CURS -COMUNICARE ŞI DEZVOLTARE GLOBALĂ

An II- FJSC-Universitatea Bucureşti

Conf. univ . dr. Ana Maria Munteanu

PARTEA I

Dimensiunea tehno-comunicaţională a dezvoltării

Introducere

Poate mintea umană să controleze ceea ce a produs în trecut şi să genereze

dezvoltare ?..........................................................................................................................1

PARTEA I

Cap.1

Dilemele unei ştiinţe a culturii în era tehnologică..................................................2

Modelul industrial-productivist-simbolic al comunicarii ...................................3

Apariţia şi proliferarea Internetului. Scurt istoric...............................................................4

Limbajul noilor media .................................................................................................................23

Problematici, implicaţii, impacte............................................................................................25

Cap.2

Dezvoltare din perspectiva ontologiei reţelelor ……………………………………..31

Ascensiunea societăţii-reţea………………………………………………………………… 37

Dezvoltarea ca producţie de spaţii .......................................................................................40

Sistemului global de comunicare.............................................................................................43
Studiu de caz: Sustenabilitatea vieţii comunitare în societatea de reţele

Platformele de comunicare on line în limba română ........................................55

Cap. 3

Paradigma fluxului…………………………………………………………………………………74
PARTEA A II-A

Sustenabilitatea dezvoltarii din perspectiva environmentului.....................................79

Durabilitate fiabilă, durabiliate forte......................................................................................81

Administrarea prin construirea de eco-responsabilităţi.................................................83

Înregistrare teritorială si eco-responsabilitate ................................................................... 89

Responsabilitatea de mediu în funcţie de raporturile dintre actori reali și potenţiali
(generaţiile viitoare Arena de transformări continue...........................................................89
Conceptul de resurse teritoriale ca patrimoniu natural.......................................................90

Dezvoltarea durabilă ca spaţiu de producţie intermediar, între modul productivist şi cel

ecologic...........................................................................................................................................94
Sfera publică redefinită ca “regim de teritorializare reflexivă” …………………………………………98

Cap.4

Rolul reflexivităţii a aajustarea dezechilibrelor………………………………………………………… 100

Mintea, limbajul şi sensul ca resurse inovative……………………………………………………………101

Responsabilitatea socială………………………………………………………………………………..102

Cap.5

Oportunităţile digitale şi comunicarea environmentului...........................................................106

Implementarea politicilor de mediu ca răspuns la probleme Dialogul cu autorităţi şi părţi

interesate la nivel naţional, regional, local.......................................................................................103
Partea I

Dimensiunea tehno-comunicaţională a dezvoltării

Introducere

Poate mintea umană să controleze ceea ce a produs în trecut şi să genereze dezvoltare ?

Această întrebare lansată în anii ‘90 de Zygmunt Bauman nu a primit un răspuns

satisfăcător, sau cel puţin, întrebarea trebuie reformulată în condiţiile civilizaţiei tehnologice.
Din perspectiva unor savanţi ca Marvin Minski si Max Tegmark, umanul este o maşinărie
complexă în întregime explicabilă prin instrumente furnizate de ştiinţă, un „sistem
determinat”, „algoritmic”, aşadar poate fi nu doar explicat, ci şi programat. Pentru Roger
Penrose, laureat al premiului Nobel, acesta este un mod inadecvat de a modela umanul şi a
gândi dezvoltarea. Pentru el conştiinţa, şi procesele care se dezvoltă conştient, de exemplu
reflexivitatea, sau alegerile morale, sunt ireductibile la analogia om-maşină1.

In anii 60 însă aceste abordări erau oarecum în echilibru, iar dacă vom căuta acea
verigă lipsă dintre ştiinţele comunicării şi antopologie, dintre paradigma conştiinţei şi
tehnologie, o vom găsi în gândirea ştiinţifică aplicată cu multă precauţie în modelarea culturii
de către Abraham Moles2 , interesat la acea dată, împreună cu creatorii şi organizatorii de
evenimente, de a accelera inovaţia culturală, tendinţă care marchează deceniile 5 şi 6 ale
secolului trecut. Oare acceleraţia, tehnicile actuale de compresie (MP3), procesare - stocare -
repunere în circulaţie a unor cantităţi tot mai mari de informaţie şi de translatare, în şi prin
noile tehnologii a patternurilor mentale şi perceptive, sau a modelelor de sociabilitate, şi, mai
ales, ca nucleaţie a interfeţelor globale de comunicare, au condus totuşi la simplificări
acceptabile şi dezirabile în ordinea eficienţei comunicării - de exemplu continuitatea dintre
mintea umană şi inteligenţa artificială sau posibilitatea de a crea banci de date accesibile
oriunde şi oricând – nu ajung să influenţează „by design” opţiunile şi chiar identitatea
utilizatorului? În ce mod au contribuit ştiinţa şi tehnologia mai întâi la comprimarea reţelelor
de cunoştinţe prin legături transversalizate între contexte particulare şi alegând, agregând şi
programând „rutele” de acces prin oferta de servicii, oferind însă milioanelor de utilizatori
şanse multiple de interacţiune la distanţă, dezvoltare personală şi, mai ales, de a se elibera din
condiţionările spaţiale, temporale sau culturale?

1
Marvin Minski, Conscious Machines. Machinery of Consciousness, Proceedingsnational Research Coucil of Canada,
75th Anniversary Symposium on Science and Society, June, 1991, un răspuns dat problemelor ridicate de Roger,
Penrose, în The Emperor s New Mind, Concerning Computers, Minds and The Laws of Phisics, Oxford University
Press, 1989.
2
Abraham, A.,Moles, La socio-dynamique de la culture, Mouton, Paris, La Haye,1967.
 Potrivit teoriei sociodinamice, se pot calcula şansele unui produs cultural, expresia
singularităţii şi a creaţiei de a intersecta publicurile - atomii sociali - în funcţie de orientarea,
viteza, modul de progresie, stagnarea sau degradarea fluxului de mesaje. A fost un vizionar,
care, la sfarşitul deceniului 6, era interesat de a spori şansa produsului intelectual prin
cunoaşterea ciclurilor socio-culturale de bază, cicluri care pot fi determinate(!) prin
cuantificare şi imaginile statistice ale unor momente, evaluând tendinţele de stabilitate sau
schimbare. De aici mai departe modelarea şi acceleraţia tehnologică au creat societatea de
comunicare actuală.

Modelul cibernetic şi teoria ciclurilor culturale

Întrebându-se prin ce metode poate fi constituită o ştiinţă a culturii, denumită socio-

dinamica culturii, A. Moles argumentează nevoia de a depăşi cadrul studiilor sociologice axate
pe « fapte culturale » pe baza teoriei modelelor şi prin iniţierea unui nou demers de
conceptualizare pe care l-a considerat necesar ca « omul să poată stăpâni resursele culturale
ale lumii contemporane, fiind modalitatea de a construi un nivel superior de inteligibilitate a
realului 3». Această paradigmă cognitivă reflectă o (aspiraţie) euristică ce apăruse cu puţin
timp în urmă în fizică, teoria bootstrapping-ului. Prin analogie, metoda cibernetică bazată
iniţial pe raţionament analogic devine treptat un efort de programare a unor operaţii
cognitive complexe ghidate de modele interconectate. Acesta este o transpoziţie în sfera
sociologiei a gândirii economice. Mai departe această metodă îi oferă posibilitatea de a înlocui
conceptul vag de cultură cu modelul operator de « ciclu cultural », care se translatează în
accepţiunile mai noi în cicluri economice, orientate de valori pur economice precum
productivitatea şi profitabilitatea.

 Pornind de la o rezervă permanentizată de

mesaje - memoria culturală a lumii – diferite canale
de comunicare : radio, tv, presă, cărţi, sistemul de
educaţie, alte sisteme generează în fiecare moment
imagini în cadrul unui « tablou cultural instantaneu »

 În cadrul unui ciclu cultural sunt create şi

difuzate « cultureme », cea mai mică unitate de sens

3
Dumazedier, J., 1968Revue francaise de sociologie, 1968, vol.9, no.6-9, p.409
 social în cultura mediatizată (topologia imaginii
iconului media : presa, arhive digitale, suporturi : CD,
DVD , filme, activitati in plan real, participări „live” la
ceremonii oficiale, alte „prezenţe” inregistrate ;
produse comercializate sub brand, interacţiunea cu
alte branduri

 Ciclul permite mai întâi situarea unui

proces de comunicare între cultura
colectivă şi cea individuală.

Aceste propoziţii reprezintă un sistem simplificat având avantajul de a face perceptibile

şi în acelaşi timp măsurabile, prin metode cantitative, relaţiile manifeste sau latente care
unifică în mod real elementele ce compun complexitatea familiarului, implicitului, sau care sunt
tratate parţial, specializat de către una sau alta dintre disciplinele socio-umane.

Cum se inserează creaţia şi inovaţia în ciclul socio-cultural ?

Aceasta este o întrebare semnificativă în sistemul explicaţiei socio-dinamice. « Noi

suntem, de jure şi de facto, într-o civilizaţie bazată pe promovarea valorilor culturale, datorită
poziţiei de care se bucură inteligentzia ştiinţifică şi tehnologică » (A.Moles, La Socio-dynamique
de la culture, 1968:32). El consideră că este posibil ca « revoluţia managerială » a anilor ‘40 şi
„ era organizatorilor „ anilor ‘50 să nu fi fost decât preambulul „ erei intelectualilor „ (!..,p.321).

Interdependenţele sistemului global posibile în condiţiile progresului tehnologic fac

posibile alinieri pur economice ale culturii cu consecinţe în degradarea produsului
informaţional sau cultural vehiculat întrucât are costuri reduse şi nu întrucât reflectă bogăţia
informaţională şi culturală.

A.Moles anticipează această criză atunci când afirmă că în epoca modernă larga
promovare a valorilor culturale este determinată de o gigantică « amplificare socială »
determinată de copiere şi difuzarea de masă. Urmează că :

Pentru fiecare individ suma mesajelor primite este

superioară mesajelor emise.
Ce şanse are cultura vie, legată de creaţie, inovaţie culturală să circule în diferitele
medii şi reţele sociale ?

Calculul şanselor începe cu delimitarea exactă a itinerariului probabil al produselor

creaţiei în ciclul care determină : 1) orientarea, 2) viteza, 3) modul de progresie, 4) stagnarea,
5) degradarea unui produs cultural.

Creatorul este un individ izolat dar el este marcat de câmpul său social – cultural de
memoria ideilor şi a faptelor de care dispune. El produce idei noi în etică, ştiinţă, tehnologie
sau arte. Aceste idei sunt exteriorizate. Indivizii privilegiaţi de capacităţile lor spirituale
constituie « o clasă a inovatorilor », iar aceştia emit mesaje. Mesajele emise sunt prezentate
mai întâi într-un micro-mediu reprezentând primul stadiu de socializare : cărţi, discuri,
discoteci, arhive, fotografii, etc., care materializează momente definite ca imagini dintr-un
ansamblu socio-cultural pe care Moles îl denumeşte « tablou de ansamblu». Acest tablou se
modifică de la o zi la alta prin evenimente şi fapte care devin informaţii comunicate într-un
proces de agregare si interactiune care le transformă în mesaje receptate, integrate in mintea
sociala. Aici intervine acceleratorul mediatic. Iată cum explică, descrie teoria socio-dinamică
massmediatizarea :

1.agenţii comunicării selectează itemii într-un

mod semi – aleatoriu (de regulă modificând direcţia,
grilele de valori sociale, principiul efortului minim,
ş.a). Moles include şcoala în mass media4.

2. mesajele lor reprezintă mai mult decât o tradiţie

sau o educaţie formală, instituţionalizată, ci un cadru
al vieţii cotidiene al masei sociale (idem, p.410-

4
Aceasta este o perspectivă cu consecinţe profunde cât timp intelectuali cu viziune largă şi experienţă
politică de vârf au început încă din anii ‘90 să reconsidere, să distingă transmiterea culturală de
massmediatizare şi să formuleze obiective diferenţiale. Jacques Lang, fost ministru al educaţiei într-un
interviu acordat lui Christine Ockrent în 1999, susţinea protecţia unui circuit educaţional distinct de
entrelacs-ul massmediatic, susţinând că această strategie ar proteja cultura şi societatea viitoare.
 411)

3. fiecare individ al aceste mase sociale primeşte el

însuşi mesaje, în cadrul unui proces semi-aleator, în
funcţie de cât este de disponibil, sau expus la fluxul de
mesaje.

4. toţi indivizii se scaldă într-un macromediu social

(macromilieu) dominat de o cultură mozaicată,
formată din fragmente şi hibrizi.

Desigur această analiză nu a fost de natură să stârnească entuziasm în rândul elitelor

culturale, mai mult a separat printr-o linie de demarcaţie dură inteligentzia ştiinţifică şi
tehnologică de cea umanistă, mutând tensiunile în sfera strategiilor de cunoaştere şi acreditare
a valorii, înlocuind treptat erudiţia şi anvergura filozofică prin strategii operaţionale formulate
la nivelul limbajului şi cogniţiei, obţinute prin cuplarea unor capacităţi tot mai înalte de
procesare (mintea umană, mintea artificială reprezentată de un calculator, sau o reţea de
computere) cu standarde înalte de eficienţă şi fiabilitate experimentală şi practică5.

De altfel intenţia autorului acestui demers holistic era de a dota indivizii şi societatea cu
un grad sporit de control pe care el îl defineşte ca « tehnologie culturală » legată de « atitudini
economice » referitoare la administrarea informaţiei şi culturii.

Tehnologia culturală presupune crearea unui limbaj pe baza unor împrumuturi de

concepte pentru a descrie inovaţia şi difuziunea culturală, precum : „ mediu, idei noi,
diseminare(difuziune), valori pentru emiţător şi receptor „ O altă serie de concepte ilustrează
raţionalitatea economică : „producţie, bunuri culturale – mărfuri (prin definiţie perisabile),
5
iniţiativa DOI a reprezentat la nivelul anilor 90 o încercare notabilă de conciliere a acestor perspective ce
reflectă dualitatea la nivel biologic-(2 creiere, 2 emisfere specializate), la nivelul percepţiei şi
comportamental, ştiinţific şi cultural, această dualitate marcând, uneori prin etichetări care stabilesc ierarhii
categorice şi legitimitatea umanităţilor în articularea ordinii sociale. Abordarea critică a propriilor percepţii
dominante şi ideologii este doar una dintre perspectivele prin care se construieşte diferenţa între ştiinţele
socio-umane şi abordările pur cognitiviste, dogma raţionalistă, bazate pe transferul de concepte din ştiinţele
exacte, scientismul.
preţ, costuri ale producătorului, amortizare, ş.a. „ ; abordarea mesajelor culturale ca mărfuri
perisabile, dar care pot fi stocate şi transferate în cadrul schimbului, fie ca valori fiduciare, fie
ca bunuri de consum. Perspectiva socio-dinamică reflectă importanţa acordată valorii
economice definită prin interacţiunile comerciale, intervenţii, operaţii şi atitudini orientate
economic în raport cu valoarea culturală, prin excelenţă durabilă, dependentă de educaţie,
tradiţie şi coerenţa sistemului de valori.

Moles a argumentat orientarea socio-dinamică pentru valoarea euristică în analiza

situaţiilor concrete unde se inserează activităţile culturale ale unei populaţii în măsura în care
el a ţinut să sublinieze această condiţionare. Analiza economică trebuie dublată de
specificitatea faptelor culturale în raport cu cele economice (cap.II).

El afirmă că « modelul general al ciclului socio-cultural nu este apt să furnizeze

cunoaştere proprie diverselor circuite specializate de difuziune culturală. Aşadar socio-
dinamica – estimată în cadrul instituţiilor pieţei sociale- se constituie din ambele tipuri de
cunoaştere : de ansamblu, cât şi de cunoaştere referitoare la anumite circuite de diseminare şi
tipare de procesare care se întipăres pe baza stocului de cunoaştere vehiculată în aceste
circuite, informaţia arhivată şi nivel de procesare. Astfel, ciclul cultural de bază este o împletire
de cicluri variate (cap IV) a căror „ agregare „ presupune cunoaşterea unor „legi complexe „
care să poată fi replicate prin „ reguli de agregare”. Ignorarea acestor specificităţi generează
decalaje şi extensii necontrolate ale unor circuite în raport cu altele.

Pentru a evita confuziile, Patrice Flichy a remarcat, în Les industries de l’imaginaire, că

este indispensabil să se distingă între cultura de flux şi mărfurile culturale. Produsele din acest
domeniu pot fi caracterizate prin continuitatea şi amplitudinea difuzării ceea ce înseamnă că în
fiecare zi noi produse iau locul celor de ieri, perimate. Al doilea element specific acestui
domeniu este că se regăseşte la intersecţia câmpului culturii cu cèel al informaţiei [Flichy,
1980]. Miege defineşte raportul de informaţie – drept consensual, „comunicarea nu se opune
informaţiei, ci o prelungeşte” [Miège 1998:101].

Modelul industrial-productivist, simbolic al comunicarii şi identificarea

Comunicarea este concepută ca o activitate simbolică, teatralizează în permanenţă

schimburile de semne [Boutaud 2005:15]. E. Fulchignoni distinge mai multe dimensiuni ale
imaginii:
 1. ilustrativă, de exemplu concret, model, ilustrare tipică sau simbolică folosită în cursul
unei raţionalizări generalizante, este sensul cel mai apropiat de concept – eikon;
2.elemente de limbaj artistic, metafore,simboluri, expresii concrete;

2. fenomen fiziologic de persistenţă senzorială, imaginile pe retină;

3. imagini intuitive intermediare între imagine şi percepţie

[E. Fulchignoni, cit. de Dâncu 2003: 98].

Imaginea este motorul principal al reprezentării, generează semnificaţii ce au la bază

simboluri şi mituri arhaice transmise prin ritualizări mediatice. Sunt teatralizări duale ale
masculinităţii, feminităţii sexualităţii, stilului şi modei modelând în permanenţă graniţele
dintre cultura serioasă (a elitelor) şi cultura de masă.

. „În faţa televizorului, a calculatorului, a radioului, printre albume şi reviste ego-ul

alunecă în construirea unei imagini, a unui stil, a unei serii de gesturi teatrale” [Chambers,
1986, 1994]. Imaginea nu este un punct comun între real şi imaginar, ci actul care instituie
simultan realul şi imaginarul [Chambers, 1986]. Acest aspect, consolidat de reversibilitatea
oricând posibilă între cele două regimuri existenţiale- al realităţii şi al imaginii realităţii, a fost
sesizată de Adorno: „dacă realul devine imagine, atunci inversul devine valabil: imaginile devin
realitate nemijlocită” [Adorno, 1996]. Între aceste două regimuri şi ontologii cultura dar şi
realitatea este captată, stocată în imaginile iconografiei comerciale tocmai prin eficacitatea
conectării indiciale, prin cvasi-realizare. Constructele de sens rezultate prin
resemnificarea(recurenţa) unor imagini şi stimularea, pe această cale a consumului cultural a
determinat o alunecare prin cultura urbană spre o societate a spectacolului. Imaginea
reprezintă un senzor al culturii pop, ilustrează caracterul ei imediat, o reacţie la ierarhiile
culturii mari şi un mijloc de resemantizare a iconografiilor comerciale, filmice, televizuale.
Resemantizarea este un proces de redefinire a unei figuri centrale prin fluxul de imagini şi
informaţii noi şi a fost posibilă întrucât „aceste reprezentări iconografice prin succesul lor nu
mai erau itemi ai consumului cotidian, ci artefacte sanctificate, centre ale discursului artistic”
care au generat o nouă tipologie a imaginii, imaginea mediată.

În societatea mediată imaginea devine sursa identităţii realizate prin mijloace specifice
culturii media prin care indivizii au oportunitatea să îşi creeze propriile identităţi, să
traverseze crizele de identitate prin schimbarea îmbrăcăminţii, a înfăţişării, a imaginii. În acest
fel, reteatralizările sinelui pot inversa „procesele sociale reale care dau forma identificării
determinată de structura socială”.

In teoriile postmoderne, „mass media este văzută ca centru al identităţii şi de

fragmentare a subiectului”. Identitatea este o construcţie „ce poate fi în permanenţă
transformată, rafinată, acordată” [Kellner, 2001], dar în acest proces semnele distinctive social
sunt reprezentate de marcajele industriilor prin care identitatea devine recognoscibilă ca stil
de comunicare şi consum cultural având o valoare-reper [Baudrillard 1987:22]. Consumul este
în acelaşi timp legat de utilitate şi de cultură „ca act organizat de manipulare a simbolurilor”.
Odată ce bunurile intră într-un sistem de schimb, ele intră într-un sistem de diferenţe, de
semnificaţii şi valori distinctive care stau la baza poziţiei lor nu numai într-o ierarhie a
valorilor, ci şi, din ce în ce mai mult, într-o societate construită în jurul lor şi prin consum, la
baza unei clasificări ale consumatorilor şi proprietarilor, a gusturilor şi a stilurilor. Iar aceste
semnificaţii publice trebuie să fie evidente pentru a avea o greutate şi importanţă şi pentru ca
prin concretizarea lor să se exercite o anumită putere.

Această calitate a imaginii de a conferi o putere referenţială, şi, prin aceasta, de a

identifica receptorul cu agentul, identificarea fiind definită, comunicativ, ca „sentiment al
identităţii” sau „dorinţă de unificare” [McQuail, 1999] o fac atât de eficientă în managementul
impresiei, al expresivităţii într-o serie de practici specifice dramaturgiei sociale – „interacţiuni
focalizate, front, appearence, protective practices, defensive practices” [Goffman 2007:43].

Este de asemenea important de clarificat care sunt etapele pe care le parcurge o imagine
pentru a deveni o figură investită cu „putere legitimă”; noţiunea de legitimitate implică un cod
sau un standard acceptat de indivizi, în virtutea căruia agentul extern îşi poate exercita
puterea, respectiv îi este recunoscută puterea simbolică. Puterea este ceea ce se vede, ceea ce se
arată ceea ce se manifestă şi îşi găseşte principiul forţei chiar în mişcarea pe care o desfăşoară
[Regis Debray, apud Rovenţa-Frumuşani 2004:121] Armand Mattelard vorbeşte despre o
realitate care se unifică şi se fragmentează într-o societate cu elemente extraordinar de
înlănţuite. Sistemul tehnic nu antrenează niciun conţinut, nu suscită niciun sens: el este totuşi
determinant, căci dă forma unificată a comportamentelor şi a structurilor. Gradul de
neutralitate a acestuia dă naştere unei aboliri a distincţiei dintre subiect şi obiect.

Conceptualizând eterogenitatea fenomenelor de comunicare, Lucien Sfez sugerează

deplasarea discursului analitic către noţiunea de metaforă, ca element care motivează primatul
subiectului, care rămâne liber faţă de tehnică. Maşina este văzută drept instrument al unei
acţiuni. Reprezentarea face apel la un reprezentant şi la un reprezentat şi le leagă printr-un
mediator, întors, pe de o parte, către lumea obiectivă, iar de cealaltă parte către semnul pe care
îl garantează [Sfez 2002:127]. În urma acestui schimb de semnificaţii, ambele medii se încarcă cu
puteri considerabile. Conform teoriei sale, receptorul mesajului va înregistra doar realitatea
transportată prin canal, în timp ce mediatorul are puterea de a garanta legătura între cele două
lumi, a referentului şi a semnificantului.

Apropierea de cotidian prin muzică, prin sport sau cinema permite o cuprindere a
spaţiului ca rezultat al unor activităţi desfăşurate conform modelul clusterului (o arhitectură
paralelă, în cadrul căreia pot fi generate interprocesări, multiprocesări, interacţiune,
inclusivitate, permutări între inside şi outside având ca rezultat„ uniunea resurselor care se
întâmplă să fie conectate la un moment dat”. Gene Amdahl [1967] a considerat clusterizarea
informaţiei un mod de procesare paralelă, o punere în legătură a unor resurse în ceea ce s-a
numit „packet switching networks”, inventat în 1962 de Rand Corporation. Un „packet
switched networks” este o paradigmă în uz pentru toate tipurile de reţelele, în care au loc
secvenţe de comunicare între un „procesor” şi cadre (frames) altfel deconectate (Wikipedia).

Fig. 1.1. Reţeaua alcătuită din noduri şi linii după Manuel Castells.

Reţeaua se compune din indivizi conectaţi unii cu alţii, iar fluxurile de comunicare
reflectă prin direcţie. În lucrarea „Societatea cucerită de comunicare”, Bernard Miège stabileşte
configuraţiile termenului de reţea în contextul apariţiei tehnicilor de informare şi comunicare
(T.I.C.), ce se caracterizează prin interactivitate, includere în reţea şi convergenţa
 audiovizualului, a telecomunicaţiilor şi a informaticii. „Reţele sunt la origine ansambluri deloc
uşor de definit: aceste ansambluri iau uneori forma unor întreprinderi media, cât şi ca mijloace
de comunicare (reţelele de videotext sau chiar reţelelor de cablu perfecţionate care facilitează
accesul la mass media. O reţea este un set de noduri interconectate, un nod este punctul în care
o curbă se intersectează cu ea însăşi”.

Potrivit lui Manuel Castells, reţelele sunt structuri deschise, care au capacitatea de a se
extinde fără limite, integrând noi noduri atâta timp cât pot să comunice cu reţeaua, în special
dacă împărtăşesc aceleaşi noduri de comunicare. Reţelele trasează „sisteme cu geometrie
variabilă şi geografic dematerializată”. Chiar dacă puterea nu mai are ca poli de concentrare
instituţiile (statul), organizaţiile (întreprinderile capitaliste) sau instanţele de control simbolic
(biserica, mass media), ea continuă să subziste în reţelele mondiale ale capitalului, informaţiei
şi imaginii [Rovenţa-Frumuşani 2004:107]. Iconul mediatic se dezvoltă ca o reţea. Cu cât
fluxurile de informaţii se amplifică şi devin recurente, iconurile mediatice devin noduri (în
reacţii de tip spontan şi autocatalitic) care intersectează alte noduri, pentru care economia de
flux editorial oferă o masă critică de informaţii, imagini şi modelele de expresivitate şi
interacţiune organizate conform patternului analizat anterior. Analogia acestor forme
culturale cu „energia vieţii” duce la înţelegerea reţelei prin prisma conectării şi a nodurilor,
valoarea informaţiei fiind secundară faţă de condiţia de interactivitate (conectare) pentru a
menţine oportunităţi de realizare (web of life), să stocheze influenţă în reţeaua de
semne(culturemă) şi să pivoteze informaţie(flux).

Apariţia şi proliferarea Internetului. Scurt istoric

În anul 1959, John McCarthy, profesor la Universitatea Stanford, al cărui nume va fi asociat cu
inteligența artificială, găsește soluția de a conecta un număr mare de terminale la un singur calculator
central: time-sharing (partajarea timpului).6 Astfel, mai multe programe de calculator solicită acces
concurențial la o resursă (fizică sau logică), prin care fiecărei aplicații i se alocă un anumit timp pentru
folosirea resursei solicitate. Apariţia primelor calculatoare în marile universități, ridică problema
interconectării acestora. Soluţia vine din partea cercetătorului Lawrence Roberts. Acesta propune
porţionarea informaţiei în bucăţi mici denumite pachete. Fiecare pachet este compus din informaţii
referitoare la destinatar, menite să coordoneze informaţia în cadrul reţelei.

6
http://ro.wikipedia.org/wiki/Internet
 Toate aceste inovaţii în domeniul tehnicii digitale au condus către punerea în practică a
proiectului care a stabilit bazele Internetului începând cu 1969. Cunoscut ca ARPANET, acesta avea
scopul de a construi o reţea de calculatoare care să permită cercetătorilor din întreaga ţară să
împărtăşească idei.7

Conform „Computer History Museum, A history of Internet 1962-1992”, prima conexiune

ARPANET a fost realizată în 29 octombrie 1969 între Universitatea din California și Institutul de
Cercetare Stanford şi a decurs astfel: cei de la un capăt al rețelei au tastat litera “L” și apoi, prin telefon,
au cerut confirmarea funcționării transferului de date de la cei de la celălalt capăt al conexiunii.
Confirmarea era pozitivă. Apoi au tastat un G dar conexiunea a căzut. În acest mod a luat naştere o nouă
revoluție în domeniul comunicațiilor. În acelaşi an au fost create dispozitivele "bubble memory"
(memorie cu bule) pentru a fi utilizate în computere; spre deosebire de memoriile clasice, acestea reţin
datele chiar şi după deconectarea computerului de la sursă.

Fig 1: 1969 : Diagrama celor patru noduri legate prin ARPANET.

Sursa: Computer History Museum

http://www.computerhistory.org/internet_history/index.html

7
A history of Internet: 1962-1992, Computer History Museum, ediţie electronică (www.computerhistory.org),
http://www.computerhistory.org/internet_history/index.html
 Fig 2: 1977- râspândirea nodurile de reţea legate prin ARPANET, la opt ani după arhitecturarea
celor patru zone conectate iniţial. Sursa: Computer History Museum
http://www.computerhistory.org/internet_history/index.html

Figura 1 explică planul iniţial al proiectului ARPANET care a fost acela de a lega patru zone:
Universitatea din California, Los Angeles, unde a fost amplasat primul „nod”; Universitatea din
California, Santa Barbara, Institutul de Cercetare Stanford şi Universitatea din Utah.

Doi ani mai târziu, în 1971, au fost înregistrate 20 de calculatoare conectate, inclusiv
computerele de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts şi de la Universitatea Harvard. Trei ani
mai târziu, au existat 62 şi, până în 1981, mai mult de 200 de computere interconectate. Datorită reţelei
ARPANET, calculatoare de dimensiuni, tipuri şi viteze foarte variate au putut face schimb de informaţii
pentru prima dată. Cu toate acestea, ARPANET nu a fost iniţial o reţea globală de mărimea Internetului,
deoarece conecta mai curand gazde decât reţele. 8 Ca program al Ministerului Apărării al SUA,
ARPANET s-a dezvoltat rapid, conectând din ce în ce mai multe calculatoare.

Figura 2 reprezintă anul 1977, moment în care proliferarea nodurilor ce constituiau ARPANET
atinge un punct culminant, diferenţa dintre anul 1969, când reţeaua lega doar patru puncte şi 1977 este
evidentă în cele două figuri.

8
Dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaţiei în secolul XX, United Nations Public Administration Network (www.unpan.org), ediţie
electronică: http://unpan1.un.org/intradoc/groups/public/documents/un-dpadm/unpan044156.pdf
 În 1979, ARPA decide să scindeze rețeaua în două părţi, una pentru lumea comercială și
universitară, iar cealaltă pentru domeniul militar. Cele două rețele puteau comunica în continuare,
construindu-se practic o inter-rețea denumită inițial DARPA Internet și consacrată ulterior sub
denumirea Internet.

Numeroși cercetători din domeniul academic și militar şi-au concentrat eforturile în scopul
dezvoltării unor programe de comunicare în rețea. Astfel, în 1980, o serie de programe de comunicare
(bazate pe protocoale binedefinite), care sunt utilizate și astăzi, erau deja finalizate. În 1983, TCP/IP
devine unicul protocol oficial al Internetului, de aceea tot mai multe calculatoare din întreaga lume au
fost conectate la ARPANET. Creșterea numărului de calculatoare conectate la Internet a devenit
exponențială, astfel încât în 1990 Internetul cuprindea 3.000 de rețele și 300.000 de calculatoare. În
1992 era deja conectat calculatorul cu numărul 1.000.000. Apoi mărimea Internetului s-a dublat anual.
Dezvoltarea rapidă a Internetului s-a datorat faptului că accesul la documentația protocoalelor
obligatorii a fost și este liber și gratuit. Marea schimbare a început în 1989, când Tim Berners Lee de la
Centrul European pentru Fizica Nucleară din Geneva (CERN) a pus bazele dezvoltării primului prototip
al World Wide Web-ului, (n.t reţea mondială.) Asociaţia Naţională a Furnizorilor de Internet a publicat
pe site-ul oficial câteva repere istorice cu privire la cele mai importante momente care au revoluţionat
domeniul Internetului.9

9
Asociaţia Naţională a Providerilor de Internet, site-ul oficial: http://www.anisp.ro/istoric.php?id=13.
1992: Banca Mondială devine instituţie online

1993: Casa Alba şi ONU devin online

1994: prima reclamă online la AT&T

1994 : Consiliul de Miniştri decide ca la 1.01.1998 serviciile telefonice să devină

liberalizate în spaţiul comunităţii europene

1995: prima captură oficială pe Internet a serviciului secret şi a agenţiei împotriva

drogurilor.

1995: Vatican-ul se conectează la Internet

1995: Primul virus macro, Concept, atacă programul Word

1996: explozia web-urilor, peste 100 de ţări beneficiau de Internet

1998 - În Europa serviciile şi infrastructura de telecomunicaţii sunt deschise

competiţiei (eliminarea monopolurilor).

1998: Franţa lansează “La fete de l’Internet”

1999: Prima bancă ce are toate serviciile disponibile numai pe Internet: Bank of

Indiana

2001: se constituie ANISP – Asociaţia Naţională a Internet Service Providerilor din

România.

2008: Într-un raport Gartner se precizează că în lume sunt peste 1 miliard de

calculatoare, la o rata de creştere de aproape 12% pe an.

Până în 2014 numărul calculatoarelor va ajunge la 2 miliarde

Fig.7.Cele mai importante momente din istoria Internetului

 Sistemul World Wide Web este un hipertext extins la nivel mondial prin Internet. 10 Hipertextul
este un concept inventat de Ted Nelson în 1965 în articolul „Complex information processing: a file
structure for the complex, the changing and the indeterminate” şi reprezintă o formă de document
electronic, o metodă de organizare a informațiilor în care datele sunt memorate într-o rețea de noduri și
legături, putând fi accesată prin intermediul programelor de navigare interactivă, și manipulată de un
editor structural. 11

Trebuie precizat faptul că nu putem vorbi despre hipertext fără a explica noţiunea de reţea şi
mai ales pe cea de flux, pentru că înainte de a deveni hipertext a fost o reţea care lega un număr limitat
de noduri.

Wilhelm Carstens vorbeşte despre impactul produs de schimbări utilizând paradigma fluxului.
În acest sens, tabloul general al evoluţiei conceptului de flux în diverse arii de cercetare l-au determinat
să se refere la conexiuni între capitaluri, tehnologie, forma industrială a culturii şi valorizări simbolice şi
psihologie. Capitalul cultural poate fi pus în valoare prin intermediul tehnologiei, aşa cum tehnologia, la
rândul ei, poate produce capital de cunoaştere.

Postmoderniştii au definit fluxul ca fiind o mişcare esenţială, neîncetată şi accelerată a

obiectivelor, produselor şi capitalurilor, condiţii pe care le percep drept capitalism dezorganizat. (Lash,
Urry, 1987)12.

Un număr de analişti ai tendinţelor referitoare la impactul tehnologiilor modernităţii au relevat

două fenomene majore care au avut un impact relevant asupra ideii de schimbare: existenţa fluxului
(Hannerz 1997, Castells 1997, Semprini 2003, Baumann 2004) şi rolul tehnologiei în această dezvoltare
concentrată în procesele de mediaţie (Zengotita, 2005). Atunci când vorbim de flux, ne referim la
raportul dintre cantitatea de informaţie transmisă în cadrul reţelei şi timpul consumat pentru acest
proces. În era digitală, decalajul dintre momentul transmiterii unei informaţii şi momentul receptării ei
este redus la doar câteva secunde, aspect care se pliază favorabil nevoilor individului ancorat în secolul
vitezei. De aceea, reţelele digitale dinamizează viaţa socială.

În lucrearea Societatea cucerită de comunicare, Bernard Miege stabileşte configuraţiile

termenului de reţea în contextul tehnicilor de informare şi comunicare (TIC). Astfel, reţeaua se

10
Concept inventat de Ted Nelson în 1965 în articolul „Complex information processing: a file structure for the complex, the changing
and the indeterminate”. Acesta îl definește ca: „material scris sau grafic interconectat într-o manieră complexă, care în mod
convențional nu poate fi reprezentat pe hârtie”.
11
John B. Smith and Stephen F. Weiss, An overview of hypertext. Communications of the ACM, 31(7) :816-819, July 1988,
Wikipedia.
12
În Ana Maria Munteanu, Flux, piaţă culturală şi efecte ale convergenţei spectaculare către o ecologie a mediatizării, Bucureşti,
Editura Universitară, 2011, pp. 73-75.
compune din indivizi conectaţi unii cu alţii, iar fluxurile de comunicare reflectă prin direcţie. Nodurile
care construiesc o reţea se leagă prin interactivitate, includere în reţea şi convergenţa Cu cât fluxurile
de informaţii se aplifică şi devin recurente, cu atât iconurile mediatice devin noduri care intersectează
alte noduri.Potrivit Deliei Balaban (2009), căutarea pe Internet nu trebuie realizată la întâmplare ci
search friendly să conţină cuvinte cheie, pentru ca motorul de căutare să le poată indexa. Practic reţeaua
facilitează „drumul“ utilizatorului spre informaţie.

Principalele elemente ale unui hipertext

Potrivit Secţiei de Ştiinţă şi tehnologia informaţiei din cadrul Academiei Române (1997),
elementele de hipertext sunt:

Nodurile: porţiuni de text a căror semnificaţie e mai mult sau mai puţin unitară, după cum a
gândit-o creatorul hipertext-ului, (Ted Nelson.) Nodurile pot cuprinde fragmente de text, secvenţe de
sunete, acţiuni executabile sau orice combinaţie a acestora.

Ţintele ("targets") sunt o parte dintr-un nod care constituie originea unei legături către alt nod.
Este de obicei un cuvânt, un grup de cuvinte sau o altă informaţie din nod (de exemplu o porţiune dintr-
o imagine). Pe ecran, ţintele apar cu o culoare sau strălucire diferită de cea a textului obişnuit
("highlighted").

Legăturile: fiecare nod este legat de alte noduri din reţeaua hipertextului, ceea ce permite
utilizatorului să treacă de la un nod la altul. Existenţa unei legături între două noduri A şi B ale
hipertextului oferă utilizatorului aflat în nodul A posibilitatea de a accesa direct nodul B, fără a mai
trece prin alte noduri. Păstrând analogia cu cartea scrisă, legăturile pot fi privite ca nişte "semne de
carte" marcate la care cititorul se poate muta oricând.

Navigaţia www precum şi apelarea altor servicii puse la dispoziţie de reţea (un exemplu este e-
mail-ul) se poate face cu mai multe sisteme, printre care "Lynux", "Mosaic" sau "Netscape".

Browser-ul Mosaic este cel care a dezvoltat suportul necesar pentru transmiterea sunetelor,
videoclipurilor, imaginilor, fişierelor istorice etc., motiv pentru care a devenit rapid cel mai popular
explorator web non-comercial

În 1993 Marc Andreessen şi Eric Bina din cadrul National Center for Supercomputing
Applications (NCSA) din SUA au pus la dispoziție un explorator web (browser) numit Mosaic, bazat pe o
interfață grafică, respectiv Windows. Apariţia browserelor a determinat dezvoltarea webului într-un
ritm alert: în iunie 1993 erau înregistrate 130 servere web, iar în 1994 erau deja peste 11.500 de
 servere. 13 Sfârşitul anului 1970 a introdus un nou concept, respectiv acela de tehnologia informaţiei
(IT), cu referire directă la tehnologiile computerizate şi la cele de comunicare. 14De-a lungul ultimilor 50
de ani, evoluţia tehnologiei informaţiei poate fi împărţită în trei epoci: Mainframe; PC şi Operaţiuni pe
Internet. Intervalul 1950 -1970 este considerat ca fiind era computerelor de mare viteză (mainframe) şi
a minicalculatoarele organizaţionale. În anul 1977, Radio Shack a introdus primul calculator personal
(PC) cu tastatură şi monitor. Acesta a fost primul calculator complet personal comercializat publicului
larg. Computerele personale au devenit mai ieftine şi mai uşor de folosit la sfârşitul anilor 1980, oricine
deţinea un modem putea intra în spaţiul online. Aflat în opoziţie cu termenul offline, conceptul online
defineşte o stare de conectivitate în spaţiul virtual. 15 Dezvoltarea rapidă şi popularizarea tehnologiei
digitalizate începând cu anii ’90 a adus utilizarea tehnologiei informaţiei într-o nouă eră. Astfel,
comerţul electronic, guvernarea electronică şi societatea electronică, au fost în plină expansiune după
anul 1990. Explozia de informaţii pe Internet a transformat conţinutul gestionat de computere de la
statutul de informaţie la cel de cunoştinţe. Modul în care sunt gestionate resursele informaţionale pe
Internet pentru a ajuta organizaţiile în atingerea obiectivelor strategice a devenit o provocare primară.
United Nations Public Administration Network estimează că în prezent Internetul dispune de peste zece
miliarde pagini web, iar cifra va creşte permanent cu apoximativ două milioane de pagini pe zi.16

Răspândirea world wide web-ului (www). Strategie şi prognoză

Compania britanică Netcraft Ltd, specializată în servicii de Internet, a publicat raportul pentru
luna ianuarie 2011 conform căruia au fost identificate 273 301 445 de site-uri pe Internet.17 Conform
datelor publicate pe site-ul Organizaţiei Naţiunilor Unite, în anul 2011 populaţia globului a ajuns la
şapte miliarde de locuitori18 de unde reiese faptul că la fiecare 25 de indivizi există un site web

13
Web Browser History/ http://www.livinginternet.com/w/wi_browse.htm
14
Dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaţiei în secolul XX, United Nations Public Administration Network (www.unpan.org), ediţie
electronică: http://unpan1.un.org/intradoc/groups/public/documents/un-dpadm/unpan044156.pdf
15
Ana Maria Munteanu şi Cătălin Deliu, Muzica la radio. Profilul playlist managerului în contextul trecerii de la radioul clasic la cel
digital, Editura Universitară, Bucureşti, 2010, pp. 76.
28 Dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaţiei în secolul XX, United Nations Public Administration Network (www.unpan.org),
ediţie electronică: http://unpan1.un.org/intradoc/groups/public/documents/un-dpadm/unpan044156.pdf
17
http://news.netcraft.com/archives/2011/01/12/january-2011-web-server-survey-4.html

18
http://www.un.org/apps/news/story.asp?NewsID=40257&Cr=population&Cr1=
 Sursa: http://news.netcraft.com/archives/2011/01/12/january-2011-web-server-survey-
4.html

BBC a publicat un articol intitulat Cisco predicts Internet device boom19, referitor la faptul că
nevoia oamenilor de a fi conectaţi la pulsul evenimentelor de pe scena mondială va da o nouă
dimensiune spaţiului digital. Astfel, numărul dispozitivelor care se conectează la Internet va înregistra o
creştere semnificativă în viitorul proxim, ajungând să numere în anul 2015 peste 15 miliarde, de două
ori mai mult decât populaţia lumii: "What you are seeing is this massive growth in devices, the way
devices are being used and are connected to the internet and what users expect them to do," (Suraj Shetty,
Cisco vice president for global marketing)

Evenimentul care determină această creştere rapidă îl reprezintă proliferarea tabletelor

digitale, a telefoanelor mobile şi a altor aparate inteligente cu conexiune la Internet, Compania Cisco a
declarat că urmărirea video-urilor va continua să domine traficul de internet, preconizând că până în
2015, un milion de minute de video vor fi accesate online în fiecare secundă. De asemenea, în următorii
trei ani, mai mult de 40% din populaţia globului (aproape trei miliarde de oameni) va fi, simultan,
conectată la Internet, datorită www-ului.

Potrivit unui studiu realizat în decembrie 2011 de Eurostat, accesul la Internet a crescut
considerabil între 2006 şi 2011 în toate statele membre ale Uniunii Europene.20 Topul ţărilor care

19
http://www.bbc.com/news/technology-13613536
20
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/4-14122011-BP/EN/4-14122011-BP-EN.PDF
 utilizează Internetul într-un procent foarte mare este reprezentat de Olanda, Luxemburg, Suedia şi
Danemarca, în timp ce Grecia, Bulgaria şi România se află pe ultimele locuri.

1. 5 Comunitatea virtuală

În cartea intitulată The Virtual Community: Homesteading on the Electronic Frontier, Howard
Rheingold punctează faptul că grupurile agregate social se formează în momentul în care suficient de
mulţi oameni sunt ancoraţi în diverse discuţii şi astfel se creează un sentiment uman propice pentru a
contura straturi subţiri de relaţii interpersonale în spaţiul online. Rheingold subliniază că procesul de
comunicare asistată de computer a introdus a nouă formă de viaţă socială numită comunitate virtuală,
alcătuită din oameni care au ca punct comun prezenţa lor în cadrul reţelelor „Nu vor fi comunităţi care
vor dispune de un spaţiu comun ci de un interes comun.“ 21

Existenţa comunităţilor legate prin intermediul reţelelor digitale a fost un aspect anticipat în
urmă cu 25 de ani de către J. C. R. Licklider şi Robert Taylor, directori ai Departamentului de Cercetare
din cadrul Agenţiei de Cercetare pentru Proiecte Avansate a Departamentului Apărării (ARPA) din
Statele Unite ale Americii, care au demarat o cercetare al cărei rezultat s-a concretizat în punerea
bazelor primei comunităţi online, ARPANET. Referitor la definirea comunităţilor virtuale, Licklider şi
Taylor scriau în anul 1968: „În multe domenii acestea vor însemna separarea din punct de vedere
geografic a membrilor constituenţi, uneori vor exista grupuri mici care vor lucra împreună, dar de cele
mai multe ori munca va fi individuală.“22

Tehnologia a creat un tip de memorie a comunităţii, o bază de date accesibilă tuturor, nu

numai preoţilor spre exemplu, cum se întâmpla în era culturii orale, când preoţii erau păstrătorii
cunoştinţelor colective. Natura psihicului individual s-a schimbat din momentul în care a devenit posibil
pentru cât mai mulţi oameni să ia contact cu informaţiile colective.23

Imensa reţea globală denumită generic Internet şi tehnologia care devine din ce în ce mai
performantă sunt în prezent pilonii de bază ai societăţii de cunoaştere.

Indivizii utilizează noile tehnologii pentru a-şi îndeplini ţelurile sociale, economice, ideologice.
Influenţa noilor mijloace de comunicare în masă în procesul de construcţie a societăţii, va avea în prim

21
Rheingold, H. (2000), The Virtual Community: Homesteading on the Electronic Frontier. Revised Edition, Cambridge: MIT Press.,
Noiembrie, pag 9.
22
Ibidem.
23
Rheingold, Howard, (2000), The Virtual Community: Homesteading on the Electronic Frontier. Ediţie revizuită, Cambridge: MIT
Press., noiembrie Pag 151.
 plan comunitatea virtuală. Un subiect este dezbătut în cadrul comunităţilor virtuale în măsura în care el
aduce în centru interese comune pentru toţi participanţii. Rheingold numeşte acest fenomen-
communities of interests. 24

Rolul tehnologiei şi al comunicării în cotidian, unde viteza fluxului şi impactul mesajului

diminuează polul reflexivităţii, poate explica fenomenul de pierdere a unor valori fundamentale precum
raţionamentul, responsabilitatea, etică. 25

Nimeni nu mai este responsabil pentru informatiile vehiculate. Deşi oamenii sunt o comunitate
prin scopurile comune pe care le au, spaţiul virtual implică depersonalizarea şi pierderea unor principii
de bază precum morala.

Noile Media

Noile media se află în directă legătură cu introducerea la scară cvasi planetară a sateliţilor de
telecomunicaţii şi a computerelor. Internetul devine astfel o formulă hibridă de comunicare
interpersonală, dar şi în masă. Telefonul celular, decodorul, computerele personale (PC), televiziunea
prin satelit, teletextul, videotextul, canalele online, toate acestea reprezintă termeni-realităţi
tehnologice care au dat naştere unei noi convergenţe tehnologice: New Media.26

Mediul online înseamnă noi căi de comunicare, de cunoaştere, noi strategii de organizare a
informaţiei şi de răspândire a acesteia.27 New Media reflectă o multitudine de instrumente care, folosite
corect aduc o serie de beneficii. 28 În era digitală în care trăim trebuie să ţinem cont de:29

 informaţie multiplicată procesată,interactivă, agregată;

 conţinut generat de consumator;
 feedback în timp real înlesnit de bloguri şi de permeabilitatea reţelelor";
Social Media a creat un nou nivel de unelte ce pot influenţa. Oamenii simpli prin intermediul
reţelelor devin voci.30 Internetul este accesibil, interactiv şi nu solicită costuri mari- doar
abanomentul.31 Mediile clasice de comunicare- ziare, posturi radio şi de televiziune- au acum versiuni
online la care s-au adăugat forme specifice bazate pe canale digitale precum: e-mail-ul, website-urile,

24
apud. Delia, Cristina, Balaban, Ioana Iancu, Radu Meza, PR, Publicitate şi New Media, 2009, Editura Tritonic, p. 16.
25
În Ana Maria Munteanu, Flux, piaţă culturală şi efecte ale convergenţei spectaculare către o ecologie a mediatizării, Bucureşti,
Editura universitară, 2011, pp. 77-79.
26
Cristian Florin Popescu, Dicţionar explicativ de Jurnalism, Relaţii Publice şi Publicitate, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002, p. 216.
27
Delia Cristina Balaban, Ioana Iancu, Radu Meza, Pr, publicitate şi new media, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009, pp. 25-
29
28
Ibidem, p. 40.
29
Ibidem, p. 40.
30
Ibidem, p. 40.
31
Ibidem, p. 26.
podcast-urile, telefonia digitală, televiziunile interactive.32 La acestea se adaugă următoarele reţele
sociale: FACEBOOK, MY SPACE, WIKIPEDIA, YOU TUBE, Second Life, Hi5.

Modelul transmiterii informaţiei s-a schimbat odată cu apariţa noilor media. Dacă mediile clasice
transmiteau informaţie de la o sursă către mai multe persoane(one to many), astăzi, comunicarea
digitală permite apariţia unui nou model de comunicare, modelul “many-to-many”.33 Dezvoltarea
procesuală a relaţiilor internaţionale favorizată dar şi transformată de globalizare, permite
încorporarea statelor într- o reţea mondială strategică un sistem global, o comunitate. Istatul devine el
însuşi stat-reţea, criticat adesea de societatea teritorializată pentru preeminenţa relaţiilor cu partenerii
globali în defavoarea “protocolului de comunicare” (Castells, 2008)şi, mai ales, a contractului social ceea
ce a condus la o “austeritate permanentă” ca regim de adinistrare a bugetelor publice(Paul Pierson,
2001)

Unele dintre cele mai importante schimbări poduse de globalizare sunt:

 extinderea activităţiilor sociale, economice şi politice care se extind dincolo de graniţe

 fluxurile legăturilor de investiţii, cultură şi comerţ ce se intensifică transregionale,
transfromtaliere;
 dezvoltarea sistemelor de comunicare, infrastructură şi transport care estompează realitatea
graniţelor
 fenomenul cetaţeniei multiple, slăbirea loialităţilor în favoarea motivaţiilor pragmatice oferite
de mobilitate(“flexible citizenship”34), Ong, 1999)
Globalizarea are implicaţii puternice, iar una dintre cele mai relevante este cea organizaţională,
deoarece se poate vorbi de înfiinţarea de asociaţii, instituţii şi companii care opereză în reţele
transfrontaliere.35 Unul dintre “motoarele” globalizării este reprezentat de dimensiunea socială:
oamenii şi ideile acestora circulă cu rapiditate în orice colţ al lumii. Astfel “ din punct de vedere cultural,
valorile occidentale culturale devin globale, iar din punct de vedere politic are loc dezvoltarea regulilor/
regimurilor şi instituţiilor internaţionale.”36 Criza cu care se confruntă economia în momentul de faţă,
este dovada faptului că globalizarea există şi că statele depind unele de altele, sunt emergente şi pot
provoca un efect de domino.37

Limbajul noilor media

32
Ibidem, p. 27.
33
Ibidem, p. 27.
34
Ong, A. , Flexible citizenship: The cultural logics of transnationality, Durham: Duke Univ.,1999
35
Ibidem, p. 30.
36
Ibidem, p. 30.
37
Ibidem, pp. 35-36.
Potrivit lui LevManovich noile media sunt un domeniu de aplicaţii care se dezvoltă ca intersecţie a
cercetării în ştiinţele socio-umane cu cercetarea în domeniul informaţieişi tehnologiei şi include:38

- literatura electronică;
- studiul internetului;
- interacţiunea dintre om şi computer;
- protocoalele de comunicare în reţele;
- tehnici de căutare a datelor;
- vizualizarea datelor şi studiul jocurilor;
- studiul sistemelor de informaţii geografice;
El încadrează noile media prin convergenţa a două traiectorii istorice separate: tehnologiile de
calcul şi tehnologiile media. Tehnologia media modernă permite stocarea imaginilor, secvenţelor de
imagini, textului şi sunetelor folosind diverse materiale. Rezultatul translatării tuturor media existente
în date computerizate a dus la apariţia new-media”( Manovich, The language of New Media, 2001).

Fig. 1.4 Cele cinci principii ale domeniului NEW MEDIA după Lev Manovich.

REPREZENTAREA  Obiectele new media sunt compuse din coduri

digitale; Astfel New Media pot fi supuse

38
Delia Cristina Balaban, Ioana Iancu, Radu Meza, PR, publicitate şi new media, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009, p. 114.
 NUMERICĂ matematic şi devin programabile.39
 Consecinţe cheie ale reprezentării numerice:
1. obiectul media poate fi descris formal/
matematic (o imagine poate fi descrisă
printr-o funcţie matematică).40
2. obiectul new media este obiect pentru
manipularea algoritmică;
În momentul în care obiectele new media sunt create pe
computere, acestea îşi au originea în forma numerică.41

MODULARITATE  Structura fractală a new media, în care obiectele

new media sunt elemente de compoziţie, putând
fi modificate separate (fractal structure of new
media).42 Imaginile sunt compuse la nivel de
pixeli, iar poligoanele, paginile web sunt
compuse din text, sunet, imagine, video.43
AUTOMATIZAREA  În procesul creării obiectelor New Media o serie
de paşi pot fi automatizaţi, spre exemplu
mashup-urile care sunt pagini web ce încarcă
informaţia din surse diferite şi generează o nouă
pagină web.44

VARIABILITATEA  Obiectele new media tind să fie modificate,

desasamblate şi reasamblate diferit. Acesta este
efectul primelor principii care folosesc unelte
software pentru a modifica obiectele New
Media.45
 Obiectul new media nu poate fi fixat o dată
pentru totdeauna, însă se poate găsi sub diverse
variante. Aceasta este o consecinţă a codificării

39
Ibidem, p. 114.
40
Lev Manovich, The Language of New Media, University of California, San Diego, 2001, p. 49.
41
Ibidem, p. 49.
42
Lev Manovich, The Language of New Media, University of California, San Diego, 2001, p. 51.
43
Ibidem, p. 115.
44
Ibidem, p. 115.
45
Delia Cristina Balaban, Ioana Iancu, Radu Meza, Pr, publicitate şi new media, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009, p.
115.
 numerice media şi a structurii modulare a
obiectului new media.46

TRANSCODAREA  Reprezintă reconceptualizarea culturală,

influenţa pe care stratul computaţional o are
asupra stratului cultural şi invers (obiectele new
media sunt alcătuite din două straturi, stratul
cultural şi stratul computaţional).47

Problematici, implicaţii, impacte

În ediţia din 07.07.2011, ziarul The Economist abordează subiectul referitor la tranziţia informaţiilor
din mediul printat sau audiovizual, în cel online şi modificarea comunicării de la modelul one to many la
cel many to many. 48

New Media au transformat modelul de comunicare one to many caracteristic mediilor

tradiţionale, în modelul many to many. Social media a creat un nou nivel de influenţatori.
Oameni simpli devin voci, arată cu degetul spre orice inadvertenţă între ce spune şi ce face o
companie.49

Noile forme de interacţiune între oameni şi tehnologie utilizate pentru a îndeplini nevoile
informaţionale şi de relaţionare (new media) au schimbat modalitatea în care comunicăm. Nu mai avem
acei câţiva oameni care scriu ştirile pentru ziare, televiziuni, radiouri şi un public ţintă care le primeşte.
Tot mai mulţi se implică în transmiterea informaţiei: pe bloguri, pe Facebook, pe Twitter. Andreas
Kaplan and Michael Haenlein definesc Social Media ca fiind un grup de aplicaţii care au la bază
Internetul şi care convertesc comunicarea într-un dialog interactiv între organizaţii, comunităţi şi
indivizi.50

46
Lev Manovich, The Language of New Media, University of California, San Diego, 2001, pp. 55-56.
47
Ibidem, p. 115.
48
Vezi articolul integral: http://www.economist.com/node/18928416?story_id=18928416

49
Delia Cristina Balaban, Ioana Iancu, Radu Meza, PR, Publicitate şi New Media, 2009, Editura Tritonic, p.27.
50
Kaplan, Andreas M.; Michael Haenlein (2010) "Users of the world, unite! The challenges and opportunities of Social Media".
Business Horizons 53(1): 59–68.
 Firmele de tehnologie precum Google, Facebook, Twitter au devenit importante conducte de
ştiri. Celebrităţi şi lideri mondiali, printre care Barack Obama şi Hugo Chavez publică actualizări direct
prin intermediul reţelelor sociale. Internetul le permite oamenilor să citească ziare sau să acceseze
canale de televiziune din întreaga lume. The Guardian, un ziar britanic, are acum mai mulţi cititori on-
line în străinătate decât acasă.

Potrivit The Economist, un material video realizat de un amator în timpul cutremurului de 8.9
grade din Japonia a fost urmărit de 15 milioane de ori pe Youtube. Vorbim despre un nou concept:
crowdsourcing. Practic grupuri de oameni devin sursele principale de informare.

Revoltele arabe şi tornadele americane sunt alte două exemple de evenimente filmate cu
telefonul mobil şi postate în cadrul reţelelor sociale, pe site-urile buletinelor de ştiri.

Internetul a transformat ştirile din modelul one-way transmission în modelul two-way

conversation, ceea ce înseamnă democratizarea publicațiilor, a distribuțiilor şi a consumului de conținut
media. Astfel, fiecare cititor poate participa în mod direct sau indirect la crearea conținuturilor online
sau print, prin exprimarea opiniei sale, observațiilor, dovezilor filmate sau fotografiate.

În acest sens, modul în care aflăm noutăţile este din nou revoluţionat.

The Economist ne aminteşte că un lucru de un asemenea impact s-a mai petrecut o dată, „atunci
când oamenii au încetat sa mai afle ultimele ştiri de la cafenea şi au ajuns să le primeasca ordonat, în
gazetă. Se întâmpla în 1833, când un ziar de mare audienţă, respectiv the New York Sun devenea
pionierul publicităţii prin presă, cu scopul de a reduce costurile de producţie şi de a oferi informaţii
unui public cât mai vast. În prezent, Internetul face ca ştirile să devină mult mai participative, sociale,
diversificate, revitalizând ethosul discursiv dinainte de apariţia mass mediei”. În ultimul deceniu, în
lumea occidentală, oamenii au renunţat la ziare şi la ştirile televizate, dar nu au încetat să ţină pasul cu
evenimentele în diverse alte moduri. Cel mai surprinzător, oamenii de rând sunt tot mai implicaţi în
elaborarea, filtrarea, discutarea şi distribuirea de ştiri în cadrul unor spaţii comune. Reţele de
socializare precum Twitter sau Facebook le permit utilizatorilor să raporteze în mediul digital, de
oriunde, tot ceea ce văd.

Site-urile de Social Media îi ajută pe oameni să găsească informaţii, să discute pe marginea lor şi
mai mult decât atât, să le împărtăşească. Aspectul negativ constă în faptul că responsabilitatea scade
într-un mediu lipsit de control şi reglementare strictă.

Cel mai important aspect devine faptul că agenda de ştiri nu mai este monopolizată de cei câţiva
moguli media, ci transparenţa informaţională elimină partizanatul, devenind o miză de succes.
 Un aspect negativ al acestei treceri de la media clasice la canalele digitale constă în faptul că
nimeni nu mai este responsabil pentru informaţiile împărtăşite. Practic, Internetul este un canal
unde indivizii se comunică pe sine şi orice informaţie distribuită poate fi interpretată din nenumărate
perspective, fără a exista o variantă general valabilă.

Sunt oamenii mai liberi pe Internet?

Odată conectaţi, oamenii îşi pierd simţul orientativ. Asaltaţi de boom-ul informaţional, ei nu mai
au certitudinea că filtrează informaţiile care îi interesează în mod direct, pentru că mesajele din mediul
online apar pe flux continuu. De aceea, informaţiile sunt mult mai comprimate decât în media
tradiţionale şi au o durată de viaţă foarte scurtă.

Observăm că noutatea unui mesaj are un impact mult mai mare decât relevanţa lui. Emergenţa
tehnologiei i-a determinat pe specialişti să introducă termenul de cultură de flux51 care se distinge de
mărfurile culturale propriu zise.

Pentru Patrice Flichy în Les Industries de l’Imaginaire (1980) produsele din acest domeniu pot fi
caracterizate prin continuitate şi amplitudinea difuzării, ceea ce înseamnă că în fiecare zi noi produse
iau locul celor de ieri.

Un al doilea element specific industriilor culturale este că se găseşte la intersecţia dintre câmpul
culturii şi cel al informaţiei. Multimedia ţinteşte către cucerirea unei pieţe cât mai vaste, fapt pentru
care informaţiile din mediul online sunt permanet revitalizate. Comunicarea pe Internet devine mai
liberă, dar oamenii sunt încorsetaţi într-o lume virtuală care le oferă nu libertatea în sine, ci doar o falsă
iluzie a ei.

Audienţa din mediul electronic este mai tânără, mai eterogenă decât adepta canalelor clasice,
este mai deschisă la nou. Pentru că pot impulsiona, pot da tonul demarării anumitor activităţi,
audienţele mediului online fac parte din categoria trendsetters.52

Proliferarea mondială a tehnologiei electronice implică şi faptul că mesajele pot fi recepţionate

de receptori nevăzuţi sau de categorii de public neprecizate: nimbus public 53

51
Cristian Florin Popescu, Dicţionar de Jurnalism, Relaţii Publice şi Publicitate, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002, p. 164.
52
Andrei Petrescu, Blogul, instrument de PR şi marketing online, în Delia, Cristina, Balaban, Ioana Iancu, Radu Meza, PR, Publicitate
şi New Media, 2009, Editura Tritonic, p. 39.
53
David Sturgis et. al.,,Crisis Communication Management: The Public Opinion Node and Its Relationship to the Environmental
Nimbus, SAM Management Journal, 56/3, vara 1991, pp.22-27).
 Un articol apărut în 2010 în revista Calitatea Vieţii publica un grafic realizat de Institutul
Naţional de Statistică referitor la ponderea persoanelor care utilizează Internetul în funcţie de grupele
de vărstă.

Ponderea indivizilor care au acces la Internet acasă

Sursa: INS, Cercetarea statistică privind TIC în gospodării, 2008.

În fruntea clasamentului se situează tinerii cu vârsta cuprinsă între 16 şi 24 de ani, urmaţi de cei
cu vârsta între 24 şi 34 de ani. De asemenea, doar cinci procente din populaţia cu vârsta de peste 75 de
ani utilizează Internetul.54 Cu cât publicul este mai eterogen cu atât manipularea este proiectată pentru
a reduce abaterile standard faţă de o media calculată pe baza informaţiilor stocate şi vehiculate prin
imagini şi cuvinte în mediul de discurs de către agenţii care controlează circuitele şi prin acesta
uniformizează comportamentul de receptare. 55 Chiar dacă atât media tradiţionale cât şi new media au
capacitatea de a ajunge fără diferenţe semnificative la o audienţă globală, trebuie menţionat faptul că
mediile electronice sunt prin natura lor mai descentralizate, mai puţin ierarhice şi sunt mult mult mai
utile şi uşor de administrat. În acest sens, un avantaj major al mediului online îl reprezintă feed-back-ul
instantaneu. De asemenea, dacă în presa scrisă şi în audiovizual individul trebuie să parcurgă un articol
întreg, sau o emisiune de la început şi până la final pentru a găsi ceea ce-l interesează în mod concret,
accesarea materialelor postate online se face search friendly56, adică o informaţie poate fi identificată
uşor datorită cuvintelor cheie în baza cărora motorul de căutare indexează conţinutul. Accesibilitatea

54
Laura Tufă, Diviziunea digitală. Accesul şi utilizarea Internetului în România comparativ cu ţările Uniunii Europene, în Revista
CALITATEA VIEŢII, XXI, nr. 1–2, 2010, p. 71–86, ediţia digitală: http://www.revistacalitateavietii.ro/2010/CV-1-2-2010/05.pdf
55
Ana Maria Munteanu şi Cătălin Deliu, Muzica la radio. Profilul playlist managerului în contextul trecerii de la radioul clasic la cel
digital, Editura Universitară, Bucureşti, 2010, p.51.
56
Andrei Petrescu, Blogul, instrument de PR li marketing online, în Delia, Cristina, Balaban, Ioana Iancu, Radu Meza, PR, Publicitate
şi New Media, 2009, Editura Tritonic, p. 39.
 diferenţiază cele două tipuri de mijloace de comunicare în masă. În timp ce media tradiţionale se află în
proprietatea statului sau a unui întreprinzător privat, instrumentele cu care se operează în cadrul social
media, respectiv site-uri, blog-uri, reţele de socializare, sunt disponibile publicului la costuri foarte mici,
fiind mult mai accesibil să devii proprietarul unui domeniu web decât al unei televiziuni.. De altfel, o
ştire în limba engleză asigură vizibilitatea la nivel extins.57

Capacitatea de a materializa informaţia face diferenţa între new media şi cele clasice. În timp ce
pentru a produce un material pentru presa scrisă sau pentru audiovizual trebuie să se ţină cont de un
anumit timp care trebuie respectat cu precizie şi de un spaţiu de emisie limitat, comunicarea în mediul
electronic este un domeniu fără prea multe frontiere spaţio-temporale, unde o informaţie poate fi
interpretată şi reinterpretată, unde fiecare îşi poate expune părerea pe larg. Referitor la acest aspect,
Pierre Bourdieu consideră că sub presiunea urgenţei nu se poate gândi şi astfel ia naştere o noua formă
de violenţă: violenţa simbolică. Televiziunea dispune doar de fast-thinkers, adică de oameni care
gândesc idei primite de-a gata, tocmai pentru a nu-şi mai face probleme cu privire la capacitatea
publicului de a decodifica mesajul. 58

La polul opus gândirii fast, se află gândirea subversivă, deoarece pentru a demonta o idee primită
de-a gata este nevoie de timpl.

New media nu gândesc în termeni de succes comercial. Acesta este avantajul pe care îl oferă
mediul electronic proceselor comunicaţionale. Bourdieu atrage atenţia asupra faptului că “există
informaţie dar nu toate loviturile sunt permise, jurnaliştii se folosesc de pretextul lipsei de timp pentru
a lua cuvântul invitaţilor şi nu în ultimul rând presiunea pusă de piaţă care este instanţa de legitimare
supremă, totul reflectă o cenzură invizibilă fără scrupule”(Bourdieu, 1996).

O altă diferenţă care tinde să mărească interesul pentru new media face referire la distanţa
temporală dintre momentul emiterii mesajului şi cel al receptării. Dacă ne raportăm la presa scrisă, în
funcţie de periodicitatea de apariţie a unui ziar de exemplu, distanţa dintre cele două momente se
concretizează în zile, săptămâni şi chiar luni. Într-un secol al vitezei, în care oamenii vor să fie la curent
cu şirul evenimentelor, presa scrisă este dezavantajată la acest capitol. Însă tot mai multe ziare se mută
în mediul online, unde noutatea primează în defavoarea relevanţei informaţiei.

În timp ce media tradiţionale au dizolvat doar barierele sociale legate de timp şi spaţiu, noile
media par să elimine şi barierele legate de indentitate.

57
Laura Petrehuş, Pr intern şi noile media, în contextul globalizări, în 57 Delia, Cristina, Balaban, Ioana Iancu, Radu Meza, PR,
Publicitate şi New Media, 2009, Editura Tritonic, p. 27.
58
Pierre, Bourdieu, Despre televiziune, Editura Art, 2001, pp. 17-25.
 Tehnologia a creat un tip de memorie a comunităţii, o bază de date accesibilă tuturor. Natura
psihicului individual s-a schimbat din momentul în care a devenit posibil pentru cât mai mulţi oameni
să ia contact cu informaţiile colective.59

Informaţia este perisabilă. În era new media, evenimentele sunt mediatizate în timp real pe
Internet, astfel că până se tipăreşte ziarul se întâmplă alte şi alte evenimente cărora se cuvine să li se
acorde prioritate. Acesta este unul dintre motivele pentru care atât ziarlele, radiourile cât şi
televiziunile s-au mutat şi în mediul online. Cel mai mare avantaj al publicaţiilor online constă în faptul
că informaţiile pot fi actualizate la orice oră, sau pot oferi informaţii chiar din mijlocul evenimentelor pe
măsură ce acestea se petrec.

Deşi site-urile funcţionează ca un amestec de pliant şi catalog, avantajul constă în faptul că

informaţiile prezente aici pot fi actualizate oricând şi fără eforturi, nu modificate integral ca în cazul
documentelor printate. Un site web este propriul său sistem de livrare. După ce un site a fost pus online
el poate fi accesat de milioane de utilizatori din toată lumea. 60 Nu acelaşi lucru se poate afirma despre
un ziar sau despre o emisiune tv.

Cap.2

Dezvoltare din perspectiva ontologiei reţelelor

Jan Van Dijk defineşte reţeaua ca fiind o o colecţie de legături între elementele unei unităţi. 61
Reţelele sunt un mod de organizare a sistemelor complexe în natură şi în societate. Reţelele sunt la
origine ansambluri deloc uşor de definit: acestea iau forma unor întreprinderi media, alteori a unor
mijloace de comunicare (reţele videotext sau reţele de cablu perfecţionate care faciliteză accesul la
mass-media ).62

În teoria lui Castells, tehnologia este o cultură materială, un indice fundamental de structură şi
schimbare socială.63 Tehnologia este de obicei definită ca fiind utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice pentru
a fixa proceduri în scopul eficienţei într-o manieră reproductibilă. Aceasta evoluează prin
interacţionarea cu alte dimensiuni ale societăţii, însă are propria dinamică, legată de condiţiile
descoperirii ştiinţifice, inovaţiei tehnologice şi transmiterii în societate.64 Sistemele tehnologice

59
Rheingold, Howard, (2000), The Virtual Community: Homesteading on the Electronic Frontier. Ediţie revizuită, Cambridge: MIT
Press., noiembrie Pag 151.
60
Doug Newsom, Bob Carell, Redactarea materialelor de Relaţii Publice,Iaşi, Polirom, 2004, pp. 307.
61
Jan A.G.M. van Dijk, The Network Society. Social Aspects of New Media., Sage Publication Ltd, 2006, p. 24.
62
Munteanu, „ Dileme ale unei ştiinţe a informaţiei şi culturii” în Flux, piaţă culturală şi efecte ale convergenţei
spectaculare. către o ecologie a mediatizării, Editura Universitară, Bucureşti, 2011, pp. 77-78.
63
Ibidem, p. 8.
64
Ibidem, p. 8.
evoluează treptat, însă aceasta evoluţie iese în evidenţă prin întreruperi majore, după cum Stephen J.
Gould (1980) afirmă în cartea sa „The Panda’s Thumb: More Reflections on Natural History. Aceste
întreruperi sunt marcate de revoluţii tehnologice ce conduc la un nou tipar tehnologic. Noţiunea de
tipar a fost propusă de Thomas Kuhn (1962) pentru a explica transformarea cunoştinţelor prin revoluţii
ştiinţifice. Rolul tiparului tehnologic este de a organiza o serie de descoperiri ştiinţifice în jurul unui
nucleu şi al unui sistem de relaţii ce intensifică performanţa fiecărei tehnologii specifice.65

În accepţiunea autorului informaţionalismul este un tipar tehnologic bazat pe sporirea

capacităţilor umane de a procesa informaţia şi de a face posibilă comunicarea prin revoluţiile în
microelectronice şi software (Lloyd, 2002, Castells, 2004, p. 8).

“Computerele şi comunicaţiile digitale sunt cele mai directe noţiuni ale acestei revoluţii.
Microelectronicele, software-ul, telecomunicaţiile şi comunicarea digitizată în general, sunt
toate componente ale aceluiaş sistem integrat. De aceea, în termeni stricţi, tiparul (paradigma)
tehnologic/ă este numit/ă capacitatea informaţională de comunicare electronică”.66

Apariţia acestei paradigme numite informaţionalism, arată evoluţia tehnologiilor de informaţie şi

comunicare, care pot fi puse în legătură cu tehnologiile anterioare ce utilizau poligraful, telegraful sau
telefonul non-digital.67 Unicitatea paradigmei informaţionale este reprezentată de trei caracteristici
distinctive ale tehnologiilor din cadrul sistemului ( p. 9):

 noile tehnologii au o capacitate mare de prelucrare şi comunicare în funcţie de volum,

complexitate şi viteză;
 abilitatea de a se recombina pe baza digitalizării şi comunicării ciclice;
 flexibilitatea informaţiei ce poate fi distribuită prin reţele interactive, digitalizate;
Conform lui Manuel Castells, capacitatea reţelelor de a distribui puterea de procesare şi de a
dezvolta software-ul, depăşeşte limitele maşinăriilor independente, şi crează un sistem de interacţiune
global.68 Tehnologiile digitale sunt caracterizate prin abilitatea de a recombina informaţie periodic,
utilizând comunicarea interactivă. Internetul joacă un rol important în cadrul reţelei el având abilitatea
de a conecta şi recombina informaţia digitală din orice parte a lumii. Valoarea adăugată a internetului,
dincolo de alte mijloace media de comunicare, constă în abilitatea sa de a recombina în timpul ales
produse şi procese informaţionale pentru a genera o nouă capacitate, ce este imediat procesată şi
reprezintă un proces nesfârşit de producţie a informaţiei.

65
Ibidem, p. 8.
66
Ibidem, p. 9.
67
Ibidem, p. 9.
68
Ibidem, p. 9.
 O altă caracteristică a noilor tehnologii de informaţie şi comunicare este flexibilitatea acestora, ce
permite distribuirea puterii de procesare în diferite contexte şi aplicaţii, cum ar fi firmele de afaceri,
unităţile militare, mijloacele de reclamă, serviciile publice, activitatea politică şi interdependenţa de
distribuţie (Castells, 2004, p. 11). Conform lui Castells societatea de reţele a ieşit treptat în evidenţă
prin intermediul informaţionalismului ca o nouă formă de organizare socială a activităţii umane.

Societatea de reţele nu ar putea funcţiona fără productivitate asigurată de un nou tipar tehnologic,
la fel cum societatea industrială nu se poate extinde pe deplin fără folosirea electricităţii.69

Concluzii:

 conceptul de societate reţea( network society) reprezintă o societate a cărei structură

socială este alcătuită din reţele alimentate de informaţii pe bază de microelectronice şi
tehnologii de comunicare. Prin structură socială autorul înţelege aranjamentele
organizaţionale ale oamenilor în relaţii de producţie, consum, reproducere, experienţă şi
putere exprimată în comunicarea codificată de cultură. O reţea este un ansamblu de
noduri interconectate, un nod este punctul în care o linie se intersecteză cu ea însăşi.
Informaţiile electronice şi tehnologiile de comunicare permit societăţii de tip reţea să se
instaleze în totalitate şi să depăşească limitele istorice ale reţelelor ca forme de organizare
şi interacţiune socială.70

 Reţelele au devenit cea mai eficientă formă organizaţională, deoarece sunt rezultatul a trei
caracteristici ce au beneficiat de un nou mediu tehnologic: 71

1. flexibilitatea- reţelele au capacitatea de a se reconfigura după schimbarea mediului,

păstrându-şi scopurile în timp ce îşi înlocuiesc componentele;

2. scalabilitate – mărimea reţelei se poate extinde sau micşora cu întreruperi minore;

3. capacitatea de supravieţuire- reţeaua neavând centru poate opera într-o varietate de

configuraţii;

69
Ibidem, p. 11.
70
Manuel Castells, The Network Society A Cross-cultural Perspective, Edward Elgar Publishing, Inc., 2004, pp. 3.
71
Ibidem, p. 6.
Sociologia mediului digital. Putere şi contra-putere
În viziunea lui Manuel Castells, dezvoltarea reţelelor de comunicare a dus la masificarea
comunicării, pe internet şi în reţelele de comunicare fără fir. În aceste condiţii, politica contestării şi
mişcările sociale pot interveni într-un mod decisiv în noul spaţiu de comunicare.72 Ca urmare a acestor
procese, mass-media şi reţelele sunt în continuă dezvoltare. Consecinţa acestei evoluţii constă în
schimbarea de mari proporţii din domeniul instituţional cu privire la noul spaţiu de comunicare.
Comunicarea şi informaţia sunt surse esenţiale de putere şi contra-putere, de dominaţie şi de schimbare
socială.73

Modul în care oamenii gândesc determină soarta standardelor şi valorilor pe baza cărora sunt
construite societăţile din întreaga lume. Dacă majoritatea oamenilor gândesc contradictoriu
valorilor şi normelor instituţionalizate în cadrul statului în cele din urma sistemul se va
schimba, deşi nu este obligatoriu ca acesta să îndeplinească speranţele agenţilor de schimbare
socială.74

Deoarece transformarea este continuă perioada digitală extinde accesul media în toate domeniile
vieţii sociale dintr-o reţea ce în acelaşi timp este atât globală cât şi locală. Drept urmare, relaţiile de
putere, adică acele relaţii ce constituie suportul tuturor societăţilor, precum şi procesele acestora
provoacă relaţii de putere instituţionalizate care sunt formate şi hotărâte în şi prin domeniul
comunicării.75

Manuel Castells defineşte puterea ca fiind "capacitatea structurală a unui actor de a-şi exprima
voinţa în faţa altui/ altor actori sociale, iar toate sistemele instituţionale reflectă relaţii de putere,
precum şi limitele acestora aşa cum au fost negociate de un proces istoric de dominaţie şi contra-
dominaţie".76

Relaţia dintre tehnologie, comunicare şi putere reflectă valori, interese diferite şi implică un numar
mare de participanţi. Această relaţie este plasată într-un context social ce este caracterizat de diferite
orientări majore:

1) Statul, în mod tradiţional este principala sursă de putere, el fiind influenţat de :77

• globalizare;

72
Manuel Castells, Communication, Power and Counter-Power in the Network Society, International Journal of
Communication, 1, 2007, 238.
73
Ibidem, p. 238.
74
Ibidem, p. 238.
75
Ibidem, pp. 238-239.
76
Ibidem, p. 239.
77
Ibidem, p. 239.
• presiuni de piaţă cu privire la anularea reglementărilor ce diminuează capacitatea de intervenţie;

• criza de legitimitate politică;

2) Industriile culturale şi mass-media sunt caracterizate de dezvoltarea afacerilor şi de segmentarea

pieţii, ducând spre livrare individualizată a mesajelor şi spre o colaborare verticală în reţea a industriei
multimedia (Castells, 2007, p. 240).

3) Opoziţia dintre universalizare şi individualism defineşte cultura societăţilor, după cum construirea
identităţii lucrează în acelaşi timp cu materiale acumulate din istorie, geografie şi din proiectele
subiectelor umane. Cultura universală îşi are rădăcinile în religie, în naţiune, în teritorii, în etnicitate, în
genul masculin/feminin/neutru şi în mediul înconjurător.78

Cultura individualismului se răspândeşte în diferite forme:

• consumerism ;

• nou model de sociabilitate întemeiat pe baza individualismului în reţea;

• dorinţa de autonomie individuală întemeiată pe baza identităţilor proiect şi proiectelor personale de

viaţă (Castells, 2007: 240)

Identitate numerică şi identificare în spaţiul virtual

Într-o lume a fluxurilor globale reţeaua devine pentru căutarea de identitate resursa
fundamentală de sens social.79 Societatea de tip reţea este extrem de puternică, dar include doar ceea ce
este semnificativ din punctul de vedere al valorilor sau mizelor de interes pentru cei care programează
reţeaua.80

Internetul crează comunităţi virtuale care practic nu există. Ceea ce există sunt reţelele de
indivizi care oferă baza pentru creşterea sociabilităţii oamenilor ca indivizi. Răspândirea
internetului, comunicaţiei mobile, mijloacelor de informaţie digitale, şi a unui număr de
instrumente ce aparţin software-ului social au determinat dezvoltarea reţelelor orizontale de
comunicare interactivă ce sunt conectate local şi global într-un timp ales".81

Sistemul de comunicare al societăţii industriale a fost concentrat asupra mass-mediei

caracterizate de evoluţia de la distribuţia în masă a unui mesaj având o singură direcţie spre mai
multe mesaje adresate mai multor receptori .

78
Ibidem, p. 240.
79
http://globetrotter.berkeley.edu/people/Castells/castells-con5.html
80
http://globetrotter.berkeley.edu/people/Castells/castells-con5.html
81
http://globetrotter.berkeley.edu/people/Castells/castells-con6.html
 Comunicarea în cadrul societăţii de reţele este pânza globală a reţelelor orizontale ce includ
schimbul multimodal al mesajelor interactive în mod sincronic şi asincronic. Convergenţa dintre
internet, comunicaţile mobile şi răspândirea treptată a capacităţii traficului de date reflectă
puterea de comunicare a internetului care a fost distribuită în toate domeniile vieţii sociale.82

Însuşindu-şi noile forme de comunicare şi facilităţile oferite de acestea indivizii şi grupurile şi-au
construit propriile sisteme de comunicare în masă, prin sms-uri, blog-uri, vlog-uri, distribuirea
fişierelor multimedia, wiki-uri, şi reţele de socializare precum: My Space, Facebook, Twitter.83 Orice
postare pe internet, indiferent de intenţia autorului, devine o parte din comunicarea globală, un mesaj
care permite să fie primit şi procesat în căi neaşteptate.

Masificarea comunicării atinge în mod potenţial un public global prin reţelele în care fiecare
calculator poate împărţi în mod egal datele şi resursele cu oricare altul prin conexiunea la internet (
Castells, 2007, p. 246).

Fig. 1.2. Reţeaua globală în viziunea lui Manuel Castells.

Acesta este multimodală, graţie digittizării conţinutului şi include software-ului social avansat, care este
de obicei bazat pe o sursă deschisă ce poate fi descărcată gratuit, şi permite reformatarea oricărui
conţinut în aproape în orice format(text, imagine grafică, animaţie, muzică) fiind distribuită prin
reţelele fără fir.84

Manuel Castells vede masificarea comunicării ca fiind "o nouă sferă a comunicării, a cărei temelie
este alcătuită din reţele ale calculatorului, iar fiecare emiţător este distribuit pe întreg globul şi
interacţioneză global"( Castells, 2007, p. 249). Tehnologia nu este o simplă unealtă, este un intermediar,
o construcţie socială cu propiile implicaţii şi este asimilată familiar. Cu cât un individ foloseşte

82
Manuel Castells, Communication, Power and Counter-Power in the Network Society, International Journal of
Communication, 1, 2007, pp. 246- 248.

83
Ibidem, p. 247.
84
Ibidem, p. 249.
internetul ca sursă principală de informare, cu atât devine mai mai autonom cu privire la regulile
societăţii şi ale instituţiilor.85

Ascensiunea societăţii- reţea

Conform lui Manuel Castells conceptul societăţii de tip reţea accentuează forma şi organizarea
procesării/ schimbului de informaţie.86 O infrastructură de reţele sociale şi media face ca acest lucru să
fie posibil.

Societatea de reţea poate fi definită ca o formaţiune socială, cu o infrastructură de reţele

sociale şi reţele media ce îşi validează aspectul fundamental de organizare la toate nivelurile
(individual, grup/organizatoric şi din punct de vedere al societăţii.87

Jan Van Dijk compară societatea de tip reţea cu societatea de masă care a precedat-o şi care
continuă de altfel, să co-existe cu societatea reţea. Societatea de masă poate fi definită ca o formaţiune
socială cu o infrastructură de grupuri, organizaţii şi comunităţi (mase) ce îşi modelează aspectul
fundamental de organizare la toate nivelurile. Unităţile de bază ale acestei formaţiuni reprezintă o
varietate de mari colectivităţi de organizare a indivizilor( Dijk, 2006, p. 20).

Manuel Castells respinge conceptul de societate de informaţie deoarece în trecut toate societăţile
au fost bazate pe informaţie. În schimb, acesta propune conceptul de "societate reţea".88 Van Djik
aprofundează alte aspecte precum conflictul şi cooperarea:

"Toate reţelele au îmbinat cooperarea cu competiţia. Comunicarea susţine cooperarea

între oameni într-un context cooperativ, iar specializarea şi împărţirea muncii sunt capabile să
facă o societate mai bogată şi mai puternică. De asemenea, aceasta devine mai stratificată şi mai
inegală. Aceasta inegalitate în societate împreună cu inegalităţile dintre societăţi a produs
întotdeauna competiţie. Reţeaua globală curentă este mondială.. Practic vorbind, nu mai există
nicio societate umană care să fie izolată. Volumul, viteza şi importanţa mesajelor a devenit atât
de mare încât impactul acestora asupra societăţii contemporane este incomparabil cu efectul
sistemelor de comunicare din societăţile antice"( Dijk, 2006, pp. 20- 21),

Acest impact este un motiv de mare importanţă pentru accentuarea conceptului societăţii de reţele.

Reţelele sociale susţinute de reţelele media sunt disponibile la toate nivelurile şi la toate
subsitemele societăţii.89 Conform lui Jan Van Dijk se pot diferenţia patru niveluri. Acestea sunt
reprezentate în figura 1.3, ce arată prima imagine a conceptului abstract al societăţii de reţele.

85
Ibidem, p. 249.
86
Jan Van Dijk, The Network Society, Social Aspects of New Media, Sage Publication, London, 2006, p. 20.
87
Ibidem, p. 20.
88
Ibidem, p. 21.
 Primul nivel corespunde corespunde simţului practic al colaborării în reţea : indivizi ce crează
legături cu membrii familiei, prieteni, cunoştinţe şi colegi. În prezent, acest nivel este susţinut şi
intensificat de creşterea reţelelor media ce aparţin internetului (e-mail) şi mobilului sau telefoniei
fixe.90

Fig. 1.3. Legătura dintre reţele apud Jan Van Dijk.

Cel de-al doilea nivel este acela al relaţiilor organizaţionale de grup. Indivizii crează tot felul de
grupări sau de agenţii colective, unele din ele fiind temporare şi detaşate, iar altele fiind permanente şi
fixe (van Dijk, 2007, p. 26). Toate grupările contemporare dispun de nişe de comunicare reprezentate
de reţelele de telecomunicaţii şi cele de calculatoare.

Acestea tind sa se detaşeze de structurile grupului fix şi de cele organizaţionale pentru că

acestea validează organizarea virtuală la orice scară. Din punct de vedere intern, multe
organizaţii au devenit organizaţii de reţea de echipe şi proiecte intependente. Din punct de
vedere extern, acestea pot deveni organizaţii virtuale ce sunt mai mult sau mai puţin
independente de condiţiile spaţiale, temporare sau fizice aşa cum aceste condiţii sunt înlocuite
de reţele de tehnologie informativă şi comunicativă .91

89
Ibidem, p. 25.
90
Ibidem, p.26.
91
Ibidem, p. 26.
Conform teoriei lui Jan Van Dijk, cel de-al treilea nivel este cel al relaţiilor societale. Indivizii, grupurile,
organzaţiile formează o societate ce este construită pe bază de reţelele media şi acest lucru este valabil
pentru toate subsistemele societăţii.92 Se foloseşte din ce în ce mai mult fraza "economie de reţea",
sintagmă care este uneori numită "noua economie".

În politică, se vorbeşte despre un caracter al reţelei. Din punct de vedere intern, acest caracter
face legătura cu corpurile şi instituţiile guvernului şi ale administraţiei publice la orice nivel. Din punct
de vedere extern, acesta menţine relaţii puternice cu organizaţiile de cetăţeni şi cu instituţiile publice
semi-autonome sau privatizate.93

În sfera culturală, internetul a creat o vastă structură de surse şi artefacte “hyperlink” ce ţin de
activitatea umană . Infrastructura societală a relaţiilor interpersonale şi de grup a fost intensificată de
legături puternice între reţele sociale şi reţele de telecomunicaţie, utilizând email-ul sau telefonia
mobilă sau fixă.94

Ultimul nivel este cel ce ţine de relaţiile globale în sistemul lumii societăţilor şi a organizaţiilor
internaţionale . Jan Van Dijk vorbeşte despre o eră a reţelei globale creată prin dezvoltarea relaţiilor
interne şi printr-o extensie proporţionată de organizaţie. Amândouă fiind puternic susţinute de difuzări
internaţionale, colaborări în reţea ale telecomunicaţiilor şi ale computerului.95

În accepţiunea lui Jan Van Dijk creşterea curentă a reţelelor de informaţie şi comunicare este
rezultatul evoluţiei reţelei globale. Explicaţiile sociale accentuează nevoia socială şi oportunitatea
creării şi folosirii reţelelor la toate nivelurile.96 La nivelul individului, suntem martori la creşterea
colaborării în reţea ca fiind o metodă clară şi din ce în ce mai sistematică, metoda de a face contacte şi
de a îmbunătăţi relaţiile sociale.97

Conceptul de individualizare a reţelei este folosit de Jan Van Dijk pentru a descrie acest fenomen.
Folosirea colaborării în reţea este o nevoie socială evidentă într-o societate individualizată. Reţelele pot
fi văzute ca fiind echivalente ale individualizării. La nivelul organizaţiilor, corporaţiile şi instituţiile nu
mai lucrează singure. Acestea au devenit o parte dintr-o largă divizare a muncii (Dijk, 2007, p. 29). Din
ce în ce mai mult, aceasta divizare este organizată în reţele de cooperare a organizaţiilor.

92
Ibidem, p. 26.
93
Ibidem, p. 27.
94 Wellman, Barry ,Computer Networks As Social Networks, Science, 2001, p. 293.

95
Ibidem, p. 27.
96
Ibidem, p. 29.
97
Ibidem, p. 29.
 Structurile interne tradiţionale ale organizaţiilor sunt fărâmiţate, iar acestora li se adaugă
structurile externe de comunicare. Dobândind noi combinaţii de comunicare internă şi externă
acestea sunt mult mai bine echipate pentru a se adapta la un mediu schimbător. 98

Conform lui Jan Van Dijk reţelele cauzează o restructurare comprehensivă în societate la scară
largă. Acestea întrerup vechi moduri de organizare întrucât ajută organizaţiile în căutarea lor de noi
niveluri, noi pieţe, şi noi căi de a conduce şi de a controla. Fac legatura cu procesele extinderilor sau
diminuărilor ierarhice ce au loc simultan în societatea modernă. Pe de-o parte acestea susţin
globalizarea şi socializarea, iar pe de altă parte, localizarea şi individualizarea.99

Dezvoltarea ca producţie de spaţii

În accepţiunea lui Castells spaţiul este extensia societăţii.100 "De vreme ce societăţile noastre
suferă transformări structurale, o ipoteza rezonabilă este că noile forme şi procese spaţiale ies în evidenţă
în mod obişnuit".101 Spaţiul nu este o reflectare a societăţii, ci expresia acesteia. Cu alte cuvinte nu este o
fotocopie a societăţii, ci societatea în sine. Formele şi procesele spaţiale sunt formate de mişcarea
structurii sociale generale.102

În această mişcare sunt incluse orientări contradictorii obţinute din conflicte şi strategii ce au
loc între participanţii sociali ce îşi expun interesele şi valorile. Procesele sociale influenţează
spaţiul acţionând pe baza construcţiei mediului moştenit de la structuri socio-spaţiale
anterioare"103.

În cartea sa, The Condition of Postmodernity, David Harvey afirmă că “dintr-o perspectivă
materialistă, am putea susţine concepţiile obiective legate de timp şi spaţiu ca fiind create în mod
necesar prin practici şi procese materiale ce servesc la reproducerea vieţii sociale “. 104

Societatea noastră este aşadar construită în jurul producţiilor: producţii de capital, de informaţie,
tehnologie, interacţiune organizaţională, imagine, sunet, şi simboluri.105 Producţiile nu sunt doar un
element din organizarea socială : acestea reprezintă noţiunea de proces ce ne domină viaţa economică,
politică şi simbolică (Castells, 2010). În acest caz, suportul material al proceselor dominante din
societate este asamblarea elementelor ce suportă aceste producţii, şi fac posibilă articularea acestora în
acelaşi timp.

98
Ibidem, p. 30.
99
Ibidem, p. 30.
100
Manuel, Castells, The Rise of the Network, The Space Of Flows, United Kingdom, 2010, p. 440
101
Ibidem, p. 441
102
Ibidem, p. 441.
103
Ibidem, p. 441.
104
Ibidem, p. 441.
105
Ibidem, p. 441.
 Conceptul de “producţie de spaţiu” este dezvoltat de un număr important de autori.

Michel Foucault s-a axat asupra alterităţii, a "celelaltor spații", [3], în "era spațiului" acesta fiind un
“spatial turn” datorat valorii transdisciplinare a conceptului de spaţiu în înţelegerea fenomenelor
contemporane. Valoarea textului lui Henri Lefebvre "La production de l'espace" a furnizat elemente
pentru o linie neo-marxistă spațială ilustrată de David Harvey, Manuel Castells, Edward Soja, și alții
care se întemeiază pe un anume determinism structural, capitalist sau si determinat de procesul de
urbanizare în expansiune(Soja) sau-şi tehnologic.(Castells) tendinţele relevate de ei fiind producţia
globală de spații și omogenizarea spațiului. Aceste contribuţii se confruntă cu concepțiile
reprezentanţilor teoriilor acțiunii, care subliniază importanța introducerii unei extensii corporale în
percepția spațiilor şi chiar dacă aceste construcţii sunt în mod obișnuit constructii prestabilite, ele
sunt percepute subiectiv. Un exemplu în acest sens este teoria spațiului la sociologul german Martina
Lőw. Alte abordări decurg din discursul post-colonialist - geograful britanic Doreen Massey și
sociologul german Helmuth Berking- care spre deosebire de conceptele neo-marxiste de spaţiu unificat
de capital sau tehnologie, subliniază caracterul eterogen de contexte locale și locul acestei eterogenii
în agregarea cunoștințelor noastre despre lume.

În ontologia reţelelor primul strat al spaţiului de producţii este constituit dintr-un circuit de
schimburi electronice (dispozitive bazate pe micro-electronică, telecomuncaţii, procesarea
computerului, sisteme de radiodifuzare, şi transport de mare viteză – de asemenea bazat pe tehnologii
de informaţie) ce împreună formează baza materială pentru procesele ce sunt cruciale din punct de
vedere strategic în societatea de tip reţea". 106

Reţeaua de comunicare este configurarea spaţială fundamentală : locurile nu dispar, însă logica
şi întelesul acestora devin parte din reţea. Infrastructura tehnologică ce construieşte reţeaua, defineşte
noul spaţiu, aşa cum căile ferate defineau regiunile economice şi pieţele naţionale în economia
industrială ; regulile instituţionalizate ale cetăţeniei defineau oraşele în originile comerciale ale
capitalismului şi democraţiei. Aceasta infrastructură tehnologică este însăşi expresia de reţea de
producţii a cărei arhitectură şi conţinut este determinată de putere".107

Cel de-al doilea strat alpoducţiei de spaţiu ca spaţiu de producţii este constituit din noduri şi
puncte centrale. Spaţiul de producţii nu este fără loc, cu toate că structura sa logică este. Acesta este
bazat pe o reţea electronică, însă aceasta reţea face legatura cu anumite locuri, ce au caracteristici
sociale, culturale, fizice şi funcţionale bine definite.108

106
Ibidem, p. 442.
107
Ibidem, p. 443.
108
Ibidem, p. 443.
 Unele locuri sunt agenţi de agregare şi schimb între reţele , în acest fel punctele centrale de
comunicare joacă un rol de coordonare pentru interacţiunea tuturor elementelor integrate în reţea. Alte
locuri sunt nodurile reţelei ; adică, locaţia funcţiilor importante din punct de vedere strategic ce
constituie o serie de activităţi şi organizaţii bazate pe spaţiul localizat în jurul unei funcţii cheie în
reţea.109

Nodurile şi punctele centrale sunt organizate ierarhic potrivit greutăţii relative a acestora în
reţea. Caracteristicile nodurilor depind de tipul de funcţii efectuate de o anumită reţea. Cel mai simplu
de vizualizat un tip de reţea ce reprezintă spaţiul de producţii este reţeaua constituită prin sistemele de
luare a unei decizii ce aparţin economiei globale, mai ales acelea referitoare la sistemul financiar.110

În analiza oraşului global, Castells abordează spaţiului ca fiind mai degrabă un proces decât
un loc.

În afară de marile oraşe globale, alte economii continentale, naţionale şi regionale au propriile
lor noduri ce se conectează la reţeaua globală. Fiecare dintre aceste noduri necesită o infrastructură
tehnologică adecvată, un sistem de firme subordonate ce asigură servicii de suport, o piaţa de
muncă specializată, şi sistemele de servicii impuse de forţa de muncă profesională.

Cel de-al treilea strat important ce ţine de spaţiul de producţii se referă la organizarea spaţială
a elitelor dominante, manageriale ce exercită funcţiile direcţionale în jurul cărora un astfel de spaţiu
este articulat.111

Teoria spaţiului de producţii începe de la presupunerea implicită că societăţile sunt organizate

asimetric în jurul intereselor dominante specifice fiecărei structuri sociale.112 Spaţiul de producţii nu
este singura logică spaţială din societăţile noastre. Este, totuşi, logica spaţială dominantă deoarece este
logică intereselor/funcţiilor dominante din societatea noastră. Însă o asemenea dominaţie nu este pur
fundamentală. Este hotarată, concepută, decisă şi implementată de participanţii sociali.113

Conform lui Castells, elita tehnocratică, financiară şi managerială ce ocupă poziţiile de vârf în
societate are cerinţe spaţiale în ceea ce priveşte suportul material/spaţial al intereselor şi practicilor
acestora.114Manifestarea spaţială a elitei informaţionale constituie o altă dimensiune fundamentală a
spaţiului de producţii. Forma esenţială de dominaţie în societate este bazată pe capacitatea
organizaţională a elitei dominante ce merge mână în mână cu capacitatea sa de a dezorganiza acele
grupuri din societate care nu se încadrează în această logică, iar acestea chiar dacă îşi constituie o
109
Ibidem, p. 443.
110
Ibidem, p. 443.
111
Ibidem, p. 445.
112
Ibidem, p. 445.
113
Ibidem, p. 445.
114
Ibidem, p. 445.
majoritate numerică, îşi văd interesele parţial reprezentate doar în cadrul îndeplinirii intereselor
dominante. Astfel, agregarea sau diferenţierea elitelor, segmentarea şi polarizarea opiniei par să fie
mecanisme gemene de dominaţie socială în societate.

Spaţiul joacă un rol fundamental în acest mecanism. Elitele sunt cosmopolitane, oamenii sunt
locali. Spaţiul puterii este proiectat de-a lungul lumii, în timp ce viaţa şi experienţa oamenilor este
înrădacinată în “locuri”, în limbă, cultura şi istoria lor. Cu cât o organizare socială este bazată pe
producţiile istorice, înlocuind logica oricărui loc specific, cu atât logica puterii globale scapă controlul
socio-politic al societăţilor locale/naţionale cu specific istoric. 115

Principalele procese dominante din societate sunt articulate în reţele ce fac legatura cu diferite
locuri şi alocă fiecăruia un rol şi o anumită încărcătură într-o ierarhie de generare a averii, procesare a
informaţiei şi construirea puterii ce în cele din urma condiţionează soarta fiecărei locaţii.Elitele trebuie
să devină în mod clar diferite faţă de populaţie, în acest fel evitându-se înfiltrarea excesivă a
reprezentanţilor politici în lumea interioară a luării deciziilor.116

Sistemului global de comunicare

Sistemul este o reţea globală de corporaţii multi-media, iar procesele de globalizare, digitizare,
creare de reţele, au dus la apariţia unor noi forme de organizare, de producţie, de distribuţie prin care
aceste organizaţii multi-naţionale media operează.117

Reţeaua globală a organizaţiilor mass-media este o vastă şi complexă entitate constituită de

nenumăraţi jucători.118 Schema următoare elaborată de autori surprinde faptul că aceste corporaţii
rămân înrădacinate în Vest, exact aşa cum majoritatea organizaţiilor media se axează pe regional şi
local.

Cu toate acestea, actorii locali şi regionali importă în mod activ şi/sau re-însuşindu-şi produse şi
formate străine în timp ce organizaţiile media transnaţionale şi corporative îndeamnă partenerii locali
să furnizeze conţinut individualizat publicului.119 Deşi capitalul şi producţia sunt globalizate, conţinutul
media tinde să incorporeze mărci ale culturilor locale şi diversităţii publicului ţintă. 120 Astfel
globalizarea şi diversificarea lucrează împreună fiind intercolerate. Dacă resursele producţiei globale

115
Ibidem, p. 446.
116
Ibidem, p. 446.
117
Amalia H. Arsenault, Manuel Castells, The Structure and Dynamics of Global Multi-Media Bussiness Networks,
International Journal of Communication, 2, 2008, p. 707.
118
Ibideam, p. 707.
119
Ibidem, p. 708.
120
Ibidem, p. 708.
media sunt concentrate într-un centru, fluxurile pendulează între centru şi pieţe derivate, iar accesul
producătorilor depinde de abilitatea acestora de a-şi localiza conţinutul şi de a se conecta la canale de
distribuţie naţionale şi locale.

Capitalul este global, identităţile sunt locale. Aşadar, globalizarea şi diversificarea consolidează
împreună formarea unei reţele globale de afaceri media , a cărei temelie este formată dintr-un anumit
număr de societăţi conglomerate multi-naţionale".121 Conform studiului „The Structure and Dynamics
of Global Multi-Media Business Networks”, acest proces se complică prin introducerea noilor pieţe
media, a dereglementării, a răspândirii noilor platforme de producţie, a digitizării informaţiei, şi a
convergenţei corespunzatoare internetului.

Fig 1. 5. Logica sistemului global media conform lui Manuel Castells(2008)

Coordonatele dezvoltării sistemului global de comunicare sunt dereglementarea, efectelor corporative,

şi digitizarea (Arsenault, Castells,2008):

Înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului în 1995 şi influenţele pentru privatizarea mediei

de Fondul Monetar Internaţional (FMI), şi alte organizaţii normativ internaţionale au ajutat la
denaţionalizarea proceselor producţiei media şi a distribuirii lor în reţea. Reţelele globale şi

121
Ibidem, p. 708.
 locale profită de o comunicare mai bogată, mai diversificată, mai interactivă oferită de revoluţia
tehnologică şi de apariţia unei culturi digitale".122

Bernard Mieges a surprins acest ţesut printr-un enunţ paradoxal care trimite la arhetipurile
mitice- societatea cucerită de comunicare(2000). Indivizii şi societatea sunt nu doar resurse ale
comunicării ci şi resurse ale afacerilor cu informaţie şi comunicare.Virilio vorbeşte despre o
implozie a societăţii în reţelele de comunicare. Unde este adevărul?

Potrivit lui Castells media acţionează conform logicii afacerilor indiferent de statutul legal al
acestora.

Pentru a face un profit în numele acţionarilor, acestea depind de agenţii de publicitate, de

sponsori şi de taxele de licenţe. Există unele grupuri izolate ce aparţin serviciului public
independent (de ex. BBC-ul Regatului Unit, TVE-ul Spaniei, RAI-ul Italiei şi SABC-ul Africii de
Sud etc). Cu toate acestea, multe dintre aceste posturi îşi comercializează părţi din funcţiunea
acestora pentru a-şi menţine audienţa în faţa competiţiei în creştere din sectorul privat. Multe
posturile publice cum ar fi BBC-ul şi SABC din Africa de Sud au lansat ”arme” corporative pentru
profit pentru a-şi finanţa propriile iniţiative publice. Efectul corporativ nu este limitat la posturi
de serviciu public. 123

Chadha şi Kavoori au confirmat prin acte cum că procesul de dereglementare a dus la o „pluralitate
numerică” a programării comerciale, decât la o diversitate autentică a conţinutului în ţări dincolo de
continentul asiatic.124 Chiar şi în ţări ce menţin un grad de protecţie a pieţii cum ar fi China, operaţiunile
media controlate de stat avansează de la un model orientat spre propagandă la un model corporativ ce
se axează pe audienţă.125

Castells consideră că în timp ce internetul este o reţea autonomă de comunicare locală/globală,

coporaţiile private şi publice deţin de asemenea infrastructura acestuia, şi cele mai populare spaţii
sociale şi site-uri web devin rapid un segment de afacere multimedia.

122
Ibidem, pp. 708-709.
123
Ibidem, p. 709.
124
Chadha, K., & Kavoori, A. (2000). Media imperialism revisited: Some findings from the Asian case. Media, Culture, &
Society, 22, 415-432.
125
Ibidem, p. 709.
Fig. 1.6. Dinamica reţelei globale British Broadcating Corporation.

Regimul marilor companii media nu poate fi separat de regimul marilor actori de internet. Toate
aceste afaceri – fie că sunt locale, regionale sau globale – caută strategii corporative optime ce
beneficiază de potenţialul creat de ponderile decalate dintre comunicarea în masă şi reţelele de
masificare a comunicării.126

În studiul “ The Structure and Dynamics of Global Multi-Media Bussiness Networks”, Castells
spune că conglomeratele media, multi-naţionalele şi companiile digitale/de internet diversificat

(Google, Yahoo !, Microsoft, şi Apple) au elaborat strategii pentru a se asigura că mediul internetului
web 2.0 mai mult întăreşte decât să slăbească configuraţiile existente de putere.127

Digitizarea comunicării a determinat difuzarea unui sistem media integrat din punct de vedere
tehnologic unde produsele şi procesele sunt elaborate pe mai multe platforme, ce susţin o diversitate
de noţiuni şi conţinuturi media în cadrul aceleiaşi reţele de comunicare locală/globală.128

Autorul descrie masificarea comunicării prin:

126
Amalia H. Arsenault, Manuel Castells, The Structure and Dynamics of Global Multi-Media Bussiness Networks,
International Journal of Communication, 2, 2008, p. 710.
127
Ibidem, p. 710.
128
Ibidem, p. 710.
 a) procesele
de comunicare ce au loc în reţelele de comunicare globală, incluzând schimbul multimodal de
mesaje şi documente interactive multiforme în ambele sensuri într-un anumit timp.129
b) Prin
masificarea comunicării, indivizii generează propriul conţinut, aleg platforma pentru
emisie, şi joacă un rol activ în formarea procesului de recepţionare.

Media globală şi configurarea termenului de afacere media

Termenul “global media” (media globală) este folosit de obicei pentru a descrie corporaţiile multi-
media cu cele mai mari profituri şi cu cele mai diversificate proprietăţi în diferite regiuni şi ţări din jurul
lumii.130 Configuraţia de bază a mass-media globală cuprinde patru tendinţe majore interdependente:131

1. dreptul de propietate care este tot mai concentrat;

2. conglomeratele mass-media sunt în măsură să ofere o mulţime de produse pe diverse
platforme;
3. circulaţia diverselor produse media în cadrul platformelor încurajeză segmentare şi
segmentarea publicului, în scopul de a maximiza veniturile din publicitate;
4. reţelele interne mass-media au capacitatea de a realiza economii optime;
Digitalizarea şi globalizarea permit conglomeratelor multi-media controlul asupra unei largi
game de platforme de livrare. Companiile mass-media din întreaga lume sunt legate între ele printr-o
reţea densă de parteneriate, încrucişate de diferite investiţii.

Figura 1.5 oferă o reprezentare a parteneriatelor cheie şi a investiţiilor încrucişate dintre media
globală dominantă si diversele companii de internet. National Amusements, compania „familie” ce
aparţine Summer Redstone, menţine o miză de control de 80% în CBS şi în Viacom. NBC Universal şi
News Corp, deţin la comun furnizorul de conţinut online Hulu.com, lansat în 2007 ca rival al Youtube-
ului ce aparţine companiei Google (Arsenault, Castells, 2008). AOL ce ţine de compania Time Warner,
MSN-ul Microsoft-ului, Myspace şi Yahoo ! ce aparţine News Corp, oferă distribuţie pentru platforma
Hulu. În 2007, Google a semnat un contract de 900 milioane $ pentru a oferi livrarea de reclamă pentru
site-ul social de colaborare în reţea MySpace. Conglomerate multi-media concurează şi complotează în
mod simultan pe o bază potrivit nevoilor acestora".132

Conform studiului elaborat de Arsenault şi Castells, capacitatea acestor giganţi media de a negocia
întelegeri favorabile unii cu alţii şi cu alte afaceri media cheie depinde de abilitatea acestora de a aduna

129
Ibidem, p. 710.
130
Ibidem, p. 711.
131
Ibidem, p. 711.
132
Ibidem, p. 714.
în cantităţi mari proprietăţi media diversificate prin intermediul parteneriatelor, a investiţiilor sau a
achiziţionării directe.133

Potrivit lui Castells conţinutul celor mai mari organizaţii media este distribuit prin intermediul
platformelor, care sunt deţinute în mare parte de aceste organizaţii. Figura de mai jos prezintă toate
firmele care sunt integrate pe verticală. Spre exemplu, Time Warner controlează Ewarner Brothers, ce
răspunde pentru 10% din producţia globală de film şi televiziune .

Time Warner deţine cel mai mare administrator al cabului TV din Statele Unite, 47 de canale prin
cablu regionale şi internaţionale, şi platforma de internet AOL asupra cărora aceste producţii sunt
distribuite. News Corp deţine 47 de posturi TV din Statele Unite, platforma de comunicare socială în
reţeaua MySpace, are interese în producţia de platforme prin satelit în cinci continente, controlează
studiourile 20th Century Fox şi Home Entertainment, şi menţine numeroase canale TV regionale".134
Organizaţiile media se mută pe internet, în timp ce companiile de internet crează parteneriate cu
organizaţiile media şi investesc în funcţionalitate video şi audio.

Fig. 1. 7. Proprietăţile celor mai mari conglomerate multi-media(Castells, 2007)

133
Ibidem, p. 714.
134
Ibidem, p. 716.
 Organizaţii digitale cum ar fi Google, Yahoo !, Microsoft şi Apple au progresat în a concura cu
conglomeratele multi-media pentru a accesa audienţe offline şi on-line.135

Crearea canalului de ştiri MSNBC lansat ca o societate pe acţiuni la comun a Microsoft-ului şi

NBC-ului în 1996, a fost primul punct de referinţă al acestui obicei.. În octombrie 2006, Google a
achiziţionat site-ul Youtube pentru videoclipuri în valoare de 1.65 miliarde $. În acelaşi an,
Apple a lansat AppleTV, un dipozitiv ce face conţinutul online media digital (inclusiv video-uri
de pe Youtube) să fie accesibile prin seturi TV tradiţionale.136 Iar în 2007, Google a iniţiat un
parteneriat cu Panasonic pentru a lansa un set de televiziune cu definiţie înaltă/high definition
(HDTV) ce a difuzat programe de televiziune tradiţională şi cu conţinut de pe internet".137

Convergenţa culturii şi divergenţa platformelor a creat noi oportunităţi pentru corporaţiile media
deoarece conţinutul care are succes în cadrul unei platforme poate fi distribuit către alte platforme. 138
Organizaţiile media îşi pot maximaliza profitul de publicitate dezvoltându-şi potenţialele audienţe şi
mutând conţinutul în platformele de distribuţie. Barierele tradiţionale dintre companiile media “vechi”
şi “noi” dispar deoarece corporaţiile caută să îşi diversifice portofoliile. Digitizarea în toate formele
comunicării denotă că barierele dintre reţelele mobile, media şi internet scad în mod necontenit. 139

1. NETWORK( REŢEA) Reţeaua este un ansamblu de noduri

interconectate între ele.140

2. NETWORK SOCIETY (SOCIETATE DE TIP Structură socială alcătuită din reţele

REŢEA) alimentate de informaţii pe baza de
microelectronice şi de tehnologii de
comunicare.141

3. MASIFICAREA COMUNICĂRII Atinge în mod potenţial un public global prin

reţelele în care fiecare calculator poate
împărţi în mod egal datele şi resursele cu
oricare altul şi prin conexiunea la internet.
Acesta este multimodal, din cauza digitizării
conţinutului şi software-ului social avansat

135
Ibidem, p. 717.
136
Ibidem, p. 716.
137
Ibidem, p. 716.
138
Ibidem, p. 717.
139
Ibidem, p. 718.
140
Manuel Castells, The Network Society A Cross-cultural Perspective, Edward Elgar Publishing, Inc., 2004, p. 3.
141
Ibidem, p. 3.
 (Castells, 2007, p. 249).

4. PUTERE Capacitatea unui participant social de a-şi

impune dorinţa asupra altui/altor actori
sociali ( Castells, 2007, p. 239).

5. TEHNOLOGIE Utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice pentru a

fixa proceduri în scopul eficienţei într-o
manieră reproductibilă. Aceasta evoluează
prin interacţionarea cu alte dimensiuni ale
societăţii, însă are propria dinamică, legată
de condiţiile descoperirii ştiinţifice, inovaţiei
tehnologice, şi aplicării şi difuzării abundente
în societate (Castells, 2004, p. 8).

6. INFORMAŢIONALISM Tipar tehnologic bazat pe sporirea capacităţii

umane de a procesa informaţia şi de a face
posibilă comunicarea prin revoluţiile în
microelectronice, software şi inginerie
genetică (Castells, 2004, p. 8).

7. CONTRA-PUTERE Capacitatea participanţilor sociali de a

provoca şi de a schimba relaţiile de putere
instituţionalizate în societate (Castells, 2007,
p. 239).

8. GLOBAL MEDIA Termenul de ”global media” descrie

corporaţii multi-media cu venituri enorme,
diversificate în mai multe regiuni şi ţări din
întreaga lume (Arsenault, Castells, 2007, p.
711).

9. SOFTWARE Sistem de programe pentru computere și

proceduri de aplicare a lor furnizate o dată cu
computerul sau alcătuite de utilizator.142

10. SOCIAL MEDIA Media de tip social include tehnologii bazate

142
http://www.webdex.ro/online/dictionar/software
 pe reţeaua web şi pe cea mobilă ce sunt
utilizate pentru a trece de la comunicare la
dialog interactiv în cadrul organizaţiilor,
comunităţilor şi a indivizilor. Andreas Kaplan
şi Michael Haenlein definesc social media ca
fiind “un grup de aplicaţii pe internet ce se
dezvoltă datorită fundaţiilor ideologice şi
tehnologice ale web-ului 2.0 şi ce permit
crearea şi schimbul conţinutului generat de
utilizator”. 143

11. NEW MEDIA Termenul “noua media”, folosit în studiile

media, a apărut în cea de-a doua parte a
secolului XX şi se referă la accesarea la cerere
a conţinutului oricând, oriunde, de pe orice
dispozitiv digital, şi ca un feedback interactiv
al utilizatorilor, la participarea creativă şi la
formarea comunităţilor în jurul conţinutului
media. O altă promisiune importantă a noii
media este “democratizarea” creaţiei,
publicaţiei, distribuţiei, şi consumului
conţinutului media. Un alt aspect al noii
media este generarea noului conţinut
nesistematizat în timp real.144

12. GLOBALIZARE Termenul întrebuințat pentru a descrie un

proces multicauzal care are drept rezultat
faptul că evenimente care au loc într-o parte
a globului au repercusiuni din ce în ce mai
ample asupra societăților și problemelor din
alte părți ale globului.145

143
http://en.wikipedia.org/wiki/Social_media
144
http://en.wikipedia.org/wiki/New_media
145
http://ro.wikipedia.org/wiki/Globalizare
13. SPACE FLOW Organizarea materială a practicilor sociale de
multiplexitate ce funcţionează prin
intermediul producţiilor digitale (Castells,
2010, p. 442).

14. MULTIMEDIA Termenul multimedia reprezintă media şi

conţinutul ce foloseşte combinaţii de diferite
forme de conţinut. Acest termen este utilizat
în comparaţie cu media ce foloseşte numai
display elemetar de computer, cum ar fi doar
text sau forme tradiţionale de material
printat sau făcut manual. Multimedia include
o combinaţie de text, audio, imagini statice,
animaţie, sau forme de conţinut interactive.
De obicei este înregistrată, prezentată sau
accesată de dispozitive de procesare a
conţinutului de informaţie, aşa cum sunt
dispozitivele computerizate şi electronice,
însă poate de asemenea să facă parte dintr-o
interpretare live.146

15. CYBERSPACE Termenul "cyberspace" reprezintă reţeaua

globală de infrastructuri interdependente de
tehnologie a informaţiei, reţelele de
telecomunicaţii şi sisteme de prelucrare pe
calculator.147

16. ARHITECTURĂ DIGITALĂ Utilizează modelarea computerizată,

programarea, simularea şi crearea fie de
imagini virtuale, fie de structuri fizice.148

O lectură recurentă a proceselor de comunicare

146
http://en.wikipedia.org/wiki/Multimedia
147
http://en.wikipedia.org/wiki/Cyberspace
148
http://en.wikipedia.org/wiki/Digital_architecture
 În cazul reţelelor eficienţa comunicarii este determinată de relaţia dintre apel [în sensul
modelului Schulz von Thun] şi viteză, în locul motivării diferenţiale a majorităţii esenţială.] în
cazul formării interesului general şi logicii acţiunii colective( Buchanan, 1965). Aşadar ea va fi
analizată ca utilitate tehnică de pivotare a imaginii pe o piaţă marcată de abundenţa de
informaţii şi idei similare, cât şi economic, în acest sens fiind un mijloc de maximizare a
audienţei. Spectacularul implică o funcţie de coordonare, o aliniere a proceselor de comunicare
şi a mecanismelor de formare a opiniei publice în condiţiile sistemului de flux editorial.

Convergenţele şi intermedializarea ca pattern comunicaţional traversează egal politica şi

societatea marcând linii combatante şi teritorii controlate de imagini şi branduri în termeni de
preferinţă şi audienţă, cu mijloace care surclasează sistemul pluralist al reprezentării şi
identificării, uzând de resursele şi legitimitatea contraculturii: a)colecţia de „texte, genuri,
formate comerciale, b) „gramaticile recunoaşterii sociale„ legate de posesie (must have),
transformarea imaginii personale, etc, c) experienţe vicariale (a trăi intens, a străluci, a reuşi,
etc.), d)categoriile de indentificare, entelehiile, dintre care entelehia tineretului[Manheim, cit.
de Seca] e) incarnarea de catre o clasă de agenţi - de la intelectuali publici, la realizatori,
producători a adevarului sau a unui anumite tedinţe şi f) seturi de imagini iconice, acestea fiind
considerate de Canetti „cristale de masă”, iar de Seca „oglinzi semiotizate” ale înregistrării
simbolice şi „ocupării” spaţiului de identificare, sau-si construcţie a sensului, stilului de viata si
consum (Seca, in Ferreol, 2008).

Studiu de caz

Sustenabilitatea comunitară societatea –reţea Platformele de comunicare on line în

limba română

Trăim într-o lume globalizată, în care graniţele par să aibă o importanţă din ce în ce mai
redusă, fapt ce determină atât o multiplicare a oportunităţilor de mişcare, cât şi a riscului.
Determinaţi de diferite motive (muncă, studii, căsătorie şi întregirea familiei, carieră
profesională etc.), în ultimul deceniu cetăţenii statelor emergente au ales să plece, în număr
mare, temporar sau definitiv, în ţările dezvoltate din Uniunea Europeană. Precaritatea socio-
economică a unor categorii largi de populaţie, persistenţa decalajului economic faţă de state,
regiuni şi pieţe dezvoltate din UE, diferenţele în dezvoltarea diverselor zone la nivelul
teritoriului naţional, ca şi dificultatea de a găsi locuri de muncă în specializare în cazul
absolvenţilor din învăţământul superior, au redus expectanţele în ce priveşte şansele de câştig
şi carieră în România. Numai în 2010, potrivit datelor centralizate de Banca Mondială 2,77
milioane de români (13,1% din populatie) au emigrat în Italia, Spania, Ungaria, Israel, SUA,
Germania, Canada, Austria, Franta si Marea Britanie(Ziare.ro, post 1 nov.2010). Acest rezultat
final al tranziţiei nu coincide cu o relansare sau măcar cu o depăşire a perioadei liminale, de
confuzie resimţită la scara unei societăţi. Pentru cei plecaţi pe fondul crizei globale – financiare,
economice, politice şi sociale – asimetria raportului intercultural alimentează tensiunea în
creştere resimţită în viaţa cotidiană accentuată de politizarea diferenţei culturale în discursul
mediatic. Românii, atât cei din ţară cât şi cei din afara ţării se confruntă cu o prelungire şi o
diversificare a tipurilor de liminalitate, de la instabilitate politică, confuzie intelectuală şi
liminalitate incorporată în structuri la deprecieri fără precedent a imaginii românilor în
străinătate (despre sensurile conceptului de liminalitate înThomassen, 2009).

Ulrich Beck afirmă un lucru tulburător prin simplitate. Conştientizarea riscului creează
comunitatea, în diverse forme de manifestare (Beck, 2000, p.50-1). Dar latenţa lui? Provocarea
spaţială şi utilizările pe scară largă ale noilor tehnologii de comunicare ridică probleme de
încadrare conceptuală inter şi transdisciplinară şi reprezintă un test pentru relevanţa
explicativă a instrumentelor de cercetare. Condiţia pentru a înţelege şi explica aceste procese
este de a construi metodologic puntea dintre procesele micro şi cele macro pe baza observării
mediului de comunicare generat de reţele delocalizate.

În ce mod imigranţii români dezvoltă marcaje ale construcţiei de sens ca producţie de ‘we-
worlds’ în spaţiul digital?

Această modalizare are implicaţii atât pentru antropologia comunităţilor de migraţie cât şi
pentru o sociologie a limbii. În ce mod interacţiunile actor/ reţele delocalizate se stabilizează şi
intensifică prin utilizările mesajelor în limba română pentru a vorbi de o tipicalizare
(instituţionalizare)? Ce rol are identificarea culturală în aceste procese şi cum pot fi evaluate
continuitatea, conectarea, convergenţa ca proprietăţi ale spaţiului cultural, respectiv
proprietăţi topologice?

Cercetarea realizată în 2011 şi-a propus să definească obiectul de studiu printr-o nuanţare
metodologică a relaţiei dintre cultură ca multiplicitate vs binaritate (biunivocitate) în sensul
definit de Deleuze şi Guattary în Milles Plateaux (1987) în legătură cu analogia carte-gândire-
lume, pe de o parte şi comunitate, concept definit de Ulrich Beck în The Brave New World of
Work (2000) ca o reacţie a indivizilor la conştientizarea unui risc.
Importanţa ştiinţifică a temei este ancorată interdisciplinar şi argumentată în psihologia
dezvoltării şi antropologia culturală care atribuie limbii materne şi culturii statut de concepte
cheie ale ecologiei umane (Worthmann, 1994, Super& Harkness, 1986, 1992, 1999, 2002,
Weisner, 2002).

Limba şi cultura sunt factori de organizare a mediului social, având o regularitate sistematică;
ele oferă multiple posibilităţi de învăţare şi de re-aranjare a elementelor (settings) într-o formă
adecvată pentru a răspunde provocărilor şi presiunilor factorilor externi. Percepţia timpului ca
angajament de acţiune, comunicarea emoţiilor, grija pentru ceilalţi, valoarea autonomiei
personale, sunt transmise ca elemente cheie ale sistemelor de sens. Conceptul de ‘redundanţă
contemporană’ (contemporary redundancy) explică modul în care limbajul şi cultura
conectează diverse componente ale micro-nişei familiale şi comunitare cu un context cultural
mai larg, integrându-le unei dinamici intergeneraţionale şi spaţiale.

O altă dimensiune a fenomenului studiat este interacţiunea digitală dintre actori şi reţele
extinse, delocalizate, pe care am abordat-o prin conceptul de comunicare - acţiune înglobând
ideea de ‘model de bună practică’ cât şi cea de ‘agent multiplicator’, teoria legăturii slabe
(Granovetter, 1973, 1986) cu sensul de legătură informală tipicalizată, de ex. legătura dintre
cineva care cumpără ziarul zilnic şi vânzătorul de la chioşc, legătura slabă (informală) având
rol de punte, proprietatea de tranzitivitate fiind determinantă în procesele de difuziune a
noilor cunoştinţe şi de adoptare a unor comportamente inovative în situaţii de incertitudine. A
reuşi într-o altă ţară implică reducerea disonanţei cognitive (Heider, Newcomb) a adopta
comportamente inovative şi a învăţa interpersonal, aspecte corelate cu încrederea (capital
social) şi cu experimentarea alterităţii. Legătura ‘slabă’, permite interconectarea, iar în cazul
analizat de noi, circulaţia extinsă şi rapidă a stocului de cunoaştere interculturală prin utilizări
cotidiene ale informaţiei în mediul digital. Limba şi cultura pot fi considerate din punctul de
vedere al difuziunii similar unei cărţi, respectiv o „asamblare” (assemblage) de segmente,
noduri, direcţii, conexiuni (punţi). Deleuze-Guattari avertizează asupra riscului de a aborda
aceste conexiuni cu o logică dihotomică, acest tip de logică fiind încă dominantă în lingvistică,
psihanaliză şi chiar în ştiinţele informaţiei accentuând asupra relevanţei ansamblului, a
multiplicităţii (ibidem, p.5-6). Este un avertisment atât pentru cei care produc texte cât şi
pentru cei din afara textelor, din spaţiul în care acestea circulă, sau din exterioritatea în care
textele deschid şi multiplică potenţialităţi iar topologiile devin/transformă, contexte.
Fig.1 Relaţia „slabă” A-B este canal pentru diseminarea noutăţilor şi punte între reţele altfel
fără legătură. (după Granovetter: Puterea legăturii slabe, 1973)

Granovetter subliniază riscul închiderii nişei prin congruenţa puternică (circularitate) între A-
B-C în virtutea influenţelor lui A şi B, mai exact a legăturii formale dintre ei şi formulează
modelul terţiarităţii interzise (forbidden triad).

Fig.2Triunghiul interzis(după Granovetter)

Proiectând ambele cerinţe rezultă un aspect important. Adaptarea în contexte noi implică o
ambivalenţă : pe de o parte o căutare a congruenţei, iar pe de altă parte o limitare a acesteia
pentru a menţine tranzitivitatea reţelei şi permeabilitatea fluxurilor de informaţie.

Dacă la nivel micro limba stabilizează legături normate (norme lingvistice) între membrii unui
grup (Habermas,1986) iar aceste legături au un rol important în ecologia umană, studiul
practicilor lingvistice în mediul virtual implică o definiţie convenabilă a conceptului de reţea
socială pentru a include şi rolul tehnologiei alături de actorul uman ca utilizator care participă
la o construcţie de sens, ceea ce implică de asemeni, nuanţarea şi chiar specializarea unor
roluri în cadrul categoriei de „utilizator” .

Teoria actor-reţea (actor-network-theory, ANT) defineşte reţelele prin acţiuni

convergente ale unor actori umani şi non-umani implicaţi în producerea de sens. Bruno Latour,
unul dintre autori, a comparat conceptul de reţea cu cel de rizom definit de Deleuze şi Guattari
(1987) şi a propus înlocuirea termenului ‘teorie’ cu cel de ‘ontologie rizomatică’, definită pe
baza binomului ‘material-simbolic’. Printre enunţurile şocante ale autorilor teoriei se numără
şi cel potrivit căruia reuniunea actorilor şi a reţelelor generează un proces în care cuvintele tind
să capete cvasi-realitate (token/quasi objects, Latour, 1987, Law, 1992) deoarece „ori de câte
ori un actor interacţionează cu o reţea se produce o entelehie, o mişcare orientată spre
actualizarea unei potenţialităţi”. ANT ca teorie sociologică distinge între
  intermediari, agenţi care produc mişcarea unor forţe fără interes pentru
transformările produse, şi

 mediatori, entităţi care produc şi multiplică diferenţe.

 cunoaştere, element cheie în diferenţierea reţelelor, ca nişe de comunicare bogate

în informaţie şi stabilizate prin efectul întăririi şi pregnanţei unei forme (gestalt,
pattern).

Potrivit teoriei acţiunii comunicative (Habermas, 1986), studiul utilizărilor limbajului ne

permite să îmbogăţim conceptul de raţionalitate (în plină criză a modernităţii reflexive), iar pe
de altă parte reglează percepţia subiectivă a regulilor şi dezvoltarea personală în relaţie cu
valori împărtăşite mutual, trasează rute în multiplicitate. În acest mod, actorul care
interacţionează cu reţeaua nu este doar „utilizator” în sens pur operator, tehnic, ci şi subiect cu
adâncime psihologică, se proiectează pe sine relaţional în suprafaţa discursului, adoptând
diverse poziţii de acţiune comunicativă. Studiul de caz îşi propune o mai bună cunoaştere
a modului de comunicare în noile diaspore generate de accesul pe piaţa de muncă din statele
europene dezvoltate, în special a evoluţiilor rezultate din migraţia recentă, urmărind în ce
măsură siturile şi blogurile românilor din afara graniţelor utilizează marcaje ale identităţii
naţionale şi dacă bagajul cultural cu care indivizii intră în relaţiile de muncă şi interpersonale
este sau nu valorizat în situaţii de schimbare şi în ce mod este procesat şi transformat pentru a
depăşi criza şi a accede la o nouă identitate. Studiul de faţă se bazează pe un corpus de
cercetare expus deja într-un articol precedent*, dar pe care l-am abordat de această dată
transdisciplinar integrând elemente de antropologie performativă, teoria legăturii slabe,
psihologie cognitivă, teoria actori-reţele şi sociologia riscului.

Modul în care se materializează percepţia de sine şi a propriei culturi în schimburile de

mesaje pe Internet în şi prin materialul lingvistic generat în cadrul interacţiunilor virtuale ca
masă critică de mesaje, reflectă atât ponderea în creştere a acestui canal în ansamblul celor
utilizate de imigranţi şi de persoanele care intenţionează să lucreze în afara României, cât şi
modul în care resursele cognitive şi imaginile de identificare pot fi mobilizate într-un spaţiu
mai larg decât cel al teritoriului naţional în cadrul platformelor de comunicare online, având un
rol în procesul de integrare.
 Siturile realizate de şi pentru românii din afara ţării sunt numeroase, comunicarea online
generează ţesut social virtualizat, un spaţiu interacţional liber de constrângeri, dar nu şi de
modele şi resurse de cunoaştere, orientat spre eficienţa interpersonală şi atitudini pragmatice
adecvate noilor contexte. Siturile analizate se încadrează în categoria actori-reţea, de tip
‘corporate website’ agenţii de recrutare a tinerilor cu studii superioare şi presă online. Din
perspectiva rolurilor (teoria actori – rețea) se încadrează în categoria intermediarilor –
răspund nevoii de informaţie utilă pentru obţinerea facilităţilor urmărite, dar şi în cea a
mediatorilor, respectiv produc/ diseminează material cultural care diferenţiază şi multiplică
diferenţele (în raport cu românii rămaşi în ţară). Modalitatea aleasă fie pentru a-şi promova
oferta, fie, în cazul presei online, pentru a oferi publicului modele de identificare, este exemplul
personal şi dezvăluirea de sine care devin sursa unor schematizări (tipicalizări) de rol, situaţie,
parcurs personal şi profesional, constituindu-se în mesaj diferenţial pentru conaţionali şi
cunoaştere orientată pragmatic, circulată în reţele online şi în afara acestora. Poveştile de viață
dramatice cu final fericit şi mobilizator sunt re-aranjări-asamblări ale materialului cultural
pentru a depăşi perioada liminală uzând de rampe microsociale. Aceste poveşti relevă o
motivaţie de valorizare a sinelui (‘self valuation’) şi de confirmare în cadrul comunităţii celor
aflaţi în aceeaşi situaţie, cu speranţe şi frustrări similare şi care vorbesc aceeaşi limbă.
Recurenţa motivului luptei pentru a învinge greutăţile şi de a atinge obiective existenţiale
irealizabile în ţară sugerează importanţa fazei intermediare (in between) în crearea structurii
de sens prin sinergii actor-reţea, structura (setul de semnificaţii valorizate) opunându-se
antistructurii trăite colectiv preliminal în ţară, cât şi postliminal, prin noi cicluri de criză şi
incertitudine, în noile contexte. În sfârşit, relevă o mediere culturală axată pe cazul individual
şi, implicit promovarea acestuia ca model şi axă de multiplicare a setting-ului valorizat.

Dacă în viaţa cotidiană interculturalitatea se manifestă „fractal, prin segmentare şi

hibridare” (Appadurai, 1996, Abdallah-Prétceille, 2007), deoarece „nu culturile intră în contact,
ci persoanele, grupurile aparţinând diferitelor culturi” (Abdallah-Prétceille 1986), mobilitatea
românilor în spaţiul european reconfirmă mai vechea idee formulată de Preiswek şi Perrot
(1975): „cultura nu are o valoare descriptivă, dar descrierea facilitează totuşi analiza
raporturilor care se stabilesc între societăţi şi dificultăţile care pot surveni cu această ocazie”.
Paradoxal, fundalul transcultural şi criza reprezentării par să întărească preocuparea pentru
calitatea limbii vorbite şi scrise în interacţiunile online pe aceste platforme, ceea ce poate fi o
cheie de acces la spaţiul valorizat şi o refacere a elitelor în contexte delocalizate, prin modele
cu o valoare pragmatică ridicată şi care pot constitui o forţă de pivotare a ieşirii din criză, spre
o nouă identitate, aşadar având un dublu rol, de intermediari ai setului (echivalentul unui cod)
de identificare în noile situaţii şi de mediatori care produc schimbări favorabile prin exemplu
personal.

Antropologiile constructiviste au pus în evidenţă faptul că bagajul cultural şi lingvistic

menţine legătura contemporanilor cu orizontul antecesorilor şi influenţează orizontul
succesorilor.

Ce se întâmplă însă când criza este trăită la scara unei societăţi, iar fenomenul migraţiei este
unul masiv şi continuu?

Corpusul selectat pentru analiză vizează narativele pe internet ca mediu lingvistic în care sunt
proiectate diverse orizonturi de aşteptare arhitecturând un „spaţiu teatralizat al sinelui”
(‘home’). Ne-a interesat:

Dacă şi în ce mod evoluează utilizările limbii române împreună cu marcajele identităţii

culturale; care sunt imaginile care contribuie la ritualizări ale identităţii şi realizării personale
în noile condiţii ale liberei circulaţii şi migraţiei masive;

În ce mod extensia simbolică a sinelui personal dincolo de puterea instituţiilor culturale şi

orizontul proximităţii mai poate genera comunitatea şi, de asemenea,

În ce mod platformele online ca reţele de legătură slabă (‘weak ties’, apud Granovetter, 1973)
modelează riturile şi practicile de comunicare.

Ipoteza noastră este aceea că mediul lingvistic şi expresivitatea primesc în aceste condiţii o
valoare patrimonială în mod explicit sau implicit, iar această valoare se extinde asupra
utilizărilor limbii în situaţii specifice muncii şi carierei, căptuşind simbolic lumea indicială a
succesului şi a contingenţelor, în pofida distanţei fizice şi a divizării reprezentării între „acolo”
şi „aici”, sub specia lui „în afara României”. Dar tocmai pentru că trădează criza acelui „home”
în spaţiul real, mărcile identităţii culturale devin mai limpezi în spaţiul virtual, utilizările
materialului lingvistic în povestirile de sine reflectă adecvarea paradigmei patrimoniului
intangibil introdusă de Christian Wulf în Globalizare şi moştenirea culturală intangibilă.
Oportunităţi, ameninţări, şi provocări la Reuniunea regională pentru promovarea Convenţiei
pentru protecţia moştenirii culturale intangibile a ţărilor din Europa şi America de Nord
(Kazan, Rusia, 15-17 dec.2004), prezentat şi în Actele Colocviului Internaţional „Identitate şi
globalizare” (2005, coord. Lavinia Bârlogeanu).

Potrivit lui Alfred Schütz, lumea socială este o structură cu patru regiuni care interferează:

1.orizontul predecesorilor – care nu mai sunt prezenţi fizic, dar de care contemporanii
rămân legaţi prin structura de semnificaţii în care are loc identificarea. Generarea de
cotidian trasează linii (‘carving routes’) în arborescenţa memoriei, acţiune care exercită
o presiune asupra frontierelor imaginate, cele care definesc cadrul mecanismelor in-out;

2. orizontul succesorilor – al generaţiilor ce vor urma;

3. orizontul comunităţii (consociates) – indivizii care împărtăşesc acelaşi mediu cu

« noi »;

4. orizontul contemporanilor – cei care împart acelaşi spaţiu.

El consideră că „reflexivitatea subiectivă” prin care indivizii trăiesc şi filtrează experienţe

cotidiene este corelată cu acte de interpretare prin care au loc tipicalizări (operaţii care permit
stabilirea unui minim/optim de invarianţi structurali şi funcţionali pe tipuri de situaţii, apud
F.Voiculescu, p.32) care derivă din experienţe şi practici comune (‘Lebenswelt’)ș partajul
aceloraşi experienţe conduce la formarea unui mediu familiar (‘taken for granted’), iterat
circular la nivelul percepţiei. Aşadar, lumea trăită sub aceleaşi orizonturi este percepută ca
fiind creată de la sine, percepţia şi aşteptările normate reflectându-se în limbaj, medierea fiind
dependentă de „stocul de cunoaştere”, mediul (canalul) de comunicare şi imaginile de sine
vehiculate în mediul intern al reţelei, comunicarea online având proprietatea de a transforma
rapid capitalul cultural (limba, orizontul comun, recognoscibilitatea) în capital social sub forma
virtuală (conectare, generare de reţele digitale) şi care multiplică oportunităţi
practice(întrajutorare, acces la informaţie, s.a.) . Acest stoc întâmpină, confirmă sau invalidează
şi modalizează aşteptări faţă de acţiuni în fază de proiect sau în curs de derulare, elaborate în
virtutea a două tipuri de reţele de semnificaţii (instrumentale şi simbolice), ambele legate de
experienţe, practici şi interacţiuni trăite şi împărtăşite.Într-un mediu străin de ţara de origine
limba şi riscul crează comunitatea.

Modul în care concepe factorul tipic ca fiind condiţionat de „stocul de cunoaştere” generat
practic şi multiplicat în circuitele de comunicare ce susţin lumea trăită, asigură durabilitatea
(‘maintenance’, cu sens de reparare şi operare) conectării la acţiune prin interpretarea
rezultatelor ei (‘feed-back’) şi este diferit de „ideal-tipul” teoretizat de Max Weber – un fel de
esenţă eidetică care guvernează viaţa practică. Legitimând prioritatea ştiinţelor culturii faţă de
ştiinţele exacte sau naturale, idealul poate fi definit şi astăzi ca un „operator de verticalizare” în
acelaşi mod în care numerele imaginare se raportează la numerele reale în gândirea
matematică (Basarab Nicolescu 2008), fiind un motiv forte de a nu renunţa la
mutidimensionalitatea comunicării şi limbajului. Spre deosebire de abordarea weberiană,
modelul lui Schütz situează factorul simbolic în relaţie cu bunul simţ practic.

- Ce se întâmplă însă când orizontul comun se fragmentează în contexte plasate la

distanţă de teritoriul naţional prevăzut cu eşafodajul de instituţii care susţin
identificarea, şi, mai ales când liminalitatea este integrată în aceste instituţii?

- Ce se întâmplă când relaţia dintre simbolic şi bunul simţ practic este departe de a fi
clară, în situaţii de criză care se multiplică, refac, extind?

Dezvoltarea reţelelor delocalizate de utilizatori ai platformelor de comunicare în limba

română ilustrează nevoia unui nou orizont, cât şi faptul că aceasta este suficient de puternică,
limba fiind atât cadru ritualizat al interacţiunilor, cât şi operator de diferenţiere/ identificare.

La Schütz, şi mai târziu, la discipolii săi Berger şi Luckmann, în Construcţia socială a realităţii,
tipicalizarea (instituţionalizarea) comportă experienţe trăite şi percepţii normate în legătură cu
orizontul apropiat al comunităţii. Rezultă de aici rolul fundamental al comunităţii, conexiunea
dintre norma lingvistică şi dezvoltarea subiectului ca o sumă de legături fine şi flexibile (‚petit
liens’, apud Laplantine, 2006).

Narativele online – lecturi psihologice care urmează un tipar

Indivizii care trăiesc într-un mediu social familiar (‘taken for granted’, un dat, un context
familiar) utilizează stocul de cunoaştere aflat în circulaţie şi formulează aşteptări standardizate
elaborate în funcţie de anumite tipuri de semnificaţii instituţionalizate conectate la două reţele
principale de concepte, respectiv, a) motivaţii referitoare la viitor, obiective, scopuri (‘in order-
to motives’) şi b) motivaţii referitoare la cauze din trecut (‘because motives’).

Prima reţea articulează intenţionalităţi prospective, în timp ce a doua categorie corelează

un lanţ de elemente ale experienţelor trecute sub forma unei lecturi psihologice a
evenimentelor.
 Abordarea mediului online prin prisma acestui model relevă anumite limitări
metodologice pe care le asumăm conştient. Factorul tipic este translatat în mediul online a
cărui continuă expansiune este echivalentul „creării de societate” în teoriile constructiviste.
Premisele acestei strategii sunt comprehensibile, modelul păstrându-şi pertinenţa în
explicarea generării de spaţiu online prin efectul conjugat al spiritului practic şi al figurilor
simbolice (în studiul de faţă, indivizi concreţi care „se expun”, devenind surse de cunoaştere şi
modele pentru conaţionali), care fac posibilă mediaţia, cât şi comunitatea virtuală. Înmulţirea
„locurilor de întâlnire” virtuale ale românilor din ţară şi din diaspora se realizează în cadrul
procesului de diferenţiere funcţională a platformelor de comunicare, „intersecţii” (puncte de
sutură) între imagini de sine, informaţii utile, rituri interpersonale ale unor utilizatori şi
motivaţii, percepţii, nevoi de cunoaştere şi identificare ale altor utilizatori. Motorul acestei
socializări online îl reprezintă interfeţele de comunicare iniţiate de întreprinzători grupaţi în
asociaţii şi firme – de ex. FEDROM – Federaţia Asociaţiilor de Imigranţi Români din Spania.
Portaluri precum www.fedrom.org, sau www.romaniinlume.com sunt prevăzute cu linkuri
către site-uri specializate care acoperă cu prioritate recrutarea şi plasarea forţei de muncă în
diverse ţări occidentale, de ex. site-ul EGV-Recruiting, specializat în plasarea tinerilor medici
din România şi din diaspora în Germania, Franţa, Marea Britanie, Suedia, Norvegia – site-ul EGV
nu se rezumă la promovarea imaginii firmei, ci dezvoltă o rampă de acces pe piaţa europeană
destinată unei categorii de utilizatori cu un profil înalt de specializare.

Pe lângă marcaje de identificare a agenţiei de recrutare, ghiduri de aplicaţie pentru diverse

posturi, sugestii referitoare la modul de abordare a carierei sunt postate poveşti de succes ale
tinerilor medici sub forma unor scurte narative care evocă ambele tipuri de motivaţii legate de
acţiuni trecute şi prezente (‘in order-to’ / ‘because motives’), efortul de adaptare rapidă,
tratamentul egal de care s-au bucurat în comparaţie cu alţi specialişti din ţările gazdă sau
imigranţi ca şi ei şi logica net superioară de organizare a sistemului medical din ţări ca
Germania, ţările nordice care le-au trezit respectul şi partajarea valorilor profesionale.
Narativele postate sunt variaţii ale aceluiaşi argument – succesul garantat de schimbarea
mediului profesional pentru tinerii specialişti recrutaţi de firmă, dar expunerea didactică
(schematizată) a fiecărui caz nu exclude sinceritatea şi sensibilitatea persoanei care se
dezvăluie în beneficiul celor care accesează situl. Schimbarea în bine este invariabil un rezultat
al intervenţiei agentului – firma de recrutare –, dar povestirile sunt credibile, relatează cu
sinceritate experienţele, trăirile „pasajului”, trecerea „pragurilor” (Turner, în Schechner, 2002)
între cele două momente ale crizei care se suprapun şi se condiţionează conferind legitimitate
acţiunii, naraţiunile urmând un tipar :

1. criza la nivel macro a sistemului medical din România [motivaţia de a părăsi ţara
împărtăşită cu ceilalţi, de la sine înţeleasă, implicită (‘taken for granted’)]→

2. lipsă de orizont personal, stare de incertitudine referitoare la şansele de viitor → 3.

decizia de a părăsi ţara, individul căutând un alt drum →

4. intervine ajutorul firmei iar acesta conduce invariabil la soluţie →

5. ca urmare incertitudinea este redusă printr-o ghidare eficientă a paşilor intermediari

prin care →

6. se reduce distanţa dintre aşteptări, dorinţe, şi are loc integrarea de succes în noua
poziţie

7. concluzia implicită că povestirea de sine – ‘self disclosure’ – merită împărtăşită

celorlalţi, fiindu-le utilă ca posibil exemplu de urmat şi cale de ieşire din criză.

Spaţiul în care se înscriu aceste operaţii şi secvenţe narative nefiind fictiv (România, Germania,
Franţa, Suedia), indiciile referitoare la instituţii şi locaţii concrete extind regimul evidenţei în
spaţiul virtual sugerând dispariţia compartimentării între virtual (potenţial) – real.

Dr. Mihaela J., rezident Neurologie – Mecklenburg Vorpommern:

În curând ajung şi la sfârşitul perioadei de probă, incredibil cum trece timpul... Am reuşit să mă
integrez destul de bine în sistemul german şi îmi plac mult ordinea şi felul de a munci al nemţilor.
Sunt sigură că şi în alte ţări cum ar fi Franţa sau Italia se face medicină de calitate şi sigur că şi
limba ar fi mai uşor de învăţat, dar atâta organizare şi corectitudine ca aici, nu cred că mai e
altundeva. Mi-a fost puţin frică la început, totuşi gărzile sunt foarte diferite de cele de acasă. Aici
am învăţat ce înseamnă responsabilitatea adevărată faţă de un pacient. Aici ai la dispoziţie foarte
multe metode de diagnostic şi de tratament şi trebuie să le foloseşti raţional, ca să poţi să ajuţi
pacientul. Dacă ceva nu a mers cum trebuie, o parte din vină îţi aparţine. Pe de altă parte, acum
mă simt împlinită din punct de vedere profesional. Nu mai e sentimentul acela de frustrare de
acasă, că uite teoretic eu ştiu cum se face, dar, din păcate, nu am nicio şansă să-mi aplic
cunoştinţele în practică.

Dr. Luiza D. – medic rezident Medicină internă – Saxonia/Sachsen:

 Acomodarea la noul loc de muncă a fost puţin mai dificilă la început, deoarece a fost un mediu cu
totul nou pentru mine, dar a mers totuşi destul de repede. Colegii de muncă m-au ajutat foarte
mult. M-a uimit faptul că majoritatea rezidenţilor sunt străini. Şi colegii români sunt mulţi şi de
asemenea m-au ajutat cu acomodarea într-o ţară străină şi un loc de muncă nou. Momentan nu
pot să spun că am întâmpinat mari dificultăţi în noul mediu de muncă şi de viaţă, totul a decurs
fără probleme. Vă mulţumesc pentru această oportunitate de a încerca ceva nou şi pentru tot
suportul şi ajutorul acordat.

Dr. Veronica V.

Mă numesc Veronica V., am 34 de ani şi sunt din Iaşi. De aproape 3 ani lucrez ca medic specialist
în specialitatea obstetrică–ginecologie. Din luna septembrie mă aflu în Germania, având contract
de muncă în specialitatea mea într-o clinică din Bavaria. Colaborarea cu firma de recrutare a
debutat propriu-zis în luna mai cu ocazia interviului din Iaşi, interviu despre care am fost
riguros anunţată. Recunosc că la început am fost un pic sceptică, dar ulterior, am fost
impresionată de seriozitatea şi profesionalismul de care au dat dovadă cei de la firmă.

Nu ştiu dacă a fost norocul meu sau dacă a fost doar meritul firmei, probabil puţin din fiecare,
dar într-un timp foarte scurt am ajuns să am mai multe oferte de lucru în Germania. La toate
temerile şi întrebările mele am primit de fiecare dată răspuns prompt, astfel că având susţinerea
şi terenul pregătit am putut în timp scurt să îmi iau zborul spre Germania. Aici am avut surpriza
plăcută de a-l cunoaşte pe domnul Dietmar Adam, care m-a susţinut pe parcursul interviului,
succesul angajării mele la clinica unde actualmente îmi desfăşor activitatea se datorează cu
siguranţă şi dumnealui. În continuare, lucrurile s-au desfăşurat cu viteză, am fost informată
prompt despre toate actele şi formalităţile necesare aprobării mele ca medic în Germania, astfel că
în luna septembrie mi-am luat din nou zborul şi în prezent îmi trăiesc visul. Colaborarea mea cu
firma EGV nu a luat sfârşit odată cu ajungerea mea în Germania, în continuare primesc răspuns
prompt la orice întrebare. Există un ‘motor’ care intră rapid în mişcare pentru oricine are
dorinţa sinceră de a lucra în străinătate, în cazul de faţă în Germania şi cred că pentru medici
este important contactul cu lumea medicală din străinătate.

Aceste enunţări variate ale aceleiaşi teme, care se confirmă reciproc în argumentarea
soluţiei ca şansă personală de a lucra în UE, prin multiple scenarii confirmând şi întărind de
fapt un unic model decizional (de succes), ar contribui la o extindere a teoriei acţiunii
comunicative, cât şi la posibile deschideri spre teoria actor-reţea (‘Actor-network-theory’
dezvoltată de Callon, Latour, Law), respectiv spre o reconsiderare a raportului material –
simbolic ca material/imaterial (digital) –simbolic, obiective pe care le rezervăm unei cercetări
ulterioare. Diferenţierea ofertei de informaţie şi a limbajului se realizează în legătură cu pieţele
de muncă şi cu nişa de comunicare a cărei dezvoltare permite schematizările, multiplicarea de
cunoaştere, validarea intersubiectivă, semnale şi avertizări, reducerea incertitudinii şi
adaptarea într-un mediu cu cerinţe ridicate. Acelaşi portal postează, sub titlul „Totul despre
căpşună”, un set de materiale care acoperă atât informaţie generală, cât şi specializată: detalii
tehnice, mod de cultivare, zone şi particularităţi ale culturilor din Spania, organizaţii, firme,
persoane de contact, oferta de muncă etc. Structura pachetului, bogăţia de informaţie şi
limbajul specializat reflectă gradul de dezvoltare a pieţei în contrast cu stereotipiile
massmediei despre căpşunarul român expus tuturor vicisitudinilor şi umilinţelor muncii
ilegale, imagine simbolică (negativă) influentă la nivelul reprezentării comune în ţară.
Generarea cadrului de interpretare comun în beneficiul indivizilor şi al comunităţilor
româneşti prin redistribuirea informaţiei şi a stocurilor de cunoaştere – legislaţie, condiţii,
facilităţi, şi, mereu pe primul loc, oferta de locuri de muncă, la care se adaugă accesul la
evenimente, politice, sociale, culturale, religioase ş.a. – recomandă portalul trustului
„Actualitatea Românească”, www.actualitatea-romaneasca.ro, versiunea online a Ziarului
Românilor de pretutindeni, difuzat în 12 ţări din Europa. Acelaşi trust editează şi săptămânalul
Magazinul românesc.

Ambele publicaţii, prin aria difuzării, dar şi prin calitatea versiunii online, contribuie
exemplar la structurarea „orizontului comun, prin partajarea aceluiaşi mediu informaţional,
„noi”, fiind orientat spre acţiune eficientă şi dezvoltare, un „noi” extins spre orizonturile
globalizării, dar în egală măsură integrat rezonabil în variate proiecţii interculturale ale
comunităţilor din diversele regiuni şi ţări ale Europei. Diferenţierea culturală se produce însă şi
faţă de un portal de ştiri înregistrat în România constând în distanţarea de formatul tabloid,
preferat de cititorii din ţară, o distanţă care se defineşte prin pertinenţa şi obiectivitatea
analizelor politice, economice, culturale, prin valoarea surselor, caracterul echilibrat al
relatărilor despre viaţa politică, culturală, prin modelele de succes furnizate, identificarea fiind
egal deschisă românilor de pretutindeni, implicit celor din România, publicul-ţintă fiind, totuşi,
românii din diaspora. Parcurgându-l, conchidem cu speranţă că elitele nu se pierd, ci se
dezvoltă, iar stilul de comunicare reflectă formarea unui profil de utilizator care beneficiază de
educaţia europeană.

Un portal atipic, nefiind nici radio public, din perspectiva managementului instituţional şi
nici comercial, ci comunitar, aspirând la o unitate culturală dincolo de dispersia geografică, este
Radio „Dor de ţară”, înregistrat în Anglia. Radioul funcţionează cu un buget foarte redus – de
1500 de Euro pe an (!..), fapt de natură să explice cantitatea redusă de informaţie, compensată
însă de calitatea şi diversitatea programelor muzicale cu piese în limba română din toate
„epocile”.

Poveşti de viaţă, imagini de identificare, genuri de comunicare

Genul predilect în care viaţa cuiva devine o resursă de cunoaştere este interviul-portret.
Portretul persoanei intervievate este un prilej de a descifra lumea celuilalt prin comutări de la
relatări şi confesiuni la evaluări ale sistemelor şi instituţiilor. Profilul sinelui expus virtual
corespunde unei procesări pentru a deveni o figură organizatoare alternativă imaginii de sine
depreciate în contextele de discurs mediatic, politic, cultural, sau ca răspuns la avatarurile
existenţei cotidiene. Această imagine a românului de succes se tipicalizează, întrucât răspunde
optim aşteptărilor normate. Narativele sunt portretele prin care se realizează expunerea de
sine a persoanei pe site-uri şi portaluri în „rama” unor poveşti trăite direct, sunt figuri
simbolice care unesc expectanţele cu realitatea, trasează noi rute în multiplicitate,
transversalizează paliere, schimbând axa identificării de la criză şi confuzie la succes şi
confirmare. Pendulările între fazele schimbării permit comparaţii şi generalizări, furnizează
informaţii de larg interes despre modul de viaţă, despre oportunităţile mediului profesional,
dar şi despre situaţii de contact în care indivizii se confruntă cu imagini de sine depreciate atât
în interacţiuni directe, cât şi în contextele de discurs – mediatic, politic, conversaţional. Viaţa
trăită cotidian departe de ţară devine teren antropologic este supusă unei lecturi/analize
psihologice şi se fixează în reflexiile unei povestiri exemplare.

Utilizările limbii reflectă preocupări pentru corectitudinea exprimării, ca de altfel în cazul altor
publicaţii culturale româneşti. Persoanele intervievate, alese întrucât au reuşit să se afirme în
ţara de adopţie, vorbesc despre dificultăţile inerente începutului, în condiţiile unor politici
diferenţiate în cadrul cărora accesul în ierarhia socială este condiţionat strict de echivalarea
studiilor şi a competenţelor şi de recunoaşterea diplomelor. De exemplu, în Italia sistemul nu
încurajează imigranţii cu calificare înaltă, iar prejudecăţile referitoare la străini sunt puternice
şi politizate. Totuşi sunt destui aceia care trec de această barieră, oferind un exemplu de
determinare şi de muncă, după cum relatează interviul realizat de jurnalista Graţiela Filip, de la
„Gazeta Românească”. În esenţă, „expunerea sinelui” şi a naraţiunii personale ca mod de
explorare a unor situaţii tipice pentru imigranţi sunt implicate într-un joc textual – de
alegere/selecţie/provocare a momentelor şi planurilor de interes pentru o lectură psihologică
în care fuzionează diverse dimensiuni cognitive (motivaţii, momente dificile depăşite cu
hotărâre, experienţe decisive, resurse de cunoaştere puse în circulaţie, convergenţa testelor
spre o formă de înţelepciune etc.)

Titlu

O româncă rezidentă la Ancona a dorit cu orice preţ să-şi echivaleze studiile făcute în România şi
să lucreze în contabilitate

Enunţare informativă

Nicoleta Gabriela B. are 33 de ani şi s-a născut la Caracal. După ce a absolvit liceul la Craiova,
secţia matematică-fizică, a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Economice din Craiova,
specializându-se în Tranzacţii Internaţionale. După terminarea facultăţii, în anul 2001, s-a
stabilit în Italia. A decis să-şi echivaleze studiile şi s-a înscris la facultate în speranţa că în viitor
ar putea să se realizeze profesional şi în Italia.

Comutare de la informativ la narativ

– Am ales facultatea de economie şi comerţ din Ancona “Universita'

Politecnica delle Marche”, una dintre cele mai selective facultăţi din Italia, unde au fost
destul de drastici în ceea ce priveşte recunoaşterea studiilor de 4 ani făcute în România.
A trebuit să refac alţi trei ani de facultate şi în anul 2006 am absolvit cu nota 106/110.
În timpul facultăţii am decis să optez şi pentru perioada obligatorie de practică
profesională pentru meseria de contabil autorizat expert – dottore commercialista –
care durează alţi trei ani. Am fost norocoasă, pentru că am avut posibilitatea să fac în
acelaşi timp şi universitatea şi perioada de practică part-time. In 2008 am absolvit
facultatea – laurea specialistica – cu nota maximă de “110 e lode” şi pot să spun că a fost
prima mea mare realizare profesională”.

Evaluare prin dualismul relaţiei “noi şi ei” (italienii)

– Aţi întâmpinat greutăţi datorită faptului că eraţi româncă?

– La început a fost destul de greu, ca pentru toţi românii care vin într-o
ţară străină, pentru că eşti nevoit să te descurci, să începi de jos şi singurul meu sprijin a
fost soţul meu care este şi el român stabilit deja de ceva timp în Italia. A fost destul de
 greu să găsesc un studio unde să-mi pot efectua practica profesională obligatorie. În
Italia practica – tirocinio formativo – nu este plătită. Am făcut-o la Studio Pellegrini,
unde am fost de mai multe ori să vorbesc cu titularul şi după aproape un an în sfârşit a
acceptat. Italienilor li se părea destul de ciudat ca o româncă să facă o astfel de meserie.
În Italia nu vin multe persoane cu o calificare înaltă, aşa cum se întâmplă cu alte ţări de
imigraţie, cum ar fi Statele Unite sau Canada, datorită greutăţilor întâmpinate în
echivalarea studiilor (s.ns.). Dacă în alte ţări persoanele care au terminat o facultate sunt
primite cu braţele deschise, acest lucru în Italia nu se întâmplă. Italienii se plâng că cei
mai mulţi imigranţi constituie o forţă de muncă necalificată, după cum noi toţi ştim că
nu suntem buni decât la curăţenie, îngrijirea bătrânilor, pe şantiere etc. Străinii cu o
calificare înaltă care doresc să se stabilească în Italia, sunt, în mod evident, descurajaţi
de sistem şi de birocraţia italiană, iar dacă se stabilesc aici cu timpul cei mai mulţi dintre
ei renunţă la echivalarea studiilor. […]

Evaluare prin dualismul „eu/mine – noi”

– Ce părere aveţi despre comunitatea de români din Italia?

– După părerea mea, presa a denaturat realitatea şi a manipulat opinia

publică, pentru a distrage atenţia italienilor de la adevăratele probleme ale ţării, cum ar
fi criza economică sau creşterea şomajului. E adevărat că faptele românilor din
Peninsulă lasă mult de dorit, dar cred că dacă legea s-ar aplica într-un mod mai riguros,
aceste cazuri ar fi izolate. Cine a încălcat legea, trebuie să-şi execute pedeapsa. Sfatul
meu pentru toţi românii este să nu uite niciodată de unde au plecat şi chiar dacă
reuşeşti să te realizezi e nevoie de multă modestie în tot ceea ce faci.

În versiunea online a publicaţiei „Gazeta Românească”, Daniel Neamu postează, în 5 Oct.

2010 (17: 02), povestea actriţei românce din „La ballata della badante elettrica”. Subtilităţile
strategiei jurnalistice constau în realizarea unei conexiuni între două planuri: destinul
persoanei reale şi dublul simbolic, personajul, în care ceilalţi se recunosc şi se proiectează.
Tehnica de sorginte teatrală (Antonin Artaud, Teatrul şi dublul său) pune în practică aserţiunea
axiomatică a lui Peter Brook, potrivit căreia „forţa limbajului teatral vine din capacitatea
semnului de a deschide o multiplicitate de sensuri” (cit. în Monique Borie, Fantoma şi îndoiala
teatrului, 1997). Povestirea lui Daniel Neamu articulează referentul concret cu semnul teatral,
obţinând o „culturemă”, o agregare de semne împletite cu viaţa cotidiană care relevă un stil, o
identitate şi o percepţie împărtăşită şi replicată larg, social : profilul imigrantei românce şi cel
al scenelor unde persoana reală devine, se transformă în caracter teatral, intersectând
realităţile sociale, semnul teatral fiind suport al reprezentării şi identificării. Rolul jurnalistului
este legat de operaţii de decupaj, de trasare de rute în arborescenţa detaliilor, de comutare
între stiluri: informativ, narativ, analitic şi între lectura psihologică şi cea sociologică a situaţiei
de migraţie, de amorsare a dualităţilor real – simbolic, cognitiv-farmacologic (în sensul unei
redistribuiri a cunoaşterii de sine în circuitele de comunicare şi în viaţa cotidiană).

Introducere (enunţare) informativă

Elena S., absolventă a Facultății de Teatru din Târgu Mureș, a emigrat la Roma în 2007.
Îngrijitoarea străină din familiile italiene, aşa-zisa „badante” [profilul tipic al imigrantei
românce], a devenit personaj principal într-o piesă de teatru intitulată „La ballata della badante
elettrica”, care se joacă de doi ani în teatre din toate oraşele Italiei [enunţ de articulare
Realitate-Teatru]. Actriţa care interpretează rolul badantei chiar a muncit o perioadă ca badante.
Este o româncă în vârstă de 31 de ani, Elena Sava, absolventă a Facultăţii de Teatru din Târgu
Mureş. Elena a emigrat în Italia în urmă cu 3 ani. A renunţat la statutul de actor la teatrul din
Piatra Neamţ, unde fusese repartizată, şi a luat-o de la zero la Roma.

Elipsă narativă, „povestea adevărată” – spaţiul narativ se defineşte (mobilează) prin pendularea
între două contexte concrete, definitorii din perspectiva realizării personale – „în ţară, la Târgu
Mureş” (sens ascendent: studii) vs. „în Italia” (sens descendent: ocupaţii sub pregătire, prost
plătite).

Elena Sava a terminat facultatea de Actorie în anul 2004, la Târgu Mureş. După moartea mamei,
a descoperit că nu poate trăi din salariul mizer de la teatru şi a decis să emigreze în Italia. „Eu
aveam de mult timp contact cu Italia, mama şi sora mea erau aici de mulţi ani, ele m-au
întreţinut în facultate. În 2007 m-am stabilit definitiv în Italia. Eu în Italia vin din 2002, veneam
în fiecare vară câte o lună, dar în 2007 am rămas definitiv. Pentru că nu îmi permiteam să
trăiesc în România cu 100 de euro salariu, cât aveam la Teatrul din Piatra Neamţ, unde fusesem
repartizată după terminarea facultăţii. Acesta e salariul în teatrele româneşti, toată lumea atât
câştigă”.

A urmat o lungă perioadă de timp în care Elena Sava a descoperit greutăţile vieţii de emigrant:
„Primele trei luni de zile am făcut curăţenie într-un bar. O lună de zile am fost şi badante, am
înlocuit o fată care avea grijă de un bătrân care avea aproape 100 de ani. Era greu: muncă multă,
bani puţini. Apoi am lucrat la curăţenie cu ora, mă învârteam toată ziua prin Roma, schimbam
câteva autobuze şi metroul, pendulam dintr-un capăt al oraşului în celălalt pentru câţiva euro. În
perioada aceea am avut mare noroc cu sora mea, care este de 18 ani în Italia, şi care m-a ţinut un
an de zile în casă fără să plătesc nimic. A fost o perioadă foarte grea, care a durat un an de zile”,
ne-a povestit Elena.

Schimbare de destin curs favorabil al carierei

Ulterior, a reuşit să îşi găsească un loc de muncă decent, de consultant financiar la o firmă din
centrul Romei care se ocupă de credite şi intermedieri imobiliare. „Am făcut un curs de
consultant financiar, apoi am reuşit să mă angajez aici. M-am reprofilat total, şi dacă acum îmi
merge bine, datorez totul prietenului meu, care m-a sprijinit tot timpul”.

Pasaj spre un nivel superior de realizare profesională şi de articulare a destinului real cu

personajul teatral

După ce a experimentat direct aceste dificultăţi, Elena Sava a avut primul contact cu lumea
teatrului la Roma. A venit la un eveniment organizat de către o asociaţie culturală română, la
Passo Scuro, unde a fost invitată şi scriitoarea Laura Masielli, autoarea „Badantei Electrice”. Aşa
a aflat că se caută o actriţă româncă pentru rolul unei badante: „Ea m-a plăcut după ce a văzut
cum am recitat câteva poezii din Eminescu, în limba română. M-a rugat să recit în română, dar
după să îi traduc semnificaţia versurilor. Apoi mi-a propus să joc rolul menajerei în „Badante
Elettrica”, pentru care sunt plătită ca actor profesionist”.

Insert informativ

De aproape 2 ani, spectacolul se joacă în oraşe din toată Italia. Până acum au fost susţinute în jur
de 50 de reprezentaţii.

Tăietură prin recontextualizarea povestirii din perspectiva unui alt portret dublu: al expertului
(sociolog) şi autoarei piesei de teatru, dar păstrând convenţia povestirii adevărate în care
personajele se confesează pe rând, generând o circularitate care întăreşte, dezambiguizează
contextele, selectează şi tipicalizează

Scriitoarea Laura Masielli, autoarea piesei de teatru „La Badante Elettrica”, este de formaţie
sociolog. Ne-a mărturisit că ideea unei piese de teatru care să aibă ca personaj principal o
îngrijitoare i-a venit când a observat că „familia tradiţională italiană nu era pregătită să
primească în sânul ei o badante străină. Era ceva nou. Am asistat la multe întâmplări din familii
italiene, unde prezenţa unei badante dădea naştere la gelozii sau chiar la sentimente patologic
rasiste”, ne-a declarat Laura Masielli.

Insert informativ referitor la extinderea rezultatelor proiectului teatral în alte contexte

 Autoarea a mai precizat că spectacolul a fost bine primit şi de publicul român şi polonez, mai
ales în localităţile cu număr mare de emigranţi, precum Ladispoli şi Perugia.

Intervenţie de pivotare argumentativă din zona informativă în cea cognitivă

Laura Masielli a scris două cărţi despre comunităţile de emigranţi din Italia, „Nero ma non
troppo” şi „Tintillo, ovvero l'arte di non possedere nulla”, ambele apărute la Editura Armando.
Autoarea speră ca „La Badante Elettrica” să devină „un proiect extins, care să co-implice mai
mult comunitatea română din Italia”.

Concluzii

 Narativele online vehiculează imagini ale sinelui pozitive şi

pragmatice, menţin şi motivează identificarea în cadrul definit de utilizări corecte şi
expresive ale limbii române, regenerează capitalul cultural şi social – „lumea devine
fabulă” cu happy end, povestirile intersectează, reorganizează percepţia realităţilor
dificile – în nişa de comunicare a grupului conaţionalilor. Povestirea de sine şi interviul
portret sunt genuri de comunicare tipicalizate în cadrul diverselor formate online.
Informaţiile de largă utilitate sunt redirecţionate tematic şi focalizate pe atitudinea
pragmatică, accelerarea vitezei de obţinere a vizelor de muncă, a altor documente, pe
facilitarea contactului cu autorităţile, condiţiile de integrare rapidă. Utilizările
funcţionale dezvoltă „stocul de cunoaştere” practică, accelerând pătrunderea unor
termeni şi lexicalizarea.

 Ca mediaţie culturală paralelă mass-mediatizării în cadrul teritorial,

este o alternativă bogată în informaţie formată prin transversalizarea diverselor circuite
de comunicare din cadrul şi din afara spaţiului naţional, limba fiind o resursă a
comunităţii de-localizate. La nivel micro – al expresiei şi imaginii de sine –, mediul
online oferă prin siturile în limba română – mai ales ale celor din spaţiul european – noi
resurse de identificare atractive în sfera comunicării în limba maternă.

 Medierea online are un rol de stabilizator – nivelul comunităţii

emergente care se exprimă în orizontul limbii create de predecesori –, în anumite limite,
tipicalizează rute alternative la confuzia şi crizele identităţii care pot afecta într-o
măsură mai mare sau mai mică destinul limbii române în construcţia de cotidian,
vorbirea limbii materne în cadrul lingvistic al comunităţii virtuale devine „normă” de
acces, de exprimare valorizată a experienţelor personale şi, nu mai puţin, de
 recunoaştere de către conaţionali (‘back of recognition’), componentă mutuală,
implicită, a socializării şi a schimbului de informaţie. La nivel simbolic narativele
redistribuie, „rearanjează” elementele afective şi cognitive în povestiri şi modele de
succes valorizate comunitar de românii din afara graniţelor, îmbinând structuri de
cunoaştere/ reflexivitate, învăţarea din experienţe şi rute de urmat pentru învingerea
greutăţilor şi acces la recunoaştere socială şi profesională, depăşirea statutului de
imigrant. La acest nivel corpusul analizat reflectă orientarea interacţiunilor digitale
potrivit ritului de pasaj (modelul van Gennep-Turner), interviul portret şi povestirea de
sine ca modalităţi de cunoaştere având ca scop împărtăşirea experienţelor liminale
trăite pe scară largă de români, societatea fiind expusă crizei prelungite. Momentele
crizei se succed în povestiri, creează o galerie de imagini şi modele care circulă şi sunt
împătăşite, narativele cu tentă biografică devin resursă culturală (interpersonală)
pentru o posibilă depăşire a pragului(limen).

 Conţinutul cognitiv mobilizat intersubiectiv oferă instrumente de a

gândi şi depăşi criza existenţială preluând exemplul celor care au reuşit şi prin resursele
interacţiunilor directe şi mediate în comunitatea conaţionalilor. În acest mod platforma
online participă la o socio-dinamică bogată în informaţie şi cunoaştere, vehiculată de
indivizi şi reţele conectate cultural, vorbirea corectă şi expresivă a limbii fiind o condiţie
a statutului de membru al comunităţii româneşti online. Identificarea presupune
conectarea şi rearanjarea semnificaţiilor şi crearea unor puncte de intersecţie (Hall,
2000) în care se intensifică procesele de schimb de informaţie şi transfer de energie,
limbajul fiind o formă de viaţă, web of life (Habermas, 1986, Sebeok, 1994). Referenţii
eterogeni ai aceluiaşi tip de traseu, cel al imigrantului, modalizat în analogie cu visul
american în cadrul narativelor analizate de noi sunt integraţi prin schematizări
generatoare de ordine şi ghidaj intersubiectiv, repoziţionaţi, reorganizaţi în şi prin
lumea de cuvinte ca spaţiu de interacţiuni comunicative.

 Dacă paradigma interculturală a relevat, după cum menţionam

anterior, tendinţe de segmentare şi hibridare, precum şi sugestia de a defini mai curând
“culturile decât cultura” (Abdallah-Prétceille, 2006) din perspectiva integrării
comunităţilor şi identităţilor culturale şi, implicit, a protecţiei diversităţii patrimoniului
lingvistic, problema se defineşte mai ales prin modul în care se diferenţiază şi dezvoltă
noi structuri cognitive transversale în contexte diferenţiate cultural. Astfel devine
 emblematică afirmaţia lui Victor Turner referitor la “aceeaşi structură cognitivă
matricială ce articulează experienţe culturale diversificate” (p.4). Mediul online ca loc de
teatralizare a sinelui social permite şi observarea bogăţiei imaginative şi emoţionale
recrearea comunităţii culturale şi lingvistice în dimensiunile încă insuficient explorate
ale cosmopolitanizării (Beck, 2006). Nu este lipsit de consecinţe modul în care
imaginăm forma virtuală a comunităţii – arcă, în sensul lui Douglas, platformă de
interacţiune (Deleuze, Guattari, 1987), elice (helix model, Dance, 1967), nod sau nor de
opinie publică etc. – fiind semnificativă tensiunea între formalizare (în termeni binari,
da/nu), şi respectiv între arhitectura numerică, orientarea aplicativă-algoritmică şi
dimensiunea antropologică complexă, ambiguă, non-decidabilă, autopoietică, limbajul şi
cultura fiind atât concepte cât şi forme de viaţă care se redefinesc în relaţie cu fluxurile,
puterea şi contra-puterea, tehnologia, scările spaţiale, criza şi riscul (Castells, 1997,
2004, Beck, 1992, Beck&Edgar, 2010, Latour, 2005).

Cap. 3

PARADIGMA FLUXULUI

Fluxul, experimentarea stării optimale şi riscul

După cum a afirmat Peter Drucker în cartea sa The Age of Discountinuity, o carte care a stârnit
controverse încă puternice şi a anticipat tendinţe confirmate actual, ultimile decade ale secolului XX au
reprezentat o perioadă de discontinuitate şi ruptură pe parcursul căreia structura şi sensul economiei,
politicii şi societăţii au fost în mod radical alterate.

Arjun Appadurai abordează globalizarea prin conceptul de flux. Modelul constă în 5

“escapes”(fluxuri globale): Finanscapes, Technoscapes, Mediascapes, Ethnoscapes, Ideoscapes. Aceste
fluxuri interferează şi modelează ireversibil economia, spaţiul, culturile, reprezentările.149 Însă
noţiunea de flux nu se leagă doar de circulaţia informaţiei, a imaginilor, persoanelor şi mărfurilor, ci şi
de risc. Ulrich Beck a inventat termenul de societate de risc şi a argumentat că societatea contemporană
şi procesele tehnologice produc o incertitudine psihologică pentru indivizi. Prin intermediul procesului
tehnologic omenirea a dobândit capacitatea de a controla parţial riscurile la care o supune societatea şi
de a le anticipa cu scopul de a preveni catastrofele. De exemplu, căutarea conceptului environment risk

149
Arjun Appadurai,Modernity at large cultural dimensions of globalization,university of Minnesaota Press,
Minneapolis, 1986
 pe platforma Ministerului German de Mediu a returnat 60 de articole cu informaţii ce tratează
problematici orientate spre riscul de mediu. Pe platforma DEFRA(agenţia britanica de mediu), motorul
de căutare a indexat 26.000 de rezultate, pe site-ul Ministerului Mediului şi Pădurilor din România -
2480 rezultate, Ministerul de Mediu din Franţa - 2400 rezultate, cel din Germania - 60 rezultate, iar
Administraţia de Mediu din Finlanda a indexat 200 de articole referitoare la riscul de mediu.

De aceea, în societatea modernă, tot ceea ce se întâmplă într-un anumit loc, are implicaţii la
nivel global pentru că riscul traversează frontierele dintre state. Acest aspect se datorează în principiu
dezvoltării tehnologiei digitale şi reţelelor care leagă noduri esenţiale de pe întreg mapamondul,
arhitecturând un topos care depăşeşte ideea de local. 150

Riscul devine o parte a culturii noastre, de aceea omenirea dezvoltă instrumente pentru a
controla parţial riscurile prin acelaşi proces tehnologic.

Într-o eră a crizelor globale şi a riscurilor de toate felurile, crearea unei reţele dense,
transnaţionale reprezintă piatra de temelie pentru construirea unei societăţi autonome, pusă în relaţie
cu o economie globală foarte mobilă şi schimbătoare.

În acest sens Ulrich Beck punctează faptul că şocul pericolului reprezintă un apel către un nou
început, în care omenirea conştientizează că a fi expus la risc înseamnă a trăi în modernitate şi a accepta
că aceasta este condiţia omului din secolul XXI.

Corelănd ideea de flux cu cea de instabilitate, Zigmund Baumann (2006) a numit fluxul stare de
incertitudine în modernitatea lichidă, în care indivizii sunt teoretic liberi să se autodefinească.151 De
exemplu, criza globală nu a redus numărul de imigranţi în UE, ci dimpotrivă, le-a amplificat. Perioada
2010-2011, este analizată de Pablo Matteo în studiul External and Multiple Citizenship in the European
Union. Are ‘Extrazenship’ Practices Challenging Migrant Integration Policies? Pornind de la datele
furnizate în 27 iulie 2010, de Eurostat populația Uniunii Europene (UE) a depăşit jumătate de miliard
ajungând la 501 milioane de locuitori (Eurostat, 2010), în creștere din nou în 2011 la 502.5 milioane de
persoane (Eurostat, 2011). Principalul factor din spatele acestei creşteri, pe lângă recenta extindere UE,
a fost înregistrarea unor niveluri ridicate ale migrației din ţări non-UE de la începutul anilor 1990.

Acest punct de reper istoric în creştrea populației UE a provocat reacții contradictorii, de

celebrare a succesului integrării europene, de îngrijorare cu privire la suprapopulare, de
150
Ulrich Beck, „Without techniques of visualization, without symbolic forms, without mass media, etc., risks are nothing at
all.“ in Living in the world risk society, A Hobhouse Memorial Public Lecture given on Wednesday 15 February 2006 at the
London School of Economics, Economy and Society Volume 35 Number 3, August 2006: 329_ 345, Electronic edition,
http://hudson2.skidmore.edu/~rscarce/Soc-Th-Env/Env%20Theory%20PDFs/Beck--WorldRisk.pdf
151
În A. M.Munteanu, Flux, piaţă culturală şi efecte ale convergenţei spectaculare către o ecologie a mediatizării, Bucureşti, Editura
universitară, 2011, pp. 77-79.
 creștere a imigrării și o criză de identitate, adusă de noile forme de diversitate culturală în
mijlocul unei crize economice profunde.152

Conceptul de flux are aici valenţe distincte de ontologia reţelelor, şi poate da o idee despre
impactele sociale şi economice ale globalizării asupra unei nişei economice, sociale şi culturale marcată
de dezechilibre şi risc. A discuta despre dezvoltare implică în aceste condiţii o abordare a dezvoltării
durabile prin teoriile riscului cât şi necesitatea unor “regimuri de teritorializare reflexivă”. În cadrul
colocviului internaţional „Guvernarea mediul şi exigenţele demografice secţiune a Congresului ACFAS„
organizat de Universitatea din Ottawa, Canada au fost lansate o serie de idei noi cu privire la guvernare,
dezvoltare durabilă, constrângeri de mediu şi ca o noutate, revenirea la valori care păreau odată cu
globalizarea definitiv ieşită din uz. Una dintre aceste valori este un rezultat al combinării ideii de mediu
cu sentimentul de respect asociat teritoriului.

Colocviul a abordat în acelas cadru o serie de aspecte a căror relevanţă este direct proporţională
cu conştientizarea interconexiunilor dintre spaţiul local şi cel global dintre timpul valorizat prin ideea de
viteză şi timpul de refacere a ecosistemelor naturale, care angajează temporalitatea diferenţiată.
Paradoxul este reprezentat de întoarcerea teritoriului ca valoare patrimonială ieşind prin impulsul dat
tocmai de contradicţiile dintre actori dintr-o lungă dependenţa a ideii de teritoriu cu ideea de competiţie
pentru teritoriu.

Valoarea teritoriului creşte tocmai prin abandonarea ideii de competiţie în raport cu mediul şi
prin dezvoltarea unor parteneriate şi agenţi care redefinesc mediul industrial tocmai prin intensificarea
cunoaşterii instituţionalizării acestei cunoaşteri în procesele de producţie la care se adaugă sentimentele
de loialitate faţă de firme şi sentimente de respect pentru patrimoniul natural prin care se refac resursele
productive.

Reforma mediului implică schimbări profunde în toate dimensiunile în cadrul vieţii economice,
politice, sociale, angajându-ne parcă în lumi diferite în ciuda banalităţii unora dintre ideile repetate de
diversele campanii. Rezultă de aici că rolul comunicării trebuie regândit odată cu evoluţia tehnologiilor de
comunicare dar şi cu riscul şi impoactele acesteia pentru a evita riscul cultural şi pentru crearea de noi
oportunităţi de dezvoltare prin articularea de actori interesaţi şi prin gândirea dezvoltării în confruntarea
de cadre conceptuale, şi interese avand logici diferite.

Rolul comunicării se redimensionează aceasta devenind un vector esenţial al reformei ecologice

deoarece „articularea” şi interacţiu nile dintre actori sunt esenţiale în noul concept de guvernare. Ce
presupunea acest lucru? Că relaţionarea între actorii cu mize diferite sau chiar aflate în opoziţie şi între

152
Pablo Matteo, External and Multiple Citizenship in the European Union. Are ‘Extrazenship’
Practices Challenging Migrant Integration Policies?, http://paa2013.princeton.edu/papers/131459
câmpuri de dezbatere şi controvesă trebuie să găsească noi tehnici pe lângă cele vechi şi să ţină pasul cu
complexitatea situaţiilor în care actori interacționaează. Ne putem întreba dacă acest lucru este posibil ?
PARTEA A II-A

SUSTENABILITATEA DEZVOLTARII DIN PERSPECTIVA ENVIRONMENTULUI

Pentru a defini dezvoltarea durabilă este necesară o abordare interdisciplinară cu dominantă economică
cu efecte sociale orientată de standarde ecologice materializate în politici publice și schimbări de
mentalitate cât și de organizare a producției și serviciilor. Cu alte cuvinte este un concept holistic cu
multiple „input-uri” si „output-uri” ceea ce îi conferă o structură de rețea (arborescentă) în interiorul
căreia pot fi identificate și analizate acțiuni, roluri și operații, mize și contradicții care trebuie negociate
sau redirecționate.

Dezvoltarea durabilă ar trebui să respecte:

a) capacitatea de absorbţie a mediului şi de reînnoire a resurselor. Dincolo de declaraţiile de prevenire şi

standardele impuse, este necesar să evolueze

b) modul de estimare a capacităţii practice.

Implicațiile imediate ale reformei ecologice pot fi și trebuie raportate la condițiile de viață actuale

c) integrarea acestor implicații scontate în ansamblul indicatorilor de calitate a vieții.

d) pentru ca dezvoltarea să fie durabilă, este suficient ca un minim de protecție de mediu biologic și fizic
să fie asigurat.

Răspunsul societății în ansamblu la un mediu informațional omogen modelat de indicatorii de calitate a

vieții, depinde la fel de mult de natura datelor utilizate și de contextul în care acestea sunt mobilizate larg
în procesele de informare/promovare a reformei ecologice.

O a doua componentă esentială a fost reprezentată de formarea în centrul acestui flux de

schimbare a unei nucleații semantice determinate de reformularea importanței mediului pentru societate
cât și pentru sustenabilitatea industriilor și serviciilor raportate la procesul de amortizare a investițiilor cât
și a costurilor reparatorii pentru comunitațile și indivizii afectați prin boli cronice și decese de excesul de
poluare adiacent producției industriale.

În acest sens vectorul fundamental a fost prezentat de formularea dreptului la dezvoltare al

generațiilor următoare și mutarea direcției impactului dinspre viitor spre prezent în plan legislativ politic,
economic, cultural.153

Tendinţa spre scimbarea polilor culturali- de la capitalul dezorganizat la capitalul etic şi cultural- a

153
Stockholm Declaration of the United Nations Conference on the Human Environment, the 1992 Rio Declaration on Environment
and Development.
produs noi probleme şi provocări, cat si probleme rău definite reflectate de modul în care s-au
materializat și se vor materializa trei compromisuri oarecum contradictorii154:

Echitate Compromisuri și arbitraje

Echitate intre  Între interesele prezente şi viitoare, (a treia generație în drepturile omului)
generații

Echitate spațială  Între țari industrializate și țările în curs de dezvoltare în timp util,

 Între spaţiile locale foarte diferenţiate,

 Între nevoile umane şi conservarea ecosistemului (resurse, habitate și

specii),

 Între cercetare - conservare şi utilizarea optimă a resurselor de mediu,

respectiv, cercetare – dezvoltare.

Prin urmare, aplicabilitatea de dezvoltare durabilă defineşte un câmp de negociere între inovație,
tendinţe conservatoare şi utilizări.

Putem observa acest lucru luând forma de interogare publică referitor la proceduri decizionale
acţionând în structuri dependente de spaţiu/teritoriu, în special prin arbitrajul între durabilitate "fiabilă" şi
durabilitatea "forte".

Durabilitate „fiabilă” si durabilitate „forte”

Susţinătorii durabilităţii fiabile cred că au un considerent că acest capital natural şi fabricat (adică,
produs şi acumulat de activităţile umane) poate fi înlocuit unul cu alttul, astfel încât devine aproape
perfect.

Ei dezvoltă o analiză specială a valorii de produs ecologic prin cercetare de piaţă şi optimizarea, pe această
154
François Mancebo, ”Inscription territoriale du développement durable et responsabilité environnementale. Ecolabels et Quotas
individuels transférables ”, VertigO - la revue électronique en sciences de l'environnement, Perspectives et Débats, no 2. 2008
cale a utilizării resurselor.

Solow consideră că ar fi necesar - dacă vrem ca durabilitatea sa nu fie doar un slogan, sau o expresie a
unei emoții-, ca societatea să găsească instrumente practice de a păstra capacitatea de producţie pentru
viitor 155.

Durabilitatea fiabilă este definită de regula potrivit căreia suma capitalului natural şi
capitalului fabricat trebuie păstrată constantă.

În această perspectivă, progresul tehnologic ar trebui să genereze continuu soluţii practice pentru
provocările de mediu generate de creşterea producţiei de bunuri şi servicii. În timp ce unele sunt resurse
naturale de neînlocuit, cele mai multe dintre ele au doar o valoare temporară (de exemplu, combustibili
fosili).

Ele pot fi înlocuite de alte resurse care, de fapt vor genera, în viitor, acelaşi serviciu. Prin urmare, alegerea
trebuie să fie ghidată de dorinţa de a face din utilizarea optimă a resurselor, o integrare pe termen lung.

Relaţia dintre generaţii este exprimată ca un tip de piaţă. Fiecare generaţie are dreptul de a
promova într-o anumită masură dreptul generaţiilor următoare şi, făcând acest lucru reduce într-un
anume procent dreptul de decizie și dezvoltare la toate generaţiile din viitor. Cu toate acestea, pentru
unele procese și efecte, conservarea resurselor naturale, şi rata de reducere nu ar trebui să se realizeze
prin atingerea valorilor de neînlocuit.

Întrebarea pe care o ridică Faucheux şi Nicolai este:

Cât de departe se pot substitui „activele„ patrimoniului natural cu cele artificiale economice şi tehnice?

Faucheux şi Nicolai,(1998) afirmă că nu există nici un mecanism de alocare eficientă a resurselor greşit
înţelese, valoarea şi pieţele existente sunt uneori în imposibilitatea de a judeca valoarea viitoare a acestor
resurse.156

Susţinătorii durabilităţii forte consideră, că atat capitalul natural cât şi capitalul produs pot fi
înlocuite unul cu altul. Raţionamentul lor a fost împrumutat în mod explicit din domeniul fizicii, în special,
principiul entropiei care descrie o situaţie a termodinamicii ireversibile: orice conversie energetică este
însoţită de o degradare ireversibilă de energie sub formă de căldură. Potrivit acestui principiu ar fi la fel in

155
Solow R. M., 2005, "Sustainability : An Economist's Perspective", Economics of the Environment, Stavins R. N. ed, 5th edition, chapitre 26, WW
Norton and Company, New York, p 179-187
156
Faucheux S. et I. Nicolaï, 1998, "Les firmes face au développement soutenable : changement technologique et gouvernance au sein
de la dynamique industrielle", Revue d'économie industrielle, n° 83, p. 127-146, Paris.
cazul oricarui proces de producţie materială. A doua idee translatată din zona fizicii în zona economiei
capitalul fabricat este cel mai adesea construit de un agent de transformare (instrument, muncă, etc în
timp ce capitalul natural este materialul de prelucrat.

Prin urmare, consideră Francis Mancebo157 capitalul fabricat sau construit nu poate substitui
capitalului natural atât de perfect, deoarece acest lucru ar implica un flux circular de materie-energie
permanent, fără pierderi, ceea ce ar fi absurd. În cel mai bun caz, este posibil să se reducă acea cantitate
de deşeuri prin reciclarea acestora, una din strategiile de largă utilizare în prezent în țarile dezvoltate. În
cadrul examinării societaților noastre din această perspectivă, anumite acţiuni umane pot să producă
daune ireversibile grave aduse mediului natural.

Prin urmare, afrimă Daly (1998)este esenţial să se menţină un stoc de capital natural. Potrivit
susținătoriilor durabilităţii forte, există un prag critic pentru capitalul natural, dincolo de care este vitală
conservarea capitalului natural, deoarece acesta este resursa ireductibila și de neînlocuit pentru oferta de
bunuri şi servicii neputându-se realiza pe parcusul procesului productiv de către forme de capital fabricat
.158

Adepții durabilității sunt susţinuți și promovează strategii de dezvoltare pentru a minimiza

necesitatea unei gestionări globale a resurselor naturale.

Acest lucru impune reducerea intervenției umane asupra mediului natural la un nivel suficient de
scăzut pentru a nu perturba funcţionarea naturală a sistemelor, lipsind economia de sustenabilitate
ecologică vitală pentru ciclurile mediu și macroeconomice.

Această reducere în locul creșterii nelimitate se bazează pe următorul principiu: pentru a

limita deteriorarea calitativă şi cantitativă a capitalului natural, trebuie să ne limitam
cantităţile de materie şi energie extrase şi utilizate în biosferă.

În acest scop se folosesc anticipări și prognoze pe tipuri de durabilitate pentru a obţine controlul asupra
resurselor de mediu într-o zonă pro

Administrarea prin construirea de eco-responsabilităţi

Specificitatea problemelor mediului le face dificil de administrat pentru utilizarea modelelor

clasice de acțiune publică fondate pe soluţii de compromis elaborate între experţi, factori de decizie

157
Idem 6

158
Daly H., 1998, "Reconciling Internal and External Policies for Sustainable Development", in Dragun A. K., Jacobson K. M.,
Sustainability and Global Economic Policy, pp. 11-14 Elgar, Cheltenham
politici și grupuri de interese. Transgresiunea scărilor teritoriale tradiționale, desincronizarea
impactelor vis-a-vis de temporalitatea activităților umane conduc la mecanisme de eco-responsabilitate
(interteritoriale, intersectoriale, intergeneraţionale) bazate pe acțiuni mai eficiente și juste.
Administrarea mediului schitează de acum înainte această tendință prin intermediul politicii ( de
exemplu, Directiva Cadru Europeană a Apei, 2000) care crează și întăresc interdependentele între
teritorii, care pun accent pe dispozitive de responsabilizare bazate pe “ a face și nu a spune”, fiind
necesare mecanisme de responsabilizare caracteristice adaptării administrației la nevoile prezente ale
mediului, domeniile lor de aplicare precum și limitele.

Procesele de comunicare și agenții comunicării de mediu (mass-media clasice,

specializate, diverse formate de mediu pe internet) trebuie să se poziționeze corect față de ceea
ce înțelegem astăzi prin guvernarea de mediu(apa, deseuri, deforestare, transport, energie, s.a.)
și implicit prin cunoașterea procesului de schimbare care afectează ideile, teoriile, practicile
guvernarii de mediu pe fondul crizei globale, a impactelor habitatului şi economiei asupra
ecosistemelor,sau cele ale schimbărilor climatice, dezastrelor naturale şi antropice .

Există două tipuri de teorii asupra guvernării, una bazată pe dezavantajarea logicii
societății civile, prin enunţări cu caracter prescrptiv, iar la polul opus, miza profitului urmărind
situaţii specifice spaţiului de proximitate (local, glocal, regional, decizia fiind în multe cazuri
delocalizată). Identificarea modelelor de administrare va putea fi utilizată cu scopul de a învinge
anumite dificultăți.159

Administrarea apei are ca scop aprofundarea ideii de reglare a problemei mediului, mai
exact negocierile utilizării diferenţiale ale apei .

Prin intermediul relațiilor între industria turismului (camping, rafting, etc,), și cea a
producției electrice ( EDF), se decriptează pozițiile actorilor celor două sectoare vis-a-vis de
“spațiul oficial de concentrare a intereselor”: Comisia Locală de Hidrologie (CLE) în Franța, sau
Agenția Națională de Mediu în Romania.

În Franţa problemele importante ale administrării râurilor sunt obiectul negocierilor

bilaterale, între reprezentanţii Electricite de France şi profesioniştii raftingului , de exemplu,
consultarea şi gestiunea integrală a problemelor şi conflictele de utilizare.

Deşi depun eforturi pentru a coopera în privinţa adiminstrarii cursurilor de apă

internaţionale, statele riverane stabilesc, în marea majoritate a cazurilor, organizaţii cu interese
comune referitoare la bazine. Aceste organizaţii constitue piesa centrală , organul director,
al cooperării pentru gestionarea apelor. Există un decalaj important între atribuţiile acestor
organizaţii, decalaj a căror reducere se face prin negociere cu scopul de concertare cu accent pe
texte şi definiţii progresive ale unor conflicte de interese. Punerea în aplicare a strategiilor de
dezvoltare durabilă stârneşte o confruntare între utilitate şi conservatorism. Acest lucru este
evident mai ales atunci când deciziile afectează structurile socio-spaţiale existente. Prin urmare,
înscrierile teritoriale ale dezvoltării durabile reprezintă o problematică complexă de importanță
crucială în ceea ce priveşte responsabilităţile de mediu ale organizaţiilor şi firmelor. Din punct de
vedere teoretic este necesară adaptarea rapidă a conceptelor pentru a construi cadrele unei
alternative la degradarea mediului înconjurator și la schimbările climatice care afectează major
natura și societatea şi aceasta în plină criză.

Multe probleme din domeniile legate de mediu: economic, social, cultural, politic sporesc
vulnerabilitatea persoanelor concomitent cu asocierea unor efecte pozitive ale dezvoltării
durabile care însă trec neobservate nefiind prezentate pe larg în media iar acest lucru ține de
pattern-ul mediatic care atribuie mediului o valoare de știre secundară cu excepția dezastrelor
naturale și hazardelor produse de mana omului când strategiile de mediatizare puternic

159
COLLOQUE INTERNATIONAL, La gouvernance à l’épreuve des enjeux environnementaux et des exigences démocratiques, au Congrès
de l'ACFAS, Université d'Ottawa, VertigO - la revue électronique en sciences de l'environnement
dramatizate asigură creșteri de audiență semnificative (Munteanu 2008). F. Mancebo, într-o
conferință internațională asupra mediului care avut loc la Constanța în 1992, a afirmat că actorii
politici şi economici uită de multe ori că, în dezvoltarea durabilă, schimbările preconizate
vizează îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale oamenilor şi societăţilor și nu numai eficiența
economică per se160.

tejată.

Înregistrare teritorială si eco-responsabilitate

Este un joc între cele două sensuri ale durabilității respectiv, cum este definită
capacitatea practică , dacă are o amprentă teritorială, precum și dublarea capacității de acțiune
prin discursul axat pe valori şi responsabilităţi pentru că legătura dintre înregistrarea teritorială
de dezvoltare durabilă se realizează prin intermediul actorilor şi rețelelor care definesc strategii
proprii de dezvoltare, în funcție de valori și standarde care materializează responsabilitatea
organizaţiilor, în ceea ce priveşte gestionarea riscului de mediu cât și a condițiilor de calitate
incluse în procesul tehnologic. Dacă şi în ce mod marcajele referitoare la responsabilitate sunt
cuprinse în etichetele produselor în mod explicit și responsabil.

Etichetele ecologice

Eco-etichetele au apărut odată cu dezbaterea privind modul în care

este posibil să se combine dezvoltarea durabilă şi globalizarea economiilor.
Acestea sunt concepute pentru a asigura atât capacitatea de a utiliza produsele în
cauză cât şi de a limita impactul acestora asupra mediului şi au ca scop integrarea
ofertei de schimburi, bunuri şi cunoștințe.

Din punct de vedere al comunicării de informaţie eco-eticheta reprezintă un element de

garanţie referitoare la conservarea resursei eco şi relevantă pentru toţi actorii şi jucătorii,

160
François Mancebo, Inscription Territoriale du development durable et responsabilite environnementale: Ecolabels et Quotas
individuels transférables, VertigO – La revue en sciences de l'environnement, Débats et Perspectives, no 2, septembre 2009,
Perspectives et Débats, no 2. 2008,, p. 1
pentru spaţiu şi pentru utilizatorii produselor certificând calitatea produselor cât şi reducerea
impactului economiei şi tehnologiei asupra sistemelor naturale care constituie protecţia nişei

ecologice.

Fig.3 Eco-etichete

Pentru aceasta, ei definesc:

- criteriile şi nivelul cerinţelor produsului pe categorii,
- răspund de luarea în considerare a impactului asupra mediului

Aceasta monitorizare pe baza standardelor cuprinde întreg parcursul ciclului de viaţă

a unui produs, de la extracţia de materii prime până la utilizare (consum) și caracterul
biodegradabil ca etapă finală a vieții produsului prin care acesta se reintegrează în ciclul
natural.

Determinarea acestor criterii este rezultatul unei înţelegeri mutuale între reţele:
producători, distribuitori şi asociaţii ale consumatorilor şi protecţia mediului.
Etichetele ecologice sunt revizuite la fiecare trei ani, în funcţie de tipul de etichetă,
pentru a lua în considerare oferta de schimburi de bunuri şi de cunoştinţe. Eticheta ecologică
se acordă numai în cazul în care produsul este conform standardelor, de către un organism
independent de certificare şi acreditate.
Deocamdata acordarea unei etichete ecologice este un un proces voluntar. Prin urmare,
eco-etichetele sunt considerate ca fiind cea mai bună modalitate de a ţine seama de conservarea
resurselor naturale, fără a afecta comerţul liber.

Conservarea şi gestionarea resurselor alocate aici se datorează iniţiativelor

 unor agenţi privaţi cât şi alegerilor efectuate de către un consumator.

Putem cita ca un model eticheta de ambalare ecologică. Intrată în uz începând cu

ianuarie 1993, a permis producătorilor vânzarea produselor ambalate sub eco-eticheta pentru a
finanţa reciclarea şi valorificarea deşeurilor menajere.
Sub rezerva unei posibile reciclări a componentelor şi produselor în schimbul unei taxe,
producătorul poate să aplice pe unele dintre produsele sale „un punctaj” green, logo-ul putând
îmbunătăţi imaginea produsului și brand-ului în rândul consumatorilor favorizând
comportamentul de cumpărare.
Pentru a obţine eticheta în conformitate cu reglementările în vigoare sunt parcurse mai
multe etape, între care etapele de supraveghere şi control sunt esenţiale.161

Prin urmare, chiar şi în cazul în care o eticheta ecologică se bazează în

principal pe mecanisme de piaţă, aceasta nu este complet eliberată de
constrângerile specifice demersurilor de reglementare.

Eco-etichetele nu sunt neapărat mai eficiente decât măsurile de gestionare tradiţionale şi

prezintă două dezavantaje suplimentare.
Puncte slabe.
 În primul în rând, natura voluntară de etichetare ecologică limitează domeniul de aplicare
a regulilor la cei care le acceptă.
Efectele lor benefice apar numai în cazul în care alegerea consumatorilor se îndreaptă
suficient de clar în favoarea produselor etichetate. Rezultă că educarea publicului este esenţială
pentru a susţine schimbarea (reforma ecologică).
 În al doilea rând, există riscuri semnificative de captare a presiunii de diferenţiere. De
exemplu, în domeniul pescuitului şi a resurselor piscicole, etichetare „Dolfin Safe” în
Statele Unite (referitoare la evitarea capturării delfinilor în timpul pescuirii tonului), s-a
concentrat în mare măsură pe unii jucători specializaţi, Conceptul de „delfini în condiții
de siguranță” este o etichetare care provine din Statele Unite. [1]
Etichete diferite din această categorie sunt utilizate pentru a desemna conformitatea cu
diverse legi sau politici menite să reducă la minimum uciderea delfinilor în timpul pescuitului de

161
Idem 6
ton şi comunică grija pentru conservarea acestei specii din partea operatorilor specializaţi.
Unele etichete impun cerințe mai stricte decât altele.
Potrivit Asociaţiei Americane a Consumatorilor , aceste etichete nu oferă nici o garanție
că delfinii nu au fost lezaţi în timpul procesului de pescuit pentru că o verificare nu este nici
universală, nici independentă. Totuși, ambarcaţiunile de pescuit ton și fabricile de conserve şi
exploatarea potrivit oricăror standarde dintre diversele standarde de etichetare din SUA sunt
supuse inspecției surpriză și monitorizării procesarea probelor prelevate cât şi ajustarile
impuse în procesul de exploatare impunând costuri considerabile suportate atât de americanii
din nord cât şi de cei din sud.
 Reforma ecologică presupune resurse, costuri pe care ţările sărace nu le pot suporta. În
această ordine de idei, eforturile s-au concentrat pe sinergii ale unor procese şi proceduri
de operare la nivel transnaţional.
 Etichetarea ecologică arată atât limitele şi posibilităţile de combinare a responsabilităţii
de mediu a organizaţiilor teritoriale şi implementarea politicilor privind dezvoltarea
durabilă, şi, mai ales include cerinţa de evaluare obiectivă prin raportare la standarde în
cazul unor ambiguităţi şi soluţii hibride care combină durabilitatea fiabilă cu cea forte.
Eticheta îndeplineşte o funcţie de semnalare şi avertizare a publicului
Deşi nu este suficientă atribuirea calităţii „green”, prin însuşi faptul că este etichetat,
un produs oferă informaţii despre autoritatea care l-a evaluat. Eticheta eco apare ca o
componentă publică a produsului comercial, semnalând respectarea drepturilor generaţiilor
viitoare de dezvoltare.

Responsabilitatea de mediu în funcţie de raporturile dintre actori reali și potenţiali

(generaţiile viitoare) Mediul, arena de transformare continuă
Între responsabilitatea de mediu şi politicile teritoriale, nodul gordian de durabilitate
este format din:
Arbitrajele dintre cele două forme de durabilitate (forte și fiabilă)care se află în
centrul contradicţiilor şi convergenţei între responsabilitatea de mediu corporativă
şi politicile de mediu teritoriale legate de dezvoltarea durabilă, bazate pe ideea că
suntem în imposibilitatea de a optimiza utilizarea resurselor pentru generaţiile viitoare
din lipsă de informaţii.

Într-un context de incertitudine, trebuie să păstram opţiunea de a alege pentru cei care
vin după noi. Generaţiile prezente sunt, prin urmare, responsabile pentru transmiterea de un
patrimoniu natural suficient pentru a păstra aceste alegeri, dar, de asemenea, un capital construit
pentru a remedia deteriorări inevitabile.
Mediul este perceput ca un obstacol în calea acestui viitor.
Această idee depinde de dezvoltarea continuă, iar această dezvoltare este condiționată de
adoptarea măsurilor corespunzătoare. Rezultă un lanț de condiționări care vin dintr-o realitate
proiect astfel că aceasta ar putea părea îndepartată și nesigură. În fapt, este o deficiență umană
aceea de a avea nevoie de cadre fixe de raportare verificate în timp iar intreg sistemul economic
și tehnologic lucrează în funcție de viteză și de o economie de informație în timp ce factorul
uman este sensibil la o circularitate rezonantă (bogăția de informație).162,163
În abordarea privind durabilitatea fiabilă, mediul este în primul rând o arenă de
transformare şi o funcţionare continuă, în cazul în care epuizarea stocurilor nu ridică
probleme în lipsa unor alternative.
În durabilitatea forte, limitele de mediu acţionează ca invarianţi, constrangeri care
trebuie impuse în preocupările și activitățile umane. Această idee este necesar a fi reținută într-o
perspectivă a comunicarii deoarece economia prin orientarea competitivă evită, sau ignoră
constrangerile naturale sau/și sociale.

Conceptul de resurse teritoriale ca patrimoniu natural

Abordarea prezentată aici se înscrie în cadrul teoretic si lucrează în prezent în jurul

conceptului de resurse teritoriale(Landel, Teillet, 2003). Mele164 propune o interpretare a
diverselor activităţi întreprinse pe baza acestui concept, încearcă să aducă unele elemente
suplimentare şi să compare aceste afirmaţii teoretice cu o analiză a proiectelor depuse de cele
342 jurisdicţii care au răspuns la apelul pentru propuneri centrele rurale de excelenţă lansate de
DIACT în decembrie 2005(Franţa).
Analiza proiectelor de dezvoltare în cele din urmă propune o interpretare a conceptului
de dezvoltare durabilă. Mai degrabă decât o noţiune autonomă, de fapt, ar forma potrivit
autorului studiului un intermediar între o dezvoltare a producţiei, si un mod de dezvoltare pe care
il numim patrimoniu.

162
St. Odobleja, „Introducere in logica rezonantei” 2003 Scrisul Romanesc, Craiova,
163
St. Odobleja, „Psihohogia consonantista si cibernetica” 2003 Scrisul Romanesc, Craiova
164
Mele, lucr. cit.
 Durabilitatea e în strânsă dependență de strategii locale de dezvoltare prin
mobilizarea unor proiecte regionale

În crearea de noi spații şi soluţii în cadrul reprezentat de structura „Parcuri Regionale

Naturale” patrimoniul este introdus ca valoare în centrul abordarilor teritoriale, în Tarile de Jos,
dar, de asemenea, diversele organizaţii intercomunale din Franţa sau Belgia, au fost interesate să
integreze acţiunile lor într-o dimensiune de creştere a bogăţiei. Examinarea strategiilor de
dezvoltare locală în cadrul acordurilor şi parteneriatelor între state sau Programele de Iniţiative
comunitare Leader, confirmă această observaţie (Landell, Teillet, 2003).165

După ce a fost considerată ca un instrument de conservare şi ca o constituţie esenţială a

naţiunii (Choay, 1988 Poulot, 2006)166, patrimoniul a devenit o resursă pentru construcţii şi
dezvoltarea terenurilor. Această situaţie a ridicat probleme noi, inclusiv, forma şi logica acestui
patrimoniu în ceea ce priveşte proliferarea dinamicii teritoriale.
Într-un context de concurenţă pe scară largă între terenuri, calitatea și inovația sunt
văzute ca factori cheie de competitivitate. Combinată cu alte obiecte, statutul de moştenire le
conferă calităţi specifice, care amplifică resursele teritoriale. Rezultatul este apoi o oportunitate
de a diferenţia produsele pe pieţe şi a genera avantaje comparative.
În mod similar, inovarea teritorială constă adesea din noi moduri de articulare de noi
reţele de actori, de origini foarte diferite, cu scopul utilizării acestor resurse . Astfel, prin
participarea la o dinamicaă economică teritorială, patrimoniul dobândeşte un statut şi o forţă
reînnoită conferind mărci distinctive unor teritorii la rândul său.
Patrimoniul, are nevoie de teritorii pentru a-şi stabili legitimitatea. Dacă punerea în
aplicare logică este dominată de procesul de transmitere, aceasta conduce la selecţii efectuate de
către actori, ca activitate economică teritorializată, totuşi rămâne problema intenţionalităţilor
care conduc aceste alegeri.
Mai pe larg, face trimitere la o continuitatea a vizibilităţii publice a acestuia care
conduce la interesul pentru o schimbare şi o gestionare în cadru teritorial. Neînţelegerea acestui
avantaj de către actorii locali avantaj care poate fi calculat duce la o serioasă problemă de
sustenabilitate a activităţii economice, cât şi la erodarea irevesibilă a unui capital. Un exemplu
165
Landel P.A., Teillet P., 2003, La place de la culture dans la recomposition des territoires, Le cas des pays issus de la loi
Voynet, Grenoble, Observatoire des Politiques Culturelles.

166
Choay F., 1988, L’allégorie du patrimoine, Paris, Éditions du Seuil
este starea precară apopulaţiilor de sturioni din Delta Dunării. Dacă guvernul a introdus această
problemă ca prioritate a politicii externe pentru a o încadra într-o strategie a regiunii Dunărene,
prin aderarea la convenţii internaţionale şi regionale care prevăd protecţia acestor specii
ameninţate- reducerea pescuitului prin aplicarea cote CITES, penalizarea sau chiar interzicerea
unor tehnici de pescuit utilizate de braconieri, s.a.- la nivel local administraţiile din Deltă, ca şi
intreprinzătorii sau proprietarii, preferă exploatarea pe scară largă pentru a obţine venituri
imediate din aceasta resursă teritorială(Munteanu, Ehlinger, Golumbeabu,Tofan, 2012) .
Confruntate cu această mobilizare a proiectelor în jurul ideii de patrimoniu, şi de
dezvoltare locală, prin urmare, este oportun să se urmărească apariţia unor forme alternative de
dezvoltare la modul de dezvoltare în cazul în care productivitatea este cerinţa care a caracterizat
competitivitatea si unde inovatia a fost exogenă teritoriului(Landel, Teilelt, 2003).
Ipoteza pe care o propun autorii se bazează pe ideea că patrimoniul constituie o
dimensiune esenţială a resurselor teritoriale şi mobilizarea acesteia reflectă apariţia unui mod
specific de dezvoltare teritorială.
Fundamentul construit pe imperativul de durabilitate şi reînnoire a resurselor, pe care îl
consideră o proprietate specifică dezvoltarea durabilă. Acesta din urmă este apoi gândită ca o
formă intermediară între modul productivist și modul de moştenire care ne caracterizează .
Pentru a aborda aceste considerente, abordarea se bazează pe o analiză iniţială a
cererilor depuse la Delegaţia Interministeriala pentru dezvoltare şi competitivitate din Teritorii
(DIACT), în cadrul apelului pentru cererile de Centre de Excelenţă Rurală. Acest corpus era
format din 342 fişiere, oferind o imagine a zonelor rurale franceze în 2006. Analiza îşi propune
să pună în evidenţă noi resurse conceptuale care pot deveni operaţionale prin comunicarea şi
sinergiile dintre actori, comunicarea fiind ea însăşi necesar să fie dezvoltată în cadrul acestor
tipuri de aplicaţii care presupun negocieri care conduc la concentrarea pe puncte de interes şi
gestionarea diferenţelor dintre actori de proveninţă diferită.

Dezvoltarea durabilă ca spaţiu intermediar între modul productivist şi cel ecologic

În cazul proiectelor Centrului de Excelenţă Rurală, proeminenţa patrimoniului teritorial

oferă o imagine a imperativelor teritoriale ale competitivităţii şi durabilităţii cuprinse în cererea
de propuneri.
Strategia pentru patrimoniu constituie un mod de răspuns la problemele evidenţiate de
Dezvoltare Durabilă. Pe de o parte, acest proces permite specificarea produselor, şi de evaluare,
astfel modelul în care concurenţa este deplina. Această metodă de evaluare construieste, de fapt,
fundamental şi în mod necesar cu privire la problema de reînnoire.
Valoare de patrimoniu a obiectului creează o valoare adăugată, care este selectată,
menţinută şi amplificată în utilizarea acestuia.
.
În acest sens, aceasta revalorizare merge dincolo de simpla reciclare. Exemplul
proiectului „Pays des Écrins, Pays de l’Eau” este considerat emblematic în acest sens. Proiectul
promovează producţia de energie hidroelectrică, prin crearea de instrumente pentru
interpretarea unor dispoziţii diferite (barajul Vallouise, a centralei electrice de Claux). La
gestionarea durabilă a resurselor de apă este este adăugată o dimensiune teritorială a
obiectelor existente.
Tabelul prezentat mai jos prezintă diferite elemente care caracterizează diferenţele
dintre două forme de dezvoltare, fiind adăugat un spaţiu intermediar între două categorii,
identificat ca dezvoltare durabilă.
În acest sens trei abordări pot fi propuse: oportunitate (termen scurt), adaptarea (termen
mediu), durabilitate (termen lung).

Clasificarea formelor de dezvoltare

Productiviste Intermediar Patrimoniu

Spaţialitate Spațial Teritorial

Tipuri de resurse Generice Teritorial

Tempoalitate Scurtă (piața) Lungă (Reproducerea)

Impactul asupra Distrugerea ciclurilor Supravalorizare

resurselor de refacere ale
resurselor și
ecosistemelor (
influența umană)

Principiul de Specializare Crearea de resurse

management
Mod Închis Deschis

Coordonare Ierarhic Cooperativ

Productivitate Oportunitatea Adaptarea Durabilitate

Se asumă ipotetic apariţia unei forme de dezvoltare a patrimoniului care ridică

problema legăturilor dintre cele două forme prezentate şi spaţiul intermediar.(adaptarea
flexibilă). Statutul intermediar între cele două -oportunitate şi durabilitate -, poate fi apoi
considerat ca un intermediar între un mod de producţie, orientat spre productivitate şi un mod
de dezvoltare a patrimoniului.

Fără a fi fixat, obiectul dezvoltării durabile nu devine mai putin pertinent din cauza
relatiei sale cu dinamica teritoriala. Criteriul de pertinenţă este regimul teritorialităţii reflexive.

Chiar dacă condiţiile de punere în aplicare a acestora rămâne sub semnul întrebării,
Polii de Excelenta Rurala constituie locuri de concentrare a acestor mişcări de argumente.
Miscare dezvoltată printr-o ajustare permanentă, care încorporează o cantitate
semnificativă de incertitudini. Procesul de intermediere între un mod de dezvoltare a producţiei,
precum şi o dezvoltare patrimoniului natural, exprimă apoi acest mecanism şi explica multe
forme imperfecte şi instabile de dezvoltare descrise ca fiind dezvoltare durabilă.
Această poziţie permite
 cercetarea pe obiecte definite ca necesare și dezirabile, apoi actorii implicaţi, şi
mai ales formele de organizare capabile de a le sprijini.
 problemele dificile care presupun coexistenta între două logici concurente
generează totuşi forme complementare de dezvoltare atât producţiei, cât şi
patrimoniului167.
 extrema varietate înregistrată de Polii deExcelenţă Rurală stabilesc că procesele de
hibridare sunt în prezent forme diverse şi nu permit o tipologie care, pe de o
parte, ar tinde să menţină o logică a profitului, iar pe de alta parte, ar dezvolta o
logică a refacerii siturilor naturale prin intervenția cât mai redusă a omului168.

167
Latour B., 1991, Nous n’avons jamais été modernes, Paris, La Découverte
168
Melé P., 2007, « Identifier un régime de territorialité réflexive », Actes du colloque Territoires, territorialité, Territorialisation :
et après, 7-8 juin 2007, Grenoble, p. 18
 Mobilizarea patrimoniului observat la mai mult de jumătate dintre aceşti Pôles
d’Excellence Rurale relevă statutul acestui „obiect hibrid” al gândirii dezvoltării care tinde să fie
inclus în noua dinamica teritorială.
Aceasta prevede trei operaţiuni esenţiale în procesul de construcţie a resurselor
teritoriale.
Proiecţia poate folosi aceste obiecte – hibride (câstig şi conservare-refacere) ca markeri
ai reprezentării bazate expectanţa că „actorii sunt viitorul zonei”, urmând să le includă în
construcţia unui orizont de aşteptare generat de proiectele lor.
Conexiunea acestora permite astfel asocierea diverselor obiecte în jurul unor calităţi
specifice, prin contractul care rezulta din cooperarea între actori de origini multiple.
Astfel, proiectul ar deveni un spaţiu de gestionare a terenurilor prin paradoxuri
declinabile la infinit, în funcţie de circumstanţele (şi blocajele) locale.
Ar fi o oportunitate şi pentru noi forme de dezbateri publice si actori implicaţi într-un
joc instituţional nou. Reconcilierea între durabilitate şi competitivitate, care traversează toate
aceste proiecte concentrate în Poli de excelenţă rurală, exprimă esenţa acestor contradicţii dar
oferă noi deschideri asupra problemelor şi în modul de dezbatere publică. O dezvoltare ar putea
fi asociată situaţiei în care unele obiecte de patrimoniu ar putea dobândi un statut de bun public
teritorializat în jurul căruia vor fi articulate logici posibil concurente, complementare sau şi
antagonice.

Concluzii:

In UE dezvoltarea durabilă este definită în funcţie de continuitatea istorico-culturală şi

revalorizarea ideii de spaţiu organizat, acoperit de reglementări şi concepte, idee ce s-a dezvoltat în
ultimele două decenii ca tratare echitabilă a generaţiilor, culturilor şi a spaţiului (patrimoniu natural,
resurse teritoriale) în contradicţie cu competiţia pentru teritoriu. Ideea de dezvoltare durabila este
rezultatul unei abordări reflexive din ultimile decenii ca baza a dezvoltării unor noi forme de
guvernanţă bazate pe interese comune referitoare la dezvoltarea economică, siguranţa socială, evitarea
conflictelor, rezolvarea crizelor, ameliorarea deficitelor (Solow,1993, P. Mele, 2006) precum şi
utilizările cunoaşterii ca resursă economică(Drucker, 1969)

Potrivit lui Solow pentru ca durabilitatea să nu fie doar un slogan sau o expresie a unei emoţii
este necesar ca societatea să găsească instrumente practice de a păstra capacitatea de producţie pentru
viitor (Solow, 1993). Din această perspectivă, comunicarea este considerată o resursă nu doar de către
sau în cadrul strategiilor de dezvoltare specifice sistemul global de comunicare(Castells, 2008) şi a
nişelor de comunicare generate de fuziunea capitalurilor globale, a inovaţiei tehnologice si concentrării
de interese, dar şi o resursă a guvernabilităţii(network-governance) în contextul renegocierii continue
a contractului social potrivit dezideratului austerităţii permanente şi dezvoltării unei societăţi civile
globale (Castells, 2008).

Noi dimensiuni conceptuale ale dezvoltării

Claude Fischer înţelege prin capital totalitatea instrumentelor de acţiune. In acest sens
comunicarea poate să stimuleze continuu reflexivitatea orientată spre soluţii practice pentru
provocările cu care se confruntă indivizii, grupurile şi societatea, deoarece deschiderea rămâne un
factor de care depinde fundamental nu doar fluiditatea informaţională ci generarea de cunoaştere şi
competenţe dezvoltate ca o relaţie activă între informaţie, utilizări şi valori în cazul în care această
relaţie nu rămâne o emoţie, sau o valoare declarativă a unor practici de tip industrial.(Mele…) Printr-o
corelare cu aceste valori comunicarea contribuie la evitarea riscului ca aceste resurse să nu fie
înlocuite în viitor prin „acelaşi tip de serviciu” dată fiind mobilitatea modelelor de business şi a
tehnologiei.

Prin urmare, pe lângă eficienta comunicării dezvoltarea implică alegeri ale actorilor cu privire
la o etica a comunicării ce trebuie să fie ghidată de dorinţa de a face din utilizarea optimă a resurselor
informaţionale, cognitive, culturale o plusvaloare care să menţină credibilitatea şi încrederea firmelor,
un capital stocat de branduri pe durate neluate in calcul de activităţile de marketing cat şi o calitate de
translatabilitate, de traductibilitate dintr-un cadru în altul a capitalului cultural incorporat de marcă.

Dificultăţile de ordin euristic generate de recursul la noţiunea de teritorialitate provin din

folosirea pe scară largă a două tipuri de abordări în cercetări ale căror baze teoretice si metodologice
sunt distincte în dimensiunile de adâncime ale demersului ştiinţific. Cele două grupuri au dezvoltat
strategii distinct de decupaj pro blematic si focalizare:

Grupul 1. Grupul 2.

(A).modul în care spaţiul este folosit de locuitori
şi utilizatori
(B) modul de decupaj si control al spaţiului de
către diversele puteri,
(C) modul de identificare a subansamblurilor
spaţiale în politicile publice
(D) modul în care relaţionează actorii publici şi
privaţi în cadrul spaţiului local
 Comparându-le, Patrice Mélé observă că primul grup de lucrări se axează pe vocabula
teritorialitate în timp al doilea pe cea de teritorializare, iar aceasta din urmă acoperă atât ancorarea
teritorială a populaţiilor în spaţiul de proximitate cât şi decupajele spaţiale pertinente pentru
implementarea politicilor publice. Dacă cercetătorii din prima categorie sunt interesati de practici si
reprezentări, ce cei din a doua categorie au dezvoltat teme de cercetare cuprinzând identificarea
actorilor si analiza acţiunilor collective.

Productivitatea ştiinţifică a conceptelor înrudite de teritoriu, teritorialitate si teritorializare

relevă un interes pentru a lămuri procese şi efecte ale fenomenelor contemporane, ambele direcţii de
cercetare menţionate punând în evidenţă prin rezultate, o mutaţie a relaţiilor dintre populaţii şi
spaţiu. Astfel se constată o diseminare a referinţelor la patrimoniu şi environment ca valori şi cadre de
acţiune, pe parcursul multiplicării situaţiilor de conflict, a controverselor si tranzacţiilor în care sunt
mobilizate aceste valori pentru apărarea calităţii spaţiului concret.

Situaţiile la interfaţa dintre locuitori si politicile publice permit regândirea teritorialităţii

începând cu acţiunea colectivă şi procesele de teritorializare şi acţiune public astfel potrivit lui Mele
in loc să se excludă cele două câmpuri de cercetare se întrepătrund.169 Noutatea demersului lui Mele
constă în interdependenţa dintre sfera publică si acţiunea publică(prin aceasta el se alătură
sociologiilor acţiunii in linia lui Alain Touraine) şi nu doar un ansamblu de acţiuni şi puteri publice în
sens strict, iar definiţia sa are o valoare operaţională în cazul spaţiului public local in cazul căruia sunt
puse in discutie proceduri, obiective, finalităţi ale intervenţiei instituţiilor publice. Această strategie
este insă considerată prea largă de unii cercetători(Jacques Ion, 2001) deoarece sfera publică definită ca
acţiune publică caracterizează toate activităţile care pun în joc un public, care răspund unui imperative
de publicitate si care are ca obiectiv definirea in termeni de bunuri comune, colective si modalităţi de
intervenţie publică.

Sfera publică redefinită ca “regim de teritorialitate reflexivă”

Termenul teritoriu este utilizat pentru a conferi o nouă importanţă pe care o primeşte în cadrul
eforturilor de teoretizare spaţiul public local produs de relaţiile dintre actorii locali, iar aceste relaţii
sunt cele care recompun acţiunea publică (Duran, Theonig, 1996). Incă din 1996 Duran si Theonig au
remarcat naşterea unui camp interdisciplinar în jurul conceptului de teritorializare axat pe acţiunile
instituţiilor publice. Acest câmp abordează in mod expres

169
UMR CITERES / CoST, CNRS, Université François Rabelais, Tours.
patrice.mele@univ-tours.fr
halshs-00189874, version 1 - 22 Nov 2007
Manuscris de autor, publicat în "Identifier un régime de territorialité réflexive, Grenoble : France (2007)"2
 1) redefinirea si recompunerea rolului statului in noul joc local din efectele relaţiilor
contractuale şi a proiectelor de dezvoltare locală.

Astfel,, deşi acordă un rol actorilor non-instituţionali cercetările din sfera teritorializării analizează cu
precădere :

2) noile teritorii instituţionale si relaţiile diontre actorii publici mai ales in Franţa şi Canada
dar nu numai in spaţiul francofon, iar mizele acestor cercetări sunt de

3) a înţelege noul spaţiu de joc local ca spaţiu rezultat în urma descentralizării.

Ca proiect cu relevanţă epistemologică pentru evoluţia teoriilor sferei publice, teritorializarea

ca fenomen socio-politic, comunicaţional, cât şi cultural apare ca fiind legat de descentralizare, de
angajamentul în acţiune a actorilor publici şi civici, de confruntarea locuitorilor cu instituţiile publice şi
de asemenea cu procesul de redefinire a bunurilor commune localizate. Aceste bunuri au mai fost
definite în cadrul sociologiei economice a anilor 50, prin contribuţiile lui James Buchanan la descifrarea
unei logici a intereselor colective, mai ales în legătură filozofiile taxării. Extinderea acestui interes
poate fi înţeleasă ca o “reagregare”, ce presupune formarea unor noi competenţe de comunicare
orientate spre negocierile între actori şi reducerea fisurilor de înţelegere dintre aceştia.

Noile conceptualizări ale sferei publice reconsideră importanţa spaţiului local ca loc de
întâlnire între actori locali, naţionali şi globali, întâlnire care măreşte riscul de confruntare între acţiuni
care implică nu doar interese dar şi temporalităţi multiple (Mélé, 2007).

Aşadar registrul conceptului de teritorializare este influenţat de definiţia teritoriului ca “spaţiu

încărcat delimitat şi identificat prin valori” care precede momentul de întâlnire-co-operare sau
confruntare- a intereselor, iar acest transfer de semnificaţii de la un cadru pre-existent la interacţiunile
dintre actori joacă un rol de clarificare. Astfel teritorializarea este considerată prin identificarea si
producţia spaţiilor delimitate pe baza unei viziuni teritoriale a relaţiei dintre spaţiu şi populaţii la
care se adaugă aproprierea acestor spaţii de către indivizi sau reţele a unor spaţii mai mult sau
mai puţin(in sens de strict) delimitate. Cercetarile efectuate de Mele, Larrue, Rosenberg în situaţii de
conflict(Franţa si Mexic) au relevant faptul că actorii mobilizează idea de patrimoniu în aceste
situaţii astfel că acest devine un cadru de referinţă alături de mediu abordat prin termenul de
environment, având aproximativ acelaşi sens de acoperire cu reglementări, cunoaştere, valori publice
fiind un rezultat al proceselor si relaţiilor spaţiale ale populaţiilor şi instituţiilor.

Astfel dimensiunea spaţială a diverselor societăţi capătă o importanţă atât practică în procesul
de administrare, de elaborare a politicilor publice cât şi culturală, simbolică, redecorând discursul
jurnalistic, politic, economic. Astfel tema, sau mai curând “cadrul” spaţial având o impregnare
informaţională variabilă împreună cu, sau separat de, o enunţare (încrucişată sau contradictorie) a
intereselor, şi în acelaşi timp menţine obligaţiile independent de acceptarea, contestarea sau ignorarea
responsabilităţii publice- inclusă în sensul de territorialitate pentru care acele valori definite prin
noţiunea de public implică o transparentizare a poziţiei actorilor în parteneriatul public privat- atât în
mediul de discurs cât şi în designul fluxurilor de informaţie, conservând sau dezvoltănd o capacitate de
evoluţie integrată a intereselor actorilor publici şi privaţi.

Devine astfel posibilă o nouă interpretare care urmăreşte difuziunea patrimoniului şi a mediului
natural ca semnale ale unei conştientizări publice asupra teritoriului si complexităţii proceselor
desemnate prin instituţionalizarea teritorială precum şi responsabilitatea societală (termenul de
societate include actorii implicaţi într-un efort comun de teritorializare reflexivă) pentru a include
natura şi semnele trecutului în protocolul de comunicare. Aceste date impun o nouă perspectivă
asupra rolurilor de comunicator şi, mai ales formarea unui set de competenţe tehnice cât şi
interculturale pentru a lucra cu definiţii diferite ale aceluiaşi spaţiu şi cu presiunea de redistribuire de
calităţi.

Extensia valorii patrimoniului in contexte si situaţii de controversă si confruntare indreptăţeşte

translatarea acestor valori ca “distribuire de calităţi” prin regrupare şi participare politică locală o
tendinţă asupra căreia se discută puţin în spaţiul românesc şi în câmpul de cercetare interdisciplinară
care semnalează decalajele dar nu si modul cum se realizează această redistribuire de valori pornind
chiar de la cifrele reprezentând participarea la vot arătând indubitabil direcţia de orientare a
interesului public spre spaţiul de proximitate cât şi, mai ales participarea actorului colectiv,
comunitatea, prin procese de (re)grupare pe care globalizarea tinde să le estompeze, după cum o
demonstrează conflictele de lungă durată în implementarea proiectelor transnaţionale, în special cele
care vizează dezvoltarea infrastructurii, exploatarea resurselor,s.a. În “Facility siting : Risk, Power and
Identity in Land use Planning”, Asa Boholm şi Ragnar E. Loefstedt (2004) conceptualizează forme de
angajament comun (joint commitment) care evoluează spre reţele de “puncte tari” în care se
concentrează actori şi interese local , cultura locală având un rol important în aceste cristalizări.

Cap.4

Rolul reflexivităţii în corectarea dezechilibrelor

Giddens şi Lash(1987) pornind de la analiza capitalului global dezorganizat, au considerat

reflexivitatea “o interpretare a tendinţelor macro-sociale definite ca tendinţă constantă de revizitare a
practicilor sociale în lumina noilor informaţii furnizate chiar de aceste practici într-o societate in care
individul este înconjurat de presiunea mediului de informare si de calculul asupra oricărei manifestări a
vieţii de la tehnologie la economie, de la stilul de comunicare la consum”(1987). Recent, Christoph
Beaurain considera reflexivitatea “o trecere de la rationalitatea de tip modern spre o relativizare legată
de rolul conştientizării limitelor”.

Absenţa acestei constientizări este analizată ca risc cultural de Mary Douglass şi Anton Wildawski, iar
cercetarea lor soldată cu analiza multiplelor bias-uri sau fracturari(gap) ale sensului, a devenit o bază
pentru diverse direcţii de aplicaţii în învăţarea interculturală în firmele multinaţionale, sau în
abordarea oportunităţilor de afaceri în culturi diferite de cea a intreprinzatorului prin deconstrucţia
stereotipurilor de imagine care marchează alteritatea şi blochează articulările de actori şi
capitaluri(Anghelova, 2011). Pe de altă parte Douglas este interesată de schimbarea polilor culturali în
societăţile actuale,pentru care elaborează metoda GRID/GROUP . De asemeni dezvoltă o teorie a rolului
instituţiilor în perioade de criză, de “arce ale tradiţiei” . Potrivit lui Douglas, instituţiile dezvoltă forme
de raţionalitate distincte de mintea individual . Douglas a folosit teoriile sociologice a lui Emile
Durkheim și Ludwig Fleck pentru a determina cum “gândesc” instituțiile, şi, de asemenea, măsura în
care gândirea, în sine, este dependentă de instituții. Diferite tipuri de instituții permit persoanelor fizice
de a gândi în anumite patternuri și de a răspunde la diferite emoţii. Este la fel de greu de explicat modul
in care indivizii împărtăşesc categoriile si , mai ales schemele de gândire comună, pentru a explica
modul în care reușesc să facă distincţia între ei şi ceilalţi, între ceea ce le aparţine şi îi defineşte în
comparaţie cu ceilalţi astfel ca ei să nu confunde interesele lor imediate cu împărtăşirea activă, şi de
durată, a unui bun comun. Aici Douglas identifică un risc major pentru înţelegerea fenomenelor cu care
ne confruntam si astazi la aproape trei decenii de la apariţia acestei teorii. O abordare a
comportamentului uman, prin lectura exclusiv psihologica a gândirii şi deciziei este fragmentară,
potrivit lui Douglas. Ea susţine că instituțiile nu gândesc independent, nici nu au scopuri, nici nu se
construiesc într-un mod imanent, distinct de gândirea celor implicaţi în structurile de organizare. Așa
cum am construi instituțiile noastre, valorificăm ideile celuilalt într-o formă comună, în scopul de a
dovedi legitimitatea lor prin efectul numerelor mari(grupuri, populatii). Ea ne îndeamnă să
reconsiderăm stereotipul potrivit căruia gândirea primitivă se folosesc de instituții doar pentru
credinţele lor, în timp ce modernii decid cu privire la probleme importante într-un mod strict
individual. Instituțiile sunt legitimate de noi să ia decizii majore care ne privesc, iar aceste decizii
implică întotdeauna principiile etice chiar dacă, adesea o fac într-o formă pur declarativă.

Mintea, limbajul şi sensul ca resurse inovative

Dezvoltarea cercetarii inteligenţei artificiale a creat o bifurcaţie între adepţii paradigmei reflexive,
susţinută de Roger Penrose(The Emperor's New Mind, 1989) şi adepţii abordarii umanului ca maşinărie
complexă, integral explicabilă prin instrumente ştiinţifice. Pledand pentru menţinerea unei perspective
antropologice “cosmopolitane”(cosmopolitan vision), respectiv a înţelegerii problemelor cu care ne
confruntăm direct în contexte globalizate, Ulrich B eck dezvoltă relaţia dintre cunoaşterea ştiinţifică şi
societăţile de risc actuale. Alte teorii, de pildă teoria actor-reţea(ANT) elaborată de Bruno Latour în anii
'90 ridică o problemă interesantă susţinând, pe temeiul antorpologiei ştiinţei, că sensul proceselor
contemporane în sfera economică, politică, a relaţiei dintre ştiinţă şi guvernare şi nu mai puţin în sfera
vieţii cotidiene, este rezultatul interacţiunii dintre actori umani şi non-umani într-un lanţ explicativ care
conecteaza ştiinţa, inovaţia şi creşterea economică (Latour, Reassembling the Social. An Introduction to
Actor Network Theory, 1999) Ori practicile de comunicare în genere pot spori dimensiunea
antropologică prin reflexivitatea asupra limitelor comunicării şi cunoaşterii furnizate de aceasta, dacă
sunt orientate metodologic şi practic în această direcţie.

Această cunoaştere trebuie să facă pasul de la raţionalitatea sistemelor şi raţionalitatea indivizilor spre
noi forme de raţionalitate-de ex., teoria raţionalităţii limitate pildă relaţia dintre cunoaştere, percepţie
şi constientizarea riscului prin reconsiderarea unor dimensiuni mai complexe decat reţeaua de
productie si difuzare si campurile cu care se conectează textul, discursul, comunicarea mediatica. Un
sistem de alertă nu funcţionează făă încredere, iar aceasta este un capital social(Putnam,
2004,Uslaner,2005).

Paradoxal, în relaţia dintre dezvoltarea locală şi cea globală tocmai teritorializarea ca proces de
articulare a unor actori umani şi non-umani(natura, cultura materială, patrimoniul, conceptele şi
teoriile,s.a.) deschide o perspectivă dezvoltării in sensul reconsiderării atât a unei dimensiuni micro-
economice care se reconfigurează in funcţie de spaţiu, teritoriu şi forme de guvernare
flexibile(Munteanu, et ali, 2012) cât şi a unor echilibre macro-structurale prin care se manifestă o
dimensiune reflexivă (Soros, 1999, 2008) prin care se translateaza la nivelul sistemului global o
tendinţă spre re-reglementare care isi revendica continuitatea cu capitalismul “etic” analizat de Max
Weber, in a carui plaja de idei si argumente se dezvoltă noi tensiuni între o abordare prin teoria
alegerilor raţionale, dezvoltată ulterior ca teorie a raţionalităţii limitate în procesul de luare a
deciziilor, precum şi confruntarea dintre euristicile economice simplificatoare(Dancu, 2011) sau
redescoperirea unor vechi metode de utilizare a cunoaşterii furnizate de experţi (metoda DELPHI) în
situaţii de incertitudine, care treptat se substituie spaţiului deliberativ al opiniei publice, devenind ol
practică curentă, după cum planificarea sistemului global prin “economics” în detrimentul lui
“economy” este o tulburătoare alarmă iniţiată de profesorul canadian Henry Mintzberg , o autoritate
mondială în domeniul structurilor organizaţionale.

Responsabilitatea socială şi dezvoltarea

 Responsabilitatea socială reprezintă un concept care poate fi aplicat la nivelul tuturor actorilor
implicaţi (companii mari, multinaţionale, IMM-uri, instituţii publice, ONG-uri, indivizi)170. Teoria
responsabilităţii sociale susţine ideea că aceste entităţi au obligaţia să acţioneze şi în beneficiul
societăţii în ansamblu. Acest lucru poate fi susţinut în mod pasiv (prin evitarea implicării în acţiuni cu
impact negativ asupra mediului şi a societăţii în general) sau în mod activ (desfăşurând activităţi ce
urmăresc atingerea unor scopuri sociale).

Responsabilitatea socială a companiilor (Corporate Responsibility) constituie, începând din anii `60 –
`70, odată cu ascensiunea companiilor multinaţionale, o nouă filozofie în afaceri, care pune accentul pe
necesitatea acestora de a privi dincolo de scopul lor final principal (satisfacerea clientelei, în vederea
maximizării profitului) şi de a acorda atenţie şi altor categorii de publicuri (stakeholderi), pentru
minimizarea impactului negativ pe care aceste companii îl au asupra mediului înconjurător sau a
societăţii în general.

Stakeholderii reprezintă acele publicuri ţintă, sau părţi interesate ale organizaţiei care au un interes
pozitiv faţă de organizaţie: acţionari, angajaţi, clienţi, furnizori, organisme publice, comunitatea locala.
Organizaţia urmareşte crearea, menţinerea şi dezvoltarea unor legaturi pe termen lung, reciproc
avantajoase, cu stakeholderii, chiar dacă va acorda o importanţă mai mare clienţilor.

Uniunea Europeană este interesată de dezvoltarea şi implementarea conceptului de

responsabilitate socială, acesta fiind parte a strategiei Europa 2020 pentru creştere economică
sustenabilă. In viziunea Comisiei Europene, RSC reprezintă „un concept prin care companiile integreaza
voluntar, din proprie iniţiativă, preocupările faţă de mediu şi cele sociale în operaţiunile lor de afaceri şi în
interacţiunile lor cu stakeholderii”.

Cel mai important lucru pe care îl face o companie responsabilă social este să dezvolte un model
responsabil social de afaceri, transformandu-şi procesele interne şi activităţile, pentru a ţine cont de
interesele societăţii, de drepturile omului sau drepturile animalelor şi pentru a minimiza impactul
negativ asupra mediului înconjurator.

Principiile responsabilităţii sociale pot genera necesitatea modificării structurii şi proceselor

specifice organizaţiei, în vederea integrării acestor principii în planificarea strategică a companiei.
Sistemul de management va urmări încorporarea cerinţelor stakeholderilor interni şi externi în
activitatea organizaţiei, iar firma îşi va dezvolta o politică de responsabilitate socială, prin care îşi
stabileşte conduita globală, publică, etică şi socială.

170
A. V. Angheluţă , www.actionamresponsabil.ro
 Totuşi companiile nu aleg întotdeauna să devină responsabile social de la sine, datorită viziunii
acţionarilor principali sau managerilor. Ele fac acest lucru sub presiunea unor componenţe ale mediului
lor de afaceri – clienţii, instituţiile publice, ONG-urile, comunitatea locala.

Tot mai mulţi oameni afirmă că iau în calcul responsabilitatea socială şi de mediu atunci când îşi
aleg compania de la care cumpără, la care lucrează sau în care investesc . Indivizii sunt dispuşi să
„pedepsească” acele companii care dau dovadă că sunt iresponsabile din punct de vedere social (de ex.
nu respectă legile, poluează, nu respectă principiul de „fair trade” etc.). Existenţa acestei „conştiinţe
sociale” în rândul unei mari părţi a populaţiei şi amplificarea acestui fenomen sunt dovedite prin
studiile existente atât pe plan mondial (de ex. Eurobarometre, studiul realizat de Environics
International pe un eşantion de 25000 de persoane din 23 de ţări, de pe 6 continente), cât şi la nivel
naţional (de ex. studiul ICCV – Barometrul Verde 2008).

Această conştiinţă socială implică nu doar organizaţiile care au interese financiare în ceea ce
priveşte mediul ci şi mass-media care are rolul de a urmări activitatea acest organizaţii legată de
responsabilitatea pe care o au faţă de mediu şi faţă de comunitatea în care îşi desfăşoare activităţile şi
de a trage semnale de alarmă atunci când aceste organizaţii nu respectă legile şi obligaţiile pe care le au
faţă de mediu. Firmele care îşi desfăşoară activităţile în cadrul unor comunităţi având ca spaţiu mediul
înconjurător acţionează adesea în mod negativ asupra acestuia şi implicit asupra comunităţilor prin
poluarea aerului, prin provocarea unor dezastre (precum dezastrul ecologic din Ungaria, în 2011), prin
poluarea masivă cu substanţe toxice, care pe lângă victime şi pierderi materiale produc reducerea
biodiversităţii sau chiar mutaţii genetice(accidentul din Golful Mexic, sau cel de la Cernobâl) ; aceste
efecte negative trebuie cumva reparate ( compensate) de către firmele care le provoacă.

Există metode numeroase precum programe de plantare a puieţilor de copaci pentru a înlocuii
copacii tăiaţi în scopuri economice, amenajarea mai multor locuri verzi în oraşele în care îşi desfăşoară
activitatea fabrici ce ameninţa calitatea aerului etc. Toate acestea ar trebuie să fie absolut obligatorii
pentru astfel de firme iar jurnaliştii ar trebui să fie cei care aduc în faţa publicului astfel de probleme
legate de neîndeplinirea obligaţiilor agenţilor poluanţi (firme) pentru ca aceştia să conştientizeze
problemele, să le semnaleze şi ofere o bază mai largă de cunoştinţe pentru ca indivizii şi grupurile să
perceapă riscurile şi să acţioneze pentru reducerea lor.

Responsabilitatea culturală are şi o "disciplină" numită cultura mediului, circumscriind o

practică anume culturală, focalizată pe interacţiunea fiinţelor vii cu mediul, într-un demers ecologic.
Cultura mediului este calea pe care abordăm lucrurile în mediul înconjurător, implicând pe lângă


metoda creeata de Uniunea Europeana pentru monitorizarea evolutiei opiniei publice din statele membre
cunoşinţe, credinţe, valori şi norme, acţiuni comune împărtăşite, ca şi artefacte şi modele de
comunicare.

Carmen Cozma afirmă în “Scurt intinerar în cultura mediului” că serioase argumente întru adoptarea
unei atitudini bazate pe ’datoriile’ – şi nu doar pe ’drepturile’ – omului asupra mediului natural. Acestea
sunt legate de o manifestare a ’libertăţii’ de a-l exploata în strânsă legătură cu o ’responsabilitate’ pe
măsură, de a dovedi ’respect’ şi ’grijă’ pentru valoarea inerentă a naturii, tocmai pentru asigurarea
’sănătăţii’ şi a ’siguranţei’ fără de care omenirea nu poate dispune de mult râvnita ’stare-de-bine’ – nici
în prezent, şi cu atât mai puţin în viitor -, Cultivarea armonizării cu geocosmicul în chiar înţelesul
areteico-deontic al vechiului enunţ lansat de către stoici: „a trăi în acord cu natura”, totodată
demonstrarea capacităţii de a arăta ’prudenţă’, ’protecţie’, ’bunăvoinţă’ ridicată până la ’iubire etică’ faţă
de toate celelalte forme de viaţă, în ansamblul unitar al biosferei, fiind explorate a ’înţelepciunii’ –
putem afla în opera unor importanţi activişti consacraţi problemelor de mediu. Aşadar, trebuie înţeles
faptul ca enviromentul nu este doar o entitate care oferă avantaje şi drepturi, oportunităţi de câştig, că
nu este un sistem cu garanţie pe viaţă şi că implică foarte multe datorii şi obligaţii pentru ca acesta să
reziste o perioadă de timp îndelungată pentru a oferi calitătiile sale şi generaţiilor ce vor urma,
generaţii care vor avea aceleaşi obligaţii şi avantaje ca cele dinaintea lor.

Comunicarea, dimensiune încorporată dezvoltării în legătură cu protecţia environmentului

Conceptul de environment nu se raportează numai la ansamblul elementelor dinamice care

produc în mod constant interacţiuni complexe, ci presupune relaţia dintre civilizaţia umană, mediul
natural şi necesitatea adoptării unui comportament eco-responsabil care să limiteze acţiunile de
distrugere a arealului natural. Dobândirea unui stil de viaţă în armonie cu problemele de mediu derivă
din educarea juridică a cetăţeanului, pentru ca acesta să întreprindă acţiuni care pot conduce la
optimizarea şi progresul vieţii comunitare, la asumarea de răspunderi şi obligaţii care să vină în spijinul
satisfacerii unor nevoi individuale şi sociale.

În ce măsură inteligibilitatea şi accesibilitatea informaţiilor -resursă pentru protecţia

environmentului funcţionează ca pivot de comprimare-descărcare a informaţiilor de mediu pertinente,
pe şi de pe platformele digitale ? Transpuse în hipertext prin varii conexiuni - embedded links, pagini
populare, broşuri despre problemele de mediu, teste de cultură de mediu, dicţionare cu termeni de
mediu, fotografii din cadrul diverselor evenimente de mediu - informaţiile resursă funcţionează ca
mediatori între utilizarea limbajelor tehnice, a altor limbaje specializate şi utilizări larg accesibile care


teorii areteice- bazate pe virtuti, pe personaj; teorii deontice- bazate pe datorie/obligatie
extind informarea tuturor cetăţenilor şi stimulează rute cognitive ce includ diverse opţiuni şi mize de
cunoaştere.

Cum sunt implementate strategiile comunitare referitoare la biodiversitate, dezvoltare durabilă,

sustenabilitatea habitatului natural şi managementul situaţiilor de risc, în vederea promovării
mesajelor pertinente cu efecte orientate spre responsabilizarea cetăţeanului, dar şi spre avertizarea cu
privire la problemele de mediu?

Analiza elementele de convergenţă la nivelul expunerii principiilor ministerelor, precum şi

elementele de specificitate în construcţia paginii web, corespunzătoare unor priorităţi şi ţinte specifice
cu privire la implementarea politicilor de mediu comune.Declaraţiile de principii ale Ministerelor de
Mediu au la bază texte cu valoare juridică, menite să reglementeze implementarea politicilor de mediu
din Europa.

În acest sens, misiunea specialiştilor în Relaţii Publice este aceea de a oferi inteligibilitate unor
teme relevante la nivel macrostructural, dar adresate unor audienţe cu mentalităţi diferite, stocate în
simboluri diferite, cu niveluri de înţelegere diferite, dar care sunt afectate în mod egal de mecanismele
responsabile de guvernanţa europeană. Statutul de cetăţean european ne oferă acces la politicile
publice.

În contextul proliferării comunicării digitale, Declaraţia de la Riga din 2006, prevede ca atenţia
cetăţenilor să se concentreze asupra îmbunătăţirii motivaţiei de a utiliza noile tehnologii. De aceea,
propagarea de informaţii pe platformele web ale Ministerelor de Mediu este legată de o cultură civică,
în care primează interesul public şi principiile care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii, eitând,
sau şi compensând mercantilizarea în exces informaţiei.

Un derapaj substanţial al unei componente individuale a ecosistemului determină modificarea

globală a întregului sistem, iar dacă cetăţenii nu vor dobândi cunoaştere în domeniul mediului, vor
deveni victimele propriei iresponsabilităţi. Aceasta implică multe riscuri, iar pentru întâmpinarea lor
este nevoie de antreprenoriat de cunoaştere orientat spre o mai bună informare în legătură cu politicile
europene şi cu aquis-ul comunitar, în vederea elaborării de norme şi standarde, armonizarea acestora
cu reglementarile internaţionale şi introducerea programelor pentru conformare.

Cap.5

Spaţiul digital şi comunicarea environmentului

 Potrivit Declaraţiei de la Riga din 2006, motivaţia cetăţeanului trebuie să fie îndreptată către
utilizarea noilor tehnologii.

Sociologul Laura Tufă a analizat în articolul Diviziunea digitală. Accesul şi utilizarea Internetului
în România comparativ cu ţările Uniunii Europene gradul de acces la Internet al ţărilor din Europa.171
Efectels sociale produse de Internet, mai precis, a decalajul şi pătrunderii inegale a acestuia în diverse
zone sunt descrise pe baza conceptului de diviziune digitală

Departe de a fi conceptual unitar, termenul de diviziune digitală are accepţiuni diferite, rezultând, în
fapt, mai multe diviziuni digitale, în funcţie de perspectiva celor care analizează fenomenul:

„Diviziunea digitală reprezintă inegalităţile în accesul la Internet, măsura utilizării, cunoaşterea

strategiilor de căutare a informaţiilor, calitatea conexiunilor tehnice şi a suportului social, abilitatea de a
evalua calitatea informaţiei şi, nu în ultimul rând, diversitatea utilizării.” (DiMaggio, 2001: 310)172

Pentru evoluţia diviziunii digitale e relevantă comparaţia temporală a abordărilor politicilor de

e-incluziune din Europa (Norris, 2001; Kubitschke, 2004; Gago, 2007; Van Dijk, 2008). Avem astfel două
faze importante:

a) Prima fază a politicilor de e-incluziune: sublinierea necesităţii accesului fizic, centrarea pe

cantitativ (accesul facilitat pentru cât mai mulţi europeni), în perioada de după a doua jumătate a anilor
’90 şi primii ani ai 2000. Astfel, diviziunea digitală era înţeleasă în termeni polarizanţi, între categoriile
sociale care au acces şi cele care nu au, fără o componentă calitativă, de surprindere a unor diferenţieri
multiple.

b) A doua fază a politicilor de e-incluziune („beyond access phase”): sublinierea necesităţii

abilităţilor de utilizare, a direcţiilor de utilizare a accesului şi a motivaţiilor accesului – cu alte cuvinte,
centrarea pe concept de „competenţe în utilizare” şi o abordare a diviziunii digitale mai puţin
polarizante decât în prima variantă.

171
Laura Tufă, Diviziunea digitală. Accesul şi utilizarea Internetului în România comparativ cu ţările Uniunii Europene, în Revista
CALITATEA VIEŢII, XXI, nr. 1–2, 2010, p. 71–86, ediţia electronică: http://www.revistacalitateavietii.ro/2010/CV-1-2-2010/05.pdf
172
Ibidem.
 Harta oportunităţii digitale în Europa, 2005–2006; Sursa: Word Information Society Report,
2007, p. 14., http://www.revistacalitateavietii.ro/2010/CV-1-2-2010/05.pdf

Conform hărţii oportunităţilor digitale în Europa, accesul la Internet în gospodărie scindează

Europa în patru regiuni:

 Europa de Sud-Est – sub 35% din populaţie utilizează Internetul

 Europa Centrală şi de Sud-Vest – între 40 şi 60%

 Europa de Vest – 60–80 %.

 Ţările Nordice – deţin supremaţia, între 80 şi 90% din populaţia nordică utilizează Internetul în mod
curent.

România se regăseşte în grupul cu cel mai redus acces, 30% din gospodăriile din România au
acces la Internet.
 În acest sens, Comisia Europeană a lansat programult Agenda Digitală pentru Europa, tocmai
pentru a determina proliferarea utilizării Internetului la scară largă în cât mai multe zone de pe
continent.

Agenda digitală pentru Europa este unul dintre cei şapte piloni ai Strategiei "Europa 2020" care
stabileşte obiective de creştere a Uniunii Europene până în 2020. Aceasta Agenda digitală propune o
mai bună exploatare a potenţialului tehnologiilor informaţiei şi comunicării (TIC), pentru a favoriza
inovarea, creşterea economică şi progresul.173

Astfel, Laura Tufă subliniază faptul că influenţa Internetului asupra capitalului social este
abordată din trei perspective (Wellman şi Haase, 2001):

a) Internetul transformă capitalul social, prin accentuarea „solidarităţii bazate pe reţele sociale în
detrimentul celei bazate pe grupuri locale”

b) Internetul reduce capitalul social, prin reducerea timpului petrecut alături de familie şi
prieteni şi prin reducerea implicării civice şi politice în viaţa comunităţii;

c) Internetul susţine şi îmbunătăţeşte capitalul social, prin facilitarea legăturilor deja existente şi
construirea a noi pattern-uri de implicare civică

Managementul resurselor informaţionale. Conceptul de embedded links

Embedded links (n.t. conexiuni încorporate în cadrul paginii web) reprezintă conexiunile dintre
diverse informaţii sau pagini web, fiind utile pentru coeziunea textului.

Potrivit autorilor Douglas K. Van Duyne, James A. Landay, Jason I. Hong, fiecare conexiune
trebuie să aibă un scop concret. 174 Unii vizitatori aleg să urmeze un site doar din curiozitate, alţii au
motive concrete când navighează. Nu trebuie să apară conexiuni peste tot, ci doar acolo unde este
nevoie. Ele au menirea de a-i ajuta pe vizitatori să obţină informaţii suplimentare. Foarte eficiente sunt
linkurile către paginile anterioare, respectiv către cele care urmează, dar şi către prima şi ultima pagină.

În cadrul site-urilor Ministerelor de Mediu din Uniunea Europeană conceptul embedded links
este substituit de Quick links. Conexiunile integrate în text sunt cele mai utilizate pe Internet. Un link
are două elemente: o ancoră și o destinație.

73
http://europa.eu/legislation_summaries/audiovisual_and_media/si0016_en.htm.

74
Douglas K. Van Duyne, James A. Landay, Jason I. Hong, Design of sites, Pattern for creating winning web sites, second edition,
rentice Hall, second edition, 2007, p.701.
 Linkul pornește de la ancoră (care poate fi un text de obicei scurt, un buton web sau o imagine
grafică), trimițând utilizatorul la o destinație. Un browser web (de ex. Internet Explorer) afișează un
link fie subliniat, fie cu o altă culoare sau stil. (Wikipedia).

Implementarea politicilor de mediu ca răspuns la probleme Dialogul cu autorităţi şi părţi

interesate la nivel naţional, regional, local

După cum am menţionat deja Ulrich Beck a folosit termenul de societate de risc şi a argumentat
că societatea contemporană şi procesele tehnologice produc o incertitudine psihologică pentru indivizi.
Prin intermediul procesului tehnologic omenirea a dobândit capacitatea de a controla parţial riscurile la
care o supune societatea şi de a le anticipa cu scopul de a preveni catastrofele.

În acest sens, Ministerele de Mediu din Uniunea Europeană promovează nişe specializate în
prevenirea şi avertizarea cu privire la riscurile de mediu.

În conformitate cu prevederile standardului AS/NZS 4360: 2001, riscul reprezintă posibilitatea de

materializare a unui eveniment care va induce un impact asupra anumitor obiective.175 Riscul poate fi
generat de un eveniment, o acţiune sau absenţa unei acţiuni, consecinţele posibile variind de la cele
benefice la cele catastrofale. Riscul de mediu poate genera efecte adverse asupra mediului, precum şi
degradarea sau pierderea durabilităţii. Riscul de mediu rezultă în urma interacţiunii dintre activităţile
umane şi mediu.

75
http://www.agir.ro/buletine/214.pdf

Implementarea
managementului riscului
de mediu la nivel strategic
a inginerilor din România publică pe site-ul oficial cele două niveluri de implementare a
managementului riscului de mediu: nivel strategic şi operaţional176
76
http://www.agir.ro/buletine/214.pdf
• crearea sau actualizarea politicii de mediu, a
organizaţiei şi a sistemelor de management, prin includerea
în cadrul acestora a obiectivelor şi a principiilor de
management al riscului;
• realizarea planificării strategice a organizaţiei, prin
utilizarea abordării bazate pe risc;
• încorporarea conceptelor şi proceselor specifice
managementului
riscului în cadrul sistemului de management de
mediu;
• stabilirea criteriilor de acceptabilitate a riscului, în
concordanţă
Asociaţia
cu cerinţele legislaţiei în vigoare;
generală
 Implementarea • determinarea nivelului de risc pentru un ecosistem
managementului riscului în care se desfăşoară anumite activităţi şi operaţii;
de mediu la
• utilizarea principiilor de management al riscului
nivel operaţional pentru realizarea evaluării impactului asupra mediului;

• stabilirea conformităţii cu criteriile sau standardele

de acceptabilitate a riscului;

• furnizarea informaţiilor necesare raportărilor de

mediu.

Cadrul juridic al politicilor de mediu din Uniunea Europeană are la bază patru mari direcţii
prioritare, în baza cărora se concretizează promovarea politicilor ce vizează arealul natural:

 Prevenire şi avertizare cu privire la riscurile de mediu

 Acces la bazele de date ce conţin informaţii de mediu

 Inovaţie şi competitivitate în domeniul dezvoltării durabile

 Managementul deşeurilor şi calitatea componentelor de mediu (apă, aer, sol,)

Având la bază aceste obiective, ţările membre ale Uniunii Europene eficientizează promovarea
politicilor de mediu prin intermediul instrumentelor juridice precum: dispoziţii legislative, în special
directive ce fixează norme de calitate a mediului (niveluri de poluare); norme aplicabile procedurilor
industriale (norme de emisii, de concepţie, de exploatare); norme aplicabile produselor (limite de
concentraţie sau de emisie pentru un produs dat); programe de acţiune în favoarea protecţiei mediului;
programe de ajutor financiar.177

Prevenire şi Acces la bazele de Inovaţie şi Managementul

avertizare cu privire date ce conţin informaţii competitivitate în deşeurilor şi calitatea
la riscurile de mediu de mediu domeniul componentelor de mediu
dezvoltării durabile (apă, aer, sol,)

177
http://europa.eu/legislation_summaries/environment/index_ro.htm
 Directiva Decizia Strategia Programul Life Plus
2004/35/CE a 2005/370/CE a privind schimbările este principala oportunitate
Consiliului din Consiliului din climatice până prin care sunt sprijinite
21 aprilie 2004 privind 17 februarie 2005 privind în 2020 proiectele de conservare a
răspunderea pentru accesul la informaţie, mediului.
mediul înconjurător participarea publicului la
dar şi prevenirea, luarea deciziei şi accesul la
respectiv repararea justiţie în probleme de
daunelor aduse mediu Directiva 2002/49/CE

mediului stabileşte un a Parlamentului European şi a

Decizia
cadru de răspundere Consiliului din 25 iunie 2002
1639/2006/CE a
pentru mediul privind evaluarea şi gestiunea
Parlamentului
înconjurător bazat pe zgomotului ambiental
European și a
principiul „poluatorul
Consiliului din
plăteşte”, în vederea
24 octombrie 2006
prevenirii şi reparării Reţeaua Natura
de instituire a unui
daunelor aduse 2000, care include 26.000 de
program-cadru
mediului.
pentru inovație și zone protejate reprezentând
competitivitate aproape 20% din suprafaţa
(2007-2013) de uscat a Uniunii Europene.

Principiul Directiva 2003/4/CE a Programul-cadru Convenţia de la Aarhus, 30

precauţiei este Parlamentului pentru octombrie 2001
menţionat la European şi a competitivitate şi
Directiva 94/62/CE a
articolul 191 din Consiliului din inovație (CIP)
Parlamentului European şi
Tratatul privind 28 ianuarie 2003 privind
a Consiliului din
funcţionarea accesul publicului la
20 iulie 1998 privind
Uniunii Europene. informaţiile despre
ambalajele şi deşeurile de
Acesta este menit să mediu.
ambalaje
garanteze un înalt
nivel de protecţie a
mediului prin luarea
de decizii preventive
în cazul unor riscuri.
 Sistemul Directiva
comunitar EMAS 2008/98/CE a
vizează încurajarea Parlamentului European şi a
organizaţiilor Consiliului din
europene, fie 19 noiembrie 2008 privind
societăţi private, fie deşeurile.
organisme publice,
Directiva
să îşi
2008/50/CE a
îmbunătăţească
Parlamentului European şi a
rezultatele cu privire
Consiliului din 21 mai 2008
la mediu
privind calitatea aerului

Uniunea Europeană aplică unele dintre cele mai avansate standarde de protecţie a mediului din
lume, aspect consemnat în declaraţia de principii a Uniunii Europene, prezentă pe site-ul oficial, în
cadrul secţiunii Politici de Mediu 178

„Principalele priorităţi ale momentului actual sunt protejarea speciilor pe cale de dispariţie, a
habitatelor dar şi utilizarea cât mai eficientă a resurselor naturale. Prin ducerea la bun sfârşit a acestor
obiective se ţinteşte încurajarea inovării şi a spiritului antreprenorial.“179

Prin Tratatul de la Maastricht din 1992 au fost aduse amendamente importante în domeniul
mediului - protecţia habitatului natural şi dezvoltarea durabilă fiind principalele puncte de interes ale
Uniunii Europene. Tratatul care a pus bazele Uniunii Europene evidenţiază în articolul 130 că
prioritatea cheie pentru spaţiul european este prezervarea mediului înconjurător.

Printre prevederile sale, articolul 130 vorbeşte despre câteva obiective pe care statele membre
ale Uniunii Europene trebuie să le aibă în vedere atunci când se raportează la mediul înconjurător 180:

178
Doug Newsom, Bob Carell, Redactarea materialelor de Relaţii Publice, Polirom, 2004, pp. 184-190.
179
http://europa.eu/pol/env/index_ro.htm
 Prezervarea, protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător.

 Protejarea sănătăţii umane.

 Utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale.

 Promovarea la nivel internaţional a măsurilor care trebuie luate în vederea rezolvării problemelor
de mediu

 Un nivel înalt de protejare a habitatului natural, promovând simultan diversitatea.

 Protecţia mediului trebuie să devină un obiectiv implementat în cadrul politicilor statelor membre
ale Uniunii Europene.

 În cadrul sferelor de competenţă, Uniunea Europeană şi în genere statele membre, trebuie să

coopereze cu ţări terţe şi cu organizaţii internaţionale pentru a încheia acorduri referitoare la
mediul înconjurător.

Comunitatea Europeană a elaborat o strategie cu ajutorul căreia îşi propune să stopeze declinul
speciilor pe cale de dispariţie şi al habitatelor până în 2020. În centrul acestei strategii se află reţeaua
Natura 2000, care include 26.000 de zone protejate reprezentând aproape 20% din suprafaţa de uscat a
Uniunii Europene.

Concluzie

În cadru UE problemele mediului sunt definite în termeni referitori la promovarea durabilităţii

dezvoltării ceea ce pune accentul pe identificarea modalităţilor de îmbunătăţire a mplementării
politicilor de mediu cu ajutorul bunei guvernanţe la nivel naţional, regional şi local. şi remarcă faptul că
această comunicare îşi propune să intensifice dialogul cu toate părţile interesate, inclusiv cu autorităţile
locale şi regionale, cu privire la modalităţile de îmbunătăţire a colaborării dintre acestea, pentru o mai
bună implementare a legislaţiei UE, prin îmbunătăţirea colectării şi diseminării cunoştinţelor şi printr-un
nivel mai înalt de asumare de către acestea a obiectivelor de mediu şi o mai mare capacitate de reacţie,
în vederea asigurării unui răspuns eficace la problemele de pe teren. CoR împărtăşeşte opinia potrivit
căreia cunoştinţele şi capacitatea de reacţie sunt faţete complementare ale implementării.181

181
Către un al şaptelea program de acţiune pentru mediu:
o mai bună implementare a legislaţiei de mediu a UE”, A 98-a sesiune plenară din 29 şi 30 noiembrie 2012 a
Comitetului Regiunilor
Bibliografie

Abdallah-Prétceille 1986: Martine Abdallah-Prétceille, Quand l’interculturel n’est qu’une ontologie

culturaliste déguisée, în Actes du premier Colloque de l'ARIC "Socialisations," CIEP de Sèvres, 13-15
mars 1986 (p.165-172), Toulouse, Presses Universitaires du Mirail, 1986. Barthes, Roland, 1989, The
Rustle of Language, University of California Press, Berkley.

Beck 1992 : Ulrich Beck, Risk Society: Towards a New Modernity, Sage, London.

Beck, 2000 : Ulrich Beck, The Brave New World of Work, Cambridge University Press Cambridge.

Beck, 2006 : Ulrich Beck, The Cosmopolitan Vision, Polity Press, Cambridge.

Beck 2010 : Ulrich Beck & Grande, Edgar (2010) "Varieties of second modernity: extra-European and
European experiences and perspectives" British Journal of Sociology, Vol 61, Issue 3, Pages 406-638.

Borie, 1997: Monique Borie, Teatrul şi întoarcerea la origini, Unitext, Bucureşti.

Bourdieu, Pierre, 1996, Despre televiziune, Meridiane, Bucureşti.

Boutaud, Jean Jacques, 2005, Comunicare, semiotică şi semne publicitare, Tritonic, Bucureşti.

Brubacker 1997: Roger Brubacker, Citoyenneté et nationalité en France et en Allemagne, Belin, Paris.

Castells, 1997 : Manuel Castells, The Power of Identity, The Information Age: Economy, Society and
Culture Vol. II. Cambridge, MA; Oxford, UK: Blackwell second edition, 2004.

Castells 2004 : Manuel Castells, The Network Society: A Cross-Cultural Perspective

Cheltenham, UK, Northampton, MA, Edward Elgar. Chambers, Iain, 1986, Popular Culture, The
Metroprience, Routledge, New York, London.

Chambers, Iain, 1994, Migrancy, Culture, Identity, Routledge, New York, London.
Dâncu, Sebastian, Vasile,2003, Comunicarea simbolică, Dacia, Cluj- Napoca.

Debord, Guy, 2001, Societatea spectacolului, editura Est, Timişoara.

Dumazedier, Joffre, 1968, Socio-dynamique de la culture A propos de A.Moles, Revue française de

sociologie, 1968, vol.9, no.6-9, pp.409-413. Deleuze, Guattary, 1987 : Gilles Deleuze, Felix.

Douglas ,1986 : Mary Douglas, Cum gândesc instituţiile, Polirom, Iaşi.

DuGay, Evans, Redman 2000 : Stuart Hall, Who need Identity ? în DuGay P., J.Evand, P. Redman, eds,
Identity A Reader, Sage Publications, Thousand Oaks, London, New Dehli, p.15-30.

Ellul, Jacques, 1964, The Technological Society, introducere de Robert Merton, Vintage Books, New York.

Flichy, Patrice, 1980, Les industries de l' imaginaire, Pour une annalyse economique des médias,PUG,
Paris..

Fulghignoni, Enrico, 1969, La civilisation de l΄image, Payot, Paris.

Granovetter, 1973 : Mark Granovetter, The Strengths of Weak Ties, American Journal of Sociology,
volum 78, issue 6, May 1973, p.1360-1380.

Habermas, Jűrgen, Schnapper, Dominique, Touraine, Alain, 2001, La nation, l΄Europe, la démocratie,
Débat, Cahiers de l΄Urmis, Unité de recherches migrations et société, No 7/ juin, 2001.

Kosselleck, Reinhardt, 1985, Futures Pasts On The Semantc of Historical Time, Mit Press, Cambridge,
MA/London.

McQuail, Denis, 1999,Comunicarea, pref. de Ioan Drăgan, Institutul European, Iaşi.

Miege, Bernard, 1989, The Capitalization of Cultural Production, International General, New York.

Miege, Bernard, Lacroix, Jean-Guy, Tremblay, Gäetan, 1994, De la télématique aux autoroutes
électroniques: le grand projet reconduit, în Communication, culture et société. Sainte-Foy, Québec:
Presses de l'Université du Québec.

Moles A., Abraham, 1967, Socio-dynamique de la culture, Mouton, Paris, La Haye.

Granovetter, 1985 : Mark Granovetter, Economic Action and Social Structure: The Problem of
Embeddedness. American Journal of Sociology 91 (3), p. 481-510.

Guattari, A Tausend Platteaus, tr. Brian Massumi, Minneapolis University Press, Minneapolis
Habermas, 1987: Jűrgen Habermas, The Theory of Communicative Action, vol.2, Lifeworld and System,
Beacon Press, Boston.

Latour, 2005: Bruno Latour, Reassembling the social: an introduction to Actor–network theory, Oxford
University Press, Oxford, New York.

McSweeney,1999: Bill McSweeney, Security, Identity and Interests: A Sociology in International Relations,
Cambridge University Press, Cambridge.

Munteanu, Todi 2007: Ana Maria Munteanu, Aida Todi, „Structurare comunitară şi practici culturale la
românii din Philadelphia”, în volumul Români majoritari/români minoritari: interferenţe şi coabitări
lingvistice, literare şi etnologice (coord. Luminiţa Botoşineanu, Elena Dănilă, Cecilia Holban, Ofelia
Ichim), Academia Română, Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Editura Alfa, Iaşi, 2007, p.
805–810.

Morris, 1964: Charles W. Morris, Charles W. Morris, Signification and Significance: A Study of the
Relations of Signs and Values. Cambridge, MIT Press. Cap. 1, "Signs and the Act," reprintat în Charles
Morris, Writings on the General Theory of Signs, The Hague: Mouton, 1971, p. 401-414.

Nadolu 2004: Bogdan Nadolu, Sociologia spaţiilor virtuale, Eurostampa, Timişoara.

Nicolescu 2008: Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, Polirom, Iaşi.

Schütz, 1945: Alfred Schütz, On Multiple Realities, în Philosophy and Phenomenological Research, Volum
5, p. 533–576.

Schütz, 1985: Alfred Schütz, Life forms and meaning structure (Lebensformen und Sinnstruktur),
Translated by Helmut R. Wagner. London, Routledge & K. Paul.

Super and Harkness, 2002: Super, C. M., & Harkness, S., Culture structures the environment for
development, Human Development, 45(4), p. 270-274.

Thomassen, 2006, Bjǿrn Thomassen, “Liminality”, in A. Harrington, B. Marshall and H.-P.

Müller (eds) Routledge Encyclopedia of Social Theory, Routledge, London, p.322-3.

Thomassen, 2009, Bjǿrn Thomassen, “The Uses and Meanings of Liminality”, in International Political
Anthropology 2 (1), p. 5-27. www.politicalanthropology.org

Turner, 1969 : Victor Turner, The Ritual Process: Structure and Anti-Structure, Transaction Publishers,
New Jersey, reprinted 2008, p.3-4.
Voiculescu, 2012: Florea Voiculescu, Paradigma abordării prin competenţe. Calitate, inovare,
comunicare în sistemul de formare continuă a didacticienilor din învăţământul superior. Proiect
cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea
Resurselor Umane 2007 – 2012, Alba Iulia.

Weisner, 2002: Weisner, T. S., Ecocultural understanding of children's developmental pathways. Human
Development, 45(4), 275-281.

Worthman, 1994, Worthman, C. M., Developmental microniche: A concept for modeling relationships of
biology, behavior, and culture in development, American Journal of Physical Anthropology Supplement,
18, 210.