TEMA 1: Consideraţii cu caracter general.

Noţiunea de cooperare sau asistenţă judiciară

internaţională în materie civilă.

UNITĂȚI DE CONȚINUT

- Reglementarea juridică a asistenţei juridice internaţionale în materie civilă;

- Scopul şi domeniul de aplicare;
- Competenţa naţională în domeniul asistenţei juridice internaţionale în materie civilă;
- Motivele de refuz al asistenţei juridice internaţionale în materie penală şi civilă;
- Cadrul legal aplicabil.

Introducerea tot mai largă a asistenţei judiciare internaţionale în relaţiile dintre state constituie,
pe planul dreptului, o realizare remarcabilă a secolului al XX-lea. Cooperarea internaţională, inclusiv
cea dintre autorităţile judiciare ale diferitelor state, a devenit o necesitate de prim ordin sub impactul
în creştere constantă al schimburilor economice internaţionale, cât şi datorită influenţei tot mai
accentuate a activităţilor ştiinţifice sau tehnice care se desfăşoară la scară mondială.
Un rol esenţial în această operă de modernizare revine şi Convenţiilor de la Haga, care sunt
dublate printr-o reţea din ce în ce mai densă de acorduri bilaterale între state. Modalitatea preferată
în scopul arătat o constituie asistenţa judiciară internaţională.
Asistenţa judiciară internaţională se situează la confluenţa imperativelor legislative atât ale
statului de origine, a cărui jurisdicţie pretinde să îndeplinească, în litigiile cu elemente de
extraneitate, unele acte de procedură dincolo de frontierele sale, cât şi ale suveranităţii statului
solicitat, care se preocupă să evite orice ingerinţă străină în activitatea propriilor sale autorităţi.
Situată între aceşti doi poli opuşi, asistenţa judiciară internaţională a reuşit totuşi să stabilească un
anumit echilibru, rezonabil şi reciproc acceptabil de către statele interesate.
Asistenţa judiciară internaţională se deosebeşte vădit, în esenţă, de formele colaborării
instituite de state pe plan politic, economic, tehnic sau cultural. În domeniul dreptului, această
cooperare, departe de a include toate sectoarele, se mărgineşte să realizeze o asistenţă de natură
judiciară, prin îndeplinirea unor servicii adecvate, de natură procedurală.
a) Caracterul judiciar al asistenţei este independent de calitatea agenţilor care participă la
îndeplinirea actelor. Este irelevant faptul că au funcţia de agenţi ministeriali, de autorităţi
administrative sau de simpli particulari.
În realitate, această cooperare se defineşte prin obiectul ei, constituit de materia judiciară.
Instituţia contribuie în principal la facilitarea administrării justiţiei în bune condiţii în statul de

1
origine, asigurând exercitarea normală a uneia dintre atribuţiile sale fundamentale, şi anume funcţia
jurisdicţională.
b) Serviciile cu caracter procedural, care pot fi solicitate în străinătate diferă în funcţie de
sectorul judiciar care interesează. În materie civilă şi comercială, deosebim mai multe categorii de
atare servicii.
Menţionăm astfel, mai întâi, comunicarea de acte judiciare sau extrajudiciare către un
destinatar cu reşedinţa sau domiciliul într-un alt stat. În al doilea rând, reţinem posibilitatea de a se
administra unele probe de către o autoritate sau o persoană calificată din străinătate. Este de
asemenea posibil să se recurgă la asistenţa judiciară internaţională pentru a se obţine informaţii
referitoare la sistemul de drept al altui stat, aplicabil cu titlul de lex causae.
Scopul asistenţei juridice constă în: transmiterea  şi  operarea  cu documentele  juridice;
colectarea probelor prin intermediul scrisorilor de solicitare; recunoaşterea  şi  executarea
deciziilor  judecătoreşti  şi organelor arbitrale, etc.

Regimul asistenţei judiciare internaţionale este stabilit prin reglementări care provin atât din
convenţii încheiate între state, cât şi din dreptul intern al statelor în cauză.
În lipsa unei convenţii bilaterale între state, situaţia asistenţei judiciare internaţionale este
destul de precară. În adevăr, autorităţile judiciare şi administrative instituite de fiecare stat pentru a
satisface nevoile locale nu sunt ca atare abilitate să pună serviciile lor la dispoziţia unei suveranităţi
străine. În sensul arătat, F. Rigaux scria că „autoritatea sau jurisdicţia unei ţări nu este dispusă să
răspundă la cererea de informaţii, nici – cu atât mai mult – să aducă la îndeplinire injoncţiuni care ar
proveni de la o autoritate străină, în lipsa unui Acord internaţional, care să prevadă o atare
cooperare”. O asemenea solicitare ar putea în consecinţă să fie refuzată discreţionar.
Totuşi, de obicei statele autorizează, deşi tacit, autorităţile lor să dea curs unor asemenea cereri,
chiar în lipsa unei convenţii de asistenţă judiciară internaţională. Această practică se justifică prin
interesul pe deplin explicabil al fiecărui guvern de a se asigura pe propriul teritoriu o bună
administrare a justiţiei în litigiile cu elemente de extraneitate, în cursul arătat, A. Huet observă că
„este practic imposibil ca un stat, preocupat să se conformeze cerinţelor unei justiţii organizate, să se
sustragă acestui imperativ de cooperare şi de asistenţă judiciară”.
A. Pillet, scria încă din 1924 că statele, obligate să asigure domnia justiţiei în relaţiile
internaţionale de natură privată, sunt obligate deopotrivă să accepte măsurile pe care le impune
justiţia şi, îndeosebi, să admită tot ceea ce este necesar administrării justiţiei. Mai mult decât atât, se
poate observa că există pentru state o obligaţie generală de a se conforma procedurilor de instrucţie
solicitate de către statele străine, rămânând însă, bineînţeles, stăpâne, fiecare pe teritoriul său, în ce

2
priveşte modul de îndeplinire al acestei îndatoriri”. Este un punct de vedere desigur seducător, dar
până în prezent a rămas mai degrabă un deziderat decât o realitate.
Dacă este necesar ca o procedură de asistenţă judiciară internaţională să nu mai fie pur
facultativă şi să devină obligatorie pentru statul solicitat, încheierea unei Convenţii bilaterale este
indispensabilă. Aşa cum a scris R. Picard, „prevederile cuprinse într-un document convenţional
creează un climat veritabil de asistenţă judiciară internaţională”.
În cursul ultimelor decenii, Conferinţa de la Haga a elaborat Convenţia din 15 noiembrie 1965
privitoare la notificarea în străinătate a actlelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau
comercială, precum şi Convenţia din 18 martie 1970 referitoare la administrarea de probe în
străinătate în materie civilă sau comercială.
În fine, se poate observa o tendinţă accentuată de a se asigura un echilibru mai judicios între
interesele solicitantului din statul de origine şi acela ale pârâtului stabilit în străinătate. Desigur,
principiul fundamental al contradictorialităţii a avut mult de câştigat.
Să precizăm acum trăsăturile care sunt comune tuturor Convenţiilor de la Haga, independent de
data intrării lor în vigoare. Mai întâi este de reţinut că oricare dintre aceste Convenţii atribuie, ca
orice acord internaţional valabil încheiat, un caracter obligatoriu executării cererilor de asistenţă
judiciară, în raporturile dintre statele contractante. Consecinţa este firească, potrivit cu principiul
pacta sunt servanda. Articolul 26 al Convenţiei privitoare la Dreptul tratatelor, semnată la Viena la
23 mai 1969, dispune că „ orice tratat în vigoare obligă părţile şi trebuie să fie executat de acestea cu
bună-credinţă”.
Convenţiile în discuţie se definesc de asemenea prin soluţiile lor echilibrate şi, în general,
tranzacţionale. Însăşi maleabilitatea lor s-a accentuat, datorită pluralismului tehnicilor şi procedurilor
pe care le-au consacrat. Astfel, statele contractante beneficiază de multiple posibilităţi de a-şi
exercita opţiunea între modalităţile diverse pe care le oferă textele.
Mai trebuie subliniată toleranţa pe care Convenţiile de la Haga o manifestă faţă de dispoziţii ce
provin din alte izvoare juridice, atât convenţionale, cât şi interne, aplicabile la rândul lor în această
materie. Un număr destul de important de acorduri bilaterale au fost perfectate în scopul de a adapta
unele proceduri la particularităţile legislaţiei din statele contractante.
În orice caz, Convenţiile de la Haga, abţinându-se deliberat de a unifica regulile de asistenţă
judiciară internaţională şi de asemenea evitând să definească o serie de noţiuni esenţiale, precum
notificarea internaţională, natura civilă sau comercială a procedurilor, domiciliul sau reşedinţa
destinatarului, au lăsat poarta deschisă incidenţei legilor interne ale statelor contractante. Aceasta din
cauza „ amestecului dintre dreptul convenţional şi regulile interne de procedură”. Acest spirit de

3
independenţă şi de moderaţie ilistrează atât meritul convenţiilor de la Haga, dar şi precaritatea lor,
potrivit opiniei îndreptăţite a prof. Nagel.
În orice materie lipsită de o reglementare specială, de natură convenţională, vocaţia de a
guverna, cel puţin în parte, operaţiunile de asistenţă judiciară internaţională poate reveni dreptului
intern al statului de origine sau al statului solicitat. Dar căruia anume dintre ele? Convenţiile de la
Haga enunţă în această privinţă mai multe soluţii de drept internaţional privat, fără să edifice totuşi
un sistem complet de reguli specifice materiei.
Astfel, Convenţiile consacră mai întâi atribuţia exclusivă a fiecărui stat contractant de a
determina autorităţile competente, care pot să acţioneze în acest domeniu, stabilind atribuţiile ce le
revin şi modul de funcţionare.
Totodată, Convenţiile cuprind o serie de indicaţii referitoare la legea aplicabilă procedurilor de
asistenţa judiciară internaţională. În ce priveşte legea aplicabilă actelor de procedură, care urmează
să fie îndeplinite în străinătate, soluţia constă, potrivit opiniei prof. Batiffol, „ în a combina legea
forului şi legea locului unde sunt efectuate”. Criteriile acestei coroborări, stabilite de către fiecare
sistem naţional de drept internaţional privat, nu au fost unificate de către Convenţiile de la Haga.
De aici rezultă că în domeniul asistenţei judiciare internaţionale, se aplică în principal pe de-o
parte lex fori processus în statul de origine şi lex fori executionis în statul solicitat.
Legea statului de origine devine aplicabilă în domeniul asistenţei judiciare internaţionale în
toate cazurile când un agent diplomatic sau consular îşi exercită atribuţiile în statul de rezidenţă. În
această calitate de autorităţi „extrateritoriale” au obligaţia „să respecte formalităţile prevăzute de
legea statului care le-a conferit funcţia, iar nu legea statului unde îşi îndeplinesc funcţiile”. De altfel
art. 21 lit. d) al Convenţiei din 1970 consacră explicit această soluţie de drept internaţional privat.
Independent de problemele de drept internaţional privat referitor la procedură, pot să apară
conflicte de legi de asemenea în materie de cetăţenie. Aceste coliziuni, supuse unui regim specific,
sunt legate de operaţiunile pe care le îndeplinesc agenţii diplomatici sau consulari ai statului de
origine autorizaţi de obicei să intervină, în statul de reşedinţă, în favoarea propriilor cetăţeni. Dar
dacă persoana în cauză este totodată cetăţean al statului de rezidenţă, se impune ca în prealabil să
identificăm naţionalitatea care prevalează.
Agenţii diplomatici sau consulari, care trebuie să reglementeze în activitatea lor „ limitele
impuse de dreptul internaţional”1, trebuie aşadar să ţină seama, în caz de bipatridie, de naţionalitatea
statului de rezidenţă, iar nu de a statului care i-a trimis ca împuterniciţi. Un argument în sensul arătat
îl constituie Convenţia de la Viena privitoare la relaţiile consulare, potrivit căreia operaţiunile de

1
Art.3, alin. 1 lit. b) din Convenţia de la Viena din 18 aprilie 1964 privitoare la relaţiile diplomatice şi art.5, lit. a)
din Convenţia de la Viena din 24 aprilie 1963 privitoare la relaţiile consulare.

4
asistenţă judiciară internaţională trebuie îndeplinite de către aceşti agenţi în statul de destinaţie „ într-
un mod compatibil cu legile şi reglementările din statul de reşedinţă” inclusiv, desigur, legile locale
referitoare la cetăţenie. Această regulă priveşte de asemenea funcţiile oricărei misiuni diplomatice, în
cazul în care exercită atribuţii consulare. Fiecare  dintre Părţile Contractante poate transmite
documente şi colecta probe de la cetăţenii săi aflaţi pe teritoriul celeilalte  Părţi
Contractante  prin  intermediul  reprezentanţelor  sale  diplomatice  şi consulare de acolo, cu condiţia
ca legile celeilalte Părţi  Contractante să nu fie violate şi să nu fie aplicată nici o măsură de
constrîngere (art. 11)

Studiu conceptual privind formele de asistență juridică în redacția Convenției cu privire la

procedura civilă din 1 martie 1954.

Convenția cu privire la procedura civilă din 1 martie 1954, ratificată prin Hotărîrea
Parlamentului Republicii Moldova nr.1136-XII din 04.08.92, constituie instrumentul juridic de bază
în domeniul cooperării și asistenței juridice în cadrul proceselor civile. Importanța și rolul
Convenției se deduce implicit din textul Hotărîrii precitate care indică că, „acordînd o atenţie
deosebită colaborării cu statele în domeniul asistenţei judiciare în procesele civile, Parlamentul
Republicii Moldova hotărăște a adera la Convenţia de la Haga privind procedura civilă”.

Pornind de la considerentele menţionate, apreciem că în timp actualitatea Convenției cu privire

la procedura civilă nu s-a diminuat, or aceasta continuă să fie instrumentul internaţional de bază
avînd vocaţie universală2 menit să asigure cooperarea statelor în cadrul proceselor civile.

În contextul expus, urmăresc întru realizarea sarcinii individuale în calitate de scop generic
explicarea conceptelor și studiul teoretic a formelor de asistență juridică reglementate în textul
Convenției cu privire la procedura civilă din 1 martie 1954.

În realizarea acestui demers, considerăm oportun a începe cu relevarea formelor de asistență

juridică care se conțin în textul Convenției cu privire la procedura civilă. Astfel, acestea pot fi
divizate convențional după cum se observă din structura Convenției, în următoarele forme de
asistență:

I. Comunicarea de acte judiciare şi extrajudiciare

2
Ghidul privind cooperarea juridică,
www.justice.gov.md%2Fpublic%2Ffiles
%2FGHIDUL_PRIVIND_COOPERAREA_JUDICIARA-2-
12032013.doc&usg=AFQjCNE_NXP7vH2SvdHElXbOVXCZwku2jQ&bvm=bv.119745492,d.bGs&c
ad=rja

5
 II. Comisii rogatorii
III. Cautio judicatum solvi
IV. Asistenţa judiciară gratuită
V. Eliberarea gratuită a extraselor actelor de stare civilă.

Sub aspectul reglementărilor sale, în calitate de instrument juridic Convenția cu privire la

procedura civilă stabilește regulile de urmat în domeniul colaborării și asistenței judiciare în procese
civile dintre statele contractante. În concret, Convenția are drept scop asigurarea și ordonarea
cererilor de asistență interstatale avînd ca obiect solicitări de natură civilă judiciară sau extrajudiciară
care pot apărea în cursul unei pricini pendinte aflate pe rolul unei instanțe naționale, fie în relațiile
lato sensu dintre autoritatea administrativă și privați.

În context, dar în altă ordine de idei, considerăm important a începe prezentul studiu cu
explicarea înțelesului termenului de „procedură civilă” utilizat în titlul convenției, or considerăm că
acesta se confundă și se substituie procedurii civile în sensul ei clasic, de activitate stricto sensu a
instanței judecătorești în cadrul judecării pricinilor civile. Menționăm că elucidarea acestui aspect
este oportun, or considerăm că titlul Convenției creează confuzie prin formula sa.

Astfel, din punct de vedere semantic termenul procedură reprezintă ansamblul de reguli de
organizare folosite în vederea atingerii unui anumit rezultat, serie de formalități care trebuie
executate în cadrul activității desfășurate de un organ de jurisdicție, de executare sau de alt organ de
stat3.

În această parte menționăm că, reglementările ce se conțin în textul Convenției reglementează

o activitatea complexă de natură administrativă, fapt exprimat prin mijlocirea și antrenarea organelor
consulare4, pe cînd în opoziție procedura civilă tradițională excede cadrul administrativ fiind
exclusiv o procedură contradictorie și egalitară avînd sarcina de a asigura accesul liber la justiție în
vederea apărării drepturilor și obligațiilor civile al subiectelor de drept.

3
https://dexonline.ro/definitie/procedur%C4%83
4
Art. 1 Convenție, „..la cererea consulului statului solicitant…”, „….Toate dificultăţile
care se vor ivi cu prilejul cererii consulului vor fi rezolvate pe cale diplomatică…”, art. 9 „…
Comisiile rogatorii vor fi transmise de consulul statului solicitant autorităţii care va fi desem-
nată de statul solicitat…”, art. 23 „..cererea de asistență va putea fi transmisă de către
consulul ţării sale autorităţii competente…”

6
 În toate cazurile relevate supra5, se evidențiază că cererea formulată în temeiul Convenției
reclamă cu titlu general calitatea în persoana solicitantului a autorității consulare, care în construcția
Convenției se adresează autorității competente6 din statul solicitat.

În context, concluzionăm că procedura civilă în sensul convenții nu se pretează la înțelesul

obișnuit consacrat de ordinea naţională.

În susținere precizăm că, în sensul Codului de procedură civilă al R. Moldova, noțiunea

juridică de procedură civilă desemnează comunitatea de raporturi sociale referitoare la raporturile
procesuale civile ce apar la înfăptuirea justiției de către instanțele judecătorești.

În contradictoriu, în textul Convenției se prescrie că întru realizarea raporturilor prescrise,

autoritățile statelor contractante7 vor avea în grija inițierea demersurilor necesare întru comunicarea
actelor de procedură8, solicitarea efectuării comisiilor rogatorii 9 ș.a., astfel se deduce că în calitate de
subiect participant intrinsec este autoritatea administrativă a statului solicitant sau solicitat.

În continuare vom descrie condițiile pentru exercițiul formelor de asistență reglementate de

către Convenție.

Prima formă de asistență ce se conține în redacția Convenției este Comunicarea de acte

judiciare şi extrajudiciare, urmînd dispozițiile art. 1-7 din textul Convenției.

5
Vezi referința sub numărul 2
6
Cu referire la noțiune de autoritate competentă în sensul Convenției remarc că, potrivit
art. 6 al Convenției acesta este reprezentată de către funcţionari ministeriali sau a altor
funcţionari competenţi din ţara de destinaţie;
Subsecvent, în aprecierea acestui paragraf remarcăm că în cazul concret, solicitantul în
sensul Convenției este determinat convențional sub titlul de cei interesaţi. Astfel, considerăm
că în cazul particular, noțiunea de cei interesați nu reclamă calitatea de autoritate consulară
sau o altă autoritate administrativă.
7
În sensul Convenției se operează cu două categorii de state contractante desemnate
convențional în funcție de rolul activ în inițierea demersurilor în stat solicitant și rol pasiv de
stat solicitat, ultimul desemnat prin sintagma de autoritate competentă, în acest sens cu titlu
de exemplu servește art. 1 Convenție „…Această autoritate va trimite consulului actul
probator…”, art. 2 „…Această autoritate…” etc.
8
Art. 1 din Convenția, „..notificările de acte destinate persoanelor care se află în
străinătate se vor face în statele contractante la cererea consulului statului solicitant,..”
9
Art. 9 din Convenție, „…comisiile rogatorii vor fi transmise de consulul statului
solicitant autorităţii..”, în acest ultim caz trebuie să precizez că spre deosebire de cazul ante
indicat, inițierea demersurilor pentru efectuarea comisiilor rogatorii se dispune potrivit
prevederilor art. 9 din Convenție și de către autoritatea judiciară a unui stat contractant
conform dispoziţiilor legislaţiei sale,

7
 Astfel, în materie civilă sau comercială, notificările de acte destinate persoanelor care se află
în străinătate se vor face în statele contractante la cererea consulului statului solicitant, adresată
autorităţii care va fi desemnată de statul solicitat. Cererea, conţinând indicarea autorităţii de la care
emană actul transmis, numele şi calitatea părţilor, adresa destinatarului, natura actului respectiv,
trebuie să fie redactată în limba autorităţii solicitate. Această autoritate va trimite consulului actul
probator al notificării sau al împrejurării care a împiedicat-o să satisfacă cererea.

Aceasta constituie regula generală privind procedura de comunicare a actelor judiciare și

extrajudiciare. Însă precizăm că, convenția mai oferă următoarele posibilităţi de comunicare a actelor
procedurale: art. 1 § 4 comunicarea directă între autorităţile competente a statelor contractante, art. 6
§ 1 comunicarea actelor direct, prin poştă, celor interesaţi care se află în străinătate; § 2 efectuarea
notificărilor direct, prin grija funcţionarilor ministeriali sau a altor funcţionari competenţi din ţara de
destinaţie; 3 § comunicarea directă, prin grija agenţilor săi diplomatici sau consulari, notificările
destinate persoanelor care se află în străinătate. În cazurile prevăzute la art. 6 excepțiile sunt admise
doar dacă sunt admise de convenţiile intervenite între statele interesate sau dacă în lipsa convenţiilor,
statul pe teritoriul căruia notificarea trebuie făcută nu se opune.

A doua formă de asistență o constituie comisiile rogatorii, astfel: în materie civilă sau
comercială, autoritatea judiciară a unui stat contractant va putea, conform dispoziţiilor legislaţiei
sale, să se adreseze, prin comisie rogatorie, autorităţii competente a unui alt stat contractant pentru a-
i cere să facă, în cadrul competenţei sale, fie un act de cercetare, fie alte acte judiciare.

O a treia formă de asistență juridică ce se conține în textul Convenției cu privire la procedura

civilă este intitulată în mod convențional Cautio judicatum solvi.

Astfel art. 17 din textul Convenției prevede că, nici un fel de cauţiune sau depozit, orice
denumire ar avea nu pot să fie impuse, din motiv, fie datorită calităţii lor de străin fie în lipsa
domiciliului sau a reşedinţei în ţara respectivă, naţionalilor unuia din statele contractante, având
domiciliul în unul din aceste state care vor fi solicitanţi sau intervenienţi în fata tribunalelor unui alt
stat contractant.

Studiind înțelesul termenului Cautio judicatum solvi deducem că sensul exact al acestuia este
trecut implicit în dispoziția art. 17 din textul Convenției, în subsidiar considerăm că autorii
convenției intenționat au intitulat acest compartiment sub forma aldinului roman Cautio judicatum
solvi, or redacția dispoziției ce se conține la art. 17 este formulată în mod alternativ „nici un fel de
cauţiune sau depozit, orice denumire ar avea….” , astfel deduc că aceasta formulă a fost acceptată în

8
mod deliberat în vederea uniformizării practicii privind liberarea de cauțiune sau depozit naţionalilor
unuia din statele contractante care vor fi solicitanţi sau intervenienţi în fata tribunalelor unui alt stat
contractant.

O a patra formă de asistență juridică ce se conține în textul Convenției cu privire la procedura

civilă o constituie asistența juridică, astfel art. 20 din textul Convenției prevede că, în materie civilă
şi comercială, resortisanţii fiecărei părţi contractante vor beneficia în toate celelalte state
contractante de asistenţă judiciară gratuită, ca şi proprii naţionali, conformându-se legislaţiei statului
în care asistenţa judiciară gratuită este solicitată.

Se cere menționat cu referire la această formă de cooperare că noțiunea de asistență judiciară

implică în sensul Convenției un înțeles autonom, or însăși paragraful 2 al art. 17 prevede că asistenţa
judiciară în materie administrativă urmează regula prescrisă la paragraful 1 doar atunci cînd aceasta
există de jure în ordinea juridică a statului în care derulează procesul.

Considerăm că acest ultim paragraf naște incertitudine cu privire la interpretarea noțiunii de

asistență juridică și întinderea acesteia în sensul Convenției. În aprecierea acestui fapt relevăm că
relațiile sociale a căror reglementare se pretinde prin intermediul Convenției sunt exclusiv de natură
civilă, or această concluzie se deduce implicit din titlul Convenției, adică relații sociale referitoare la
raporturile procesuale civile. În aceste limite constatăm că prin definiție asistența judiciară în materie
administrativă excede domeniul relațiilor procesuale civile.

Cu titlu final indicăm că potrivit art. 25 din textul Convenției, resortisanţii lipsiţi de mijloace
materiale ai unuia dintre statele contractante vor putea, în aceleaşi condiţii ca şi naţionalii, să solicite
eliberarea gratuită a extraselor actelor de stare civilă. Actele necesare căsătoriei lor vor fi legalizate
gratuit de către agenţii diplomatici sau consulari ai statelor contractante.

Astfel autorii Convenții au inclus în calitate de formă de asistență juridică beneficierea

gratuită a naționalilor unuia dintre statele contractante de extrase a actelor de stare civilă în ordinea
juridică a altui stat contractant atunci cînd solicitantul este lipsit de mijloace materiale.

Cu referire la sintagma utilizată în textul dispoziției articolului în cauză lipsiți de mijloace

financiare, consider că această este imprecisă și ambigue în interpretare, or nu este clar cum ar putea
fi făcută proba lipsei de mijloace financiare.

Per a contrario indic că art. 21 din textul Convenției prevede cadrul privind beneficierea de
asistență juridică, condiționând beneficiul acesteia de existența certificatului sau declaraţiei de

9
paupertate care trebuie să fie înmânat sau primit de către autoritatea de la reşedinţa obişnuită a
străinului sau, în lipsa acestora, de către autorităţile de la reşedinţa sa actuală.

În contextul dat considerăm că exercițiul efectiv al art. 25 privind eliberarea gratuită a

extraselor actelor de stare civilă va urma aceleași reguli expuse la art. 21 din textul Convenției.

10