Istoria gândirii politice este structurată în funcție de diferitele etape de progres social și de

dezvoltare a civilizației umane:

perioada antichității, caracterizată prin apariția elementelor constitutive ale gândirii politice;
perioada medievală sau feudală, caracterizată prin dominația fenomenului religios asupra
celui politic;
perioada Renașterii, de care se leagă punerea bazelor politologiei ca știință politică modernă;
epoca modernă, caracterizată prin extinderea sferei de cuprindere a cunoștințelor politice, iar
politologia se afirmă ca știință/teorie politică aparte;
epoca contemporană, în care politologia cunoaște o largă dezvoltare și se conturează ca știință
socio-umană distinctă.
Ideile politice exprimă interesele, aspirațiile diverselor grupuri sociale, implicate adesea în
lupta pentru putere.

Primele elemente ale gândirii politice apar încă din Antichitate, de care se leagă etimologia
termenului "politică" (în greacă polis - "cetate", "oraș", "stat"). De-a lungul timpului, acest
termen a cuprins diverse semnficații, cum ar fi: artă de guvernare a societățillor umane, de
conducere religioasă, până la accepția modernă de istorie activă și filozofie politică
participativă. Dacă în Antichitate nu exista o delimitare clară a științelor care studiau
societatea, în Evul Mediu asistăm la dezvoltarea influenței Bisericii asupra societății. Mai
târziu, Renașterea și Iluminismul vor aduce eliberarea de sub tutela dogmatico-religioasă. În
epoca modernă asistăm la o delimitare clară a noțiunilor. Astfel, în 1948, la Colocviumul
internațional care a avut loc la Paris, s-a stabilit semnificația termenului de "știință politică" și
obiectul acesteia de studiu.
Gândirea politică în Antichitate
Orientul antic
Structura economico-politică a Orientului antic a fost definită prin sintagme ca despotism
oriental, mod de producție asiatic (Karl Marx) sau societăți hidraulice (K. Wittvogel),
deoarece erau amplasate de-a lungul unor mari fluvii. Astfel de regimuri politice se
caracterizau prin teocrație: Predomina voința suveranului, care era susținut de clerici
(hierocrație).

Egiptul antic

Faraon, deținător al puterii absolute, atât politice cât și religioase

În Egiptul antic, ideile politice, juridice și morale sunt învăluite în precepte religioase.

Gândirea politică antică egipteană rezultă din diverse tipuri de texte:

texte sapiențiale, care conțin sentințe morale și care îndrumau faraonii cum să prevină
răscoalele și să mențină sub puterea lor supușii nemulțumiți. Faraonul era considerat
întruchiparea ordinii, adevărului și justiției.
Astfel procesele istorice erau nu numai o înfăptuire a voinței zeilor (orice abatere fiind
pedepsită de divinitate), ci și acte împotriva sau pentru stăpânirea faraonului.

texte social-politice și de critică socială;

literatură profetică: ideea restabilirii vechii ordini și venirii unui faraon salvator.
Ideea originii divine a regulilor social-politice este prezentă în mai multe scrieri ca: Povețele
lui Ptah-hotep (c. 2.800 î.Hr.), Instrucțiunile lui Athoi către fiul său (c. mileniul II î.Hr.),
Vocea lui Ipuver (c. 1750 î.Hr.), Convorbirea dintre un dezamăgit și sufletul său (c. 1500
î.Hr.).

Babilon
Deoarece miturile babiloniene afirmau că omul a fost creat să fie slujitor al zeilor, conducerea
statului se baza pe teama, frica în cadrul raportului dintre zei și oameni. Același sentiment
trebuia să inspire și stăpânii către supușii lor, în contextul regimului brutal cu care erau tratați
sclavii și prizonierii de război. Regele era și preot, deci intermediar între divinități și oameni,
ordinele sale fiind considerate ca reflectând voința zeilor.

Statul cel mai puternic s-a realizat sub domnia lui Hammurabi. Timp de peste un mileniu,
acesta a reprezentat cea mai strălucită metropolă politică și culturală a Mesopotamiei și care a
influnențat puternic civilizațiile Orientului Apropiat.

De la asiro-babilonieni provine un document celebru, cunoscut drept "Codul lui Hammurabi".

Presupus mesaj transmis regelui din partea zeului Șameș (al soarelui și al luminii), textul
susține necesitatea unificării regatului, respectarea dreptății, și aspirația către bunăstarea
poporului.

Alte texte care conțin aspecte politico-legislative sunt: Codul regelui Ur-Engu, Legile lui Ur-
Nammu, Legile lui Eșnunna, Legile lui Lipit- Iștar, "Poemul lui Ghilgameș", Poemul creației
și dialogul Discuția dintre stăpîn și sclav. Toate acestea confirmă că societatea babiloniană era
bazată pe un sistem evoluat de legi, idei politice, filozofice și morale.

India antică
Gândirea politică a Indiei antice este prezentată în Vedele, Mahabharata, care nu sunt doar
cele mai vechi monumente literare, ci și o expresie a societății de atunci. Legile lui Manu se
concentrează asupra inegalității sociale, care era consfințită pe baze religioase și care consta
în existența castelor, închise și ereditare.

Atribuită lui Cautilya („Vicleanul”) Ceanakia, Arthashastra (sau "Știința politicii") reprezintă
un adevărat tratat normativ de știință politică, în care sunt prezentate aspecte ca:

modul cum regele trebuie să conducă pentru a întări statul;

raportul dintre științele laice (filozofia, economia politică) și religie;
conducerea economiei;
pregătirea și conducerea războaielor, încheierea păcii.
Războiul, tulburările interne (cum ar fi răscoalele) sunt considerate negative, autorul susținând
regimul de guvernare monarhic (deși subliniază și existența celorlalte state republicane din
India antică), idealizând monarhia centralizată și puternică. Pentru atingerea scopurilor
politice, sunt menționate mijloace ca: viclenia, minciuna, asasinatul, motiv pentru care
Cautilya a fost considerat Machiavelli al Indiei.

O caracteristică novatoare a acestei lucrări constă în faptul că domeniul politic este izolat de
cel filozofic (cum o va face mai târziu Platon și Aristotel) și de aceea Cautilya poate fi
considerat fondatorul absolut al științei politice. Dar ceea ce îl apropie de Platon și Aristotel
este încrederea în puterea științei: monarhul va exercita o conducere eficientă numai dacă va
stăpâni știința politică.

China antică
În "Analectele", Confucius, cel mai mare gânditor al Chinei antice, afirmă necesitatea
studierii profunde a tradiției, pe care o consideră baza rațională a construirii unei legitime
ordini sociale și politice. Conducerea statului este condiționată de autoperfecționarea
personalității umane, deci doctrina lui Confucius nu este un sistem filozofic propriu-zis, ci o
doctrină etico-politică. Pe lângă formularea idealului omului superior, confucianismul a
instituit modelul adecvat de guvernare și noi principii ale politicii și moralei, fiind adoptat ca
filozofie oficială de stat.

Un alt curent ideologic, care a apărut în perioada luptei pentru un stat unic (mai precis în
secolele al VII-lea - al IV-lea î.Hr.) este Fajia (fa - "legea", gia - "familie") sau Școala
legaliștilor/legiștilor. Adoptat ca filozofie guvernamentală oficială, în opoziție cu
confucianismul, suținea că statul nu trebuie să se bazeze pe tradiție și ritual, ci pe legi.
Un alt curent politico-filozofic a fost cel daoist. Apărut din îmbinarea filozofiei clasice cu
operele spirituale ale lui Lao Zi (dintre care cea mai importantă este "Tao Te Ching"),
promova cooperarea omului cu tendințele lumii naturale. Astfel, activitatea umană trebuia să
țină cont de jocul circumstanțelor.

Un alt curent filozofic, ce a evoluat practic în paralel cu confucianismul, daoismul și

legalismul, a fost moismul (mohismul). Fondatorul Mozi (c. 470/479-391/400 î.Hr.) susținea
ideea unui guvern meritocratic, a cărui neîndeplinire a obligațiilor și responsabilităților
conduce la sărăcie în societate. Opunându-se oricărei forme de agresiune (în special război
între state), ideologia moistă a inspirat unele mișcări pacifiste moderne.

Grecia antică
Istoria gândirii politice în Grecia antică poate fi divizată în trei perioade:

perioada timpurie (clasică sau presocratică): secolele al IX-lea - al VI-lea î.Hr., apar primele
formațiuni prestatale, trecerea de la gândirea mitologică la cea rațională (Școala din Milet,
Școala pitagorienilor, Școala eleată);
perioada medie (clasică): secolele al V-lea - prima jumătate a IV-lea î.Hr., filozofia sofiștilor,
a lui Socrate, Platon și Aristotel;
perioada târzie (elenistă): a două jumătate a secolului al IV-lea î.Hr - secolul al II-lea î.Hr.,
polis-urile grecești cad sub dominația Macedoniei și apoi a Romei antice.
Focarul gândirii Greciei antice a fost Atena, centrul de întâlnire al sofiștilor și orașul lui
Socrate, a cărui filozofie a dănuit prin intermediul operelor lui Platon, care a creat o școală
filozofică în cadrul Academiei, în timp ce Aristotel și-a dezvoltat sistemul filozofic, politic și
moral în cadrul Școlii peripateticilor. Tot în Atena au apărut Școala stoică (Marcus Aurelius,
Seneca) și cea epicuriană. Apariția creștinismului a marcat sfârșitul epocii elenistice și
tranziția către epoca medievală.

Majoritatea specialiștilor sunt de părere că grecii au inventat politica și că au inițiat cercetarea

științifică și filozofică a acestui domeniu. De altfel, cuvântul politică (existent în multe limbi
moderne) provine din grecescul polis, prin care se desemna statul-cetate sau statul-oraș.
Polisul era o instituție care a permis și promovat discuțiile critice și existența unor funcții și
posturi civice, care au constituit obiective ale luptei pentru putere între clanurile aristocrate.
Mai mult, cetățenii puteau participa (direct sau prin consilii) la guvernarea polisului, deci la
controlul afacerilor publice, ceea ce a condus ulterior la apariția conceptului de democrație.

Sofiștii
Sofiștii au pus omul în centrul preocupărilor și au accentuat relativitatea cunoașterii, fiind
primii care au dezbătut problemele spiritului uman, spre deosebire de predecesori care aveau
ca obiectiv problemele legate de natură. În acea perioadă polisul atenian implica participarea
la guvernare a cetățenilor-guvernatori. Arta politică nu mai era apanajul unei minorități,
deoarece putea fi învățată de orice cetățean.

Sofiștii au evidențiat deosebirea dintre dreptul natural și dreptul pozitiv, care, fiind creat de
oameni, avea un caracter convențional.

Cel mai cunoscut a fost Protagoras din Abdera. Susținător activ al democrației, a scris tratate
asupra constituției și statului. Pentru ca cetățenii să poată participa la viața politică, trebuia ca
ei să o învețe și să o înțeleagă. Protagoras considera statul ca fiind sursa moralei și a legii.

În timp ce vechea generație de sofiști erau profesori de retorică, noua generație (Lycophron,
Alkidamant, Thrasymachos, Critias) sunt tot mai implicați în luptele politice. Mai mult,
aceștia susțin ideea că oamenii sunt egali de la natură și că legile sunt create pentru a apăra
interesele cetățenilor.

Școlile filozofice care au evoluat după sofism sunt:

Școala cirenaică (Aristip);

Școala cinică (Antistene);
Școala megarică (Euclid).
Concepțiile acestor școli conțineau elemente de dialectică sau de metafizică și de materialism.

Socrate
Deși în privința relativității legilor umane se situa în tradiția sofiștilor, Socrate respinge ideea
dreptului celui mai tare și considera cunoașterea ca fiind obiectivul suprem al omului politic.
Astfel, marele filozof critica tiranii sau demagogii care comiteau nedreptatea.

După Socrate, politica este arta de a comanda oamenii și la care aveau acces doar cei pregătiți
(care vor fi numiți "filozofi" de către Platon). De aceea considera că virtutea supremă este
cunoașterea și autocunoașterea (vezi celebrul aforism Cunoaște-te pe tine însuți). Metoda
utilizată de Socrate, maieutica, nu era altceva decât aducerea la suprafață a adevărului.

Respingând democrația, considera ca singura metodă eficientă de guvernare oligarhia. Orator

desăvârșit, Socrate viza cu precădere viața socială a cetății și problemele morale ale acesteia.
Platon
Ideea unei științe raționale a politicii a fost preluată de Platon, discipolul lui Socrate.
Creatorul școlii filozofice numite "Academia", în operele sale, "Republica" ("Politeia"),
"Legile" ("Nomoi") și Omul politic, susținea ideea că arta politică trebuie să se bazeze în
primul rând pe filozofie. Dacă la Socrate, omul de stat era conștient de ignoranța sa, Platon
impune ca politicianul să fie înțelept ca un filozof erudit.

Statul ideal era preconizat sub forma unui organism perfect și în care fiecare cetățean se
identifică prin interesele sale. Conform ideilor lui Platon, societatea este divizată în trei
categorii:

filozofii (înțelepții), care aveau sarcina de a conduce polis-ul;

străjerii, care aveau misiunea de a apăra polis-ul;
meseriașii și agricultorii, care asigurau bunăstarea materială a polis-ului.
Cele trei categorii corespundeau celor trei elemente ale sufletului uman: rațiunea, voința și
afectivitatea.

Platon nu considera democrația forma ideală de guvernare, deoarece excesul de democrație se

transformă în anarhie, care este mediul propice de apariție a tiraniei. Abuzul de putere este
definit prin neglijarea legii ("nomos") de către cei care o exercită.

Aristotel

Aristotel, marele filozof căruia i se atribuie expresia zoon politikon

Dacă Platon era cucerit de ideal, Aristotel era atras de cercetarea și percepția faptelor. Astfel,
în opera sa fundamentală, "Politica", studiul societății și al politicii este realizat prin metoda
inductivă.

Fondator al școlii Lykeion (sau "Școala peripatetică"), Aristotel ia în considerare trei științe
practice fundamentale:

economia, care servește necesităților naturale;

etica, ce servește individului și necesităților spirituale ale acestuia;
politica, ce se înscrie intereselor comunității și implică posibilitatea realizării celolalte două.
Omul era privit ca un animal politic ("zoon politikon"), iar statul ca fiind o operă artificială a
omului, nu ca un produs al contractului, ci ca o consecință a evoluției naturale. În acest polis-
ul lui Aristotel nu sunt considerați cetățeni: sclavii (considerați instrumente cuvântătoare),
meșteșugarii și agricultorii (munca fiind asociată sclaviei), străinii, femeile.

Unul dintre meritele marelui gânditor o constituie teoria celor trei puteri, de unde mai târziu
avea să evolueze ideea separației puterilor în stat. Astfel, în concepția sa, statul ar fi alcătuit
din trei părți, de a căror bună funcționare depinde vitalitatea întregului:

adunarea generală
corpul magistraților
corpul judecătoresc.
Formele ideale de guvernare sunt considerate: monarhia, aristocrația și "politeia" (termen
aproape sinonim cu democrația constituțională modernă). Acestea, pervertite prin abuzul de
putere devin: tiranie, oligarhie și democrație (demagogie).

Stoicismul
Apărută în perioada de decadență a gândirii elene, Școala Stoică (fondată de Zenon)
reprezintă o relativă continuitate pe linia doctrinelor lui Platon și Aristotel, cu deosebirea că
optimismul este înlocuit de pesimism, iar activismul cetățenilor prin pasivitate. De asemenea,
spiritul civic se transformă în individualism.

Stoicismul prezintă trei mari perioade:

stoicismul clasic (Zenon, Cleanthes, Chrysippos);

stoicismul mijlociu (Panesios, Poseidon)
noul stoicism sau stoicismul roman (Seneca, Epictet, Marcus Aurelius).
Zenon critica sclavia și alte instituții social-politice ca: judecata, comerțul, banii. Avea o
atitudine negativă față de familie și considera că un cetățean trebuie să aparține unui stat
mondial unic (cosmopolis), condus de înțelepți (ca și la Platon), în care nu va exista sclavie,
bani sau justiție.

Pentru stoici, libertatea poate fi atinsă doar de cei înțelepți și reprezenta posibilitatea omului
de a acționa în conformitate cu legea necesității destinului, de care omul este conștient. Omul
devine liber dacă învață să-și învingă pasiunile.
Doctrina stoică nu a avut consecințe radicale de ordin politico-juridic și aceasta pentru simplu
motiv că avea un caracter temperat: obiectul doctrinei era mai degrabă conștiința (etică,
politică, juridică).

Epicureismul
În opoziție cu școala stoică, la baza doctrinei epicuriene (fondată de Epicur) se află
materialismul. Astfel, libertatea, considerată principala valoare politică, reprezenta
posibilitatea de alegere a comportamentului, precum și responsabilitatea pentru alegerea
făcută. Interesul suprem era atingerea plăcerii și a fericirii.

Utilitarismul este vizibil și în concepția despre stat. În opoziție cu doctrinele lui Platon și
Aristotel, statul nu mai are un caracter natural, ci este rezultat al activității umane și trebuie să
fie rezultatul unui contract prin care se obligă să realizeze beneficiul comun al oamenilor
(care este scopul principal), lichidarea războiului, lipsit de sens, siguranța persoanei. Astfel,
epicureismul poate fi considerat precursor al contractualismului social.

Roma antică
Vocabularul politic a fost preluat în întregime de la greci și ulterior adaptate la viața socio-
politică romană, astfel că, dacă gândirea politică greacă a fost mai mult filozofico-teoretică, la
romani se caracterizează în primul rând prin pragmatism.

Titus Lucretius Carus

În lucrarea De rerum natura ("Despre natura lucrurilor"), în care a dezvoltat teoria atomistă a
lui Epicur, Lucrețiu expune considerente privind teoria evoluției sociale, istoria lumii,
originea vorbirii. A încercat să prognozeze unele aspecte ale viitorului omenirii și
contradicțiile cu care se confruntă aceasta, motiv pentru care poate fi considerat unul dintre
primii viitorologi antici.

Marcus Tullius Cicero

În scrierile sale ("De republica", "De legibus" și "De officiis"), Cicero ierarhizează datoriile
cetățeanului astfel: față de patrie, față de semeni și în ultimul rând față de genul uman.

Stoic în concepție și respingând acel otium al epicurienilor, Cicero este adept al teoriei lui
Polybius despre guvernarea mixtă, susținând necesitatea echilibrului în stat și prevenirea
răsturnărilor, schimbărilor de regim, care creează în cetăți dezordine și pagube. Spre deosebire
de greci, consideră că proprietatea nu este un bun natural, de aceea unul din rolurile societății
este de a proteja și garanta proprietățile dobândite de membrii acesteia, lucru care stă la baza
încrederii (fides). Având drept scop apărarea proprietății, statul (res publica) este o res populi,
adică activitatea tuturor cetățenilor.

Cicero consideră importantă realizarea echilibrului dintre libertas ("libertatea poporului"),

potestas ("puterea autentică a magistraților") și auctoritas ("a oamenilor de bine"). Preia de la
Aristotel cele șase forme simple de organizare a statului: monarhia - tirania, aristocrația -
oligarhia, politeia - democrația.

Stoicismul roman
Cei mai de seamă reprezentanți ai stoicismului roman au fost: Seneca, Epictet și Marc
Aureliu.

Seneca, în lucrarea "De otio", susține abstenționismul politic, iar în "De tranquillitate animi"
îndeamnă la acțiunea, participare politică. În ceea ce privește puterea supremă în stat,
consideră că împăratul trebuie să acționeze în interesul supușilor săi, nu în interes personal.
De asemenea, pledează ideea statului universal, bazat pe conceptul de drept natural.

Epictet, în lucrarea Manualul, a promovat următoarele idei politice: înălțarea spirituală a

omului, acceptarea destinului și necesitatea înlăturării sclaviei. Fost sclav, susține că sclavul
care își suportă situația cu dârzenie este mai liber decât stăpânul său devenit rob al pasiunilor
sale.

În lucrarea De vorbă cu mine însumi, Marcus Aurelius se definește pe sine ca împărat și

realizează un jurnal de reflexie filozofică. Consideră libertatea ca o expresie a pasivității, a
unei servituți absolute în raport cu destinul, iar regalitatea ca o imagine și emanație a
divinității. Doctrina sa va fi în concurență cu creștinismul, față de care a avut o atitudine
critică.
În secolul al XX-lea are loc o confruntare intre regimurile democratice si cele totalitare. In
timpul primului razboi mondial principiile democratiei liberale au avut de suferit datorita
interventiei puternice a statului pentru obtinerea victoriei. Mai mult, dupa incheierea acestuia
statul cauta să mentina controlul pentru solutionarea maarilor probleme cu caracter economic
sau social.
În cele mai importante state democratice - Marea Britanie, Franta, S.U.A. - pentru
rezolvarea gravelor probleme cu care se confruntau după razboi, electoratul a adus la putere
partidele de dreapta: Partidul Conservator in Anglia, Blocul National in Franta, Partidul
Republican in S.U.A. Acestea au promovat o politica economica de redresare dar cu efecte
antisociale, ceea ce a dus la înmultirea actiunilor revendicative. Mai mult, in S.U.A.
republicanii promoveaza o politica izolaţionistă in plan extern, protectionistă (pe plan
economic) si puritană cu accente xenofobe pe plan intern). Aceste partide au dominat scena
politică până la marea criză economică din 1929-1933.
În Europa centrală si rasariteana prăbuşirea marilor imperii: german, austro-ungar si rus a
fost urmata de aparitia unor state cu regimuri politice liberal – democratice. Consolidarea
sistemului democratic depindea in aceste state de rezolvarea a două probleme cheie: cea
agrara si cea constitutională. Noile state introduc, intre 1919-1921, legi care, cu mici
diferente, prevăd desfiintarea marii proprietăţi in schimbul despagubirilor si redistribuirea
pămantului catre tărani. In acelasi timp guvernele elaborează constitutii democratice.
Gravitatea problemelor ce le aveau de rezolvat, rivalitatea dintre partide, ambitiile
conducătorilor si lipsa de experienta a electoratului, au dus la deterioarea mecanismelor
constitutionale şi la concentrarea puterii in mainile executivului. In aceste conditii viitorul
democratiei este tot mai mult legat de personalitatea sefului statului: daca acesta respectă
regulile constitutionale, regimul respectiv evoluează in sens democratic, cum a fost in
Cehoslovacia. In schimb in alte state, ca de exemplu Polonia, solutia a fost spre autoritarism.
Marea criză din 1929-1933 pune in dificultate democratiile liberale, care se confruntă cu
grave probleme economice si sociale. In timp ce in state precum Marea Britanie, Franta,
Olanda, Belgia, Elvetia, Danemarca, Norvegia, Suedia sau in Cehoslovacia, unde regimurile
democratice supravietuiesc, în altele- Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia - se
instalează regimuri autoritare.

Idei si regimuri totalitare

Scăderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice, reacţiile
faţă de modul cum s-au pus bazele păcii au condus la apariţia unor mişcări extremiste ţi la
instaurarea, în multe state euopene a unor regimuri dictatoriale. In context îşi fac apariţia
ideologiile extremiste: fascistă, nazistă şi comunistă.

Fascismul a aparut în Italia şi a îmbrăcat forma corporatistă. Acesta preconiza o societate

organizată în grupuri profesionale, numite corporaţii. Pe plan politic corporatismul urmărea
înlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delegaţiilor corporaţiilor, noua organizare urmând, în
concepţia iniţiatorilor ei, să asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Fasciştii au pus
mare accent pe naţionalism si pe promisiunile de restaurare a "onoarei naţionale". Ei
considerau ca statul naţiune avea viaţa sa proprie, diferită de vieţile fiinţelor umane care-1
compuneau. Regimul fascist a fost instaurat în Italia de Benito Mussolini. Deceptionată în
privinţa ambiţiilor sale teritoriale, zguduită de ample mişcări sociale, provocate si susţinute de
stânga socialistă, care ameninţa cu instaurarea dictaturii proletariatului, democraţia liberală
italiană a devenit incapabilă să rezolve problemele ţării. In faţa acestor primejdii fascismul a
apărut ca singurul capabil să apare ordinea în stat.
Fasciştii organizează „marşul asupra Romei”, determinându-1 pe regele Victor Emanuel
al III-lea, care se temea de tulburări sociale, să demita guvernul si sa accepte numirea lui
Mussolini ca prim-ministru la 29 octombrie 1922. O lună mai târziu Parlamentul îi acordă
puteri depline, iar în urma alegerilor din 6 aprilie 1924 Camera Deputatilor devine majoritar
fascistă, asigurându-i lui Mussolini toate pârghiile puterii.
Mussolini a organizat statul după principiile corporatismului. Activitatea sindicatelor a
fost redusa la tăcere, libertarea presei a fost suprimată, activitatea partidelor politice a fost
interzisă. Adversarii politici ai regimului au avut de înfruntat represiunea miliţiilor fasciste
"Ovra" si rigorile Tribunalului special înfiinţat în 1925, care stabilea ani grei de închisoare
împotriva adversarilor politici.
Propaganda fascistă susţinea că a luat naştere "statul corporatist" care asigura
prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Pentru atragerea maselor „Il Duce” a impus
adoptarea unor masuri si programe care s-au bucurat de sustinere populară: a încercat sa
controleze marele capital, sa stavilească abuzurile si corupţia, a luat masuri împotriva Mafiei.
Printr-o propagandă abila fascistii au urmarit sa redeştepte în sufletul italienilor mândria de a
fi demni urmaşi ai Romei.
Antrenarea Italiei in agresiuni externe si in al doilea razboi mondial a determinat
scaderea popularităţii lui Mussolini si retragerea sprijinului popular. A fost înlaturat de la
putere in iulie 1943.

Nazismul ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler in lucrarea “Mein Kampf”. La baza
acestei ideologii au stat naţionalismul exacerbat, rasismul si antisemitismul.
Nazismul a aparut intr-o perioada dificila pentru natiunea germana. Germania care fusese
învinsă in primul razboi mondial s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace de
la Versailles. Germanii considerau ca li s-a impus un "dictat". Nazistii au pus un mare accent
pe nationalism si pe promisiunile de restaurare a onoarei naţionale. Hitler considera vinovat
pentru problemele economice si sociale ale Germaniei, sistemul democraţiei parlamentare.
Singura soluţie pe care o sustinea Hitler era dictatura unui singur partid condus de un lider
providential care să supună naţiunea în numele binelui general. El urmărea crearea unui
imperiu (reich) care sa-i cuprinda pe toţi germanii. Justifica expansiunea germana prin nevoia
de "spaţiu vital" pentru rasa ariană, considerată superioară. Spre deosebire de Mussolini,
Hitler a făcut din rasism si in special din antisemitism, o componentă esenţială a programului
său. Evreii erau găsiţi vinovaţi de toate relele societăţii germane si de aceea naziştii susţineau
eliminarea lor prin exterminare.
 Preluarea puterii de catre nazişti are loc in ianuarie 1933 când, pe baza rezultatelor
alegerilor din 1932, presedintele Hindenburg 1-a numit cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler,
conducătorul Partidului National Socialist al Muncitorilor din Germania. Având majoritatea in
Parlament, Hitler a obţinut puteri dictatoriale, in martie 1933. Acest fapt semnifica sfârşitul
republicii de la Weimar si instaurarea dictaturii naziste in Germania. Primele măsuri luate de
Hitler i-a vizat pe adversarii politici: toate partidele au fost scoase in afara legii cu exceptia
Partidului National Socialist, mişcarea sindicală a fost distrusă, au fost eliminaţi advesrarii din
propriul partid. In anul 1934, după moartea preşedintelui Hindenburg, a preluat si atribuţiile
acestuia proclamându-se "Fuhrer ".
De la inceput evreii au fost ţinta predilectă a persecuţiilor naziste. Până la sfârsitul anului
1934 cei mai multi avocati, medici, profesori si functionari evrei si-au pierdut slujbele sau
dreptul de a-si practica meseriile. Prin Legile de la Nurenberg, din 1935 evreilor le-au fost
retrase toate drepturile civile in cadrul statului german.
Cultura a fost subordonata scopurilor regimului. Tineretul era educat in spiritul unui
devotament fanatic faţă de regim si înregimentat în organizaţii precum "tineretul hitlerist".
Controlul regimului a fost instituit si asupra bisericii. Aceasta a fost supusă persecuţiilor
din cauza valorilor promovate de creştinism - iubire şi respect faţă de aproapele tau - care
constituiau contrariul valorilor promovate de naţional-socialişti.

Comunismul îşi are originea în operele lui Marx care a fundamental teoria "luptei de clasă".
El susţinea că societatea comunistă se va edifica mai întâi în ţările dezvoltate în care
proletariatul va prelua pe cale revoluţionară puterea de la burghezie. Lenin a dezvoltat teoria
marxistă, susţinând că revoluţia proletară poate să iasă victorioasă şi îtr-un stat mai puţin
dezvoltat cum era Rusia.
In concepţia lui Lenin comuniştii reprezentau "avangarda" proletariatului. Ideologia
comunista promitea oamenilor o schimbare totala a modului de viata prin realizarea unei
societati fara clase, in care sa fie instaurate egalitatea si dreptatea. Teoria marxista sustinea ca
in prima etapa, cea a construirii socialismului, era necesara mentinerea statului, ca instrument
al “dictaturi proletariatului”, necesar reprimarii oricarei forme de rezistenta a dusmanilor
clasei muncitoare.
Primul regim comunist s-a instalat in Rusia, in octombrie 1917, sub conducerea lui
Lenin. Reformele adoptate de bolşevici au fost: naţionalizarea fabricilor si bancilor,
naţionalizarea pământului, proclamarea dreptului la autodeterminare a naţiunilor. Intre anii
1918-1921 s-a desfăşurat un război civil între partizanii vechiului regim (albii) si susţinătorii
bolşevicilor (roşii). Mai multe state europene au intervenit militar impotriva Rusiei Sovietice.
Bolşevicii au dezlănţuit teroarea: au înfiinţat poliţia secretă (CEKA) cu misiunea de a-i lichida
pe toti cei care se opuneau noului regim, a fost suprimata libertatea presei, ţăranilor le-a fost
rechiziţionată recolta, a fost decretată munca obligatorie, a fost înfiinţată Armata Roşie. Cu
ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea interna si a fost respinsa interventia straina. In 1922 s-a
format Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).
Totalitarismul si teroarea s-au consolidat in timpul conducerii lui Stalin. Economia
URSS a inregistrat unele progrese mai ales in domeniile: energetic, metalurgic, constructiilor
de masini. S-a lichidat analfabetismul, au fost adoptate unele masuri de protectie sociala.
Activitatea culturala a fost insa treptat subordonata slăvirii lui Stalin, intr-un cult al
personalităţii de proporţii nemaiîntâlnite.
Dupa al doilea razboi mondial, comunismul s-a aflat in ascensiune devenind mondial,
dar in ultimul deceniu al secolului al XX-lea el s-a prabusit, iar statele respective au optat
pentru democratie.

2. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA

După 1918 viaţa politică românească a cunoscut o accentuată dezvoltare democratică

fundamentată pe introducerea votului universal în 1918 si pe adoptarea în 1923 a noii
Constituţii. In articolul 5 erau prevazute drepturile si libertăţile cetăţeneşti specifice unui stat
democratic.
Constitutia din 1923 la articolul 33 prevedea: "Toate puterile statului emană de la naţiune,
care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune si după principiile si regulile aşezate de
Constituţiunea de faţă". Ea avea la baza principiul separării puterilor in stat: puterea
legislativa, puterea executiva si puterea judecatoreasca.
Prevederile Constitutiei din 1923 au constituit baza democratiei româneşti interbelice, dar
funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin aceasta s-a dovedit a fi dificilă. Lipsa de
experienta a electoratului, rivalitatea dintre partide, ambitia conducatorilor, gravitatea
problemelor ce urmau a fi rezolvate au dus la o deteriorare a mecanismelor constitutionale si
la concentrarea puterilor in mainile executivului si ale sefului statului.
In sistemul politic din Romania interbelica partidele politice aveau un rol esential, dar
Constitutia din 1923 nu continea nici un cuvant despre acestea. Totusi legea fundamentală
prevedea anumite drepturi si libertati care pentru a putea fi exercitate, presupunea existenta
partidelor politice.
Se inregistreaza, intre anii 1918-1921, o maxima proliferare a partidelor politice "unele
intitulându-se agrariene" sau "ţărăniste " cu scopul de a atrage electoratul din mediul rural,
majoritar, altele nationaliste care urmarea atragerea celor sensibili la ideea de patriotism.
Scena politica interbelica a fost dominata de doua partide: Partidul National Liberal si
Partidul National Taranesc care au guvernat tara in cea mai mare parte a perioadei interbelice.

Liberalismul punea in centru societatii individul, teorie care a fost sustinuta pana la primul
razboi mondial. Dupa razboi au loc modificari in ideologia liberala, aparand neoliberalismul
care pune accentul pe interventia statului, apreciind ca interesul general prima asupra celui
individual. Aceasta conceptie a fost dezvoltata de personalitati de marca, precum: Ştefan
Zeletin, Mihail Manolescu, Vintilă Brătianu, Victor Slăvescu ş.a. Ei au adus importante
contributii la teoria si practica industrializarii, punctul esential al doctrinei neoliberale.
Viitorul era, in conceptia lui St. Zeletin - cel mai de seama teoretician al neoliberalismului - in
industrializare si urbanizare. Ei au accentual rolul industriei si au întrevăzut o strânsă legatura
intre industrializare, modernizare si consolidarea independentei politice.
Reprezentantii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind ,,protecţionismul”, concretizată
in formula "prin noi înşine" prin care se putea asigura o valorificare superioara a resurselor
naţionale, in primul rând prin forţe proprii. Deviza "prin noi înşine" nu trebuie interpretată ca
o atitudine exclusivistă, de înlăturare a capitalului străin, ci ca o colaborare cu acesta in
condiţii mai avantajoase ca până atunci.
Pentru Stefan Zeletin, Constitutia din martie 1923 reprezenta documentul oficial de nastere
a neoliberalismului românesc. Regimul politic avea un caracter democratic si se întemeia pe
separaţia puterilor in stat. El aprecia: „Pentru întâia oară acest act istoric pleacă de la
următoarele puncte de vedere, care alcătuiesc esenţa noului liberalism: a) intervenţia puterii
de stat şi b) concepţia libertăţilor individuale ca "funcţii sociale”.
Democratia, idee de baza a gandirii liberate de pretutindeni s-a bucurat si ea, pe plan
teoretic, de atentia ideologilor liberali, cu deosebire in perioada interbelica, in care aceasta era
virulent combatuta de gruparile extremiste de dreapta.

Ţărănismul a fost cea de-a doua conceptie cu un impact deosebit in societatea românească.
Aceasta conceptie a fost promovata de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh.
Zane ş.a. Ei susţin că România - ca si celelalte state agrare - evolua pe o cale necapitalistă,
întemeindu-se pe mica proprietate ţărănească. Spre deosebire de poziţia proindustrială,
puternic susţinută în plan politic de Partidul Naţional Liberal - care considera problema agrară
rezolvată, în linii generale, prin aplicarea reformei agrare după primul razboi mondial -
Partidul Ţărănesc si, apoi Partidul Naţional Ţărănesc, au acordat o atenţie sporită gospodariei
ţărăneşti şi agriculturii.
Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii, ca o clasă omogena si independentă, cu un rol
deosebit in evolutia ulterioara a societatii romanesti. Se afirma ca prin aplicarea doctrinei
taraniste si apoi a "statului ţărănesc” - ca cea mai autentica expresie a democratiei - se putea
realiza gospodaria taraneasca trainica, bazata pe "proprietatea de munca". Taranistii sustineau
cresterea rolului statului in economie, considerand-o chiar o necesitate. Pornind de la
conceptia ca Romania trebuie sa ramana un stat preponderent agrar, reprezentantii
taranismului n-au negat necesitatea dezvoltarii unor ramuri industriale, in mod special a celor
care valorificau produsele agricole si bogatiile subsolului. In schimb ei se impotriveau
protectionismului vamal ridicat, sustinut de liberali.
Reprezentantii taranismului apreciau ca Romania nu dispunea de suficient capital pentru
sustinerea dezvoltarii economiei si se pronuntau pentru politica "portilor deschise" faţă de
capitalul strain.
Din punct de vedere politic, C. Stere aprecia in 1920 ca statul român nu poate fi decât un
stat ţărănesc, pentru ca poporul român este un popor de ţărani si pentru ca munca ţărănească
condiţiona toată viaţa economică şi socială. La început (1919-1924) ţărăniştii au susţinut
"lupta de clasă" a ţărănimii si muncitorimii împotriva "burgheziei oligarhice", apoi (după
1924), au preconizat "apărarea de clasă" împotriva agresiunii la care ţărănimea era supusă din
partea burgheziei. In moţiunea adoptată in 1935 la Congresul Partidului Naţional Tărănesc se
insista pe o colaborare a tuturor forţelor sociale in cadrul statului naţional-ţărănesc pe baza
unei reale democraţii.
Mecanismul democratic stabilit de Constitutia din 1923, s-a dovedit a fi extrem de dificil de
pus in aplicare. Dificultatea a fost data in primul rand de faptul ca si dupa 1918 s-a mentinut
vechea practica, instituita de Carol I, ca regele sa numeasca guvernul dupa care urma
dizolvarea corpurilor leguitoare si organizarea de alegeri. Astfel ca nu legislativul desemna
executivul ci invers. In perioada interbelica s-a inregistrat o mare instabilitate
guvernamentala; in cei 20 de ani ai perioadei interbelice s-au perindat la cârma ţării 30 de
guverne si au avut loc 10 alegeri generale.
Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, punând in aplicare
politica "prin noi înşine" au urmărit, prin măsurile luate, valorificarea bogăţiilor ţării si
emanciparea economiei ţării de sub dependenţa capitalului strain. A fost adoptată noua
Constitutie în 1923; au fost adoptate legi privind comercializarea si controlul întreprinderilor
statului (1924), legea minelor, legea energiei (1924) legea pentru organizarea si exploatarea
căilor ferate (1925) etc.
Cel de-al doilea deceniu interbelic are ca trăsătură alternanţa la guvernare a naţional-
ţărănistilor si liberalilor. Taranistii au guvernat in intervalele 1928-1931 si 1932-1933 punând
in practică politica economica a "portilor deschise". Reveniti la guveraare, in 1933, liberalii au
promovat măsuri de incurajare a industriei nationale si de creştere a rolului statului in
economie. Datorită unui complex de factori interni, dar şi pe un fond internaţional caracterizat
prin ofensiva forţelor de extremă dreaptă, regimul democratic stabilit prin Constitutia din
1923 a început sa funcţioneze tot mai defectuos şi a eşuat in urma alegerilor parlamentare din
1937.

Extremismul. Alături de cele două concepţii - liberalismul si ţărănismul - in perioada

interbelica au aparut si curente extremiste de dreapta si de stânga. Cea mai importanta grupare
extremistă de dreapta a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu care, in 1927, se desprinde din
Liga Apărării Naţionale Creştine şi întemeiază Legiunea Arhanghelul Mihail, iar in 1930 îşi
constituie o secţie politică numită Garda de Fier.
Doctrina legionară se proclamă, înainte de toate, creştină, element menit sa sublinieze atât
orientarea antisemită, cât si condamnarea morală a oamenilor politici din partidele
democratice acuzaţi de materialism, de lipsă de credinţă în Dumnezeu. Legionarii au lansat
teoria purificării prin moarte, exacerbând misticismul, promovând ura, intoleranţa si apologia
morţii. In viziunea lor democraţia parlamentara era condamnata la pieire, fiind socotita
vinovata de scindarea natiunii prin lupta dintre partide, de slabirea autoritatii statului,
saracirea populatiei, lipsa de moralitate, facilitarea acapararii avutiei tarii de catre politicieni
si evrei si subordonarea Romaniei marii finanţe internationale evreieşti. In locul sistemului
democratic de alegere a conducătorilor ţării, legionarii sustineau teoria elitelor. In planul
politicii externe mişcarea legionara a acţionat pentru alianţa României cu Germania si Italia
afirmând că şeful lor, Corneliu Zelea Codreanu va face din România „ o ţară mândră ca
soarele de pe cer". Legionarii au ajuns la putere in septembrie 1940. Ei au instaurat un regim
dictatorial, au promovat o politica profund antidemocratica, de teroare.
 Extrema stângă din România este reprezentată de Partidul Comunist, înfiinţat in 1921 care a
aderat la Internaţionala a III-a comunistă. Concepţia comunista (marxist-leninistă) aprecia că
orânduirea capitalistă e perimată din punct de vedere istoric si trebuia lichidată pe calea
revoluţiei. Esenţa doctrinei comuniste se afla in documentele Partidului Comunist, care
apreciau ca România era o "veriga slabă a lanţului imperialist" şi că de aceea trebuia pregătită
revoluţia in vederea înlăturării de la putere a burgheziei si moşierimii, instaurării puterii
proletariatului, naţionalizării principalelor mijloace de producţie in scopul edificării societăţii
socialiste.
In anul 1923 comuniştii români au adoptat si susţinut teza cominternistă privind dreptul
popoarelor la autodeterminare, mergând până la despărţirea de stat. Astfel România era
considerată "stat multinaţional", creaţie a "imperialismului apusean" si trebuia dezmembrată.
Orientarea antinaţională a P.C.R. a dus la scoaterea lui în afara legii, in anul 1924. In august
1944, în condiţiile înlăturării regimului antonescian, PCR participa la guvernare şi treptat
reuşeşete să preia întreaga putere.