MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI

AL REPUBLICII MOLDOVA

Academia de Studii Economice din Moldova

Facultatea „Finanţe”

Catedra”Bănci şi activitate bancară”

NISTOR Veronica

FUNDAMENTAREA DECIZIEI UTILIZATORULUI ÎN

OPERAŢIUNILE DE LEASING

PROIECT DE SPECIALITATE

Coordonator științific:_______________
Roller Ala ,
Conf. univ., Dr.
Elaborat: ______________
Nistor Veronica,
grupa FB-278
Chişinău 2010

2
 CUPRINS

Introducere.................................................................................................................3

Capitolul I. SPAŢIUL DECIZIONAL AL UTILIZATORULUI ÎN

OPERAŢIUNILE DE LEASING

1.1. Formele deciziei manageriale de achiziţie şi finanţare în leasing..............5

1.2. Metodologie de fundamentare a deciziei de achiziţie în leasing…............9

Capitolul II. PARTICULATITĂŢILE PRIVIND DECIZIA

UTILIZATORULUI ÎN OPARAŢIUNILE DE LEASING

2.1. Strategii de finanţare a operaţiunilor de leasing ……………………......17

2.2. Fundamentarea deciziei de finanţare a operaţiunilor de leasing….......…25

Concluzii şi recomandări…………………………………………………....……34

Bibliografie………………………………………………………………...….…...37

3
 INTRODUCERE
Dezbaterile privind finanţarea necesităţilor înregistrate la nivelul firmelor au
reprezentat o permanentă preocupare a specialiştilor în domeniu dar mai ales a
managerilor. Opinia majoritară este aceea că finanţarea investiţiilor trebuie să se
realizeze din surse ce au caracter de permanenţă. Însă, o problemă importantă al
cărei răspuns nu este uşor de determinat, este proporţia în care se pot utiliza sursele
proprii, împrumutate sau închiriate, astfel încât să se înregistreze cel mai mic cost de
finanţare. În lucrare sunt prezentate aspecte referitoare la structura surselor
potenţiale de finanţare şi fundamentarea deciziei de finanţare prin leasing pe baza
costului de oportunitate.
Experienţa din domeniu, atît a statelor dezvoltate, cît şi a celor în curs de
dezvoltare, demonstrează elocvent că întreprinderile apelează la leasing în finanţarea
proiectelor investiţionale de durată medie şi lungă. Gama utilajului livrat prin
tranzacţiile de leasing este variată, fapt ce asigură fiecărui beneficiar o abordare
individuală a posibilităţii alegerii concrete a obiectelor de leasing în funcţie de
necesităţile tehnologice şi posibilităţile financiare.
La acest capitol, Republica Moldova nu face excepţie, deşi situaţia actuală a
pieţei de leasing nu corespunde potenţialului său, atragerea surselor de credit, cu o
dobîndă acceptabilă, este actuală pentru investiţiile destinate extinderii şi
modernizării procesului de producere. Oportunitatea leasingului în Moldova a
devenit evidentă chiar de la începutul perioadei de tranziţie la economia de piaţă.
Uzura fizică şi morală a fondurilor fixe şi lipsa mijloacelor proprii pentru
modernizarea şi reutilarea procesului tehnologic constituie premisele suficiente ale
extinderii tranzacţiilor de leasing.
Astfel poate fi subliniată actualitatea temei cercetate, care propune analiza
situaţiei privind operaţiunile de leasing în vederea perfecţionării şi dezvoltării pieţei
serviciilor de leasing, în contextul căpătării unui areal mai larg de încredere din
partea utilizatorilor.
Tema de cercetare cuprinde analiza diferitor modalităţi de finanţare şi a
costurilor acestora. În opinia mea, leasingul poate fi considerat o alternativă de

4
finanţare a afacerii destul de rentabilă. O percepere corectă a importanţei conceptului
de leasing, precum şi a existenţei unei intercorelări strînse între finanţe, ca ştiinţă
economică, şi gestiunea reală a finanţelor permite aplicarea analizei de sistem în
cadrul cercetărilor acestui fenomen.
Astfel, în introducere am făcut o scurtă prezentare a prezentei lucrări, referitor
la structură, actualitatea temei şi concluziile deduse.
Capitolul 1 ”Spaţiul decizional al utilizatorului în operaţiunile de leasing” se
axează pe particularităţile procesului decizional în analiza proiectelor investiţionale
finanţate prin leasing, sunt analizate avantajele şi limitele leasingului în finanţarea
investiţiilor.
Capitolul 2 “Particularităţile privind decizia utilizatorului în operaţiunile de
lesing” am relatat despre modalitatea de elaborare şi adopatare a deciziei de achiziţie
în leasing, despre strategiile umărite de întreprindere în procesul finanţării, şi despre
costul diferitor surse de finanţare în comparaţie cu costul leasingului.
Scopul lucrării constă în sistematizarea şi relevarea esenţei leasingului, prin
prisma procesului decizional privind evaluarea proiectelor de finanţare prin leasing,
precum şi determinarea direcţiilor de dezvoltare a activităţii de leasing în vederea
sporirii eficienţei investiţionale în cadrul economiei naţionale.

5
 Capitolul I. SPAŢIUL DECIZIONAL AL UTILIZATORULUI ÎN
OPERAŢIUNILE DE LEASING
1.1. FORMELE DECIZIEI MANAGERIALE DE ACHIZIŢIE ŞI FINANŢARE ÎN
LEASING
Una din formele noi a relaţiilor de creditare, cu care deja aproape toate ţările
sunt cunoscute este leasingul. Fenomenul leasingului deja la începutul anilor ’80 se
defineşte nu ca o simplă arendă pe termen lung, dar ca o nouă, netradiţională şi
suplimentară formă de finanţare în viitor, în care sunt implicate relaţii de arendă,
elemente de finanţare prin credit cu gaj, achitarea obligaţiilor şi alte mecanisme
financiare. Operaţiunile de leasing duc la cooperarea structurilor bancare cu oamenii
de afaceri, la finanţarea producerii, ceea ce este foarte important pentru RM, ca
pentru o ţară aflată în curs de dezvoltare.
Leasingul reprezintă o sferă aparte a businessului. Prin implicarea activă a
leasingului în economia ţării în ansamblu, acesta poate deveni un impuls puternic în
dezvoltarea tehnică, tehnologică, saturarea pieţii cu mărfuri calitative.
Conform legislatiei RM, leasingul este definit ca fiind “activitate de
întreprinzător, de investire a unor mijloace temporar disponibile sau împrumutate,
ce se desfăşoară pe baza de contract, conform căruia locatorul (creditorul
finanţator) procură cu titlu de proprietate echipamentul indicat de locatar de la
vînzătorul (furnizorul) stabilit de acesta şi îl acordă contra plată locatarului în
posesiune şi folosinţă temporară în scopuri de întreprinzător”.
Mai există şi o definiţie dată de Federaţia Europenă a Asociaţiilor Naţionale ale
Companiilor de Leasing: leasingul este contractul de arendă a mărfurilor industriale,
a imobilelor utilizate în scopuri de producţie de către arendaş, în timp ce mărfurile se
procură de arendator, care îşi păstrează drepturile de proprietate pentru toată
perioada contractului de leasing.
Leasingul este asimilat unui împrumut pe termen lung, deoarece se impun o
serie de plăţi contractuale pe o durată stabilită. Avantajul leasingului faţă de credit
este că proprietarul are o poziţie mai bună decît un creditor, dacă întreprinderea se
confruntă cu dificultăţi financiare. Iar pentru utilizator: nu este necesară găsirea unor
sume iniţiale importante; plata chiriei este considerată cheltuială deductibilă;

6
existenţa plăţilor fixe este un avantaj pentru debitor şi implică un risc mai mare
pentru creditor.
Responsabilitatea în gestiunea riscurilor îi revine managerului, care, într-un
mod firesc, trebuie implicat în activitatea decizională. Însă, este absolut necesară
existenţa unui comitet de credite şi/sau a unui comitet de risc la nivelul companiei,
care analizează şi promovează finanţările. Administrarea adecvată a concentrării
riscului în cadrul portofoliului conduce la diminuarea riscului de credit.
De fapt, este o formă foarte des utilizată în prezent în Moldova, în special de
IMM, unde proprietarii întreprinderilor îşi diminuiază intenţionat profiturile firmei
din contul creşterii cheltuielelor legate de deservirea leasing-ului a mijloacelor de
transport proprii sau a celor utilizate în activitatea întreprinderii.
Deciziile investiţionale au rolul de a identifica şi selecta cele mai profitabile
proiecte de investire a mijloacelor băneşti pe termen lung. Realizarea principalelor
obiective de creştere a profitului şi maximizare a valorii întreprinderii în activitatea
oricărei întreprinderi depinde de deciziile investiţionale, care, la rîndul său,
contribuie la formarea portofoliului de active şi sunt considerate cele mai importante
decizii pe care le adoptă managerii. Se consideră că următorii factori contribuie la
luarea deciziilor investiţionale cu o responsabilitatea sporită:
1. Realizarea investiţiilor imobilizează fonduri financiare importante pe termen
lung şi, prin urmare, întreprinderea renunţă la flexibilitatea internă şi devine mai
vulnerabilă;
2. Deciziile manageriale presupun extinderea operaţiunilor pe baza creşterii
fluxurilor financiare viitoare, astfel, încît deciziile investiţionale implică
identificarea şi planificarea corectă a veniturilor aşteptate pe parcursul ciclului de
viaţă al proiectului investiţional.
3. Deciziile manageriale definesc strategiile întreprinderii. Procesul managerial
este o componentă importantă a managementului strategic.
Politica de investiţii a unei întreprinderi este determinată de comportamentul ei
şi de strategiile investiţionale adoptate. Această politică este responsabilă de
formarea potenţialului de active al întreprinderii.

7
 Metoda de finanţare influenţează procesul de analiză, deoarece costul
capitalului este o variabilă importantă. Considerăm că orice investiţie destinată
implementării trebuie să genereze o rată a rentabilităţii superioare costului
capitalului.
Potenţialii clienţi ai operatorilor de leasing sunt persoanele fizice şi juridice. În
dependenţă de repartizarea produselor procurate în leasing, întîietatea o deţin
persoanele juridice, pe seama lor înregistrîndu-se circa 80% din contractele de
leasing. Pe viitor, ca urmare a creşterii veniturilor populaţiei, reducerii ratelor
dobînzii, se estimează o majorare a ponderii persoanelor fizice.

*Sursa:elaborat de autor in baza datelor publicate de Business Intelligent Services

Figura 1.1.1. Structura pieţei leasingului după natura locatarului
Procesul de analiză investiţională ar trebui să identifice o metodă eficientă de
finanţare în scopul adoptării unei decizii finale corecte. În cazul finanţării prin
leasing a proiectelor investiţionale, se consideră binevenită folosirea unei
metodologii specifice.
În opinia noastră, analiza investiţională a proiectelor finanţate prin leasing ar
trebui să se bazeze pe următoarele etape:
1. Definirea proiectului investiţional;
2. Identificarea fluxurilor financiare aferente proiectului investiţional;
3. Selectarea proiectului pe baza valorii actualizate nete, sau ratei interne de
rentabilitate;
4. Implementarea proiectului.

8
 Definirea proiectului investiţional. La această fază, întreprinderea stabileşte
setul de proiecte independente, care ar reieşi din strategia generală a întreprinderii.
Orice întreprindere, în procesul de căutare a proiectelor investiţionale, porneşte de la
avantajele specifice pe care le posedă şi pe care încearcă să le capitalizeze.
Identificarea fluxurilor financiare aferente proiectului investiţional. Este cea
mai importantă fază a procesului investiţional. Decizia privind implementarea
proiectului investiţional este influenţată decisiv de mărimea fluxurilor financiare.
Riscul proiectului investiţional la fel depinde de capacitatea managerilor de a estima
corect mărimea acestor fluxuri. Deoarece o investiţie are o durată de viaţă mai mare
de un an, procesul de identificare a fluxurilor implică planificarea veniturilor şi
cheltuielilor pe parcursul perioadei de viaţă a proiectului investiţional.
Selectarea Proiectului pe baza Valorii Actualizate Nete sau a Ratei Interne de
Rentabilitate În această fază, managerul trebuie să confrunte fluxurile pozitive cu
cele negative, pentru a decide oportunitatea implementării proiectului. Folosind
criteriile binecunoscute Valoarea Actualizată Netă (VAN) şi Rata Internă de
Rentabilitate (RIR), se va decide asupra eficienţei proiectului analizat.
Implementarea Proiectului. Decizia de implementare a proiectului depinde, în
afară de mărimea VAN şi RIR, şi de bugetul investiţional pe care l-a alocat
întreprinderea. De obicei, întreprinderea poate renunţa la unele proiecte
investiţionale pornind de la posibilităţile de finanţare, pentru că sunt altele cu RIR
sau VAN mai mare.
Utilizatorul apelează la achitiţia în leasing numai atunci cînd această sursă de
finanţare este mai avantajoasă comparative cu celelalte surse de finanţare.
De regulă, leasingul este preferat ca urmare a simplicităţii sale şi a efectelor
atenuate în timp ce le provoacă asupra trezorăriei întreprinderii. Operaţiunea de
leasing ar putea fi mult mai atractivă dacă compania de leasing ar finanţa-o din surse
proprii. Dacă dobînzile percepute de societăţile de leasing ar fi mai reduse, atunci şi
sub aspectul volumului imobilizărilor ar fi mult mai avantajos leasingul.

9
 1.2. METODOLOGIE DE FUNDAMENTARE A DECIZIEI DE ACHIZIŢIE ÎN
LEASING
Există în prezent mai multe metodologii cu ajutorul cărora se poate fundamenta
decizia de achiziţie în leasing urmărind selecţia unei anumite surse de finanţare. Cea
mai răspîndită dintre acestea este aceea care are la bază criteriul Valorii Actualizate
Nete (VAN). O altă posibilitate ar putea fi metodologia de analiză comparativă
bazată pe criteriul de comparaţie costul total net actualizat (CTN) al surselor de
finanţare.
Leasingul reprezintă o metodă importantă de finanţare a afacerilor în faza
iniţială, cînd întreprinderile nu au puterea economică necesară să negocieze, cu
eventualii investitori, finanţarea prin credite sau emisii de capital social, astfel, încît
dezvoltarea relaţiilor de leasing poate contribui la dezvoltarea afacerilor în faza
iniţială şi impulsiona creşterea economică din ţară.
Actualmente există deja o piaţă a serviciilor leasing, fapt care contribuie la
creşterea economică şi creează mai multe oportunităţi în vederea dezvoltării
businessului.
Serviciile leasing în Republica Moldova contribuie substanţial la sporirea
vînzărilor de bunuri de calitate înaltă pe piaţa ţării noastre şi micşorează fluxul de
marfa ieftină şi necalitativă. Mai mult decît atît, există necesitatea de vînzări pe piaţă
în leasing nu doar de autoturisme, ci şi de echipament, utilaj şi imobil.
Un principiu călăuzitor în asigurarea unei dezvoltări durabile atît la nivel
microeconomic, cît şi la nivel macroeconomic este asigurarea întreprinderii cu
necesarul de fonduri la momentul oportun şi la cele mai mici costuri.
În cadrul întreprinderii managerului financiar îi revine sarcina să planifice, să
achiziţioneze şi să utilizeze capitalul astfel încît să maximizeze valoarea de piaţă a
întreprinderii. Deoarece obţinerea şi utilizarea capitalului presupune costuri
specifice, iar de multe ori oferta de capital poate să nu fie prea abundentă, este
datoria managerului financiar să obţină capitalul necesar la costurile cele mai mici,
să urmărescă utilizarea cît mai eficientă a acestuia şi să creeze condiţii pentru
rambursarea lui.

10
 În acelaşi timp, suma capitalurilor obţinute din diverse surse trebuie să
corespunde necesităţilor întreprinderii. Realizarea volumului programat de bunuri şi
servicii impune ca întreprinderea să-şi constituie capitalurile astfel, încît să dispună
de mijloace materiale şi băneşti suficiente pentru desfăşurarea normală a activităţii
economice, ceea ce implică, la rîndul său, dimensionarea lor cît mai exactă.
Factorii obiectivi care determină mărimea capitalurilor angajate la nivel de
întreprindere sunt: capacitatea de producţie rezultată din proiectul tehnic, capacitatea
efectivă de produse şi servicii cerute pe piaţă, evoluţia preţurilor, sau a produselor
care se fabrică din aceste materiale, factorii naturali care atacă însuşirile fizice ale
mijloacelor fizice şi ale produselor finite. Nevoia de capital este influenţată şi de
nivelul de dezvoltare a sistemului financiar, de condiţiile existente pe piaţă, de
capacitatea de a amplifica veniturile în condiţiile minimizării cheltuielilor.
Alegerea surselor de finanţare a activităţii ocupă locul central în activitatea
managerială a întreprinderii, deoarece capitalul, atît cel propriu cît şi cel împrumutat
comportă costuri, care se reflectă, în mod direct, asupra rezultatului financiar al
întreprinderii, diminuîndu-l. Raportul dintre capitalul propriu şi cel împrumutat
determină, în mare măsură, nivelul rentabilităţii obţinute de întreprindere, fiindcă
aceste surse au costuri diferite, fiind diferită şi ordinea în care se face remunerarea
capitalurilor utilizate. În această situaţie, este vorba despre necesitatea formării unei
structuri financiare optime.
În cadrul întreprinderii, echilibrul financiar are loc în cazul în care există o
echivalenţă între resusele financiare necesare realizării programului economic şi
posibilităţile de procurare a acestora. Aşadar există mai multe surse externe de
finanţare printre care:
-Creditul bancar- creditul acordat de băncile comerciale întreprinderilor sub
formă bănească, este rambursabil şi purtător de dobîndă. Modalităţile tehnice de
creditare sunt multiple şi depind de destinaţia acestuia.
-Credit comercial- creditul pe care şi-l acordă întreprinzătorii la vînzarea
mărfurilor sub forma amînării plăţii. Deci, creditul comercial poate fi acordat atît de
furnizor cumpărătorului sub formă de materii prime şi materiale pentru perioada de

11
la livrare a mărfurilor pînă la încasarea contravalorii lor, cît şi de întreprindere
furnizorului sub formă de avans pentru a-i crea posibilităţi financiare acestuia în
vederea executării comenzilor.
-Împrumut obligatar. Unele întreprinderi, societăţi pe acţiuni, pun în circulaţie,
acţiuni şi obligaţiuni. Emitenţii de obligaţiuni sunt agenţii care doresc sa-şi procure
capital pentru a finanţa o investiţie pe termen lung.
-Creditul leasing, presupune operaţiunea prin care o instituţie financiară
specializată cumpără, la cererea unei întreprinderi, bunuri pentru a le închiria
acesteia, în schimbul unor plăţi periodice.
Leasingul este o formulă de finanţare în care închirierea bunurilor este însoţită
de operaţiunea de cumpărare a acestora, la o anumită dată şi la un anumit preţ
prevăzut prin contract. Operaţiunea de leasing întruneşte interesele a trei persoane:
producătorul utilajului, cumpărătorul şi utilizatorul.
Leasingul este activitatea de antreprenoriat de investire a unor mijloace
temporar disponibile sau împrumutate, pe bază de contract, conform căruia locatorul
procură cu titlu de proprietate echipamentul, indicat de locatar, de la vînzătorul
stabilit de acesta şi îl acordă contra plată locatarului în posesiune şi folosinţă
temporară în scopuri de întreprinzător.
Procedura de închiriere a contractului de leasing cuprinde 3 etape:
1. Etapa preliminară de încheiere a contractului de leasing, cuprinde analiza
situaţiei financiare a locatarului, discutarea condiţiilor de creditare, efectuarea unor
operaţiuni ce ţin de: formularea cererii de către locatar şi transmiterea acesteia
locatorului, prezentarea concluziei privind capacitatea de plată a locatarului şi
eficacitatea proiectului de leasing. Întocmirea ordinului de către locator şi
transmiterea acestuia furnizorului de echipament, încheierea contractului de credit
între locator şi bancă în vederea contractării unui credit pentru efectuarea afacerii de
leasing.
2. Etapa a doua constă în legalizarea juridică a afacerii de leasing: încheierea
contractului de vînzare-cumpărare între locator şi furnizor, scrierea procesului verbal

12
de dare în exploatare a echipamentului, încheierea contractului de închiriere între
locator şi locatar.
3. A treia etapă reprezintă etapa de folosire a echipamentului şi cuprinde
evidenţa contabilă a tuturor operaţiunilor de leasing: plata locatorului, termenele de
plată, perfectarea documentelor la expirarea termenului de leasing, privind folosirea,
în continuare, a echipamentului.
Costul leasingului, adică plăţile achitate de către locatar, locatorului, cuprind:
• Dobînda de leasing, calculată la creditele utilizate de locator pentru procurarea

utilajului.
• Comisionul ce revine locatorului drept resursă de recuperare a cheltuielilor şi
obţinere de profit.
• Alte cheltuieli prevăzute în contract.
În cazul leasingului, rata la care acesta se stabileşte în funcţie de cota de
amortizare, calculată conform normelor în vigoare, la care se adaogă un profit
convenit între părţile contractante.
S
Rn = [ 200 + ( n + 1) * r ]
200

(1.2.1)
n- reprezintă numărul total de luni pentru care s-a eşaolonat plata în leasing.
S- valoarea utilajului transmis în leasing.
r- rata dobînzii lunare pe toată perioada prevăzută în condiţiile contractului de
leasing (dobîndă anuală/12luni).
După cum am văzut, leasing-ul este o formă de finanţare cu termen, o
operaţiune de credit-bail, care se caracterizează prin faptul că obiectul contractului
se referă la un echipament care urmează să fie folosit numai în scopuri profesionale.
Bunurile sunt cumpărate de către locator numai pentru a fi date în locaţie. Durata
locaţiei trebuie să corespundă duratei economice de utilizare a maşinilor sau
echipamentelor respective. Ratele chiriei sunt fixate astfel încît să permită
amortizarea valorii bunurilor. Utilizatorul are latitudinea să opteze pentru
achiziţionarea bunului la un preţ care să corespundă valorii sale reziduale.

13
 Leasing-ul a primit o răspîndire destul de mare în practica mondială din cauza
avantajelor pe care le oferă participanţilor la operaţiunea de leasing:
1. Accesul mai mare la contractele de leasing faţă de creditul bancar, în special
pentru IMM, reprezintă un avantaj foarte important, iar uneori chiar decisiv. Accesul
limitat la creditul bancar este cauzat de existenţa unor normative rigide în activitatea
băncilor. De exemplu, unele bănci nu finanţează proiecte „pentru întreprinderi nou-
create” sau „credite fără gaj”, deci proiecte cu risc ridicat. Deoarece activitatea
societăţilor de leasing, în comparaţie cu băncile, nu este supusă unei reglementări
dure, procedura de contractare prin leasing este mai legeră. Desigur, şi preţul
operaţiunilor de leasing va fi mai mare. De aceea, pentru IMM, leasing-ul reprezintă
unica sursă oficială de finanţare. Societăţile de leasing nu solicită din partea
locatarului garanţii suplimentare.
Drept asigurare a tranzacţiei de leasing serveşte însuşi obiectul tranzacţiei. În
cazul neonorării din partea locatarului a obligaţiilor sale, societatea de leasing îşi
retrage bunul său de la acesta.
2. Leasing-ul presupune o creditare în mărime integrală de 100% din valoarea
proiectului (bunului procurat) şi nu necesită o rambursare imediată. La utilizarea
creditului bancar pentru procurarea bunurilor respective, întreprinderea ar trebui să
achite din contul său până la 30% din preţul cumpărăturii. Contractul de leasing se
încheie pe înteaga valoare a bunului, iar plăţile, de obicei, încep abia după livrarea
bunului către utilizator (locatar) sau mai târziu.
3. Condiţiile contractului de leasing sunt mai flexibile decît cele ale contractului
prin credit bancar. Creditul întotdeauna presupune termene şi sume limitate de
achitare. Locatarul în cazul leasing-ului poate să prognozeze veniturile sale posibile
şi să elaboreze cu locatorul o schemă convenabilă de finanţare pentru el: plăţile pot
fi lunare, trimestriale, să difere una de alta; dobînda poate fi fixată sau variabilă, iar,
în unele cazuri, plăţile de leasing pot fi stabilite în funcţie de încasările planificate de
la vînzarea producţiei obţinute cu ajutorul utilajului primit în leasing.

14
 4. Riscul uzurii morale a activului fix revine doar locatorului. Locatarul are
posibilitatea de a-şi renova permanent activele sale fixe prin contractarea în leasing a
altor active mai moderne.
5. Locatarul are posibilitatea să contracteze prin leasing echipament modern şi
de mare productivitate, fără careva eforturi însemnate de acumulare a capitalului
pentru procurarea lui şi, totodată, de orientare a mijloacelor economisite pentru
atingerea altor scopuri.
6. Ţinînd cont de faptul că leasing-ul a promovat dezvoltarea procesului de
producţie, de regulă, politica statului este orientată spre stimularea operaţiunilor de
leasing prin stabilirea unor facilităţi fiscale. În cazul facilităţilor amortizaţionale şi
fiscale pentru locator, acesta din urmă poate să se „împartă” cu locatarul prin plăţile
de leasing mai mici. Plăţile de leasing ale locatarului sunt reflectate în costul
producţiei acestuia şi, prin urmare, micşorează valoarea profitului impozabil.
7. Asistenţă tehnică şi financiar-contabilă oferită de societăţile de leasing.
Există, totuşi, şi unele dezavantaje ale operaţiunilor de leasing:
a. Se consideră că preţul leasing-ului este mai mare decît preţul creditului.
Pentru societatea de leasing eficienţa rezultă din încasarea taxelor de leasing, al cărui
nivel este, de regulă, ridicat, fiind justificat, în mare măsură, de riscurile pe care le
suportă aceste operaţiuni.
b. În cazul leasing-ului financiar, progresul tehnico-ştiinţific poate uza moral
activul fix, în acelaşi timp plăţile de arendă nefiind întrerupte pînă la termenul final
al contractului. De asemenea, în cazul deteriorării activului fix, plăţile de leasing vor
continua în termenele prevăzute în contract, indiferent de starea activului.
c. În cazul imposibilităţii de respectare a contractului de leasing de către locatar,
aceasta poate conduce la riscul pierderii tuturor drepturilor de proprietate asupra
bunurilor beneficiate.
d. În cazul leasing-ului operaţional, riscul uzurii morale a activului fix este
suportat de către locator, care este nevoit să mărească plata de leasing din contul
locatarului.

15
 e. În cazul unor tranzacţii de leasing, obiect al cărora reprezintă un bun unic şi
de proporţii mari, atunci, în legătură cu prezenţa unui număr mare şi divers de
condiţii aferente tranzacţiei, organizarea şi perfectarea contractului de leasing
necesită mijloace şi timp considerabil.
Pe fundalul scumpirii resurselor financiare, majorărilor ratei de bază, rezervelor
obligatorii şi lipsei lichidităţilor una din problemele cu care s-au confruntat o serie
de întreprinderi în 2008 a fost accesarea de finanţări. Altele, prin intermediul
instituţiilor financiare internaţionale şi acţionarilor au reuşit sa-şi întăreasca poziţiile
pe piaţă, efectuînd majorări de capital sau accesînd noi credite.
Finanţarea prin leasing rămîne a fi o oportunitate foarte bună, în special pentru
întreprinderile care se află în prima fază a ciclului de viaţă, oferind astfel
posibilitatea de dispune de acele mijloace fixe şi utilaje de care este necesar pentru a
începe activitatea, cu cheltuieli, comparativ cu alte surse, mai reduse şi de timp (în
ceea ce priveşte rapiditatea accesării, şi procedura de pregătire a pachetului de
documente mult mai simplă), şi de finanţe (nu este obligatorie prezenţa gajului).
Fiind strîns legat de sectorul financiar al economiei naţionale şi internaţionale,
leasing-ul a fost influenţat de scumpirea resurselor financiare. După cum s-a
menţionat deja, efectul reducerii remitenţelor, saltul preţului finanţărilor, aşteptările
şi prognozele pesimiste au condus la diminuarea consumului, reducerea sau
stagnarea producţiei industriale, afectînd direct vînzările societăţilor de leasing.
Ratele anunţate ale dobînzilor au urcat de la 13-14% la 15-17% în valută.
Evoluţia dobînzii coincide perioadelor convenţionale în care a fost împărţit anul
2008 din punct de vedere al dezvoltării leasingului. În prima jumătate de an a fost
ţinut plafonul minim de 13.5% la majoritatea companiilor, ca în cea de-a doua
jumătate plafonul minim să fie ridicat la 15-16%. La acest capitol, remarcăm că
unele companii au lansat produse cu dobînzi sub cele nominalizate. Celelalte
componente aferente unui contract de leasing financiar au rămas neschimbate:
minim 20% avans, comisionul între 1,5 şi 2% şi asigurarea în dependenţă de bunul
procurat.

16
 Din cele peste 100 companii de leasing înregistrate în Moldova, desfăşoară o
activitate ritmică doar vreo 20. Cele mai mari 4 companii deţin peste 90% din piaţă
şi au sprijinul unor instituţii bancare mari, lucru necesar pentru a face faţă creşterii
rapide a cererii de leasing. Din valoarea totală a contractelor de pe piaţă, cea mai
mare companie de leasing deţine în jur de 50%.
În moment de faţă, un contract de leasing nu depăşeşte 15 mii euro, iar cea mai
mare parte a veniturilor de pe piaţa de leasing este obţinută din leasingul
autoturismelor, însă un potenţial mare îl are leasingul imobilelor şi utilajelor (figura
1.2.1.).

65% Automobile

19% Mijloace fixe

10% Bunuri
imobiliare
6% altele

*Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Biroului Naţional de Statistică.

Figura 1.2.1. Structura portofoliului de leasing al R. Moldova, la 1.01.2008*
Structura portofoliului de leasing, la fel ca şi în 2007, în 2008 rămîne a fi
dominată de autoturisme, după care urmează echipamentele şi utilajele,
autovehiculele comerciale, urmate de imobil. Autoturismele rămîn în continuare
locomotiva companiilor de leasing.
În contextul în care în R. Moldova consumul se află în creştere, infrastructura
trebuie” remodelată”, iar industria şi agricultura necesită reutilare: dezvoltarea
sectorului leasingului şi numărului de companii are potenţial de creştere. Realitatea
şi evenimentele financiare internaţionale cel puţin pentru 2010 nu crează premise
pentru ”dilatarea” acestui segment al sectorului financiar, însă în contextul depăşirii
situaţiei de criză, aceasta poate avaea loc.

17
 Capitolul II. PARTICULARITĂŢILE PRIVIND DECIZIA
UTILIZATORULUI ÎN OPERAŢIUNILE DE LEASING
2.1. STRATEGII DE FINANŢARE A OPERAŢIUNILOR DE LEASING
În ansamblul componentelor spaţiului dezional al finanţatorului, un loc aparte îl
ocupă strategia de finanţare, care afectează în mare măsură costul achiziţiei şi se
propagă în operaţiunea de leasing sub forma ratei lunare de leasing. Principalele
modalităţi de finanţare pe care le poate avea la dispoziţie o întreprindere se pot
clasifica în general în surse proprii şi surse atrase. Sursa proprie de finanţare a unei
societăţi este capitalul propriu (capitalul social plus diferite fonduri de rezervă,
inclusiv profitul reinvestit). În cazul unor întreprinderi, această sursă este imediat
epuizabilă, de aceea aceasta apelează în general la surse atrase, ca împrumuturile
bancare şi comerciale, emisiunea de obligaţiuni, credite leasing etc.
Realizarea dezideratului de ceştere a valorii de piaţă a întreprinderii depinde,
într-o măsură importantă, de alegerea modalităţilor de finanţare din surse proprii şi
din surse împrumutate. Apelarea la surse externe de finanţare implică modificări ale
structurii financiare. Aceste modificări se reflectă, în mod direct, asupra rezultatelor
financiare ale întreprinderii, avînd în vedere costurile suportate în legătură cu plata
dobînzilor şi rambursarea creditului.
Impactul îndatorării asupra rentabilităţii financiare a întreprinderii este pus în
evidenţă prin prisma efectului de levier, care exprimă sporul rentabilităţii capitalului
propriu pe seama recurgerii la împrumuturi.
Efectul utilizării acestui levier constă în faptul că se pot obţine rezultate mari şi
cu eforturi mai mici. Raportul dintre rezultatul obţinut şi efortul depus se numeşte
randament. În operaţiunile financiare, efectul de levier constă în posibilitatea
obţinerii unor rentabilităţi ale fondurilor proprii mai mari prin raportarea profiturilor
sau pierderilor la fondurile proprii mai mici.
Efectul de levier este o tehnică de gestiune financiară ce are ca scop mărirea
rentabilităţii capitalului propriu. De asemenea, efectul de levier pune în evidenţă
legătura existentă între rata rentabilităţii financiare şi rata rentabilităţii economice.

18
 Deci efectul de levier se va produce doar în cazul în care rata rentabilităţii
economice este superioară ratei dobînzii. Efectul de îndatorare este în relaţie directă
cu structura financiară a întreprinderii şi cu diferenţa dintre rata rentabilităţii
economice şi costul capitalului împrumutat. Dacă Rec este mai mare decît Rdob, este
preferabilă apelarea la credite pentru finanţare, deoarece eficienţa capitalului propriu
va creşte. În acelaşi timp, cu cît raportul dintre cele două surse de finanţare este mai
dezechilibrat în favoarea creditului, cu atit mai mari sunt perspectivele ei de
profitabilitate, dar şi riscul asumat de acţionari este mai mare, respectiv creşte riscul
financiar al întreprinderii.
Rentabilitatea financiară a întreprinderii este influenţată nu numai de levierul
financiar, ci şi de rentabilitatea activelor achiziţionate. Însă performanţele intriseci
ale acestora pot contribui la îmbunătăţirea rentabilităţii financiare respective a
efectului de levier financiar, doar dacă folosirea lor este corelată cu cererea
produselor pe piaţă, studierea căreia implică noi eforturi atît manageriale, cît şi
financiare.
Echilibrul financiar sigur este cel care se realizează pe seama încasărilor din
vînzări proprii. În aceste încasări se regăsesc toate posibilităţile de acoperire a
cheltuielilor de fabricaţie, de reînnoire a maşinilor şi utilajelor, de rambursare a
creditelor şi de acoperire a altor nevoi de dezvoltare şi stimulare.
Nevoia de finanţare a ciclului de exploatare va creşte o dată cu creşterea
volumului şi duratei stocurilor, precum şi cu creşterea volumului şi duratei
creanţelor asupra clienţilor. Nevoia de finanţare va scădea odată cu creşterea
volumului şi duratei datoriilor şi creditelor primite de la furnizori.
Întregul patrimoniu al întreprinderii se prezintă, pe de o parte, ca rezultat al
tuturor deciziilor de investiţii (mai vechi şi mai noi) luate de conducerea acesteia.
Acest portofoliu de investiţii se regăseşte în activul economic de care dispune
întreprinderea la un moment dat: imobilizări şi activele circulante nete. Pe de altă
parte, şi în mod simetric, patrimoniul întreprinderii se prezintă ca rezultat al
capitalurilor mobilizate pentru finanţarea investiţiilor. Întregul patrimoniu s-a

19
format, deci, din capitaluri proprii (externe plus autofinanţarea = CPR) şi din
capitaluri împrumutate (datoriile financiare şi monetare = DAT).
Efectul de levier > 0 dacă Rec>Rdob, (2.1.1)
Ultima relaţie evidenţiază corelaţia dintre Rec şi Rdob. Pentru a obţine un efect de
levier acoperitor riscului suplimentar asumat de acţionari prin acceptarea îndatorării
DAT/CPR. Comparînd această corelaţie cu aceea dintre Rec şi Rinfl, putem afirma că
succesul în gestiunea financiară va fi asigurat dacă şi numai dacă se respectă
următoarea serie de inegalităţi (2.1.2):
Rfin > Rec > Rdob > Rinfl, (2.1.2)
Rentabilitatea economică a întreprinderii îndatoratoare este mai mare decît
aceea a unei întreprinderi similare, dar neîndatorate (finanţată 100% din capitaluri
proprii). Aceasta din urmă nu beneficiază de economii fiscale din caracterul
deductibil al dobînzii. Analiza efectului de levier se utilizează în cadrul
dimensionării participării fiecărei surse de finanţare angajate în procesul de
exploatare.
În consecinţă, rentabilitatea economică a întreprinderii neîndatorate este
proporţional mai mică. Fiind finanţată 100% din capitaluri proprii, rentabilitatea ei
economică este egală cu rentabilitatea financiară Rec=Rfin. Este evident că nivelul
eficienţei capitalului întreprinderii este dependent de structura capitalului, de efectul
favorabil al raportului Capital Proriu/Capital Împrumutat.
Opţiunea pentru o modalitate sau alta de finanţare trebuie să se fundamenteze şi
pe dimensionarea costului marginal al capitalului utilizat. Altfel spus, nu este
suficientă o comparare a costului specific fiecărei surse de finanţare ci şi o analiză a
costului fiecărei unităţi suplimentare de capital alocat, astfel încît să se poată realiza
o comparaţie între efectele generate de procesul de finanţare prin diferite modalităţi.
Astfel, costul marginal trebuie comparat cu rata de rentabilitate marginală iar
costul capitalului propriu trebuie stabilit în dependenţă de rata de rentabilitate
financiară cerută de acţionari. Ori, un agent economic ce nu a remunerat în mod
constant capitalurile acţionarilor se poate confrunta cu dificultăţi în convingerea

20
acţionarilor sau a unor investitori străini pentru alocarea sau investirea de capitaluri
suplimentare.
Iniţierea unei afaceri sau dezvoltarea uneia mai vechi determină existenţa unui
capital propriu disponibil şi/sau a posibilităţii de a atrage capital împrumutat. Înainte
de a declanşa formarea noii structuri patrimoniale, se apelează, în mod necesar, la
piaţa financiară. Principala contribuţie a finanţelor la fundamentarea deciziei de
înfiinţare a unei întreprinderi noi constă în evaluarea eficienţei acestei investiţii şi în
echilibrarea necesarului de finanţare solicitat de noua structură patrimonială cu surse
de capital corespunzătoare.
Costul capitalului propriu reprezintă de fapt rata rentabilităţii cerută de
acţionarii întreprinderii, care să remunereze investiţia lor în firma respectivă.
Semnificative în acest sens sunt mărimea profitului viitor şi hotărîrile adunării
generale a acţionarilor cu privire la proporţia distribuirii profitului net pentru
dividende. Rata rentabilităţii cerută de acţionari este un cost de oportunitate
fundamentat pe rentabilitatea aşteptată de investitori pentru investiţii cu acelaşi risc.
În absenţa unor operaţiuni cum ar fi răscumpărarea acţiunilor, vînzarea acţiunilor
deţinute, achiziţii sau lichidare voluntară, acţionarii vor obţine cîştiguri numai din
dividende.
De regulă, creşterea bugetului investiţional duce la creşterea CMPC (costul
mediu ponderat al capitalului), astfel că nu toate proiectele pot fi implementate. Şi
compania ia decizia să finanţeze doar proiectele ce au o RIR (rată internă de
rentabilitate) mai mare decât CMPC.
Modelul CMPC realizează o legătură directă între rentabilitatea şi riscul unui
activ. Aplicarea practică a modelului implică o serie de probleme, cum ar fi alegerea
metodei de determinare a coeficientului de volatilitate sau estimarea ratei fără risc şi
a primei de risc.
În faza selectării proiectului investiţional pe baza Valorii Actualizate Nete sau a
Ratei Interne de Rentabilitate, managerul trebuie să confrunte fluxurile pozitive cu
cele negative, pentru a decide oportunitatea implementării proiectului. Folosind

21
criteriile binecunoscute Valoarea ctualizată Netă (VAN) şi Rata Internă de
Rentabilitate (RIR), se va decide asupra eficienţei proiectului analizat.
O fază importantă este calcularea ratei de actualizare, care este folosită la
determinarea eficienţei proiectelor investiţionale. Aceasta trebuie să conţină
următoarele variabile:
- aşteptările de rentabilitate a furnizorilor de capital;
- costul de oportunitate a capitalului;
- nivelul inflaţiei;
- riscul proiectului etc.
Pe baza datelor privind fluxurile financiare, CMPC poate aprecia eficienţa
proiectului determinînd VAN sau RIR. Aplicarea VAN presupune rezolvarea
următoarei ecuaţii:
FP1 FP2 FPn FL
VAN = −CI + + + ... + + (2.1.3)
(1 + CMPC ) 1
(1 + CMPC ) 2
(1 + CMPC ) n
(1 + CMPC ) n

Dacă VAN este pozitiv, proiectul investiţional va fi implementat. Mărimea

VAN arată cu cît va creşte valoarea întreprinderii, dacă proiectul va fi implementat.
Aplicarea RIR ca metodă de evaluare presupune rezolvarea următoarei ecuaţii
(2.1.4), ea indică o rată de actualizare pentru careVAN=0:
VAN min
RIR = Rmin + ( Rmax − Rmin ) (2.1.4)
VAN max + VAN min

unde:
Rmin-rata cea mai mică de actualizare;
Rmax-rata cea mai mare de actualizare;
VANmin-venit net actualizat aferent celei mai mici rate de actualizare;
VANmax-venit net actualizat aferent celei mai mari rate de actualizare
Determinînd RIR, întreprinderea determină rentabilitatea economică a
proiectului. De regulă, proiectul se implementează, dacă RIR este mai mare decît
CMPC proiectului. De regulă, un proiect acceptabil, conform criteriului VAN, va fi
acceptat şi după criteriul RIR, de aceea, în unele cazuri, este suficientă calcularea
doar a unui indicator.

22
 Decizia de implementare a proiectului depinde, în afară de mărimea VAN şi
RIR, şi de bugetul investiţional pe care l-a alocat întreprinderea. De obicei,
întreprinderea poate renunţa la unele proiecte investiţionale pornind de la
posibilităţile de finanţare, pentru că sunt altele cu RIR sau VAN mai mare. Există o
legătură directă între valoarea RIR, CMPC şi bugetul investiţional alocat de
întreprindere. De regulă, creşterea bugetului investiţional duce la creşterea CMPC,
astfel că nu toate proiectele pot fi implementate. Şi compania ia decizia să finanţeze
doar proiectele ce au o RIR mai mare decât CMPC.
Pentru determinarea costului capitalului propriu, considerăm oportună folosirea
principiilor modelului Capital Assets Pricing Model (CAPM), conform căruia
rentabilitatea pe care trebuie să o ofere un activ depinde de rentabilitatea unui activ
de referinţă (de exemplu, rentabilitatea valorilor mobiliare de stat, rata dobânzii la
credite, nivelul mediu anual al inflaţiei) şi prima de risc aferentă activului. Adică,
recomandăm determinarea costului capitalului propriu, aplicînd următoarea relaţie.
RCP = RD + PRA, (2.1.5)
unde:
RCP reprezintă costul capitalului propriu,
RD – costul datoriilor,
PRA – prima pentru riscul acţionarilor (proprietarilor).
Cel mai adecvat aceşti factori caracterizează costul mediu ponderat al
capitalului întreprinderii (CMPC). Mărimea CMPC depinde de costul individual al
fiecărei surse de capital, ponderea surselor de capital şi rata impozitului pe venit.
Dacă considerăm că întreprinderea are la dispoziţie trei surse de capital, fiecare
avînd un anumit cost şi pondere, CMPC poate fi determinat utilizînd relaţia (2.1.6):
CMPC = PDRD (1-T)+ PLRL(1-T)+ PCPRCP (2.1.6)
unde:
PD -indică ponderea datoriilor,
RD - rentabilitatea (costul) datoriilor,
PL - ponderea leasingului,
RL - rentabilitatea (costul) leasingului,

23
 PCP- ponderea capitalului propriu,
RCP - rentabilitatea (costul) capitalului propriu,
T – rata impozitului pe venit.
Mărimea costului mediu ponderat al capitalului depinde atît de proporţia
fiecărei componente a fondurilor destinate investiţiilor în totalul capitalurilor cît şi
costul lor individual. Rentabilitatea optimă în urma utilizării capitalurilor trebuie să
acopere costul, iar pentru aceasta managerul financiar trebuie să urmărească , pe de
o parte, sporirea eficienţei utilizării capitalurilor investite exprimate prin creşterea
rentabilităţii economice şi programarea unui cost mediu minim, pe de altă parte, este
cert faptul că elementul dominant trebuie să-l deţină capitalurile ieftine, acestea
avînd rol de diminuare a obligaţiilor totale ale întreprinderii către deţinătorii de
capitaluri, formîndu-se premise favorabile pentru folosirea lui în vederea dezvoltării
întreprinderii.
Un criteriu de formare a structurii capitalului este cel al rentabilităţii, calculate
ca raportul dintre profitul pe care angajarea de capital permite utilizatorului să-l
obţină şi mărimea acestui capital.
Rc=profit/capital (2.1.7)
Dacă întreprinderea este rentabilă, iar rata rentabilităţii este superioară ratei
dobînzii, este posibilă, şi chiar indicată, apelerea la credite, în antiteză cu alternativa
de majorare a capitalului propriu pentru finanţarea proiectelor rentabile.
Întreprinderea îndatorată are un coeficient de volatilitate a ratei de rentabilitate,
care corespunde unui supliment de risc pentru acţionari. De aceea, în angajarea de
capital împrumutat suplimentar, sunt utile concluziile desprinse din folosirea
randamentelor marginale. Randamentul marginal exprimă sporul de venit obţinut
prin creşterea cu o unitate a fondurilor investite
Deoarece creditele folosite pentru finanţarea unui proiect investiţional sunt
credite pe termen mediu şi lung, rentabilitatea scontată de creditori (costul datoriilor)
se determină pe baza principiilor de actualizare. De regulă, costul creditului este
diferit de costul datoriei, întrucît apar aşa-numitele cheltuieli de emisie a creditului.
Costul creditului se determină pe baza următoarei relaţii:

24
 PT1 PT2 PTn
VC (1 − F ) = + + ... + (2.1.8)
(1 + R D ) 1
(1 + R D ) 2
(1 + R D ) n

unde:
VC reprezintă valoarea creditului;
F – cheltuielile de emisie a creditului, estimate ca % din valoarea creditului;
PT – plăţile pentru credit, care se compun din dobînzi şi comisioane;
RD – rentabilitatea (costul) creditului.
Formula de mai sus, (2.1.8) trebuie rezolvată pentru a determina rentabilitatea
creditului, adică costul creditului. Estimarea costurilor leasingului e similară, în
multe privinţe, cu determinarea costului creditului. Principala deosebire e că de
regulă plăţile pentru leasing sunt egale de la perioadă la perioadă. Adică formula
(2.1.8) poate fi simplificată în formula următoare:
n
1
VL(1 − F ) = PL * ∑ (2.1.9)
t =1 (1 + RL ) t

unde:
VL exprimă valoarea leasingului;
F – cheltuielile de emisie, estimate ca % din valoarea leasingului;
PL – plăţile pentru leasing, care se compun din dobînzi şi comisioane;
RL – rentabilitatea (costul) leasingului.
Specificul procesului investiţional, cît şi avantajul leasingului financiar impun
elaborarea unui sistem de indicatori financiari corespunzători pentru reflectarea
situaţiei financiare a întreprinderilor implicate în activitatea de leasing, precum şi
pentru realizarea previziunilor activităţii de leasing.
Stabilirea riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de a
face faţă angajamentelor asumate faţă de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii şi
lichidităţii întreprinderii. Analiza riscului de faliment se poate realiza în manieră
statică, prin analiza echilibrelor financiare din bilanţ, sau în manieră dinamică, prin
analiza fluxurilor din tabloul de finanţare.

25
 Pornind de la acestea, fondul de rulment este un indicator important în
aprecierea situaţiei financiare a societăţii, reprezentînd partea din resursele finan-
ciare permanente care asigură finanţarea activelor circulante reînnoibile permanent.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea unităţii patrimoniale de a face faţă
obligaţiilor pe termen lung care rezultă fie din angajamente anterioare contractate,
fie din operaţii curente, fie din prelevări obligatorii. Activul net contabil intervine în
diagnosticul solvabilităţii prin rapoarte la întregul pasiv din bilanţ. Băncile folosesc,
ca prag minim, o rată de 33% a activului net faţă de totalul pasivului.
Cel mai adesea, solvabilitatea se apreciază prin rata îndatorării,
DATORII/PASIV, şi levierul DATORII/CAPITALURI PROPRII. În contextul
răspunderii materiale limitate a acţionarilor, prin capitalurile lor proprii, o
solvabilitate foarte bună se apreciază pentru o rată a îndatorării mai mică de 50% şi
un levier mai mic de 100%. Pentru întreprinderi solide, cu legături statornice faţă de
creditori, se pot admite rate de îndatorare de până la 67% (două treimi datorii în
pasiv) şi, respectiv, levier de până la 200%.
Analiza dinamică a riscului de faliment permite diagnosticarea şi explicarea
dezechilibrului financiar, evidenţiat prin analiza statică. Cele două tipuri de analiză
sunt deci complementare şi trebuie făcute în acelaşi timp.
2.2. FUNDAMENTAREA DECIZIEI DE FINANŢARE A OPERAŢIUNILOR DE
LEASING
În fundamentarea deciziei de achiziţie, o constrîngere obişnuită este timpul.
După selecţia variantelor disponibile în funcţie de termenul de acces la sursă,
intervin alte constrîngeri. Pentru contractarea unui credit bancar, de exemplu,
compania trebuia să prezinte garanţii, indici de bonitate şi solvabilitate ridicaţi,
precum şi posibilitatea de a finanţa din surse proprii o parte din proiect. De acestea
nu depinde numai posibilitatea de contracta creditul, dar şi condiţiile pe care banca i
le va oferi pentru creditul solicitat. Cu cît un solicitant prezintă un risc mai scăzut, cu
atît condiţiile băncii vor fi mai favorabile.
Deseori, sursele sau instrumentele de plată pot fi combinate într-o stretegie de
fianaţare care să conducă la un cost minim al finaţării. Este recomandat un astfel de

26
demers atunci cînd instrumentul de finanţare cel mai avanajos nu acoperă integral
necesarul de finanţare.
Orice model de simulare a strategiilor de finanţare începe cu formularea
problemei. Aceasta constă în elaborarea strategiei cu un cost mediu ponderat al
capitalului minim pentru o tranzacţie de achiziţie a unuia sau a mai multor produse
de către o companie de leasing.
Strategia de finanţare presupune cunoaşterea următoarelor informaţii:
 Sursele posibile de finanţare;
 Condiţiile de accesare a acestor surse şi anume:
1. termenul de accesare;
2. plafonul sursei;
3. costurile accesării unei anumite surse;
4. valoara produselor ce trebuie finanţată;
5. perioada de finanţare.
Apoi după formularea problemei se alcătuieşte algoritmul de simulare care
identifică sursele de finanţare care pot fi antrenate în conformitate cu condiţiile de
accesare. Astfel, algoritmul va compara termenele de accesare pentru fiecare sursă în
parte cu termenul limită de finanţare impus de client. În urma acestor comparaţii vor
fi eliminate sursele care au un termen de accesare prea mare. În cazul în care mai
multe surse separate satisfac necesarul de finanţat, se va calcula costul unitar al
fiecărei surse, şi va fi aleasă sursa cu cost minim, urmînd ca finanţarea să fie făcută
integral din acea sursă. Dacă nici o sursă nu are palfon care să depăşească necesarul
de finanţat, vor fi luate combinaţii de surse puntru care se va calcula costul mediu
ponderat al surselor.
Sistemul financiar naţional sau internaţional oferă întreprinderilor o gamă
complexă de mijloace de finanţare. De aceea, alegerile efectuate dintre resursele
accesibile şi combinarea acestor resurse constituie doua aspecte importante ale
politicii financiare.
În luarea deciziilor de finanţare, întreprinderea trebuie să dispună de criterii
riguroase care să-i permită să selecţioneze şi să combine aceste resurse. Printre

27
variabilele care pot să intervină pentru a orienta aceste decizii, trebuie subliniată
importanţa consideraţiilor referitoare la durata finanţării, la autonomia şi
flexibilitatea asigurate întreprinderii, ca urmare a folosirii diferitor resurse de
finanţare.
După stadiul său de dezvoltare, mediul financiar pune la dispoziţia
întreprinderilor o gamă de mijloace de finanţare mai mult sau mai puţin substanţială.
Foarte diversificată în ţările cu sisteme financiare dezvolatate, această gamă rămîne
limitată la tehnicile financiare de bază în manjoritatea ţărilor în curs de dezvoltare.
Dar oricare ar fi contextul, întreprinderile sunt confruntate cu alegerea surselor de
finanţare:
o Autofinanţarea constituie baza oricărei dezvoltări a întreprinderilor.
o Aportul la capitalul propriu constituie de asemena o sursă esenţială de finanţare a
întreprinderilor. Dar amploarea şi modalităţile acestor aporturi variază după cum
întreprinderea dispune sau nu de acces direct la pieţele de capital.
o În sfîrşit recurgerea la îndatorare ar trebui, în principiu, să aducă completări
resurselor întreprinderii. În fapt, aceasta are un rol fundamental în finanţarea lor,
chiar dacă rata dobînzii reale atinge niveluri foarte ridicate.
Autofinanţarea constituie pivotul finanţării întreprinderilor şi pentru unele
dintre ele, sursa exclusivă a finanţării în fazele decisive ale dezvoltării.
Autofinanţarea corespunde resurselor noi obţinute din activitatea întreprinderii şi
destinate să finanţeze activitatea viitoare.
Aspectele finanţării prezintă importanţă crucială pentru supravieţuirea şi
dezvoltarea întreprinderii. Deci mijloacele de finanţare trebuia să fie adaptate
calitativ la nevoiele întreprinderii. În acest sens întreprinderea poate fi confruntată cu
două tipuri de dificultăţi: pe de o parte, ea ar putea fi în situaţia să trebuiască să
ramburseze resurse înainte chiar de a fi ajuns să recupereze avansurile efectuate, mai
ales cînd efectuază investiţii cu rentabilitate pe termen lung; pe de altă parte,
întreprinderea poate fi în situaţia de a folosi, pentru operaţiuni pe termen scurt,
fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiţii.

28
 Sursele destinate autofinanţării se formează în cadrul întreprinderii
reprezentînd, deci, surse interne. În principal aceste surse provin din excedentul
monetar creat din operaţiuni economice şi financiare, adică din diferenţa dintre
fluxurile financiare pozitive şi negative, respectiv dintre încasări şi plăţi .
Utilizarea surselor de finanţare interne sub forma autofinanţării nu trebuie să fie
exclusivistă pentru ca întreprinderea să nu fie ruptă de piaţa financiară şi pentru o
mobilitate mai mare a capitalului. În cazul în care rentabilitatea noilor proiecte
acoperite prin autofinanţare este egală cu rentabilitatea reclamată de acţionari,
politica de autofinanţare este neutră pentru întreprindere şi deci utilizarea surselor
interne în finanţare nu este indicată.
Autofinanţarea conferă întreprinderilor o serie de avantaje, printre care:
 Apără libertatea de acţiune a întreprinderii, în sensul că asigură
independenţa sau autonomia financiară;
 Subordonarea dezvoltării întreprinderii rezultatelor activităţii proprii;
 Sporirea interesului întreprinderii pentru dezvoltare;
 Constituie un mijloc de acoperire financiară a necesităţilor;
 Creşterea cointeresării întreprinderii în obţinerea de rezultate financiare
superioare.
Capacitatea de autofinanţare (CAF), se poate determina în baza bilanţului
contabil, pe baza contului de profit şi pierdere. Aceasta reflectă potenţialul financiar
de creştere economică a întreprinderii, respectiv sursa financiară generată de
activitatea industrială şi comercială a firmei după scăderea tuturor cheltuielilor
plătibile la o anumită scadenţă.
Capacitatea de autofinanţare se poate determina prin două metode: deductivă şi
adiţională. Prin procedeul deductiv se porneşte de la excedentul brut de exploatare
(EBE), care semnifică rezultatul brut al activităţii industriale şi comerciale), din care
se deduc, succesiv, celelalte cheltuieli plătibile ale întreprinderii (financiare,
excepţionale etc.):
CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile = EBE (2.2.1)

29
 Capacitatea de autofinanţare exprimă, deci, un surplus financiar degajat de
activitatea rentabilă a întreprinderii. Ea nu are decît un caracter potenţial dacă nu
este susţinută de mijloace financiare efective. Or, surplusul monetar degajat prin
creşterea trezoreriei nete, adică cash-flow-ul, dovedeşte că cea mai mare parte a
acestei capacităţi de autofinanţare este susţinută de o trezorerie efectiv disponibilă.
Capacitatea de autofinanţare apare în prima parte a tabloului ca sursă stabilă
care permite:
� finanţarea nevoilor stabile (investiţii pentru creşterea imobilizărilor);
�remunerarea proprietarilor fondurilor puse la dispoziţia întreprinderii (plata
dividendelor);
�rambursarea datoriilor financiare, pe termen lung şi mediu, contractate în
exerciţiile anterioare.
Cînd capacitatea de autofinanţare este insuficientă pentru finanţarea nevoilor
stabile, întreprinderea apelează la surse externe stabile cum sunt:
• aportul nou la capitalul social (prin emisiune de acţiuni noi);
• împrumuturi noi (printr-o emisiune suplimentară de obligaţiuni sau prin
solicitarea de împrumuturi bancare);
• cesiuni de active fixe.
Sursele de autofinanţare provin din profitul net reinvestit, amortizări, fiecare cu
propriul său cost.
Atunci cînd sursele de finanţare internă provin din încorporarea în rezerve a
profitului net reinvestit, se poate spune că autofinanţarea este gratuită, pentru
acţionarii ce nu solicită o remunerare a rezervelor, ci numai a acţiunilor pe care le
deţin. Însă, dacă profitul net acumulat la rezerve se utilizaează pentru finanţarea unor
proiecte de investiţii, acţionarii vor solicita o rentabilitate suficientă pentru
acoperirea riscului implicat de noua investiţie, ceea ce va determina un cost indirect
al autofinanţării egal cu costul mediu ponderat al capitalului.
Dacă rezervele astfel constituite sunt utilizate pentru creşterea capitalului social
prin distribuirea de acţiuni gratuite, atunci costul autofinanţării este de fapt costul
capitalurilor proprii.

30
 Împrumutul obligatar este o modalitate de procurare a resurselor financiare
necesare asigurării creşterii economice şi respectării unor obligaţii de plăţi asumate.
El este accesibil numai marilor societăţi pe acţiuni sau statului. Este cunoscut faptul
că pentru întreprinderi, de multe ori, capitalulu propriu este nesatisfăcător, iar
creşterea acestuia prezintă greutăţi atît sub aspectul condiţiilor juridice, cît mai ales
ca urmare a reticenţei subscrisurilor determinată de existenţa riscului de pierdere
pentru conducătorii întreprinderii sau pentru acţionarii majoritari. Pe de altă parte,
finanţarea întreprinderilor prin apelarea la credite bancare se dovedeşte adesea dificil
de realizat ca urmare a costului ridicat şi a condiţiilor contractului de credit, cerute
de bănci. Aceşti factori fac ca întreprinderile să recurgă la împrumuturi obligatare
care prezintă avantajul esenţial că remuneraţia se deduce din profitul impozabil,
făcîndu-le mai accesibile
Rolul creditului obligatar pentru societăţile private este relativ minor în
comparaţie cu creditul bancar. În schimb, băncile care creditează întreprinzătorii
privaţi pot apela în mare măsură la astfel de împrumuturi obligatare, ceea ce
înseamnă în ultimă instanţă că şi întreprinderile beneficiază de sumele constituite.
De regulă, numai societăţile cotate la bursă pot lansa împrumuturi obligatare.
Împrumutul obligatar este mai puţin costisitor decît o emisiune de acţiuni, în
ciuda faptului că rata dobînzii asupra obligaţiunilor este în mod obişnuit mai ridicată
decît dividendele. În plus intervine şi incidenţa fiscală, în sensul că dobînzile plătite
micşorează baza impozabilă, ceea ce nu este cazul dividendelor.
Aşadar, finanţarea prin îndatorare generează surse pentru reinvestire, superioare
finanţării prin fonduri proprii pe calea emisiuni de acţiuni. Se mai poate adăuga că
finanţarea prin împrumut evită riscul pierderii controlului asupra societăţii, risc
prezent în cazul finanţării prin emisiune de acţiuni (în cazul scăderii cursului bursier
al acţiunilor).
Leasingul reprezintă o operaţiune de finanţare care permite întreprinderii să
dispună de un bun după cum crede de cuviinţă, fără a fi necesar să-şi constituie un
fond de investiţie, ci plătind o chirie. În fapt, acest credit reprezintă şi o metodă de
finanţare care în esenţă se poate asimila împrumutului. Întreprinderea utilizatoare a

31
obiectivelor de investiţie ce se construiesc cu acest credit, nu are calitatea de
proprietar, ci de uzurfructier, un fel de chiriaş în acest contract.
Întreprinderea îşi alege bunul pe care doreşte să îl exploateze, examinînd ea
însăşi împreună cu furnizorul caracteristicile tehnice şi condiţiile de cumpărare;
contractul intră în funcţiune începînd cu livrarea materialului către utilizator , durata
încheierii este prevăzută în general pentru peroada de viaţă economică sau pentru
perioada amortizării fiscale; la expirarea termenului contractului de închiriere există
trei posibilităţi : fie înapoierea bunului către proprietar, fie cumpărarea lui la o
valoare reziduală prevăzută în contract, fie reînnoirea creditului leasing..
Este o metodă de finanţare care, în esenţă, se poate asimila împrumutului, fiind
utilizat de firmele care nu pot să obţină credite de la bănci sau nu doresc să-şi
greveze bunurile mobile sau imobile prin instituirea unor gajuri sau a unor ipoteci.
Firma utilizatoare a obiectivelor de investiţii ce se dobîndesc nu are calitatea de
proprietar ci de uzufructier, chiriaş în acest contract. Deci, din punct de vedere
contabil, debitorul nu are calitatea de proprietar, bunul neapărînd în activul său
bilanţier. Însă, angajamentele de leasing figurează obligatoriu în datorii
extrabilanţiere. Plăţile efectuate de debitor acoperă atât amortizarea împrumutului
cât şi costul acestuia respectiv remunerarea normală a capitalului adus de societatea
de leasing (dobânda, comisionul şi o primă de risc).
Această modalitate de finanţare determină neajunsuri, legate în primul rînd de
costul de finanţare ridicat (ceea ce impune obţinerea unei rentabilităţi cel puţin
acoperitoare) precum şi de faptul că afectează autofinanţarea viitoare datorită
obligaţiilor periodice de plată iar neachitarea unei rate atrage după sine pierderea
bunului şi obligaţia de plată a tuturor ratelor restante (în perioada actuală foarte
multe firme sunt puse în imposibilitatea de a-şi achita ratele la bunurile achiziţionate
în sistem leasing). De asemenea, spre deosebire de creditul bancar, în cazul
leasingului, transferul dreptului de proprietate se realizează după achitarea ultimei
rate.
Ritmul de creştere a pieţei serviciilor de leasing în Republica era circa 80%
anual, pînă în anul 2008. În condiţiile lipsei mijloacelor financiare, este spaţiu de

32
manevră suficient pentru jucătorii deja prezenţi şi, mai mult ca atît, sunt premise
pentru penetrarea pe piaţă a noilor jucători. Atractivitatea pieţei leasingului pentru
noii jucători este determinată de potenţialul de creştere, costurile minime de intrare
şi regimul fiscal favorabil. În acest context, potenţialul de creştere a pieţei
leasingului este încă „asigurat” din cauza gradului redus de penetrare a leasing-ului
în economie.

*Sursa: elaborate de autor în baza datelor publicate de Business Intelligent Services

Figura 2.2.1. Gradul de penetrare a leasingului în economia RM în perioada
2003-2007
Cauzele creşterii rapide a arendei finanţate constau în acele avantaje, pe care le
oferă, în numite condiţii, comparativ cu procurarea activelor cu mijloace băneşti sau
cu împrumuturile contractate. Tratarea economică a accesibilităţii leasingului în
activitatea investiţională este bazată pe categoria „flux de mijloace băneşti”.
Determinarea fluxului de mijloace băneşti presupune estimarea cuantumului
lichidităţilor pe care întreprinderea le poate gestiona după propriile reguli şi acelor
mijloace băneşti, utilizarea cărora este limitată de către legislaţie.
Deci pentru a alege leasingul ca o formă de finanţare, nu e destul numai
avantajul precum că nu este necesar obligatoriu prezenţa gajului, şi că nu sunt atît de
multe piedici din partea legislaţiei şi ar trebui de stabilit costul leasingului.
Costul de finanţare creşte pe măsură ce se extinde perioada de achitare a ratelor
şi avansul achitat de firma solicitantă este mai mic.

33
 Calcularea costului leasingului se aplică în mod diferit pentru cele două părţi
implicate (finanţator şi utilizator), întrucît fluxurile de intrare pentru locator
reprezintă fluxuri de ieşire pentru locatar şi invers. Practic, costul leasingului pentru
locatar este o contrapartidă a ratei rentabilităţii pentru locatar.
Atît pentru societăţile de leasing, cît şi pentru utilizatorii acestora este clar
faptul că leasingul, ca modalitate de finanţare, va fi ales doar în cazul în care va fi
considerat mai avantajos decît sursele similare de finanţare.
Actualmente, în Moldova există deja o piaţă a serviciilor leasing, fapt care
contribuie la creşterea economică şi creează mai multe oportunităţi în vederea
dezvoltării businessului.
Serviciile leasing în Republica Moldova contribuie substanţial la sporirea
vânzărilor de bunuri de calitate înaltă pe piaţa ţării noastre şi micşorează fluxul de
marfa ieftină şi necalitativă. Mai mult decât atât, există necesitatea de vânzări pe
piaţă în leasing nu doar de autoturisme, ci şi de echipament, utilaj şi imobil.
Momentan, valoarea totală a contractelor de leasing nu depăşeşte 1% din PIB,
avînd însă un potenţialul de creştere.

1200

1000

800

600

400

200

0
2003 2004 2005 2006 2007 2008

*Sursa: Elaborat de autor in baza datelor din „Monitorul investiţional moldovean”

Figura 2.2.2. Evoluţia portofoliului de leasing în R.Moldova, (mln. lei)*
Către anul 2010, se preconiza ca piaţa de leasing să crească de circa 5 ori,
ajungînd la un nivel de 1,7 mlrd. MDL (100 mln. euro), însă în contextual crizei
economico-financiare mondiale, acest avînt nu a avut loc.

34
 La moment, piaţa serviciilor de leasing din Republica Moldova este una destul
de tînără, în plină dezvoltare, continuă şi progresivă,în contextul economic actual din
RM avantajele utilizarii leasing-ului ca instrument de finanţare sunt legate în primul
rînd de necesităţile de dezvoltare rapidă a firmelor, în special a celor din sectorul
privat.

35
 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
Structura financiară şi opţiunea pentru o anumită structură reprezintă o decizie
importantă a politicii de finanţare, întrucât echilibrul financiar al firmei
independenţa în gestionare sunt condiţionate de acestea. Opţiunea pentru raportul
capitaluri proprii/capitaluri împrumutate nu trebuie să fie determinată doar de
dorinţa de obţinere a unei rentabilităţi ridicate ci şi de riscul pe care consimte să şi-l
asume managerul. În fundamentarea deciziei de finanţare se impune optimizarea
intereselor acţionarilor, creditorilor, statului precum şi analiza influenţei exercitată
de factorii financiari şi indicatorii macroeconomici. Agenţii economici din ţara
noastră s-au orientat cu preponderenţă spre finanţarea prin îndatorarea bancară şi
leasing şi mai puţin spre emisiunea de acţiuni sau obligaţiuni. Totuşi, datorită
apariţiei pe piaţă a unei diversităţi de instrumente de finanţare şi a diminuării
riscurilor s-a înregistrat o tendinţă de orientare spre o structură financiară variată,
care permite înregistrarea unui raport optim între rentabilitatea determinată de
resursele utilizate şi riscul generat de utilizarea lor.
Dacă avem în vedere rezultatele din exemplele anterioare, putem concluziona
că decizia de a opta pentru leasing sau de a cumpăra un bun prin apelarea la creditul
bancar trebuie fundamentată prin compararea costurilor de finanţare ale celor două
alternative şi alegerea acelei surse de finanţare cu cel mai mic cost.
Înregistrarea unor condiţii mai dificile în utilizarea emisiunilor de acţiuni şi
accesarea creditelor bancare a determinat creşterea interesului investitorilor pentru
leasing, ca urmare a faptului că presupune o creditare în măsură de 100%. De
asemenea, se impune o analiză a efectului de îndatorare, respective a impactului
îndatorării asupra rentabilităţii financiare, astfel încât, rezultatul final să fie
maximizarea valorii întreprinderii.
Această tehnică de finanţare acordă un suport financiar agenţilor economici
care au deficienţe în obţinerea creditelor de la bănci, ori nu acceptă condiţiile
ipotecare şi gajarea a bunurilor, precum şi oferă dinamismul comercial. De aceea,
leasingul ca tehnică de finanţare.–.vizează, în primul rînd, întreprinderile care

36
urmăresc extinderea activităţii, creşterea performanţelor şi valorificarea potenţialului
economic, iar, în plan general, asigură progresul tehnic.
În lucrare, au fost examinate detaliat conţinutul leasingului, avantajele şi
dezavantajele leasingului ca sursă de finanţare şi de investire. Se prezintă o descriere
a mediului investiţional şi leasingului ca metodă de finanţare şi investire, factorii de
risc, implicaţiile fiscalităţii, abordează metodologia analizei financiare a activităţii
întreprinderilor de leasing în Republica Moldova, şi importanţa leasingului în
finanţarea activităţii investiţionale.
În cadrul cercetării, se analizează metoda de evaluare a deciziilor financiare
ţinând cont de metoda de finanţare a proiectului şi, în particular, propunerea metodei
de considerare a costului leasingului în costul capitalului întreprinderii şi prezentarea
modelului de previziune financiară, precum şi direcţiile de dezvoltare a companiilor
de leasing în plan naţional.
În contextul în care în R. Moldova consumul se află în creştere, infrastructura
trebuie” remodelată”, iar industria şi agricultura necesită reutilare: dezvoltarea
sectorului leasingului şi numărului de companii are potenţial de creştere. Realitatea
şi evenimentele financiare internaţionale cel puţin pentru 2010 nu crează premise
pentru ”dilatarea” acestui segment al sectorului financiar.
În Republica Moldova, principalele active finanţate prin leasing financiar sunt
mijloacele de transport şi utilajul agricol, avînd impact pozitiv în dezvoltarea
industriei, agriculturii, transportului, modernizării mijloacelor de producţie.
Pe fundalul crizei financiare mondiale, economia R. Moldova simte pe deplin
deja efectele negative. Cert este că a intrat în impas segmentul imobiliar, suferă
exportul, din lipsa de finanţări au fost majorate ratele dobînzii, dar colapse majore
încă nu au fost înregistrate.
Evoluţia pieţei leasingului din Moldova în anul 2008 a avut prognoze optimiste
şi conform surselor din piaţă ar fi putut urma pe parcursul întregului an trendul
creşterii de peste 50% anual, înregistrat în perioadele anterioare.
Din punct de vedere al activităţii companiilor de leasing, anul 2008 poate fi
împărţit convenţional în două perioade.

37
 � Primele şase luni ale anului 2008 în care evoluţia activităţii economice şi de
leasing a urmat o creştere ascendentă;
� A doua jumătate a anului 2008 – caracterizată de începutul stagnării şi
apariţia primelor ”simptome” ale acestui fenomen în piaţa leasing-ului: reducerea
vînzărilor şi încetinirea ritmurilor de creştere; creşterea ratelor dobînzilor;
înregistrarea a tot mai multe cazuri de neplată la scadenţă şi sechestrul bunurilor. Tot
în această perioadă, în sectorul leasing-ului s-a făcut simţită influenţa factorilor
externi. Reducerea volumului remitenţelor, diminuarea importurilor şi exporturilor,
toate s-au materializat în diminuări ale veniturilor şi respectiv în anularea deciziilor
de procurare şi/sau de lărgire bazei tehnico-materiale.
Analizînd rezultatele şi formulînd concluziile respective, aş putea aduce
următoarele recomandări:
• Îmbunătăţirea cadrului legislativ, adoptarea unei reglementări mai
eficiente referitoare la procedurile juridice, aplicarea unor legi care ar stimula
apelarea la creditul leasing.
• Dezvoltarea sectorului financiar, în Republica Moldova, trebuie să
beneficieze de un regim fiscal preferenţial.
• Menţinerea unei rate a dobînzii la leasing la un nivel optim (în
comparaţie cu cea a creditului bancar), astfel încît utilizatorul să dea preferinţă
anume leasingului şi nu altor modalităţi de împrumut.
• Acordarea de reduceri pentru clienţii permanenţi, pentru a atrage
potenţialii clienţi .
Utilizarea leasingului financiar trebuie să devină practică uzuală în Republica
Moldova, deoarece majorarea venitului reinvestit demonstrează sporirea încrederii
investitorilor, contribuie la armonizarea şi claritatea aplicării sistemului de leasing,
asigură dezvoltarea unui mediu atractiv atît pentru investitorii locali, cît şi pentru cei
străini.

38
 BIBLIOGRAFIE
Acte normative şi reglementorii
1. Legea cu privire la arendă nr.861-XII din 14.01.1992 cu modificările şi
completările ulterioare. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1, ianuarie
1992.
2. Legea Republicii Moldova cu privire la leasing nr.731 din 15.02.1996 //Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.49-50 din 25.07.1996.
3. Legea cu privire la leasing nr.59-XVI din 28.04.2005//Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.92-94/429 din 08.07.2005.
4. Codul civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002// Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr.82-86.
Lucrări ştiinţifice şi publicaţii
5. Andreica M., Mustea-Şerban I., – Decizia de finanţare în leasing, Bucureşti:
Editura Cibernetica MC, 2003.
6. Andreica M., Ţurlea C., Andreica R., - Strategii de finanţare a activităţii
întreprinderilor mici şi mijlocii, Bucureşti: Editura Cibernetica MC, 2001.
7. Bajerean Eudochia, Cechina Ecaterina. Noţiunile, Caracteristica şi dezvoltarea
operaţiunilor de leasing în Republica Moldova.: Analele Academiei de Studii
Economice din Moldova, An 2004, Vol. 2, P. 319-345.
8. Botnari Nadejda, Finanţele întreprinderii.- Chişinău: Еditerra Prim, 2008.
9. Dobrotă Gabriela, Gestiunea financiară a întreprinderii.- Craiova: Editura Spirit
Românesc, 2003.
10.Dobrotă, Gabriela, Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu,
Seria Economie, Nr. 1/2009.
11. Marin Dumitru, Finanţele întreprinderii.– Bucureşti: Editura Fundaţiei România
de Mâine, 2006
12. Popescu D. Procesul decizional în întreprinderile mici şi mijlocii. – Bucureşti:
Ed.Economică, 2001.
13. Rusu Vlad, Focşa Ghenadie, Curs de drept comercial. – Chişinău: Editura
ASEM, 2007.
14. Ulier Maria, Litvin Aurelia. Oportunităţile de implementare a leasingului În
economia Republicii Moldova/ Maria Ulier, Aurelia Litvin: Integrarea europeană
şi competitivitatea economică: Simpozion internaţional, An 2004, Vol. II, P. 140-
142.
15. Leasingul în Moldova: situaţia actuală şi oportunităţi de dezvoltare. Lucrare.
Colectiv de autori. Chişinău, BCI, USAID, 2002.
16. Батищев Руслан, Банковское кедитование.-Кишинэу: ASEM, 2006.

39
17. Букур В., Об учете лизинговых операций. Журнал „Contabilitate şi audit”,
nr.7-8, 1999.
Surse statistice şi de date
18. www.bis.md
19. www.eco.md
20. www.leasing.md
21. www.finantare.ro
22. www.regielive.ro
23. www.statistica.md

40
41