Demonologia lui Creanga.

Draci si babe specialiste in „dracarii“ (I)

UN ARTICOL DE EUGEN SIMION

Cultura literară | | NR. 321 din 28-aprilie-2011

Recitind povestile si basmele lui Creanga, am fost surprins sa constat cât de multi draci
(dimoni) circula prin naratiunile lui si ce rol important au unii dintre ei in conflictele din viata
satului (satul imaginar, de buna seama)… In afara de zmeii din „Fat-Frumos, Fiul Iepei“ si de
comunitatea iadului, in totalitate, din „Ivan Turbinca“, apar in povestirile propriu-zise
(„Povestea lui Stan Patitul“, „Danila Prepeleac“) mesageri de tot felul ai lui Scaraoschi, unii
simpatici, cooperanti, cum este cazul lui Chirica, altii perfizi, intruchipari depline ale Raului,
asa cum si-l imagineaza lumea crestina. O tema si un personaj simbolic pe care le gasim in
toate literaturile si de multa vreme. Imaginatia medievala este plina de diavoli astutiosi,
reprezentati grafic sub infatisari terifiante, combinatii de multe ori de animale (balauri, tapi) si
oameni prevazuti cu coarne si coada, pe scurt: o sinteza de monstruozitati. Marlowe („Tragica
istorie a doctorului Faust“, 1589) a reabilitat diavolul, facând din el o creatura superioara, cu
calitati umane. Diavolul este aici „cel lipsit de iubirea lui Dumnezeu“ si, din aceasta cauza,
este un spirit care sufera, capabil de intelegere si compasiune. Goethe a preluat mitul si i-a dat
(„Faust“, 1806-1832) stralucirea si semnificatia cunoscuta. Mefistofeles este un spirit
superior, ironic si sarcastic, un simbol metafizic, iar pactul cu diavolul acopera nu o tradare
morala si religioasa vulgara, ci o problema grava de cunoastere.
In secolele urmatoare, literatura satirica si fantastica a continuat sa exploateze aceste surse
magice si diabolice. „Diabolismul“ este cultivat in chip mai sistematic, ce-i curios, in secolul
al XVIII-lea, secolul rationalismului si al iluminismului. Cine nu stie de „Diavolul schiop“ al
lui Lesage (1707) sau de „Diavolul indragostit“ din povestirea fantastica a lui Jacques
Cazotte, socotita si azi de critica literara o capodopera a genului? Lesage reia tema dintr-un
roman spaniol, publicat in 1641 de Luis Vélez de Guevara, compus in stilul romanului
picaresc, având ca tema esentiala satira moravurilor. Cazotte umanizeaza tema si face din
personajele sale (Alvare Maravillas si Biondetta – adolescenta fermecatoare sub care se arata
diavolul) doua fiinte care, prin iubire, scapa de puterile raului. Voltaire se arata oripilat in
„Eseu asupra moravurilor“ si in „Dictionar filosofic“ de gustul contemporanilor sai pentru
supranatural si de seductia pe care o exercita asupra lor oribilul. El ii detesta pe cei care
celebreaza infernul si picteaza „le diable déguisé en cormoran et en crapaud“. Nu ezita sa
numeasca aceste scrieri dezgustatoare, absurde si atroce, opera unor spirite fanatice.
Preocuparea pentru literatura diabolica si magica trece si in secolul al XIX-lea, secolul
realismului si al romantismului. Max Milner a studiat circulatia temei in doua mari tomurix)
(x), pornind de la Cazotte si oprindu-se la Baudelaire. O puzderie de nume si titluri de scrieri,
in versuri si proza, sunt analizate aici. Printre scriitorii interesati de subiect se afla si
Chateaubriand, Mme de Staël, Balzac, Théophile Gautier, Victor Hugo, Nerval si lista nu se
opreste aici. Diavolul continua sa-i ispiteasca, in secolul al XX-lea, pe Gide, Bernanos, Julien
Green, fara a mai pune la socoteala scriitorii germani care de la Goethe la Hoffmann dadusera
in secolele anterioare un sens metafizic relatiei dintre om si Satana. Nu spune Hegel ca
Mefistofeles reprezinta un factor esential in univers? Chiar prozatorii care vor sa reconstituie
in roman „o istorie a inimii cusuta fir cu fir“ sunt atrasi de stiintele si psihologiile oculte, asa
cum face Balzac in „Centenaire“, apoi in „Séraphita“ si „Louis Lambert“, unde diavolul
apare, zice cercetatorul care inregistreaza toate aceste detalii, sub forma „diavolului teologic“.
Flaubert analizeaza fenomenul ispitei intr-o carte celebra, „Ispitirea Sfântului Anton“.
Diavolul este in aceste fictiuni realiste un spirit corupator care patrunde peste tot, in familie,
in afaceri, in societate… Devine chiar erou de roman-foileton, intra in teatru si in
memorialistica satirica. Romanticii mitizeaza pe Satana, fac din el un simbol al revoltei si al
puterilor secrete din univers. Acest mit ajunge si in proza lui Eminescu sub chipul tânarului
demon frumos, straniu si catilinar.
1. Chirica, un drac de treaba. Din nou Stan Patitul
Pâna sa fie insa acceptat in saloanele literaturii culte, diavolul a circulat in fantezia populara si
a patruns in folclor, cum s-a intâmplat si in cazul culturii române. Creanga porneste de aici si
face din drac, simbol al necuratului, un personaj mai degraba simpatic, oricum umanizat, cu
atributele lumii moldovenesti, cum am aratat intr-un capitol anterior. Se va vedea in
continuare ca dracii sai vorbesc molcom si sfatos si fac aceleasi „smichirii“, ca toate
personajele din naratiunile lui Creanga, pentru a câstiga competitiile. Cam in acelasi timp cu
Creanga, I. L. Caragiale preia tema lui Belphegor de la Machiavelli sau din alte surse intr-o
nuvela admirabila („Kir Ianulea“), plina de culoare si de cruzime morala in descrierea
nevestei indracite, de care se sperie si de care fuge, in cele din urma, chiar trimisul lui
Scaraoschi pe pamânt.
Dar sa revenim la dracii din naratiunile lui Creanga, adaptati moravurilor si stilului de viata
din Moldova de Mijloc. Diferiti intr-o oarecare masura ca fire si comportament, ei alcatuiesc
o tipologie determinabila in opera humulesteanului prin câteva trasaturi in raport cu alte
scrieri. Cel mai bine se vad aceste diferente, cum am precizat deja, in „Povestea lui Stan
Patitul“ si „Danila Prepeleac“, unde miraculosul intra fara sa tulbure prea mult scenariul
realistic al naratiunii. Este modul in care, in genere, trateaza prozatorul miraculosul: vorbeste
de el ca si când ar face parte din existenta curenta, ca o dimensiune a realului (partea ce nu se
vede la inceput si care se integreaza, la un moment dat, vietii normale). Lipseste, vreau sa
spun, nota terifianta in proza magica si diabolica a lui Ion Creanga. Nimic nu se intâmpla
catastrofal atunci când dracii se amesteca in treburile lui Danila Prepeleac sau ale Stan
Patitul… Ei vin fie sa ispaseasca o pedeapsa (Chirica, de exemplu), fie sa execute o misie cu
totul prozaica (apararea teritoriului si sabotarea proiectului initiat de Danila de a ridica o
manastire in marginea iazului, spatiu aflat, se pare, in custodia iadului)… Tarâmurile, in mai
toate situatiile epice infatisate de Creanga, nu sunt strict determinate, personajele circula fara
mare dificultate dintr-o parte in alta, se duc in iad, ca Ivan Turbinca, si se intorc; dracii
participa la treburile gospodaresti, executa operatii de chirurgie pentru a scoate o coasta de
drac din trupul unei tinere neveste, in fine, accepta sa se ia la intrecere cu un om siret (Danila)
si, contrar asteptarilor, sunt invinsi… Putem spune ca proza diavoleasca a lui Creanga ii
demitizeaza pe diavolii cu care opereaza si, totodata, ii umanizeaza, conferindu-le trasaturi
omenesti bune sau rele. In felul acesta diavolul sau nu tulbura aproape deloc imaginea si
ritmurile vietii taranesti si nu produce spaima la lectura. Doar in „Ivan Turbinca“ dracii sunt
vizitati, ca sa spunem astfel, la ei acasa, adica in iad, pentru ca eroul sa poata verifica daca
intr-adevar aici exista mai multa vodca si femei disponibile si, deci, daca exista posibilitatea
de a petrece…
In rest, dracii se amesteca printre oamenii obisnuiti si se comporta aproape ca si ei. Devin,
altfel zis, personaje identificabile in tipologia rurala a lui Creanga. Chirica este pedepsit de
Scaraoschi sa slujeasca trei ani pentru ca, infometat, a mâncat un bot de mamaliga lasat la
Stan Patitul in padure, fara sa afle ce-a gândit si ce-a spus flacaul tomnatic. Chirica, dar, se
arata de la inceput un drac fara mari performante (nu reuseste sa intarâte oamenii pentru a
face fapte rele) si nu este atât de inrait si dibaci cât ar trebui sa fie dupa regulile iadului. De
aceea este pedepsit de seful sau, Scaraoschi, care conduce un vast serviciu de informatii:
monitorizeaza gândurile pamântenilor, vrea sa stie totul despre ei…
Ajuns in gospodaria lui Stan Patitul, Chirica se dovedeste a nu fi deloc lenes, este, dimpotriva,
un baiat vrednic si credincios, sporeste averea stapânului sau si, in cele din urma, il convinge
sa se insoare, ajutându-l apoi sa-si aleaga femeia cea mai putin indracita. Ideea este ca nicio
femeie nu-i onesta in totalitate. Cea mai putin rea are o coasta de drac pe care Chirica i-o
scoate dupa ce reuseste sa-i aduca barbatului indaratnic si credul dovezi ca nevasta, cu un
copil mic in brate, poate fi necredincioasa. Toate acestea sunt puse intr-o naratiune dinamica,
cu scene de cruzime (incendierea casei si, in genere, intriga diabolica a babei mijlocitoare,
rapirea pruncului si ipocrizia teribila a nevestei pe cale de a pacatui), in fine, o istorie morala
care se incheie cu des-diabolizarea femeii (scoaterea coastei ticaloase) si retragerea lui
Chirica. Ce-i interesant in aceasta istorie pe jumatate normal prozaica (viata unui taran care
vrea sa se instareasca si isi cauta o nevasta pe masura), pe jumatate fabuloasa (sluga lui este
un drac cu puteri misterioase) este ca taranul, Ipate, zis si Stan Patitul, nu-si da seama ca s-a
infratit cu diavolul si ca, in fond, n-a facut decât sa-i urmeze sfaturile. Sfaturile sunt, de
altminterea, intelepte, cinstite. Chirica este un om de treaba si, din toate actele lui, ne dam
seama ca, desi rolul lui pe lume este sa provoace raul, el face in naratiunea lui Creanga numai
bine. Este, probabil, cel mai onest si mai simpatic diavol din literatura româna. Nu-i cere lui
Ipate sa-si tradeze credinta si sa semneze un pact prin care sa-si vânda sufletul. Se poarta in
asa fel, incât nimeni nu banuie de unde vine si ce hram poarta…
Sunt totusi semne care i-ar fi putut deconspira originea draceasca. O retea de semne, am putea
zice, vazând numarul mare de aluzii din text, vorbele in dodii, propozitiile neterminate,
sugestiile ba serioase, ba glumete pe care le face chiar protagonistul in discutie când i se
judeca faptele iesite din comun. Reteaua de semne incepe chiar din prima clipa, atunci când
Chirica bate la poarta lui Stan Patitul. Intrebat cum il cheama si de unde vine, el raspunde
evaziv si cu istetime, ceea ce il face pe interlocutorul sau, uluit de câte stie baiatul care
seamana cu un vrabioi chircit, sa dea urmatoarea replica: „dar stii ca m-ai plesnit in palarie,
mai Chirica? Al dracului baiet! Parca esti Cel-de-pe-Comoara, mai, de stii toate cele!“ (s.n.)
Chestionat in continuare de Stan pentru a-i testa desteptaciunea si morala, Chirica da, iarasi,
raspunsuri imprecise, fapt ce nu scapa taranului intrigat de atâtea ocoluri: „Balan sa-ti aleaga
din gura ce spui – comenteaza el – daca nu vorbesti deslusit“ (s.n.)…“ Tocmai acest lucru nu
vrea sa-l faca diavolul osândit de Scaraoschi sa slujeasca trei ani pentru ca, trimis in misiune
pe pamânt, n-a reusit „sa arvoneze“ niciun suflet. Numai de un limbaj deslusit nu are nevoie
Chirica; asa ca nu se sfieste sa amestece vorbele si sa-si vada de treaba. Nici Ipate (Stan
Patitul) nu merge mai departe cu banuielile sale. Se multumeste doar sa se mire de puterile lui
Chirica si sa mai arunce, din când in când câte o vorba, de pilda atunci când observa ca
argatul sau stie multe si vorbeste, asa, „in dodii“, dar nu incearca nici acum sa desluseasca
dodiile.
Dovada poate cea mai puternica despre puterile ascunse ale lui Chirica ar fi trebuit s-o aiba
Ipate (numit de narator „cel cu grija in spate“) atunci când slujitorul sau, ajutat de toata
dracimea, secera intr-o singura noapte un lan imens de grâu. O „claca dracului“, zice naratorul
care stie de manevrele lui Chirica. Ipate se mira din nou, dar nu prea mult, si merge mai
departe pe mâna lui Chirica… Boierul pagubit banuie si el ceva când vede ca omul lui Stan ia
in spate gireada cea mare de grâu („n-am crezut ca am a face cu dracul“ si mai departe: „si
chiar de nu-i fi tu uciga-l-crucea, tot n-ati umblat cu lucru curat; insa… ce am eu cu sufletul
vostru?“), dar opreste suspiciunea la timp si incheie, necajit, invoiala… Chirica insusi se
lauda la un moment dat cu stiinta lui de a ghici secretul femeilor („caci eu sed calare in inima
lor si, nu ca ma laud, dar stiu toate maruntaiele dintr-insele“) si-l sfatuieste pe ezitantul Stan
sa se aiba bine cu dracii caci, zice el, „daca nu-i fi si cu dracii oleaca, apoi cica te fura sfintii
si iar nu-i bine“. Stan este deja in voie buna cu dracii, e multumit, averea lui creste, dar nu-si
da seama de unde-i vine norocul. Alta data, ca sa-l convinga ca prima fata aleasa de flacaul
tomnatic nu-i buna de el pentru ca are trei coaste de drac, dracul deghizat in argat spune, in
chip figurat desigur, dar ii spune ca una dintre ele „a inalbit odata, numai intr-o singura
noapte, pe mosu-meu la fântâna“… Formula misterioasa, numitul Stan Patitul cere de data
aceasta deslusiri („cum asta, mai Chirica?“), dar Chirica il sfatuieste sa nu le caute: „Da’, ia!
nu mai sti si dumneata cum, stapâne!“…
Nu-i ramâne lui Stan decât sa se mai mire o data de puterile ascunse ale slujitorului sau: „nu
stiu, naluca sa fii, om sa fii, dracul sa fii, dar nici lucru curat nu esti“… N-o fi Chirica lucru
curat, dar este un lucru bun pentru gospodarul Stan Patitul scos din burlacia lui si adus de
acelasi Chirica in prag de insuratoare („in pârpara insuratului“)… Nici intâmplarile ulterioare,
foarte elocvente de altfel (nunta, proba infidelitatii nevestei, dezvaluirea de catre Chirica a
perfidiei babei si a scenariului odios pus la cale pentru a adormi suspiciunile barbatului ca si
incornorat), nici acestea, zic, nu dau la iveala secretul biografiei lui Chirica. Stan se lasa
mereu imbrobodit si, cu toate mirarile si banuielile sale succesive, el continua sa ramâna pâna
la sfârsit in aceeasi stare de perplexitate si admiratie fata de dracul ascuns sub chipul unui
vrabioi inchircit…
Creanga imagineaza un scenariu bine pus la punct, cum s-a putut constata, când este vorba de
identitatile lui Chirica. Cu o mâna da, iar cu alta ia, oculteaza. Dialogul dintre Stan si Chirica
seamana cu un joc intre pisica si soarece. Când e gata sa-l prinda cu secretele si „smichiriile“
diavolesti, Chirica fuge, deturneaza discutia, vorbeste – s-a vazut – nedeslusit, iar când Stan
devine insistent, ii recomanda discretia („da’, ia nu mai sti si d-ta cum, stapâne!). Joc
inteligent, solutie pozitiva, altfel lucrurile s-ar fi complicat prea mult. Cum s-ar fi desfasurat
ele, daca pactul cu diavolul, de care face atâta caz literatura cu continut metafizic, ar fi fost
incheiat sub forme legale, cu acceptul tuturor partilor? Este greu de imaginat asa ceva in
lumea taraneasca… Creanga cântareste, subliniez, bine lucrurile. Secretul lui Chirica intra in
logica naratiunii: intretine curiozitatea la lectura, da o nota senzationala faptelor, sporeste, in
fine, originalitatea epicii printr-o inteligenta combinatie de fabulos si realism.
Cel care deconspira secretul lui Chirica (slujitorul lui Scaraoschi) este Chirica insusi in finalul
naratiunii, atunci când misia lui pe pamânt (citeste: ispasirea lui!) se incheie. Inainte de a
pleca, el saruta cuviincios mâna lui Ipate si-i marturiseste: „Ei, stapâne, iaca, chiar azi mi s-au
implinit anii de slujba; ramâi de-acum sanatos, ca eu ma duc de unde am venit; dar sa stii de
la mine, si sa spui si altora, ca te-a slujit un drac trei ani de zile“… S-ar putea zice ca dracul
Chirica nu are nimic din satanismul pe care l-a speculat si l-a umflat literatura pentru a intari
ideea ca in lume actioneaza, pe lânga principiul binelui, reprezentat de Dumnezeu, principiul
raului, simbolizat de Printul Intunericului.
2. Dracii lui Danila Prepeleac si prabusirea unui mit…
Altfel arata si se comporta dracii din „Danila Prepeleac“. Valeriu Cristea i-a analizat pe toti cu
mare atentie in „Dictionarul“ sau si l-a corectat pe Creanga in ceea ce priveste numarul lor: nu
sunt patru, cum spune prozatorul la un moment dat, incurcând sirul lor, ci cinci. Intr-adevar,
din iazul lânga care Danila vrea sa ridice o manastire ies cinci diavoli pentru a-l incurca pe
proaspatul calugar (in fapt, Danila nu are deloc gândul sa traiasca in pustiu si sa se pocaiasca!)
in proiectele sale. Cinci, dar trebuie sa spunem de la inceput, ca nici unul nu are inteligenta si
hazul lui Chirica. Dracii lui Danila, spre deosebire de acela al lui Ipate/ Stan Patitul, n-au
personalitate, sunt doar niste biete slugi ale lui Scaraoschi care, in ciuda reputatiei lor de a fi
sireti, se dovedesc a fi tari de cap si suspect de naivi, ca sa nu zicem de-a dreptul prosti. Ei se
lasa usor pacaliti de Danila si, in confruntarea (intrecerea) ce urmeaza, pierd toate probele,
desi aveau toate atuurile sa le câstige detasat.
Sa refacem scenariul povestirii pentru a vedea comportamentul lor deloc „dracesc“. Scenariul
are doua parti distincte: mai intâi istoria esecurilor pagubosului Danila, cel „nechitit la minte
si nechibzuit la trebi“, care da boii pe un car, carul pe o capra s.a.m.d., pâna ajunge la sapa le
lemn; este istoria prostiei omenesti in varianta unui individ care face totul pe dos… Partea a
doua a naratiunii arata un alt Danila, mai destept, mai siret, mai inventiv si, cum se dovedeste
la urma, mai putin pagubos. Trimis in deriziune de fratele sau – sastisit de cererile lui Danila –
sa se calugareasca, Danila ia in serios recomandarea si, dupa un alt sir de esecuri, hotaraste sa
dureze o manastire intr-un loc, se va dovedi curând, nepotrivit. Face mai intâi o cruce si-o
infige adânc in pamânt. E momentul in care se declanseaza ceea ce am putea numi scenariul
magic al povestirii, cu totul diferit, repet, de primul. La hotarul dintre ele se afla, dar, acest
simbol crestin. Istoria molcoma si previzibila de pâna acum – istoria prostiei omenesti, cea in
care Creanga se aratase deja foarte iscusit – se transforma intr-o istorie in care intervin si forte
supranaturale, situatii imprevizibile si, desigur, personaje noi, in speta cei cinci draci… Mai
este ceva original in schema epica a povestirii: spatiul in care se desfasoara aceste fapte.
Locul in care Danila vrea sa construiasca manastirea este, lucru inedit, proprietatea lui
Scaraoschi. Pâna acum stiam ca iadul este undeva, pe alt tarâm. In „Danila Prepeleac“,
Creanga il aduce pe pamânt. Scaraoschi se poarta, in consecinta, ca orice proprietar care,
vazându-si domeniul amenintat, ia masuri de represiune. Se adauga la aceasta grija, desigur,
faptul ca invadatorul vrea sa ridice pe proprietatea iadului o manastire, simbolul altei puteri…
Ce urmeaza se cunoaste: mesagerii lui Scaraoschi incearca mai intâi sa-l inspaimânte pe
Danila, reclamând dreptul de proprietate si, deci, ilegitimitatea proiectului manastiresc („stai,
ma! Nu te-apuca de nazbutii; iazul, locul si padurile de pe-aici sunt ale noastre“) si, nereusind,
incearca sa-l cumpere cu bani („na-ti, ma bani! – zise dracul trimis; si sa te carabanesti de aici,
ca de nu, e rau de tine“). Solutie negustoreasca, solutia coruptiei. Dracii sunt gata sa câstige
pentru ca Danila, lacom, prinde smichiria si trage numaidecât morala fabulei: „Bun! Zise
Danila. Nici asta nu iè din drum; tot mânastiri sa croieste, daca vrei sa te bage dracii in sama,
sa-ti vie cu banii de-a gata la picioare si sa te faca putred de bogat“… Numai ca, dupa ce
târgul se incheie si eroul nostru sta pe burduful de bivol plin de bani, Scaraoschi se
razgândeste si trimite alt drac pentru a-l provoca pe Danila la noi intreceri si a-si recupera
astfel banii… Urmeaza, dar, alte incercari ale puterii (caratul in spate al iepei, concursul de
alergare, proba de trânta, proba de chiuit, aruncarea buzduganului si, la urma, proba de
blesteme) pe care, datorita surprinzatoarei sale abilitati, Danila le câstiga pe toate.
Ce-i greu de inteles in aceasta competitie dintre reprezentantii a doua tarâmuri (cel pamântesc
si cel diavolesc) este, repet, naivitatea dracilor. Ei cred tot ce le indruga Danila si accepta fara
sa protesteze derogarile, deturnarile, inca o data, sireteniile copilaresti ale eroului care, pâna
atunci, se dovedise a nu fi deloc o lumina si o intelepciune omeneasca. Creanga incalca,
putem spune, traditia si schimba miturile, minimalizând in chip ostentiv puterea si inteligenta
dracilor. Imaginarul colectiv si, mai târziu, literatura culta care sugereaza manifestarile
satanismului, vazând in el o forta a universului, prezinta diavolul ca o suma a negativitatilor
superioare, un mester absolut al raului, in stare a citi gândurile omului si a pregati cu minutie
dezastrele… Povestitorul humulestean rastoarna aceasta imagine si aduce in „Danila
Prepeleac“ niste demoni amarâti si infricosati, usor de manipulat chiar de un individ modest
ca eroul fabulei de mai inainte…

*) (*) Max Milner: “Le Diable dans la littérature française de Cazotte à Baudelaire” (1772-
1861), Librairie José Corti, 1960, Paris.