Tema 2: Principiile aplicabile cooperării judiciare internaţionale în materie civilă.

UNITĂȚI DE CONȚINUT
- Baza legală. Tratele internaţionale. Legea internă;
- Ne bis in idem;
- Canalele de transmitere, forma, conţinutul şi limba cererilor de asistenţă judiciară;
- Proceduri, autorităţile solicitante; Cheltuieli;
- Transmiterea informaţiilor;
- Convenţia privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile, familiale şi
penale de la Minsk din 22 ianuarie 1993.

1. Principilu egalităţii
Asemenea dreptului comun, dreptul procesual civil internaţional este condus de anumite
principii specifice. Unele dintre acestea sunt expres prevăzute, iar altele se deduc din ansamblul
reglementării.
Principiul egalităţii este cheia funcţionării mecanismului dreptului procesual civil internaţional,
în lipsa căruia nu poate fi concepută desfăşurarea proceselor civile cu element de extraneitate sau
circulaţia hotărârilor străine. Egalitatea priveşte mai întâi raporturile dintre state, ca o expresie a
principiului împrumutat din dreptul internaţional public. Principiul apare cu claritate şi în cazul
recunoaşterii şi executării hotărârilor. Un stat nu poate pretinde ca propriile hotărâri judecătoreşti să
fie recunoscute şi executate într-un alt stat, fără a nu oferi acelaşi tratament hotărârilor judecătoreşti
provenind din acest stat. Regula constituie una dintre temeliile tratatelor internaţionale care cuprind
norme ce interesează dreptul procesual civil internaţional.
În dreptul procesual civil internaţional, egalitatea semnifică şi faptul că fiecare stat trebuie să
acorde condiţii egale de desfăşurare a proceselor private cu element de extraneitate pentru toate
părţile.
Reluând principiul constituţional al egalităţii înfăptuirii justiţiei (art. 19, alin.1 din Constituţia
RM), art. 454 alin.1 a CPC prevede că „ cetăţenii străini şi apatrizii, organizaţiile străine şi
organizaţiile internaţionale (denumite în continuare persoane străine) sunt în drept să se adreseze în
instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
lor legitime şi beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova de aceleaşi drepturi
şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile Republicii Moldova, în condiţiile
legii...” Aşadar, egalitatea este deplină, străinii având aceleaşi drepturi în procesul civil desfăşurat în
Republica Moldova, însă în mod corelativ şi aceleaşi obligaţii.
La o primă vedere, anumite dispoziţii cuprinse în Codul de procedură civilă cu privire la
procesele civile cu element de extraneitate par să încalce liberul acces la justiţie al străinilor.
Asemenea situaţii întâlnim, de pildă, la dispoziţiile privind competenţa, unde instanţele Republicii
Moldova judecă în anumite procese doar dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean moldav sau
apatrid (art. 461, alin.2, lit.f). Legiuitorul a atras competenţa instanţelor naţionale pentru a asigura
certitudinea faptului că cetăţenii Republicii Moldova care sunt pârâţi în aceste litigii nu pot fi chemaţi
decât în faţa unei singure instanţe, cu care cauza prezintă cele mai strânse legături.
În fine, egalitatea între cetăţenii proprii şi cei străini continuă şi în faza recunoaşterii şi
încuviinţării executării. O hotărâre străină va fi pusă în executare în Republica Moldova, în urma
încuviinţării executării, indiferent de cetăţenia debitorului sau a creditorului.
O observaţie se impune: competenţa jurisdicţională, respectiv recunoaşterea şi executarea
hotărârilor izvorâte din dreptul Uniunii Europene sunt guvernate de principii diferite: libera
circulaţie a hotărârilor judecătoreşti; protecţia dreptului la apărare; siguranţă juridică; litigiile trebuie
judecate de instanţa cea mai potrivită.

2. Principiul reciprocităţii.
Reciprocitatea presupune ca un stat să asigure sau să promită unui alt stat, cetăţenilor acestuia
un tratament egal sau echivalent cu cel pe care cel din urmă îl asigură sau îl promite.
În contextul art. 2580 a CC aplicarea principiului reciprocităţii nu are un caracter strict
obligatoriu, “ (1) Legea străină se aplică în Republica Moldova independent de faptul dacă legea
Republicii Moldova se aplică raporturilor de același tip în statul străin respectiv, cu excepția cazurilor
în care aplicarea legii străine depinde, conform legii Republicii Moldova, de condiția reciprocității.
    (2) În cazul în care aplicarea legii străine este condiționată de reciprocitate, îndeplinirea condiției
reciprocității de fapt este prezumată pînă la dovada contrară, care se stabilește de Ministerul Justiției,
prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene”.
Aplicarea normelor de drept pe principiul reciprocităţii sau curtoaziei internaţionale are loc în
scopul creării unui regim mai favorabil cetăţenilor şi persoanelor juridice naţionale şi asigurării unei
protecţii juridice efective.
Menţinerea principiului reciprocităţii prin art.2580 a CC demonstrează prudenţa legiuitorului şi
aprecierea că în actualul stadiu nu se poate renunţa la această exigenţă. Chiar dacă aparent este o
condiţie formală, ea poate constitui o punte de asigurare, vizând reciprocitatea de tratament, îndeosebi
în relaţiile cu unele state care nu au reglementări în domeniu sau tradiţie în practică.
Pentru a aprecia semnificaţia şi rolul principiului reciprocităţii, precum şi consecinţele soluţiilor
adoptate în Codul civil şi în legislaţia în vigoare, se impune, pe de o parte relevarea cauzelor care au
determinat această condiţie, iar pe de altă parte observarea schimbărilor în contextul amplificării
relaţiilor internaţionale din ultimele decenii, care au determinat progresele dreptului internaţional
privat.
 Legea străină se aplică în condiţiile şi limitele normei conflictuale proprii. Dacă o lege străină
se aplică în unele materii sub condiţia reciprocităţii, pentru a o aplica este necesar de a verifica dacă
legea proprie forului se aplică în străinătate.
1. Reciprocitatea poate fi pretinsă în materie de regim juridic al străinului. Prin regimul reciprocităţii
se înţelege că anumite drepturi sunt conferite străinilor sub condiţia ca statul străin să asigure, la
rândul său, un tratament identic cetăţenilor Republicii Moldova. Regimul reciprocităţii se poate
aplica împreună cu regimul naţional, acordându-se străinilor unele drepturi rezervate naţionalilor.
2. Reciprocitatea ne interesează în legătura cu acordarea reciprocă a asistenţei juridice în materie
civilă, familială şi penală ( art.4 din Convenţia CSI).
3. Reciprocitatea vizează şi drepturile procedurale civile ale cetăţenilor străini şi apatrizilor, precum
şi capacitatea procedurală de folosinţă a organizaţiei străine şi a organizaţiei internaţionale,
conform prevederilor art.455 şi 456 a CPC.
4. Reciprocitatea cerută în unele probleme ale procesului civil internaţional, ca recunoaşterea şi
executarea hotărârilor judecătoreşti străine (art. 464 a CPC), accesul liber la justiţie (art.5 a CPC),
egalitatea în faţa legii şi a justiţiei (art.22 a CP CPC), dreptul la interpret (art.24 a CPC).
5. Reciprocitatea există şi în probleme de drept consular. Stabilirea relaţiilor consulare între state se
face prin consimţământ reciproc. Iar membrii postului consular acordă ajutor şi asistenţă
cetăţenilor, persoanelor fizice şi juridice ai statului trimiţător (art.5 lit. e ) din Convenţia de la
Viena cu privire la relaţiile consulare din 24 aprilie 1963.
În cazul în care se cere condiţia reciprocităţii de fapt, în ce priveşte drepturile de care se bucură
străinii, îndeplinirea ei se presupune până la dovada contrară. Astfel de dovadă se va solicita
Ministerului Justiţiei, prin consultarea Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene.
Reciprocitatea rezultă din existenţa unor cazuri în care fiecare stat a dat curs cererilor provenite din
celălalt stat sau legislaţiile din cele două state stabilesc un regim juridic similar aplicabil cetăţenilor
străini.
Dar, principiul reciprocităţii, totuşi, are un rol diminuat, fiindcă în caz contrar s-ar încălca
principiile suveranităţii legislative ale statelor şi tradiţiile de drept.
Menţionăm faptul că, în principiu, dacă nu se prevede altfel, în privinţa aplicării normelor de
drept străin nu se cere condiţia reciprocităţii, şi dispoziţiile art.13 din CPC „ Aplicarea legislaţiilor
altor state” nu prevăd condiţia reciprocităţii pentru aplicarea legislaţiei altor state de către instanţa de
judecată.
În dreptul procesual civil internaţional întâlnim dispoziţii speciale care fac trimitere la condiţia
reciprocităţii în cazul scutirilor şi înlesnirilor acordate străinilor, regimului actelor oficiale străine,
precum şi în cadrul asistenţei judiciare internaţionale.Trebuie atrasă însă atenţia că cerinţa
reciprocităţii este necesară doar în lipsa unui cadru legal între două state, ea fiind prezumată într-un
cadru juridic convenţional. Spunem acest lucru, întrucât în numeroase tratate internaţionale se face
trimitere la reciprocitate, însă într-un sens mai larg.
Acest principiu este strâns legat de principiul egalităţii între state, fiind motivul pentru care l-am
tratat alături de acesta. Însă tendinţa actuală este de a diminua rolul jucat de acest principiu. Pe bună
dreptate s-a obiectat că cerinţa reciprocităţii este de cele mai multe ori o piedică în realizarea
scopurilor dreptului procesual civil internaţional. În cazuri concrete, constatarea existenţei
reciprocităţii poate întâmpina dificultăţi, cu implicaţii directe asupra duratei procesului. Însă cel mai
important argument este faptul că reciprocitatea este o chestiune ce priveşte relaţiile dintre state. Or,
procesele civile cu element de extraneitate au loc între persoane de drept privat, iar lipsa reciprocităţii
dintre state are consecinţe nefaste cu precădere asupra acestora.

3. Lex fori.
Dacă principiile anterioare urmăresc menţinerea unui echilibru între state, necesar pentru
administrarea de către fiecare a justiţiei potrivit propriilor interese, principiul de faţă se referă în
concret la legea după care se desfăşoară procesele civile cu element de extraneitate. Dintre soluţiile
posibile, s-a cristalizat sub formă de principiu cea potrivit căreia judecătorul aplică legea procesuală
naţională („forum regit processum"). Consacrarea legislativă a principiului o găsim în art. 458, alin.1,
a CPC, care prevede că în procesele civile cu element de extraneitate, instanţele judecătoreşti ale
Republicii Moldova aplică legislaţia procedurală a ţării dacă nu s-a dispus altfel în mod expres.
Astăzi, majoritatea legislaţiilor străine de drept procesual civil internaţional sunt construite după
acest principiu, unele chiar fără a admite derogări. În acest sens cităm art. 12 din Legea nr. 218 din 31
mai 1995 privind reforma sistemului italian de drept internaţional privat sau art. 3 C. proc. civ.
spaniol.
Existenţa principiului a rezultat din nevoi practice. Judecătorul naţional, atunci când are de
soluţionat un litigiu cu element de extraneitate, va recurge mult mai uşor la propriile norme
procesuale, care îi sunt cunoscute, decât la cele străine, al căror conţinut nu îi este cunoscut sau, cel
puţin, nu cu uşurinţă. Fundamentarea teoretică a acestui principiu este căutată de unii autori în natura
de drept public a dreptului procesual civil internaţional, iar alţii se raportează la diferitele materii care
alcătuiesc această ramură.
Acest principiu nu trebuie aplicat în mod absolut, fiind şi situaţii de excepţie, în care judecătorul
trebuie să aplice norme procesuale străine. Legiuitorul moldav a prevăzut în mod expres cazurile în
care se aplică legea străină, cum ar fi capacitatea procesuală (art. 455, alin.1 a CPC) şi administrarea
probelor (art. 458, alin.6 a CPC).
 Cu referire la aceste cazuri, o observaţie se impune: dacă trimiterea la legea procesuală străină
este exclusivă, se pot crea situaţii care nu îşi găsesc o rezolvare. O soluţie potrivită ar fi trimiterea la
lex fori. Cităm în acest sens dispoziţiile art. 55 C. proc. civ. german (ZPO), care, pentru cazul în care
partea nu are capacitate procesuală potrivit legii sale naţionale, face trimitere la dispoziţiile germane
privind capacitatea procesuală, în vederea înlesnirii participării persoanei la proces.
Se afirmă că această atenuare este necesară pentru ca normele de drept material să poată merge
alături de cele de drept procesual, potrivit principiului concomitenţei. Mai exact, atunci când norma
conflictuală face trimitere la legea străină, norma procesuală o va urma. De altfel, această necorelare
reprezintă principalul contraargument al adversarilor principiului lex fori, care rămân adepţii ideii
potrivit căreia dreptul procesual este o concretizare a celui material. În opinia noastră, trimiterea la
legea procesuală străină este posibilă doar acolo unde cadrul procesual recurge la norme dispozitive.
Cu toate acestea, în contextul în care la nivel continental şi chiar global se poate vorbi despre o
uniformizare destul de pronunțată a procedurii civile, această discuţie rămâne, în opinia noastră, una
preponderent teoretică.
În strânsă legătură cu principiul lex fori este calificarea unei probleme ca fiind de drept
procesual sau de drept substanţial. În cursul judecăţii se pot ivi situaţii în care anumite aspecte ce ţin
de specificul litigiului sunt incerte în privinţa naturii, a conţinutului, necesitând anumite desluşiri.
Judecătorul recurge astfel la calificare – o operaţiune având o complexitate variabilă.
Pentru calificare vor fi luate în consideraţie doar normele materiale străine, nu şi cele
procedurale. Este, totuşi, de luat în consideraţie, că normele procedurale cu privire la prescripţie din
dreptul american îndeplinesc aceiaşi funcţie pe care o au normele materiale moldave cu privire la
prescripţie. Important este ca din punct de vedere funţional aceste norme să fie folosite acolo, unde
ele îşi pot îndeplini scopul lor.
Calificare se face întotdeauna pornindu-se de la normele conflictuale ale forului (lex fori) şi de
la obiectul legăturii acestor norme. Calificarea este clasificarea normelor de drept străin în dispoziţiile
legale ale legii forului.
Unii autori au tratat problema calificării distinct de principiul lex fori. În privinţa noastră,
calificarea reprezintă o aplicare a principiului lex fori, întrucât, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.
1577 a CPC, această operaţiune are loc conform legii Republicii Moldova, sub rezerva instituţiilor
juridice fără corespondent în dreptul naţional. În dreptul internaţional privat se detaliază, arătându-se
că sunt posibile situaţii în care sistemul de drept moldav nu conţine o instituţie de drept care trebuie
calificată în cauză sau sistemul de drept conţine o asemenea instituţie de drept, dar sub o altă
formulare ori cu un conţinut distinct şi nu poate fi determinată prin intermediul interpretării conform
dreptului moldav. Dacă ambele condiţii sunt prezente, în procesul calificării se poate ţine cont de
dreptul acelui stat străin (lex causae), căruia îi aparţine instituţia de drept. În cazul în care calificarea
conform legii străine ar limita drepturile civile, care nu ar fi limitate dacă s-ar face calificarea
conform dreptului moldav, sau ar impune măsuri de răspundere civilă, care în mod normal nu ar fi
impuse dacă s-ar face calificarea conform dreptului naţional, instanţa va face calificarea conform
acestuia.
Cu titlu de comparaţie, în România, când părţile au determinat ele însele înţelesul noţiunilor
dintr-un act juridic (convenţiile judiciare), calificarea acestor noţiuni se face după voinţa părţilor (art.
2558 alin.4 şi 5 a NCC). Preluarea acestei reguli în cadrul procesual poate fi primită, doar în cazul în
care, potrivit calificării date de legea străină, este o problemă de drept substanţial. În caz contrar, s-ar
produce o încălcare a principiului lex fori.
La o primă vedere, am fi tentaţi să credem că aceste din urmă situaţii pot fi întâlnite cu
precădere în afara sistemelor procesuale continentale, însă anumite construcţii din dreptul procesual
german sau austriac, de pildă, ne contrazic.
În cazul în care calificarea a condus la concluzia că este vorba despre o problemă de drept
procesual, se va aplica lex fori. În cazul în care aparţine dreptului substanţial, operaţiunea de calificare
a instituţiei de drept sau a raportului juridic continuă, în vederea determinării legii aplicabile, luându-
se şi în acest caz în considerare calificarea juridică stabilită de lex fori (art. 2558 alin.1 a NCC).
Această din urmă operaţiune este aplicabilă şi în cazul normelor conflictuale de drept procesual civil
internaţional.
Există şi cazuri în care calificarea se face în mod autonom. Astfel de exemple regăsim în
regulamentele Uniunii Europene în materie, precum şi în convenţiile internaţionale. O alternativă
nefericită regăsim uneori în tratatele bilaterale care recurg la o dublă calificare, după legea procesuală
a ambelor state. O asemenea practică nu face decât să complice activitatea judecătorului şi, implicit,
durata şi soluţia procesului.
În calificarea unei acţiuni prezintă utilitate practică şi dispoziţia potrivit căreia natura mobiliară
sau imobiliară a bunurilor se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile (art.
1601, alin. 2 a CC).

4. Principiul disponibilităţii.
În pofida faptului că acest principiu se regăseşte şi la nivelul procedurii de drept comun,
considerăm că valenţele pe care le dezvăluie în dreptul procesual civil internaţional ne pot îndreptăţi
să îl includem printre principiile acestei ramuri de drept. În corespundere cu art. 27, alin.1 a CPC „
disponibilitatea în drepturi se afirmă în posibilitatea participanţilor la proces, în primul rând a
părţilor, de a dispune liber de dreptul subiectiv material sau de interesul legitim supus judecăţii,
precum şi de a dispune de drepturile procedurale, de a alege modalitatea şi mijloacele procedurale de
apărare.”
 Aşadar, alături de suita de drepturi şi obligaţii procesuale pe care le au deopotrivă cetăţenii
naţionali şi străini, autonomia de voinţă a părţilor în cadrul proceselor civile cu element de
extraneitate dobândeşte o dimensiune internaţională, bucurându-se de o protecţie la nivelul statelor.
Un exemplu în acest sens este oferit de preambulul Convenţiei de la Haga din 30 iunie 2005 privind
acordurile de alegere a forului, din cuprinsul căruia reiese legătura dintre cooperarea judiciară dintre
state şi acordurile părţilor referitoare la alegerea forului – formă de exprimare a principiului
disponibilităţii. Protecţia oferită acestor acorduri pe calea cooperării judiciare conduce în mod
implicit şi la o facilitare a circulaţiei hotărârilor pronunţate de către instanţele desemnate de către
părţi. Această Convenţie nu este ratificată de către Republica Moldova.
Desigur, împotriva intenţiei noastre de a aşeza acest principiu alături de precedentele ar sta
unele contraargumente; mai întâi, faptul că dreptul procesual civil internaţional ar aparţine de dreptul
public, prin natura sa; apoi, un număr considerabil de izvoare sunt de drept internațional public.