia dezbătută soarta metafizicii în epoca lui
Darwin. Însumând concluziile acestor discuţii, Ch. Pierce va contura o nouă filosofie, mult mai adecvată
spiritului american decât filosofiile tradiţionale, pragmatismul.
Conform acestei filosofii, adevărul are întotdeauna o valoare determinată de utilitatea lui. Cu alte
cuvinte, este adevărat numai ceea ce practica ne arată că ne este util, folositor. În psihologie, adoptarea
poziţiilor pragmatiste a condus la o psihologie a adaptării. În centrul acestei psihologii, membrii “Clubului
Metafizic” au plasat credinţele, definite de C. Wright ca fiind “acele procese psihice prin care un om este
pregătit să acţioneze”. Pierce credea că aceste credinţe sunt determinate de activitatea practică a
omului şi se află într-o continuă schimbare datorită faptului că, prin permanenta lor raportare la
realitatea concretă, între ele se duce o acerbă “luptă pentru existenţă”. Credinţele care reuşesc să ne
faciliteze cel mai bine adaptarea la lumea reală, credeau membrii “Clubului Metafizic”, devin obişnuinţe,
adică “reguli de acţiune”.
Deşi opţiunea lui W. James pentru psihologie a fost mult mai puţin fermă decât cea a lui Wundt,
el oscilând între fiziologie, psihologie şi filosofie pentru a părăsi în cele din urmă psihologia în favoarea
filosofiei, între 1890 şi 1913, el a fost cel ce a dat tonul în psihologia americană. În cea mai influentă
lucrare a lui, “Principiile psihologiei”, apărută în 1890, James a încercat să ofere o alternativă la
psihologia lui Wundt.
Conform concepţiei lui James, psihologia este ştiinţa vieţii mentale care nu poate fi însă redusă la
“atomi psihici” aşa cum a încercat Wundt. Numind teoria lui Wundt “teorie a mingilor de biliard”, James a
considerat că interesul nostru nu trebuie să fie captat de conţinutul conştiinţei ci de funcţia ei adaptativă.
Prima funcţie care dovedeşte că nu poate fi vorba de o pasivitate a conştiinţei este alegerea,
credea James, care are ca scop adaptarea. Procesele mentale sunt, deci, activităţi funcţionale utile
fiinţelor vii în încercarea lor de a se adapta mediului în care trăiesc, cea mai importantă funcţie a acestor
procese fiind selectivitatea, (capacitatea de a alege).
“Conştiinţa, pe scurt, lucrează asupra datelor aşa cum un sculptor lucrează asupra blocului lui de
piatră”. În aceste condiţii, legile asociaţiei pe care s-au sprijinit cercetările lui Wundt, dar pe care le vor
invoca şi din ce în ce mai numeroasele cercetări pe animale ale psihologilor americani interesaţi de
asocierea stimulului cu răspunsul, (aşa numitele “teorii S-R”), care vor culmina cu apariţia

336
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

behaviorismului, nu vor fi considerate ca esenţiale pentru activitatea psihică. Ele, afirma James, nu pot
regla decât activitatea reflexă, automată a organismului.
Poziţia teoretică adoptată de James l-a inspirat pe John Dewey şi pe alţi psihologi funcţionalişti
ajutându-i să se îndepărteze de structuralismul lui Wundt şi Titchener.

Centrul funcţionalismului american a fost Universitatea din Chicago unde au activat doi psihologi
funcţionalişti importanţi: John Dewey şi James Angell.
JOHN DEWEY (1859-1952) este considerat principalul om de ştiinţă responsabil de ordonarea
ideilor funcţionaliste. Efortul lui teoretic a condus la constituirea funcţionalismului ca şcoală distinctă de
psihologie. Din păcate Dewey a fost preocupat de psihologie un timp relativ scurt, mare parte a
eforturilor lui fiind orientate spre domeniul educaţiei.
Cu toate acestea, scurtul articol al lui Dewey “Conceptul de arc reflex în psihologie”, scris în
1896, a fost considerat actul oficial de constituire al noii şcoli. În această lucrare, Dewey a atacat
atomismul psihologic şi reducţionismul la care conduce conceptul de act reflex. Conştiinţa nu poate fi
explicată prin reducerea ei la elementele ce o compun, iar prin distincţia dintre stimul şi răspuns
realizată în interiorul conceptului de arc reflex, comportamentul îşi pierde orice înţeles.
Dewey a spus că nu poate fi tratat comportamentul ca un construct artificial ci numai în termenii
semnificaţiei lui pentru organism în procesul adaptării lui la mediu. Efortul omului de a supravieţui este
susţinut de către cunoaştere, iar cunoaşterea este astfel o armă în lupta pentru supravieţuire. De aceea
pentru Dewey obiectivul psihologiei trebuie să-l constituie organismul total funcţionând în mediul lui.
JAMES ANGELL (1869-1949) - a preluat şi a dezvoltat ideile lui Dewey. Într-un articol publicat în
1907 intitulat “Domeniul psihologiei funcţionaliste”, el a prezentat sistematic poziţia funcţionalistă:
1. Psihologia funcţionalistă este psihologia operaţiilor mentale în opoziţie cu psihologia elementelor
mentale. Aşa cum funcţiile fiziologice pot opera prin intermediul diferitelor structuri fiziologice, o
funcţie mentală poate opera prin idei care sunt diferite de structurile fiziologice prin conţinut.
2. Conştiinţa este abordată dintr-un punct de vedere utilitarist. Ea mediază între trebuinţele mediului şi
cerinţele mediului. Astfel, funcţionalismul nu studiază procesele mentale ca evenimente izolate şi
independente, ci ca parte activă a activităţii biologice mai largi şi, într-un sens mai general, ca parte
a evoluţiei organice.
3. Funcţionalismul este ştiinţa relaţiilor psihofiziologice al cărei obiect este interacţiunea totală dintre
organism şi mediu. Psihologia funcţionalistă include toate funcţiile psihice şi corporale, deoarece nu
face o distincţie clară între psihic şi corp, considerându-se că ele nu-s două entităţi diferite ci aparţin
aceleiaşi ordini, ceea ce permite un transfer rapid de energie de la una la cealaltă.
Angell a susţinut că funcţionalismul nu este propriu-zis o şcoală psihologică, definindu-se mai
degrabă ca un curent larg de gândire, cu scopuri mai generale ce-şi pot găsi locul în interiorul oricărui
cadru teoretic sau oricărei şcoli. În ciuda protestului lui Angell, funcţionalismul american a fost definitiv
asociat cu tipul de psihologie practicat la Chicago, mai ales după ce Harvey Carr (1873-1954) a dat
psihologiei funcţionaliste o formă definitivă.

337
CĂTĂLIN DÎRŢU

Unitatea de învăţare 5.
PRIMA MARE FORŢĂ ÎN PSIHOLOGIE:
PSIHOLOGIA INCONŞTIENTULUI SAU PSIHOLOGIA ABISALĂ

V.1. PREDECESORII LUI S. FREUD

Nici o şcoală psihologică nu datorează atât de mult întemeietorului ei ca psihanaliza. Freud a

devenit un personaj aproape legendar şi de multe ori pentru omul obişnuit numele lui este sinonim cu
psihologia. De o mare popularitate în rândul publicului se bucură şi termenul de psihanaliză, deşi teoria
lui Freud este cunoscută cel mai adesea doar superficial. Deşi unii dintre discipolii lui au afirmat că
maestrul lor nu a avut predecesori, există cel puţin două surse majore care teoretic l-ar fi putut influenţa
pe Freud. Una dintre ele ar fi speculaţia filosofică asupra naturii fenomenelor psihologice inconştiente,
iar cea de a doua, descoperirile realizate de psihopatologie înainte de apariţia psihanalizei.
În secolul al XVIII-lea, filosoful GOTTFRIED LEIBNIZ (1646-1716), în teoria sa numită monadologie,
avansa ideea existenţei unor grade diferite de conştiinţă. Monadele au fost socotite de către Leibniz ca
fiind elementele ultime ale realităţii, ale Universului, un fel de atomi, dar care nu au o consistenţă
materială, ci sunt entităţi psihice fără extensiune. Conform teoriei filosofice a lui Leibniz, evenimentele
mentale provenite din activitatea monadelor, diferă în ceea ce priveşte gradele de conştiinţă de la
complet inconştiente până la nivelul cel mai înalt de conştientizare.
Un secol mai târziu, JOHANN HERBART (1776-1841), preia ideea de inconştient de la Leibniz dar,
pentru el, deosebirile dintre inconştient şi conştient nu mai sunt minore, graduale, ci sunt accentuate
îndeosebi deosebirile de esenţă dintre aceste două “compartimente” ale psihicului uman. Pentru ca o
idee să apară la nivelul conştient ea trebuie să fie compatibilă şi congruentă cu celelalte idei existente
în conştiinţă. Ideile incongruente nu pot exista decât în inconştient şi pe acestea Herbart le-a numit idei
inhibate. Cea mai apropiată idee de doctrina lui Freud este încă aceea a luptei dintre ideile inhibate
pentru ajungerea la conştiinţă.
Teoria filosofică a lui ARTUR SCHOPENHAUER (1788-1860), prezintă însă cele mai mari similitudini
cu teoria psihanalitică. În opera lui principală, “Lumea ca voinţă şi reprezentare” terminată în 1842,
Schopenhauer consideră că principala forţă care se manifestă atât la nivelul formelor elementare cât şi
la nivelul vieţii conştiente este voinţa oarbă. Adevărata forţă internă care determină viaţa psihică a
omului este voinţa, a cărei natură este inconştientă.
După Schopenhauer, intelectul nu este decât un accident al fiinţei noastre şi nu poate determina
în nici un fel voinţa. Mai mult, voinţa hotărăşte şi forţează intelectul să o asculte. Asemănarea cu
concepţia freudiană este adeseori frapantă. Cităm: “Adeseori nu ştim ce dorim sau de ce ne temem.
Putem avea ani de zile o dorinţă fără a o recunoaşte faţă de noi înşine sau chiar fără a o lăsa să
pătrundă în conştiinţa lucidă, pentru că intelectul nu trebuie să ştie nimic despre ea de vreme ce buna
noastră părere despre noi înşine ar avea neapărat de suferit de pe urma ei. Dar dacă dorinţa este
îndeplinită, ajungem să ştim datorită bucuriei noastre, nu fără un sentiment de jenă, că asta doream,
bunăoară moartea unei rude apropiate ai cărei moştenitori suntem.” Schopenhauer aseamănă relaţia
dintre voinţa inconştientă şi intelect cu imaginea unui orb puternic cărând în spate un schilod cu vedere.
Această analogie ne aduce aminte de metafora calului plin de forţă nestăpânită care încearcă mereu să
scape de călăreţul incomod aşezat în şa, metaforă utilizată de Freud pentru a explica relaţia dintre
Inconştient şi Eu.
Freud a susţinut întotdeauna că nu a citit opera lui Schopenhauer decât târziu, şi nu avem de ce
să nu-l credem. Cel mai important discipol al lui Freud, Carl Gustav Jung confirmă că Freud l-a citi pe
Schopenhauer de abia în 1914, când psihanaliza era de mult constituită.
Totuşi este important de amintit că acelaşi Jung consideră că citindu-l pe Schopenhauer, Freud
n-a rămas neinfluenţat de acesta, ci a simţit nevoia de a introduce un nou principiu alături de cunoscutul
principiu al plăcerii (Lustprinzip, Eros), şi anume principiul morţii (Thanathos).

338
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

O altă influenţă majoră asupra lui Freud a exercitat-o psihofizica lui Fechner. Fechner a crezut că
viaţa psihică poate fi explicată printr-un singur principiu, Lustprinzip, principiul plăcerii. Freud va
împrumuta de la Fechner atât acest concept cât şi pe cel al energiei mentale, ambele de o importanţă
majoră pentru psihanaliză.
De asemenea, sugestia lui Fechner că psihicul ar fi analog cu un aisberg din care cea mai mare
parte este ascunsă sub apă şi că el este influenţat de forţe inobservabile, a avut o mare influenţă
asupra lui Freud. Alţi autori consideră că doctrina principiului plăcerii a fost preluată de Freud de la
teoriile filosofice hedoniste, cum ar fi de exemplu utilitarismul. În ceea ce priveşte conceptul de
determinism psihic se consideră că a fost formulat sub influenţa ideilor mecaniciste promovate de câţiva
fiziologi germani printre care unul, Ernst Brucke, i-a fost profesor lui Freud.
Cunoscute de timpuriu, încă din timpul studenţiei, nici ideile evoluţioniste ale lui Darwin n-au
rămas fără ecou aspra teoriei lui Freud. Evoluţia psihică a omului este privită de psihanaliză ca o
continuă încercare de rezolvare a tensiunilor provocate de lupta celor trei instanţe psihice, ca o
permanentă orientare spre echilibrare şi adaptare.
Dincolo însă de influenţa certă pe care au exercitat-o unele teorii filosofice şi ştiinţifice asupra
concepţiei freudiene despre psihic, trebuie subliniat faptul ca psihanaliza a fost cel mai mult influenţată
de psihopatologie, adică de către concepţiile privind înţelegerea şi tratarea bolilor mentale. Şi pentru că
în secolul al XIX-lea psihiatria a fost dominată de şcoala somatică care punea accent pe factorii de
natură organică şi îndeosebi pe leziunile creierului în apariţia comportamentului anormal, psihanaliza
s-a dezvoltat ca o faţetă a revoltei împotriva acestei orientări somatice.
Din perspectiva psihanalizei, rolul principal în apariţia bolii mentale îl joacă conflictul intra-psihic şi
stresul emoţional provenit din acest conflict, iar hipnoza a jucat un foarte important rol în descoperirea
de către Freud a existenţei acestui conflict, chiar dacă, mai târziu, Freud va renunţa total la hipnoză,
considerând că este o metodă ineficientă de cercetare a inconştientului.

V.2. FREUD, PĂRINTELE PSIHANALIZEI

Încă din copilărie, Freud a beneficiat din partea părinţilor săi de o grijă deosebită şi de o educaţie
atentă. Deşi săraci, părinţii lui Freud i-au rezervat o cameră separată pentru studiu şi au mers cu
sacrificiul până acolo încât au renunţat la pianul la care sora lui Freud lua lecţii numai pentru ca acesta
să nu fie distras de la studiu. Astfel, nu este de mirare faptul ca Freud a fost tot timpul un elev eminent
şi că a putut să spere în mod legitim la o carieră de excepţie.
Deşi va urma cursuri de anatomie şi fiziologie la Viena, Freud va afirma că nu a simţit o atracţie
deosebită pentru poziţia de doctor ci doar o imensă dorinţă de cunoaştere, dar nu orice fel de
cunoaştere. Freud a respins cunoaşterea prin speculaţie proprie filosofiei şi, într-o oarecare măsură, şi
teologiei, optând pentru cunoaşterea naturii, îndeosebi a complexei naturi umane.
Faţă de profesorii întâlniţi la facultate Freud a avut o interesantă atitudine ambivalentă. Spre
exemplu, deşi a lucrat sub îndrumarea lui Carl Claus două sezoane în laboratorul de biologie marină de
la Triest disecând răbdător ţipari pentru a găsi dovezi care să infirme ipoteza hermafroditismului lor, nu
va găsi loc pentru acest profesor în amintirile sale. În schimb, Ernst Brücke, profesor sub îndrumarea
căruia Freud va descifra tainele sistemului nervos, va deveni una din primele figuri paterne faţă de care
Freud va dezvolta puternice sentimente filiale.
La moartea lui, în 1892, Freud va pune numele Ernst celui de-al patrulea copil al lui. De altfel,
Freud a decis să pună nume copiilor lui după numele oamenilor care l-au susţinut şi pe care i-a admirat.
Primul copil, Matilde, a primit numele după cel al soţiei lui Breuer, protectorul lui timp de mai mulţi ani,
cel de-al doilea, Martin, după numele marelui psihiatru francez Charcot, etc.
Am accentuat pe ambivalenţa atitudinii lui Freud faţă de oamenii cu care a venit în contact pentru
a sublinia complexitatea personalităţii părintelui psihanalizei. Firea lui Freud pare să fi fost una a

339
CĂTĂLIN DÎRŢU

contrastelor. El însuşi afirma că pentru buna desfăşurare a vieţii lui emoţionale a avut întotdeauna
nevoie de un prieten intim pe care să-l iubească necondiţionat şi de un duşman pe care să-l urască.
Dacă nu vrem să facem apel la prea bine cunoscuta relaţie a lui Freud cu Jung, care s-a
transformat în doar câţiva ani dintr-o relaţie aproape filială, (Jung a fost numit deseori „prinţ moştenitor”
al psihanalizei) într-una de contestare reciprocă puternică, putem aminti aici relaţia mai puţin cunoscută
cu Wilhelm Fliess.
Acest obscur medic specialist în bolile nasului, gâtului şi a urechilor a fost pentru Freud timp de
14 ani confidentul cel mai apropiat, cel căruia i-au fost împărtăşite gândurile cele mai intime legate de
naşterea psihanalizei. Pentru Freud, Fliess a fost un Alter-Ego, numit cu duioşie, „Celălaltul meu”. Atât
de apropiată şi necesară a fost relaţia cu Fliess încât Freud a mers şi mai departe şi a recunoscut
existenţa unor sentimente aproape homosexuale faţă de Fliess.
Cu toate acestea, a fost de ajuns ca Fliess să dovedească neglijenţă la o operaţie făcută unei
paciente a lui Freud pentru ca relaţia dintre cei doi să se destrame rapid şi în locul prieteniei intime
iniţiale să se instaureze o stare de conflict deschis. Freud n-a suportat niciodată să fie dezamăgit de cei
ce-i erau apropiaţi, şi aceasta se poate observa şi din analiza evoluţiei relaţiilor ulterioare cu mulţi dintre
discipolii săi cărora nu le-a putut ierta nici o tendinţă de contestare a ceea ce el a statuat cu fermitate ca
fiind „principiile psihanalizei”.

Jung, ca unul care a fost nevoit la rândul lui să rupă relaţia cu Freud pentru a deveni
independent, a afirmat mai târziu că Freud nu s-a comportat faţă de discipolii săi ca un autentic om de
ştiinţă ci, mai degrabă ca un preot întemeietor de religie, gata să-şi apere adevărurile de credinţă cu
orice mijloace.
După ce şi-a luat diploma în 1881, din cauza sărăciei şi a dorinţei de a se putea căsători, (a
trebuit să aştepte patru ani departe de logodnica sa), Freud trebuit să renunţe nu fără regrete la
atmosfera confortabilă a laboratorului de cercetare neurologică a lui Brücke şi, la sfatul acestuia, a
ocupat în 1882 un post inferior la Spitalul General din Viena, etapă necesară în pregătirea pentru
practica privată.
La Spitalul general a rămas trei ani, timp în care a urcat încet treaptă cu treaptă de la Aspirant
(asistent clinic), la Secund, apoi Secund senior pentru a ajunge în final la titlul de Privatdozent. Ultimul
grad era onorific, nu aducea bani, dar permitea practica privată şi o carieră didactică în viitor.
Un eveniment deosebit de important în viaţa lui Freud şi în procesul de constituire a psihanalizei
l-a constituit prietenia cu Josef Breuer (1842-1925), un psihiatru adept al hipnozei ca mijloc de tratare a
bolilor psihice. În 1882, Breuer i-a vorbit pentru prima oară lui Freud despre un caz deosebit de
interesant, cazul Anna O., caz de care Breuer s-a ocupat timp de un an şi jumătate.
Simptomele acestei paciente s-au declanşat în condiţiile îmbolnăvirii grave a tatălui ei. Dacă până
în momentul acestei îmbolnăviri pacienta era o tânără plină de viaţă, după acest eveniment, au apărut
simptome bizare: dificultăţi de vorbire, halucinaţii pe teme de coşmar, perioade de somnolenţă şi de
pierdere a memoriei şi chiar dezvoltarea a două personalităţi distincte.
Putem spune că importanţa cazului Anna O. pentru psihanaliză se datorează în mare măsură şi
faptului că pacienta, (o tânără cu o cultură deosebită şi cu un simţ al auto-observaţiei) nu a avut un rol
pasiv în timpul tratamentului ci a făcut ea însăşi descoperiri importante legate de posibilităţile de
vindecare, intuiţii pe care mai târziu Freud le va valorifica la maximum.
Spre exemplu, pacienta a observat rolul benefic al conversaţiilor cu Breuer, considerând că
tratamentul poate fi numit „cura mea verbală” sau, cu mai mult umor, proces de „curăţare a hornului”.
Mai târziu Freud va vorbi de efectul de catarsis, de purificare prin aducere la nivelul conştiinţei al
dorinţelor interzise ce tulbură echilibrul psihic.
Un exemplu ilustrativ al importanţei acestui proces de purificare prin conştientizare este legat de
apariţia unui simptom de hidrofobie (incapacitate de a bea apă) pe care pacienta nu l-a putut depăşi
decât în momentul în care, sub hipnoză şi în urma unui proces de regresie în timp, ea şi-a reamintit un
episod neplăcut din copilăria sa, episod în care o guvernantă pe care nu o putea suferi i-a dat să bea

340
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

apă câinelui ei dintr-un pahar. Odată ieşită din starea de hipnoză şi după ce i-a fost reamintit acest
episod, simptomul deosebit de chinuitor a dispărut.
Freud va recunoaşte de multe ori importanţa discuţiilor cu Breuer şi a intuiţiilor apărute în urma
familiarizării cu acest caz pentru conturarea primelor cadre teoretice şi practice ale psihanalizei. Din
păcate, relaţiile cu Breuer s-au răcit după ce au publicat împreună în 1895 volumul “Studii asupra
isteriei”, în condiţiile în care Freud a ajuns să insiste din ce în ce mai mult.
Ajuns în Franţa în 1885 cu o bursă de cinci luni, Freud va lucra timp de 6 săptămâni în
Laboratorul de Patologie de la Salpêtrière al lui Charcot, pe probleme de paralizie cerebrală infantilă şi
afazie, dar interesul lui pentru cercetarea neurologică s-a dovedit a fi în descreştere. Freud a încercat
să trezească interesul lui Charcot pentru cazul Anna O., dar acesta, având proprii lui pacienţi cu
simptome ciudate a rămas indiferent.
Mult mai interesat a fost Freud de ideile lui Charcot privind separarea bolilor mentale de maladiile
fizice. Cu foarte mult curaj, Charcot a considerat isteria o veritabilă suferinţă şi nu un refugiu pentru
bolnavii închipuiţi cum se credea în acel timp. Mai mult, credea Charcot opunându-se unei alte opinii
generale, isteria nu afectează doar pe femei ci, în egală măsură şi pe bărbaţi. Considerând-o o boală
reală şi nu una închipuită, Charcot propunea şi o metodă de vindecare, susţinând că există posibilitatea
ca simptomele isterice să fie tratate direct prin hipnoză.
Dovedindu-se a fi un contestatar al vechilor concepţii privind originea nevrozelor, Charcot şi-a
atras admiraţia lui Freud devenind o altă figură paternă, un alt model pentru acesta. Un serios motiv de
admiraţie l-au constituit şi discursurile lui Charcot urmărite de o foarte numeroasă asistenţă, discursuri
construite atent ca nişte mici opere de artă în care expunerea sinceră a propriilor gânduri făcea ca
distanţa dintre auditoriu şi profesor să devină aproape insesizabilă.
Cu egală atenţie Freud a urmărit şi cercetările efectuate asupra hipnozei de Şcoala de la Nancy
reprezentată de Liébeault şi Bernheim, şcoală rivală celei de la Salpêtrière reprezentată de Charcot.
Rivalitatea era alimentată de viziunea complet diferită a celor două şcoli asupra caracterului general sau
parţial al hipnozei ca fenomen psihic. În timp ce Charcot considera că numai bolnavii isterici pot fi
hipnotizaţi, Şcoala de la Nancy afirma că hipnoza nu este un fenomen psihic posibil de a fi indus doar
nevroticilor ci, ea poate fi indusă şi oamenilor normali deoarece nu este decât o formă extremă a
fenomenului psihic normal de sugestie.
Interesul egal al lui Freud pentru ambele puncte de vedere asupra hipnozei s-a tradus în efortul
lui de a traduce lucrările reprezentative ale ambelor şcoli în germană. Astfel, Freud a avut importantul
rol de a populariza ideile psihiatrilor francezi într-o lume teutonică profund ostilă şi închisă oricăror idei
provenite de pe tărâm francez.
Cu tot acest interes timpuriu pentru hipnoză, după câteva încercări neconcludente de utilizare a
hipnozei în tratarea bolilor psihice, Freud va renunţa la această metodă în favoarea dezvoltării propriei
lui metode de tratament, metoda asociaţiei libere.
La iniţiativa lui W. Stekel, în 1902 au început întâlnirile periodice ale unui grup de medici tineri cu
Freud. Astfel a luat fiinţă ceea ce biografii lui Freud au numit „Societatea psihanalitică de miercuri
seara”, după ziua şi ora târzie la care obişnuiau să aibă loc aceste întâlniri. Unii dintre membrii acestui
grup au fost membrii fondatori ai Societăţii Psihanalitice Vieneze înfiinţată în 1908, transformată apoi în
1910 în Asociaţia Psihanalitică Internaţională.
Organizarea treptată a acestor asociaţii corespundea dorinţei lui Freud de răspândire pe de o
parte a ideilor psihanalitice şi, pe de altă parte, necesităţii de a apăra aceste idei de neînţelegeri şi, mai
ales, de tot mai desele atacuri venite dinspre detractorii psihanalizei. Dar, fără ca Freud să poată
anticipa aceasta, cele mai puternice atacuri şi contestări au venit din interiorul acestor societăţi,
mişcarea psihanalitică fiind supusă unor schisme mai mari sau mai mici, dar periodice.
Primul care a trebuit să părăsească Societatea Psihanalitică Vieneză fost A. Adler în 1911,
acuzat de către Freud că a modificat nepermis ideile psihanalitice şi că, formând un grup în interiorul
societăţii a declanşat o „competiţie ostilă” vizând în cele din urmă preluarea controlului Societăţii şi

341
CĂTĂLIN DÎRŢU

utilizarea prestigiului ei în scopuri proprii. Considerând că a fost dur, dar nu injust, Freud va provoca
demisia forţată şi îndepărtarea lui Adler şi a şase adepţi ai ideilor lui.
După eliminarea fără probleme a lui W. Stekel, un psihanalist fără strălucire, unitatea mişcării
psihanalitice a fost pusă la grea încercare de conflictul deschis dintre Freud şi Jung, acutizat în 1913 şi
manifestat deschis în 1914. Eliminarea lui Jung n-a mai fost aşa de uşoară cum a fost cea a grupului lui
Adler, deoarece Jung era din 1910 preşedintele Asociaţiei Psihanalitice Internaţionale şi, după Freud,
era cel mai cunoscut adept al ideilor psihanalitice.
Criza declanşată de Jung în interiorul mişcării psihanalitice a fost atât de îngrijorătoare pentru
adepţii fideli lui Freud, încât aceştia au simţit nevoia de a organiza un Comitet secret de loialişti care, cu
acceptul ulterior al lui Freud, a avut funcţia de a-l apăra pe părintele psihanalizei de atacurile lui Jung şi
de a proteja Asociaţia de disoluţie.
După demisia lui Jung din funcţia de preşedinte al Asociaţiei, s-a văzut că temerile loialiştilor
erau oarecum întemeiate, deoarece imediat ce Jung s-a delimitat ferm de psihanaliză renunţând la rolul
central al sexualităţii, la complexul lui Oedip sau la teoria asupra sexualităţii infantile el a dobândit
numeroşi adepţi care până atunci nu acordaseră suficient credit psihanalizei tocmai din cauza
accentului prea mare pus de Freud pe problema sexualităţii.
Schismele din interiorul societăţilor psihanalitice l-au forţat pe Freud să-şi apere cu foarte mare
atenţie ideile şi au grăbit într-o mare măsură procesul de maturizare a psihanalizei. Până la sfârşitul
vieţii (1939) el a rămas înconjurat de mulţi adepţi, dar nici unul de talia rebelilor Jung sau Adler.

ACTIVITATE

Pe baza indicaţiilor bibliografice, familiarizaţi-vă cu cazul Anna O. şi încercaţi să descoperiţi şi alte

cauze care au făcut ca acest caz să fie unul din cele mai importante pentru psihanaliză. Ce idei
importante pentru psihanaliză consideraţi că a extras Freud din analiza acestui caz?

V.3. EVOLUŢIA VIEŢII PSIHICE DIN PERSPECTIVA PSIHANALIZEI

Vom încerca în cele ce urmează să surprindem câteva din sensurile unora dintre cele mai
importante concepte ale psihanalizei privite din perspectiva unei evoluţii în timp a vieţii psihice.
În concepţia lui Freud, viaţa oricărei persoane începe cu o mare traumă: actul naşterii. Adultul
(mama), trece destul de uşor de acest moment deoarece are dezvoltate deja suficiente mecanisme de
apărare, dar acest lucru nu este valabil şi în cazul noului născut. Majoritatea oamenilor, crede Freud,
nu i-au în calcul suferinţa acestuia şi mai ales faptul că micuţul nu este deloc pregătit pentru această
suferinţă.
Actul naşterii se suprapune perfect mitului alungării lui Adam din Rai. Prin actul naşterii copilul
părăseşte o lume edenică în care totul era într-un echilibru perfect, iar siguranţa afectivă maximă,
pentru a intra într-o lume în care echilibrările se dobândesc cu mult efort, unde intri într-o competiţie în
care dacă nu te adaptezi foarte rapid eşti ameninţat cu extincţia.
Reacţia nou născutului la trecerea din lumea edenică la cea dominată de lupta pentru existenţă
se fixează în inconştientul lui, crede Freud, sub forma unei anxietăţi de bază, primare. Această
anxietate primară va fi sursa şi suportul unor nenumărate alte anxietăţi specifice. Existenţa unei
continue nostalgii după „paradisul pierdut” poate fi observată în multe din miturile şi ritualurile
popoarelor, dar şi mult mai concret în poziţia cu genunchii la piept pe care mulţi copii anxioşi o adoptă
în timpul somnului.
Această concepţie freudiană despre anxietatea de bază a inspirat pe filosofii existenţialişti
francezi precum Sartre sau Camus să considere omul o fiinţă „aruncată în lume” şi „condamnată să fie
liberă”.

342
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

Pornind de la existenţa acestei prime traume psihice, viaţa psihică a individului devine o luptă
continuă. Este normal în concepţia lui Freud ca forţele psihice să poată fi privite ca o armată în continuu
avans şi pregătită mereu de luptă. Eul nostru, a cărui principală funcţie este una adaptativă şi anume
aceea de a ne ţine permanent în contact cu realitatea obiectivă şi cu legile ei, este cea mai vulnerabilă
instanţă a psihicului nostru. El este prins la mijloc între puternicele forţe ale Inconştientului care nu are
limite atunci când este vorba de „a dori” şi la fel de puternicele forţe ale Supra-Eului, zonă psihică în
care au fost interiorizate toate interdicţiile de provenienţă socială.
Provocările importante ale vieţii şi, îndeosebi interdicţiile care se opun manifestărilor energiei
psihice vitale de sorginte sexuală, libido-ul, duc la conflicte psihice importante între Inconştient şi Supra-
Eu care pot devasta teritoriul Eu-lui, al conştiinţei. Urmele acestor bătălii cumplite determinate de
evenimentele majore care ne marchează viaţa poartă în teoria psihanalitică numele de fixaţii. Fixaţiile
imobilizează şi reţin importante forţe psihice întreţesute cu amintirea evenimentului major care a
provocat conflictul.
Înţelegerea conţinutului termenului de fixaţie se poate face cel mai bine utilizând aceeaşi referire
la situaţia unei armate care, în urma unor lupte grele ajunge să cucerească o cetate importantă dar
care, pentru a putea înainta în continuare pe teritoriul inamic, trebuie să lase în urmă o garnizoană
numeroasă pentru a preîntâmpina pierderea greu cuceritului punct strategic.
Există însă cazuri când armata este prea epuizată pentru a continua înaintarea sau, mai grav,
este înfrântă într-o nouă bătălie importantă. În acest caz, singura soluţie, consideră Freud este o
retragere strategică pe poziţiile greu cucerite în bătălia anterioară. Această retragere forţată a energiilor
psihice înfrânte ale Eului este numită în teoria psihanalitică regresie.
Situaţiile în care forţele Eului nostru sunt depăşite nu sunt deloc rare. În timpul somnului dorinţele
interzise ţinute în frâu în timpul zilei tind să invadeze locul în care energiile Eului se refac dar sunt
contrate de forţele (acum insuficiente) ale Supraeului care încearcă să le cenzureze.
Din încleştarea acestor două forţe se naşte în urma unui armistiţiu visul, un compromis a cărui
funcţie este de a proteja somnul atât de necesar organismului şi psihicului. Visul este considerat de
Freud o realizare iluzorie a dorinţei deoarece dorinţelor interzise din inconştient le este barat accesul în
lumea realului, (excepţie făcând coşmarul, caz extrem când funcţia visului nu se poate realiza şi ne
trezim), dar le este în schimb permisă manifestarea camuflată sub aspectul straniu, incoerent, greu de
interpretat raţional al fenomenului oniric.
În timpul zilei, două sunt cazurile în care Eul nostru este neputincios. O situaţie, normală până la
un punct, este reprezentată de existenţa actelor ratate, (lapsusuri, inversiuni şi omisiuni de cuvinte,
fenomene de uitare a numelor de persoane, oraşe etc.) care ne semnalează (uneori, din păcate le
semnalează şi altora) existenţa unor conflicte latente între ceea ce facem şi ceea ce dorim cu adevărat.
Credinţa lui Freud a fost că nimic din ceea ce se întâmplă în psihicul uman nu este rodul
întâmplării, ci totul are o cauză, este perfect determinat. Omul, obişnuia Freud să afirme, nu poate ţine
nici un secret. Dacă gura lui nu va vorbi, va vorbi cu ochii, cu mâinile sau chiar cu alte părţi ale corpului.
Ascunderile Inconştientului nostru se manifestă continuu în formă camuflată astfel încât este nevoie de
cunoaşterea principiilor psihanalitice, de atenţie şi de multă experienţă pentru a interpreta corect
semnificaţiile actelor noastre.
Cea de a doua situaţie în care propriile acte depăşesc puterea de înţelegere a conştiinţei
reprezintă şi cazul cel mai grav: boala psihică. Simptomul este forma în care boala psihică îşi face
simţită prezenţa şi este, ca şi visul, un compromis realizat de Inconştient şi Supra-Eu fără participarea
sau avertizarea Eului. Nevroticul ajunge să realizeze acte pe care nu şi le poate explica, nu-i fac plăcere
atunci când le realizează, dar nu se poate abţine, nu poate evita înfăptuirea lor.
Soluţia pentru aducerea la normalitate a vieţii psihice în aceste cazuri extreme depinde după
Freud de capacitatea psihanalistului de a descoperi în asociaţiile libere pe care este încurajat pacientul
să le facă a acelor cauze profunde, a acelor dorinţe inconştiente care au dus la dezechilibrul psihic
manifestat în simptome. Travaliul psihanalitic nu este unul facil, el implicând puternice rezistenţe din

343
CĂTĂLIN DÎRŢU

partea pacientului, rezistenţe care parţial pot fi mai uşor controlate dacă psihanalistul reuşeşte să
realizeze un transfer afectiv.

ACTIVITATE

Prin consultarea operelor lui Freud recomandate în bibliografie încercaţi să explicaţi ce este
transferul afectiv, rolul lui în tratamentul psihanalitic şi care sunt caracteristicile principale ale
metodei asociaţiilor libere.

V.4. MARII DIZIDENŢI: C.G. JUNG ŞI A. ADLER

V.4.1. Psihologia analitică

CARL GUSTAV JUNG (1875-1961), elveţian de origine, a fost fiul unui pastor. Copilăria lui nu a fost
una lipsită de probleme, de aceea Jung va acorda perioadei copilăriei o atenţie cel puţin la fel de mare
ca şi Freud. Conflictele repetate dintre părinţi urmate de o suficient de lungă şi neaşteptată internare a
mamei într-un spital, urmată de rămânerea lui în grija tatălui, un om cu un psihic slab, l-au făcut pe Jung
să nu mai aibă mult timp încredere în mamă şi, prin generalizare, în femei.
Un alt eveniment pe care micul Jung l-a resimţit acut la o vârstă ceva mai mare a fost pierderea
de către tată a credinţei în existenţa lui Dumnezeu. Conflictul dintre slujba tatălui (pastor) şi pierderea
de către acesta a credinţei a făcut ca Jung să se îndepărteze de religia creştină şi să se apropie în timp
de concepţia despre Dumnezeu pe care o pun în joc teoriile gnostice, oculte.
Un al treilea eveniment important întâmplat în copilărie i-a relevat lui Jung pentru prima oară
potenţialul distructiv dar şi vindecător al autosugestiei. Lovit de un alt copil, Jung s-a lovit cu capul de o
piatră şi instantaneu a gândit că nu va mai trebui să meargă la şcoală. Manifestarea unei reale
slăbiciuni psihice şi fizice l-au convins pe tatăl lui Jung că fiul lui nu va mai putea merge la şcoală.
Această stare de lucruri s-a menţinut un timp, până când Jung l-a auzit pe tatăl lui spunându-i unui
prieten că este îngrijorat de soarta care-l aşteaptă pe copilul lui, deoarece el nu este un om bogat şi în
condiţiile în care nu frecventează şcoala, fiul lui nu are nici un viitor.
În acel moment, îşi aminteşte viitorul psihiatru, speriat de spusele tatălui, Jung decide că boala
trebuie alungată. Se retrage în cameră şi încearcă să citească, leşină, încearcă din nou, iar leşină, până
când starea de slăbiciune va dispărea definitiv. Regăsim în acest eveniment timpuriu, curajul de mai
târziu cu care Jung, asemenea lui Freud, va începe o îndelungată muncă de autoanaliză.
Jung va atrage atenţia asupra pericolelor reale pe care le presupune un astfel de proces de
autoanaliză care cere sondarea unor adâncimi ale inconştientului ce pot afecta normalitatea psihică a
celui care se încumetă la acest lucru.
A urmat cursurile facultăţii de medicină fiind atras în aceeaşi măsură şi de ştiinţele naturii. Când
întâmplător a citit o carte de psihiatrie, i-a devenit clar că în efortul de cercetare a complexităţii psihicului
uman pot fi reunite atât interesul lui pentru medicină cât şi cel pentru ştiinţele naturii.
După absolvire a lucrat sub conducerea cunoscutului psihiatru Bleuler la sanatoriul de la
Burghölzli. Interesat de ideile psihanalitice, Bleuler l-a însărcinat pe Jung să facă o prezentare a cărţii lui
Freud „Interpretarea viselor” pentru personalul spitalului. Fascinat de cartea de vise a lui Freud, Jung va
deveni într-o primă fază un adept fidel al psihanalizei şi preferatul lui Freud.
Deşi în 1911 Bleuler, şeful lui Jung a renunţat dezamăgit la statutul de membru al Societăţii
Psihanalitice considerând că Freud duce o politică de tipul „Cine nu e cu noi este împotriva noastră” mai
potrivită pentru o grupare religioasă sau politică decât adecvată scopurilor ştiinţifice, Jung a rămas fidel
lui Freud.
În 1912 însă diferenţele dintre teoria lui Jung şi cea a lui Freud au fost atât de clar exprimate în
lucrarea lui Jung “Transformări şi simboluri ale libidoului” încât ruptura definitivă din 1914 a fost
inevitabilă. Jung a renunţat la teoria instinctualistă freudiană, dând conceptului de libido o accepţiune
mult mai largă decât era permisă în cadrul strict al psihanalizei.

344
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

Noua psihologie propusă de Jung după despărţirea de Freud a primit numele de psihologie
analitică şi este una din cele mai interesante şi esoterice teorii psihologice. În încercarea de a înţelege
marele mister al vieţii şi al formei cele mai avansate de manifestare a ei, psihicul uman, Jung a citit
imens din domenii care aparent nu au nici o legătură cu psihologia: arheologie, istorie, filozofie,
alchimie, literatură, biologie etc.
Afirmam mai sus că Jung a dat conceptului de libido alte dimensiuni. Ca principală energie
psihică libidoul nu mai este conceput ca o energie ce are drept sursă instinctul de perpetuare a speciei
ci provine din conflictele intrapsihice care pot fi nenumărate. Imediat ce energia este creată de conflicte
ea se poate manifesta pe diferite căi, subordonându-se principiului echivalenţei conform căruia dacă o
cantitate de energie este cheltuită o aceeaşi sau o altă formă de energie va apărea în locul ei.
Dar principala diferenţă faţă de teoria freudiană provine din modul în care Jung a conceput
structura psihicului. Inconştientul personal acceptat în teoria psihanalitică este dublat în teoria lui Jung
de un inconştient colectiv, mai profund decât cel personal şi în care regăsim forme psihice apriori
(arhetipuri) ce sunt o moştenire primită de fiecare individ de la înaintaşii umani şi chiar non-umani.
Aceste arhetipuri precum persona, umbra, sinele, animus şi anima au un caracter universal, iar
manifestările lor sunt greu de înţeles raţional, căci exprimarea lor este preponderent prin intermediul
imaginilor însoţite de afecte. Este motivul pentru care Jung a considerat că există vise ale
inconştientului personal, determinate de dorinţe, dar că visele cele mai importante sunt cele care
încearcă să ne pună în legătură cu acele conţinuturi arhaice ale inconştientului colectiv.
Acest tip de vise nu încearcă să-şi ascundă mesajul cum afirma Freud despre toate visele,
dimpotrivă, ele încearcă să transmită un mesaj dintr-o lume aproape inaccesibilă, dar nu în forma
raţională cu care suntem mult prea obişnuiţi. Miturile sunt o altă formă în care arhetipurile îşi manifestă
existenţa şi universalitatea.
Interesul lui Jung pentru cercetarea arhetipurilor manifestate în mituri explică şi interesul lui
pentru călătoriile efectuate în mijlocul indienilor americani sau în Africa. De asemenea, interesul pentru
cercetarea vechilor tratate de alchimie şi a scrierilor de filozofie ocultă pot fi interpretate din aceeaşi
perspectivă a căutării formelor diferite de manifestare a arhetipurilor în cultură.
Una din contribuţiile importante a lui Jung în psihologie este legată de impunerea termenilor de
introversiune/extraversiune care exprimă tendinţele energiilor psihice fie de a se rupe de obiect şi de a
se orienta spre sine (introversiune), fie de a se ataşa de obiect neglijând subiectivitatea (extraversiune).

ACTIVITATE

Lecturaţi cartea lui Jung „Amintiri, vise reflecţii” şi încercaţi să explicaţi pe baza cazurilor de
nevroză descrise de Jung, pe ce se întemeiază diferenţele dintre Freud şi Jung în problema
tratării bolilor psihice.

V.4.2. Psihologia individuală

ALFRED ADLER (1870-1937) a fost ca mulţi alţi discipoli ai lui Freud, medic. Printre pacienţii lui s-au
numărat destul de mulţi artişti şi acrobaţi care i-au mărturisit că şi-au dobândit extraordinarele abilităţi
datorită efortului de a depăşi diferite handicapuri fizice manifestate în copilărie. Aceste mărturisiri au
făcut ca el să fie de acord cu Freud şi Jung în privinţa rolului important al primilor ani de viaţă în
formarea personalităţii.
Nu a fost niciodată în relaţii foarte apropiate cu Freud datorită tendinţei lui de a pune sub semnul
întrebării concepte şi principii ale psihanalizei pe care Freud şi ceilalţi discipoli le considerau clare şi de
necontestat. Reproşându-i deschis lui Freud că-l obligă să-şi desfăşoare activitatea în umbra lui, Adler
va fi eliminat în 1911 din Societatea Psihanalitică împreună cu întreg grupul lui de adepţi.
După despărţirea sa de Freud, Adler îşi va intitula propria teorie psihologie individuală şi va
contesta rolul dominant al energiilor sexuale în viaţa psihică.

345
CĂTĂLIN DÎRŢU

O primă diferenţă faţă de psihanaliză este legată de ideea că adevăratele forţe determinante
responsabile de evoluţia psihică a individului sunt considerate a fi forţele sociale. O altă diferenţă faţă
de psihanaliză este dată de renunţarea lui Adler la a concepe personalitatea ca fiind alcătuită pe nivele
complet diferite de organizare. Individul, considera Adler, trebuie privit ca o fiinţă unică, indivizibilă care
nu poate fi înţeles în afara colaborării lui cu ceilalţi membri ai societăţii.
Comportamentul omului este orientat spre viitor, susţinea Adler, şi este determinat nu de instincte
biologice, ci de scopuri. Scopul ultim spre care tind toate fiinţele umane este obţinerea superiorităţii
personale. Pentru atingerea acestui scop individul încearcă să-şi dezvolte continuu potenţialul său unic
dar întreg acest efort poate fi direcţionat nu numai într-un sens constructiv, ci şi într-un sens distructiv,
dacă persoana angajată în acest efort urmăreşte exploatarea şi dominarea celorlalţi.
După Adler, numai persoanele nevrotice aleg această cale de obţinere a superiorităţii personale.
Oamenii normali urmăresc dezvoltarea potenţialului lor nu profitând de ceilalţi ci pe baza cooperării cu
ceilalţi, contribuind la realizarea binelui comun. Necesitatea cooperării este impusă de însăşi evoluţia
speciei. Simpatizant al ideilor marxiste, Adler a crezut în tendinţa ultimă a speciei umane de a crea o
societate perfectă.
Doctrina supracompensării elaborată de Adler se referă la tendinţa indivizilor care au suferit un
handicap de a depune un efort disproporţionat de mare pentru depăşirea acelui handicap.
Supracompensarea este legată strâns de conceptul de protest masculin prin care Adler descrie
comportamentul de compensare legat prin tradiţie de comportamentul masculin caracterizat de
independenţă, forţă, dominanţă.
La polul opus, introducând termenul de inferioritate organică, Adler a avut în vedere
comportamentul de renunţare, submisiv, pasiv şi dependent legat de comportamentul feminin. Simpla
prezenţă a unui handicap nu reprezintă şi garanţia apariţiei unui comportament de compensare sau
supracompensare, deoarece nu handicapul este cel ce produce prin el însuşi energie pentru procesul
de compensare, ci atitudinea faţă de handicap este cea care determină declanşarea procesului.
Individul poate la fel de bine să-şi ignore handicapul sau la fel de bine poate să-şi dorească depăşirea
lui.
Implicând forţele sociale în determinarea evoluţiei psihice a individului, teoria lui Adler a mai fost
numită şi psihanaliză socială.

V.5. O ALTĂ PSIHANALIZĂ: PSIHANALIZA SOCIO-CULTURALĂ A LUI HORNEY

Născută în 1885 în Germania, K. Horney a avut un tată autoritar care nu era dispus să
cheltuiască bani pentru educaţia unei fete. Din fericire, mama a protejat-o şi a încurajat-o să studieze
medicina, visul ei de la 13 ani. În studenţie, Horney a avut o proastă imagine de sine considerându-se
urâtă. În consecinţă a decis să compenseze acest neajuns prin implicarea ei în studiu devenind o
studentă eminentă.
După absolvire şi căsătorie, problemele care au apărut în viaţa ei au determinat-o să apeleze la
psihanalistul Karl Abraham, discipol al lui Freud. Nemulţumită de rezultatul tratamentului, Horney a
devenit interesată ea însăşi să cunoască bazele psihanalizei, devenind membru al Institutului
Psihanalitic e la Berlin, condus de Abraham.
Curând Horney va începe să critice teoria psihanalitică. Ca mai toţi contestatarii lui Freud, şi ea
va considera că psihanaliza accentuează prea mult pe factorul sexual. Nevrozele nu se datorează în
principal incapacităţii de a controla impulsul sexual ci sunt cauzate de relaţiile umane inadecvate.
Mai mult, Horney considera că fiecare cultură generează propriile interdicţii care produc angoase
printre membrii ei. Unii oameni au probleme cu adaptarea la condiţii de deşert, alţii sunt terorizaţi de
eminenţa unor mari cutremure, alţii trăiesc cu frica incursiunilor unor comunităţi războinice etc. A fi o
persoană normală, considera Horney, înseamnă să te adaptezi cel mai bine la condiţiile specifice ale
culturii în care trăieşti.

346
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

Astfel, în teoria psihanalitică propusă de Horney, rolul principal în evoluţia psihică a individului
este deţinut de procesul de socializare, condiţiile socioculturale având un rol determinant. Nevroticul are
nevoie recunoaştere şi prestigiu social, de admiraţie şi independenţă. Principala cauză a nevrozelor nu
e reprezentată de intervenţia factorilor biologici, sexuali, ci de lipsa de afecţiune şi aprobare.
În 1932 Horney emigrează în America, devenind director asociat al Institutului Psihanalitic din
Chicago, iar doi ani mai târziu se mută la New York unde are întâlniri cu psihologi marcanţi precum Eric
Fromm, H. S. Sullivan sau sociologi precum Margaret Mead. Din păcate, faptul că a contestat unele din
ideile importante ale lui Freud, îndeosebi cele privind rolul femeii în societate a deranjat pe psihanaliştii
ortodocşi şi i-a adus excluderea din rândul membrilor Institutului Psihanalitic din New York. A murit de
cancer în 1952.

347
CĂTĂLIN DÎRŢU

Unitatea de învăţare 6.
ŞCOALA BEHAVIORISTĂ

VI.1. J. WATSON ŞI ÎNCEPUTURILE BEHAVIORISMULUI

John Watson s-a născut în 1878 într-o familie foarte săracă, având o mamă extrem de religioasă
şi un tată delincvent care de altfel şi-a şi părăsit familia pe când Watson era încă un adolescent. După
moartea mamei, s-a înscris la Universitatea din Chicago, unde a ajuns cu doar 50 de dolari în buzunar.
Pentru a se întreţine a prestat munci dintre cele mai diverse: portar, chelner, deratizator.
La Chicago a urmat cursuri de filozofie avându-l printre alţii pe John Dewey ca profesor, pe care
însă nu l-a agreat. În schimb şi-a luat doctoratul în psihologie experimentală cu funcţionalistul James
Angell. A absolvit în 1903 magna cum laude şi, la acea vreme, a fost cel mai tânăr cercetător devenit
doctor în psihologie la Universitatea din Chicago. Watson a rămas cinci ani la Chicago la început ca
asistent al lui Angell şi apoi ca membru plin al facultăţii.
Începând cu 1908, Watson a acceptat postul de profesor şi de director al laboratorului psihologic
la Johns Hopkins University. Deoarece mai vârstnicul psiholog James Mark Baldwin a părăsit
Facultatea imediat după sosirea lui Watson, pe umerii lui Watson a rămas o mare responsabilitate
ţinând cont de vârsta lui (30 de ani).
În cei 14 ani petrecuţi la Hopkins Watson s-a dovedit a fi un psiholog extrem de dinamic şi incisiv.
Articolul “Psihologia aşa cum o vede un behaviorist” publicat în Psychlogical Review în 1913 a fost
considerat articolul manifest în care au fost enunţate pentru prima dată principii ce vor pune bazele unui
nou curent în psihologia americană, behaviorismul. Watson declanşa în acest manifest un război
deschis cu toate curentele psihologice care au pus în centrul preocupărilor lor stările mentale fie ele
conştiente. fie inconştiente.
După Watson, atât psihologii funcţionalişti cât şi psihanaliştii nu au făcut psihologie într-un
mod ştiinţific. Stările mentale nu sunt accesibile în mod direct, de aceea este greu de susţinut
existenţa lor obiectivă. De asemenea, metoda folosită până atunci, introspecţia era la fel de
vulnerabilă la acuzaţia de subiectivitate ca de altfel şi “obiectul“ pe care se presupunea că
introspecţia îl poate surprinde.
Watson remarca acumularea unui număr extrem de mare de studii asupra comportamentului
animal şi afirma că ştiinţa psihologică se află în faţa unei dileme extrem de serioase. Fie ea va continua
să se dezvolte pe vechile coordonate care, după părerea lui Watson erau total inadecvate, studiind
presupuse procese psihice interne şi, în acest caz se va produce o ruptură între psihologia mentalistă şi
cea a comportamentului, fie va avea loc o schimbare radicală care va duce la o redefinire a psihologiei
pe noile coordonate ale noului obiect, comportamentul.
Nu este normal, credea Watson, ca omul să reclame un loc central în cercetarea psihologică. A
vrea să faci doar psihologie umană, cu accent pe conştiinţă sau inconştient, este mai degrabă reflexul
unui orgoliu ce ne trimite departe de spiritul ştiinţific obiectiv. Aşa cum legile selecţiei naturale
descoperite de Darwin se aplică tuturor speciilor, omul constituind un caz particular care se supune
aceloraşi principii, aşa şi legile comportamentului pe care noua psihologie era invitată să le descopere,
trebuie să aibă o generalitate care să depăşească specificul psihicului uman, încadrându-se în rândul
legilor universale şi imuabile ale vieţii.
Una dintre cele mai importante concluzii ale lui Watson era aceea că, eliminând problema
conştiinţei şi pe cea a inconştientului din psihologie, comportamentul trebuia să rămână singurul obiect,
fundând o ştiinţă unică, independentă şi completă.
Watson a editat Psychlogical Review, a fost de asemenea editor fondator al lui Journal of
Experimental Psychology, iar în anul 1915 a fost ales preşedinte al American Psychological Association.
Din păcate, cariera universitară a lui Watson s-a întrerupt brusc în urma unui scandal legat de relaţia lui

348
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

amoroasă cu asistenta lui, Rosalie Rayner, în urma căruia, consiliul universităţii Hopkins i-a solicitat
demisia.
Exclus din viaţa universitară şi dezamăgit de acest fapt, Watson va continua să popularizeze
principiile behaviorismului aplicându-le în acelaşi timp cu succes în industria publicităţii în care s-a
implicat după 1922.

ACTIVITATE

Realizaţi o comparare a principiilor behaviorismului aşa cum au fost ele expuse de Watson, cu
cele al structuralismului, funcţionalismului şi psihanalizei.

VI.2. B. SKINNER ŞI APOGEUL BEHAVIORISMULUI

Considerat şi astăzi de foarte mulţi cercetători ca fiind unul din cei mai influenţi psihologi ai
secolului XX, Burrhus Skinner (1904-1990) a reuşit să devină un lider autoritar al behaviorismului pentru
o foarte lungă perioadă de timp, înconjurat de o mulţime de adepţi şi beneficiind de o largă
recunoaştere a contribuţiilor aduse la dezvoltarea cunoaşterii psihologice.
Dezamăgit de faptul că Watson nu a reuşit să propună o metodă eficientă de cercetare a
comportamentului, Skinner a luat ca model pentru cercetările lui, metoda condiţionării clasice a lui I.
Pavlov. Dar succesul lui Skinner a constat în faptul că a reuşit să rescrie în întregime principiile ce stau
la baza procesului învăţării.
După ani de muncă tenace în laboratoarele din subsolul Universităţii Harvard, Skinner a ajuns la
concluzia că organismele nu funcţionează decât rareori după principiile condiţionării clasice care cereau
ca mai întâi să existe un stimul puternic, determinant (S) pentru ca să aibă loc răspunsul (R)
(comportamentul) şi apoi învăţarea. Cea mai răspândită situaţie, a afirmat Skinner, este cea inversă,
aceea în care comportamentul (R) este avansat de organism în mod spontan, fără o determinare clară,
stimulul determinant urmând să apară ulterior sub forma recompensei (S).
Skinner obişnuia să-şi susţină teoria prin realizarea chiar în faţa studenţilor a unui experiment
care începea cu plasarea într-o cuşcă a unui animal care nu era înfometat sau însetat aşa cum
obişnuiau să procedeze până la el alţi cercetători ai procesului de învăţare. Prima observaţie care putea
fi făcută era aceea că animalul respectiv se dovedea a fi şi el foarte activ, deşi nu era flămând. Apoi,
când din întâmplare animalul atingea un buton sau o clăpiţă şi în cuşcă apărea în mod neaşteptat
mâncare, se putea observa că animalul tinde să repete comportamentul care i-a adus recompensa,
(mâncarea).
Cu răbdare, Skinner a demonstrat că prin recompensări succesive doar a acelor
comportamente dorite de el, animalele pot fi învăţate chiar comportamente deosebit de complexe
care se credea că pot fi realizate doar de oameni. Spre exemplu, Skinner a reuşit să dreseze doi
porumbei care să joace tenis de masă. Acest comportament deosebit de complex, atrage atenţia
Skinner, nu este caracteristic porumbeilor în cadrul lor natural de viaţă, ci este rezultatul pur al
intervenţiei umane, al învăţării.
Actul natural al organismelor de a avansa în mod spontan comportamente, a fost numit de
Skinner, comportament operant. Transformând condiţionarea clasică de tip S-R în condiţionare
operantă de tip R-S, teoria lui Skinner a devenit cunoscută ca teorie a conexiunii inverse. Pe scurt,
această teorie susţine că organismele, între care se încadrează şi cel uman sunt în mod spontan şi
natural active, iar atunci când apare recompensa, aceasta devine adevăratul stimul care produce
întărirea, adică învăţarea. Acţionând ca nişte căutători şi „culegători” de recompense, ne modelăm
comportamentul în funcţie de acele recompense pe care mediul este dispus să ni le ofere.
Teoria lui Skinner şi-a datorat popularitatea faptului că oferea o cale simplă şi eficientă de
modelare a comportamentului, corespunzând într-o foarte mare măsură spiritului pragmatic

349
CĂTĂLIN DÎRŢU

american. Pe baza legilor condiţionării operante Skinner a propus o revoluţionare a învăţământului

clasic. Acesta, datorită ineficienţei lui ar fi trebuit să fie înlocuit de un învăţământ ştiinţific programat,
în care paşii învăţării să fie perfect algoritmizaţi, iar recompensele corect şi imediat distribuite.
Skinner a încercat să dovedească utilitatea teoriei lui şi în condiţiile celui de al doilea război
mondial când a lucrat la un proiect secret de ghidare a rachetelor cu ajutorul porumbeilor
condiţionaţi. Inventarea unor dispozitive de ghidare electronică a acestora a făcut efortul lui Skinner
inutil.
În domeniul civil însă teoria lui Skinner are încă importante aplicaţii. Spre exemplu, toate
programele de învăţare asistată de calculator folosesc din plin principiile învăţământului programat
expuse de Skinner, iar în America, an de an sunt salvaţi numeroşi oameni, victime ale naufragiului, cu
ajutorul programului „Pigeon”. Acest program presupune colaborarea dintre om şi porumbei condiţionaţi
în căutarea naufragiaţilor. Deoarece atenţia umană este uşor de distras, în elicopterele de salvare sunt
construite cuşti speciale cu vizibilitate spre ocean pentru porumbei condiţionaţi să răspundă la culoarea
vestelor de salvare.

VI.3. ALTE CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA BEHAVIORISMULUI

În 1930 behaviorismul a devenit punctul de vedere dominant în psihologia experimentală

americană, dar a îmbrăcat forme diferite. Karl Lashley (1890-1958) a utilizat metoda extirpării unor
porţiuni de creier de la şobolani şi alte animale încercând că descopere rolul creierului în
comportamentul învăţat, ajungând la concluzia că plasticitatea cortexului este deosebit de mare.
Edwin Guthrie (1886-1959) a dezvoltat o teorie a învăţării dintr-o singură încercare, punând
accent pe contiguitatea stimulului şi a răspunsului şi asocierea lor instantanee. Edward Tolman
(1886-1959) a realizat o sinteză viabilă între behaviorism şi gestaltism susţinând existenţa între stimul şi
răspuns a unor variabile intermediare care dau sens comportamentului transformându-l în
comportament intenţional.
Noi cercetări adus elemente noi care au contrazis în multe puncte teoria lui Skinner. Astfel, soţii
Breland, discipoli ai lui Skinner implicaţi în practica privată, mai exact în dresarea animalelor pentru
studiourilor de la Holywood au ajuns la concluzia că animalele pot fi învăţate prin recompensare numai
comportamente care se înscriu în repertoriul permis de experienţa speciei.
Imediat ce animalului i se cer performanţe care depăşesc comportamentul lui normal din mediul
lui natural, condiţionarea, indiferent de puterea recompensării, se dovedeşte a fi extrem de slabă. Cu
alte cuvinte, animalul uită rapid tot ce învaţă.
O altă contribuţie importantă la teoria condiţionării o reprezintă „efectul Garcia” ce poartă numele
unui psiholog ce a descoperit întâmplător (încercând să condiţioneze coioţii să nu mai ucidă oile
fermierilor din sudul Americii) că după ce este consumat un aliment care produce după câteva ore o
stare generală de rău, se produce o asociere între acest aliment şi starea de rău ceea ce face ca în altă
situaţie acest aliment să fie respins.
Noutatea adusă de efectul Garcia este aceea că nu este nevoie de o recompensare sau
pedepsire imediată aşa cum cerea imperativ teoria lui Skinner, asocierea dintre aliment şi starea e
rău realizându-se chiar şi în condiţii când starea de rău apărea la câteva ore după ingerarea
alimentului.
„Efectul Garcia” a fost aplicat cu succes de către Ilene Bernstein în cazul copiilor bolnavi de
cancer ce urmau tratament chimioterapic şi care-şi pierdeau pofta de mâncare tocmai datorită faptului
că asistentele nu cunoşteau acest efect oferind copiilor chiar înainte de durerosul tratament cele mai
dorite şi acceptate alimente ceea ce făcea ca pe apoi copiii să respingă acele feluri de mâncare
organismul lor slăbind din ce în ce mai mult datorită proastei alimentaţii.
Un alt efect interesant, cunoscut şi de simţul comun psihologic este „efectul Premack”. David
Premack a arătat şi el că recompensa nu trebuie să urmeze imediat după realizarea

350
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

comportamentului pentru a se realiza învăţarea. În viaţa de zi cu zi, omul acceptă mici sancţiuni dacă
se aşteaptă la recompense mai mari în viitor. Acest lucru este aplicat cu succes de mămicile care-şi
conving copiii să mănânce şi ceea ce nu le place pentru a primi recompense mai mari la sfârşit (cel
mai adesea dulciuri).

351
CĂTĂLIN DÎRŢU

Unitatea de învăţare 7.
ALTERNATIVE EUROPENE LA ELEMENTARISMULUI AMERICAN

VII.1. UN CRITIC ACERB AL ASOCIAŢIONISMULUI BEHAVIORIST: ŞCOALA GESTALTISTĂ

Gestaltiştii au pus în centrul preocupărilor procesul perceptiv. Poziţia lor s-a conturat ca o revoltă
împotriva atomismului psihologic impus de structuralismul lui Wundt. Psihologii gestaltişti s-au referit la
sistemul lui Wundt ca la o psihologie cărămidă-mortar cu elemente (cărămizi), ţinute împreună de
mortarul procesului de asociaţie. Experienţa noastră imediată nu este una a senzaţiilor disparate ci una
perceptivă, unitară. Dacă privim pe fereastră avem percepţia unitară a unor copaci şi a cerului, fără a
avea conştiinţa senzaţiilor ce compun această percepţie.
Filosofia aprioristă kantiană a fost cea care i-a influenţat cel mai mult pe gestaltişti. Kant afirma că
procesul perceptiv nu constă într-o imprimare pasivă şi o combinare a elementelor senzoriale, ci într-o
organizare activă a acestor elemente într-o experienţă unitară şi coerentă. Responsabile pentru această
organizare a datelor senzoriale sunt, după Kant, două forme a priori, forme înnăscute ale conştiinţei,
anume spaţiul şi timpul.
O influenţă directă asupra şcolii gestaltiste au avut-o şi noile dezvoltări din domeniul fizicii. La
sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX fizicienii s-au îndepărtat tot mai mult de concepţia
atomistă, acceptând noţiunea de câmp de forţe. Pe de altă parte, fizicianul Ernst Mach (1838-1916) a
inclus printre senzaţii şi forma spaţială (ex. figurile geometrice) şi forma temporală (ex. melodia)
considerate independente de elementele lor, iar Christian von Ehrenfels (1859-1932), considerat de
mulţi drept cel mai important predecesor al gestaltismului (deşi psihologii gestaltişti neagă această
influenţă) a vorbit de calităţi structurale (gestalt qualitäten), care nu pot fi explicate în termenii
combinaţiilor dintre tipurile tradiţionale de senzaţii.
Gestaltismul începe odată cu publicarea în 1912 a cercetărilor lui Max Wertheimer (1880-1943)
asupra percepţiei mişcării aparente, aşa numitul fenomen psi. Două lumini care se aprind rapid una
după alta şi sunt destul de aproape una de cealaltă vor da senzaţia de mişcare, iar două lumini
apropiate aprinse în acelaşi timp vor da senzaţia de linie luminoasă continuă. Atât mişcarea cât şi
continuitatea nu sunt reale, ci iluzorii.
Aceste descoperiri astăzi considerate banale au constituit baza criticii sistemului atomist al lui
Wundt. Percepţia nu poate fi explicată în termenii însumării de elemente senzoriale individuale. După
Wertheimer, mişcarea aparentă nu are nevoie de explicare. Ea există pur şi simplu ca percepţie şi nu
poate fi redusă la nici un alt element mai simplu. Organizarea perceptuală este spontană şi inevitabilă
afirmă Wertheimer datorită faptului că este determinată de principii precum principiul formei bune, al
proximităţii, al similarităţii sau al completitudinii. Implicarea simultană a acestor principii face accesibilă
explicarea fenomenului de constantă perceptivă. Psihologii gestaltişti au folosit existenţa acestui
fenomen de constantă a percepţiei ca pe un argument central în critica psihologiei asociaţioniste.
Deşi Kurt Koffka (1886-1941) a fost cel mai productiv dintre gestaltişti şi a fost primul care a făcut
cunoscut gestaltismul în America printr-un articol scris în 1922, Wolfgang Köhler (1887-1967), cel mai
tânăr dintre gestaltişti a devenit cel mai bine cunoscut în SUA. Cărţile lui, foarte bine scrise, au
prezentat cel mai bine principiile şi obiectivele psihologiei gestaltiste.
În 1913, Köhler a început să studieze comportamentul inteligent al cimpanzeilor în insula Tenerife
din arhipelagul Canare. Din cauza izbucnirii primului război mondial, el a fost forţat să rămână pe
această insulă timp de 7 ani, rezultatul observaţiilor lui asupra cimpanzeilor caracterizându-se în
volumul “Inteligenţa maimuţelor” (Mentality of Apes). În acord cu concepţia gestaltistă asupra percepţiei
Köhler a interpretat rezultatele observaţiilor sale asupra comportamentului inteligent al cimpanzeilor în
termenii situaţiei înţeleasă ca un întreg şi a relaţiilor dintre stimulii diferiţi pe care acea situaţie îi conţine.
Rezolvarea problemei ţine de restructurarea întregului câmp perceptiv, iar această restructurare
ce conduce la o nouă “configuraţie” a întregului a fost numită de Köhler, intuiţie. De exemplu, dacă

352
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

cimpanzeul este în cuşcă, o banană este plasată în afara cuştii astfel încât cimpanzeul să n-o poată
ajunge, dar există un băţ plasat în apropiere de barele cuştii, banana şi băţul vor fi văzute ca fiind părţi
ale aceleiaşi situaţii şi cimpanzeul va rezolva rapid problema trăgând banana în cuşcă cu ajutorul
băţului.
Dacă însă băţul este plasat în spatele cimpanzeului, cele două obiecte (banana şi băţul) nu vor
mai fi văzute ca făcând parte din aceeaşi situaţie şi, în aceste condiţii, o restructurare a câmpului
perceptiv este absolut necesară pentru ca cimpanzeul să poată rezolva corect problema. Altfel spus,
este necesar să fie percepute noi relaţii între elementele unei situaţii astfel încât să apară intuiţia. Pus
într-o situaţie complexă în care trebuiau unite două beţe pentru a ajunge la banană, cimpanzeul Sultan
a rezolvat problema după mai mult de o oră de încercări nereuşite.
Pe baza acestor studii, Köhler a putut critica experimentele lui Thorndike şi mai târziu pe cele ale
behavioriştilor. Montajul experimental realizat de Thorndike este, după Köhler artificial, departe de
situaţia naturală cu care se confruntă animalul în mediul lui de viaţă. Animalul este obligat să acţioneze
orbeşte deoarece elementele situaţiei în care este introdus nu pot fi percepute de el alcătuind un întreg
şi de aceea singura lui posibilitate de a rezolva problema este să avanseze comportamente de tip
încercare-eroare.
Transferând aceste constatări la om, Werthaimer în lucrarea sa “Gândirea productivă” va susţine
că profesorii trebuie să prezinte o problemă elevilor în aşa fel încât situaţia problematică să poată fi
percepută ca un întreg. Înţelegerea şi, legat de aceasta, rezolvarea problemei, depind de această
percepţie unitară. Ascunderea soluţiei în spatele unor informaţii ce nu pot fi gândite împreună ca
alcătuind un tot va bloca apariţia intuiţiei şi va determina apariţia unor comportamente haotice de
rezolvare a problemei.
La început ideile gestaltiste au fost primite în S.U.A. cu prea puţin entuziasm, deoarece psihologii
gestaltişti criticau structuralismul lui Wundt, o teorie care la acel timp era deja depăşită în America. Abia
când gestaltismul şi-a găsit o ţintă mai adecvată behaviorismul, influenţa lui în America a început să
crească.
De fapt, gestaltiştii au considerat că între tendinţele atomiste ale structuralismului şi cele ale
behaviorismului nu este o mare diferenţă. Unii reduc viaţa psihică la senzaţii şi sentimente, iar ceilalţi
reduc complexitatea comportamentului uman la reflexe condiţionate. Rezultatul final este acelaşi: un
model atomist al psihicului în locul unuia care să explice procese psihice complexe, precum percepţia şi
gândirea. Răspunsul psihologiei americane la critica pe care gestaltiştii au adus-o behaviorismului a fost
de a încerca să demonstreze că există atât procese simple (precum reacţiile condiţionate) cât şi
procese complexe (precum percepţia şi gândirea) şi că ambele necesită atenţie.
Principiile gestaltiste au cunoscut o largă răspândire în domeniul psihologiei sociale datorată lui
Kurt Lewin (1890-1947), Franz Heider şi Solomon Asch. Lewin a impus definitiv în psihologie termenul
de “teorie a câmpului”. Discipol extrem de activ al lui Köhler şi Wertheimer, Lewin a fost un psiholog
gestaltist ca orientare, dar teoria lui s-a centrat îndeosebi pe trebuinţe, personalităţi şi factori sociali, în
timp ce majoritatea psihologilor gestaltişti au acordat atenţie numai percepţiei şi învăţării.
Acesta este motivul pentru care unii istorici ai psihologiei îl includ pe Lewin printre gestaltiştii în
timp ce alţii consideră teoria lui ca fiind doar influenţată de gestaltism dar constituind în fapt un sistem
original. Lewin considera că persoana acţionează într-un câmp psihologic numit şi “spaţiu de viaţă”.
Acesta cuprinde toate evenimentele care pot influenţa o persoană, adică evenimentele trecute,
prezente şi viitoare, deoarece din punct de vedere psihologic toate aceste trei aspecte ale vieţii pot
determina comportamentul într-o anume situaţie. El se naşte din interacţiunea trebuinţelor individului cu
mediul lui psihologic. Odată cu acumularea diverselor tipuri de experienţă “spaţiul de viaţă” al copilului
se complică, astfel încât adultul ajunge să trăiască într-un spaţiu de viaţă bine diferenţiat.
Lewin a postulat existenţa unei stări de echilibru între persoană şi mediul ei. Orice tensiune ce
apare în spaţiul de viaţă declanşează o reacţie de refacere a echilibrului. Utilizând diagrame complexe,
Lewin a avut ambiţia să dezvolte un nou tip de geometrie, o geometrie calitativă a relaţiilor psihologice.

353
CĂTĂLIN DÎRŢU

F. Heider a aplicat principiile gestaltiste la problematica mai complexa a percepţiei persoanei. El

a preluat teoria echilibrului a lui Lewin aplicând-o într-un domeniu până atunci necercetat de psihologia
socială, domeniul atribuirii. Bazele primei teorii a atribuirii au fost situate de Heider în cadrul mai larg al
unei psihologii a simţului comun. Cartea lui Heider “Psihologia relaţiilor interpersonale”, publicată în
1958, a devenit astfel punctul de referinţă al tuturor cercetărilor asupra procesului atribuirii sociale,
proces ce se bucură şi azi de un deosebit interes din partea psihologilor sociali.
La rândul lui, S. Asch a apelat la aceleaşi principii pentru a sublinia modul unitar în care judecăm
oamenii, influenţaţi fiind de trăsături de personalitate dominante numită de el „concepte centrale”.
Influenţa punctului de vedere gestaltist a fost deci resimţită puternic în domeniul percepţiei şi într-
o oarecare măsură a învăţării, dar şi psihologia socială datorează mult psihologilor gestaltişti. Ca şi
behaviorismul, gestaltismul, ca şcoală psihologică, a devenit azi istorie în timp ce ideile gestaltiste sunt
încă de actualitate putând fi deseori recunoscute în multe din cercetările psihologice contemporane.

ACTIVITATE

Precizaţi care sunt principalele puncte de divergenţă dintre şcoala gestaltistă şi cea behavioristă?

VII.2. JEAN PIAGET ŞI EPISTEMOLOGIA GENETICĂ

Psihologul elveţian Jean Piaget (1896-1980) a realizat una dintre cele mai complete sistematizări
privind dezvoltarea potenţialităţilor copiilor îndeosebi a acelor din domeniul cognitiv. Piaget şi-a numit în
1968 teoria: epistemologie genetică sau studiul dezvoltării cunoaşterii. “Epistemologia genetică
încearcă să explice cunoaşterea şi în particular cunoaşterea ştiinţifică, pe baza istoriei ei, a
sociogenezei ei şi în special pe baza originilor psihologice ale noţiunilor şi operaţiilor pe care ea se
sprijină.”
Pentru Piaget, cunoaşterea nu este rezultatul unei simple intervenţii a categoriilor “a priori”,
înnăscute, asupra experienţei aşa cum a susţinut Kant, dar nici o simplă acumulare cantitativă a
rezultatelor experienţei aşa cum au propus empiriştii prin formularea legilor asociaţiei. Este recunoscută
de către Piaget existenţa unor factori ereditari, dar accentul este pus pe dezvoltare, îndeosebi pe
dezvoltarea inteligenţei.
Având studii atât de biologie cât şi de filosofie, Piaget a căutat legătura dintre formele vii şi
formele gândirii şi s-a oprit la inteligenţă ca termen mediu între biologic şi epistemologic. Inteligenţa,
după Jean Piaget îşi are rădăcinile în procesele biologice şi rezultatul dezvoltării ei este gândirea logică.
De aceea, crede Piaget, dacă un cercetător doreşte să explice din punct de vedere psihologic structura
gândirii logice trebuie mai întâi să reconstituie geneza acesteia.
Dacă pentru organism echilibrul este realizat prin intermediul proceselor componente ale
metabolismului (asimilaţia şi dezasimilaţia), cel mai important proces care caracterizează sistemul psihic
este adaptarea cu cele două componente ale sale: asimilarea şi acomodarea aflate într-un echilibru
dinamic. Orice formă particulară de echilibru dă naştere unei structuri. Structurile sunt eşalonate pe
nivele conform unei legi de dezvoltare ce determină un echilibru din ce în ce mai larg.
Inteligenţa nu este altceva decât forma cea mai înaltă a acestui echilibru care prelungeşte şi
desăvârşeşte ansamblul proceselor adaptative. “Ea nu este, propriu-zis o structurare printre altele. Ea
este forma spre care tind toate structurile… “. Astfel, Jean Piaget ni se relevă ca fiind un structuralist
apropiat de poziţia gestaltistă.
Ca şi la gestaltişti structurile nu sunt reductibile la părţile ce le compun, dar spre deosebire de ei
Piaget nu crede că structurile sunt înnăscute şi emerg spontan din experienţă. Structurile nu sunt statice
ci dinamice şi se dezvoltă atât de-a lungul istoriei speciei umane cât şi în cursul vieţii indivizilor.
Plasticitatea structurilor le conferă acestora posibilitatea de a se dezvolta continuu, termenul cheie al
concepţiei structuraliste piagetiene asupra inteligenţei fiind auto-reglarea.

354
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

Structurile complexe care definesc inteligenţa se pot autoregla însă numai dacă sunt reversibile.
Conservarea cantităţii sau a volumului sunt exemple concrete de autoreglări care sunt imposibile în
lipsa reversibilităţii. Deşi structurile tind să se dezvolte în direcţia autoreglării este greşit să ne imaginăm
că dezvoltarea poate atinge un punct în care să fie definitivă, completă, afirmă Piaget. “Idealul unei
structuri a tuturor structurilor este irealizabil.” Structurile sunt într-un proces continuu de construcţie şi
reconstrucţie. Acest proces evolutiv fără sfârşit al structurilor deosebeşte radical structuralismul
piagetian de concepţia gestaltistă.
În America, cea care a făcut cunoscută teoria genetică a lui Piaget a fost colaboratoarea lui,
Bärbel Inhelder. Psihologii americani i-au reproşat însă lui Piaget utilizarea unor metode neştiinţifice.
Piaget însuşi şi-a numit metoda, “metodă clinică”, deoarece a utilizat în principal observaţia sistematică.
El a fost interesat în principal de investigarea jocurilor copiilor, deoarece cea mai concludentă informaţie
ne-o dau copii atunci când se joacă, îndeosebi când construiesc regulile unui joc.
Ceea ce au considerat americanii ca fiind criticabil a fost implicarea mult prea activă a
experimentatorului în jocul copilului. După Piaget, experimentatorul trebuie mai întâi să câştige
încrederea copilului, lăsându-i impresia unei superiorităţi în joc şi evitând orice fel de sugestie, dar criticii
au considerat că aceste măsuri de prevedere nu sunt suficiente pentru a evita distorsiunile pe care le
poate declanşa intervenţia adultului în jocul copilului. Cu toate aceste critici, rezultatele cercetărilor lui
Piaget sunt astăzi sunt bine cunoscute şi apreciate şi în S.U.A.

355