Sunteți pe pagina 1din 173

Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă” Chișinău

Facultatea Psihologie și Psihopedagogie Specială


Catedra Asistență Socială

Vîrlan Maria, Dița Maria

Psihosociologia devianţei
Curs universitar

Chişinău, 2018

1
Aprobat la şedinţ Consiliului facultăţii de Psihologie şi psihopedagogie specială,
Proces verbal nr. 7, din 19.06.2018

Recenzenţi:
Lapoşina Emilia, dr., conf. univ.
Frunze Olesea, dr., conf. univ.

2
Cuprins

Tema: Caracteristica psihosocială a devianţei


Tema: Teorii privind geneza delincvenţei
Tema: Factorii devianței comportamentale
Tema: Comportamentul anti-social –comportamentului delincvent al copilului
Tema: Metode şi tehnici de lucru folosite în asistenţa socială a delincvenţilor
Tema: Prevenirea delincvenţei
Tema: Copiii străzii
Tema: Devianţa şcolară

3
Tema: Caracteristica psihosocială a devianței
Obiective:
Să definească devianța comportamentală multidisciplinar și multicriterial;
Să explice caracteristicile noțiunii de devianță;
Să explice caracteristicile fenomenului de devianță;
Să delimiteze tipuri de devianță;
Să descrie funcții ale devianței.

1. Conceptul de devianță
Conceptul de “devianţă” a fost propus de către Thorsten Sellin - timp de mulţi ani
preşedinte al Societăţii Internaţionale de Criminologie - în lucrarea sa “Conflictul cultural şi
crima”, publicată pentru prima dată în 1938. Deşi a apărut în cadrul eforturilor de definire a
obiectului criminologiei, conceptul a fost dezvoltat, cu precădere, în literatura sociologică. Din
acest motiv, perspectiva sociologică nu poate fi ignorată în cadrul abordării psihologice şi
psihopedagogice actuale. Treptat, termenul a cunoscut o extraordinară evoluţie semantică, el
devenind obiect de studiu şi pentru jurişti, psihiatrii, psihologi, pedagogi etc.
Din punct de vedere sociologic, devianţa se referă la orice încălcare sau abatere de la
normele scrise sau nescrise ale unei colectivităţi, care ameninţă echilibrul sistemului şi dă naştere
unei sancţiuni (de la simpla negare a normei, lipsă a lealităţii, simulare sau ofensă adusă unor
persoane şi până la furt, trădare, sinucidere, crimă etc.; de la handicapul fizic şi boala psihică, la
atitudinile nonconformiste sau rebele).
Sub raport judiciar, devianţa priveşte violarea normelor legale, cu alte cuvinte,
comportamentul antisocial (infracţional sau delincvenţial).
Interpretată psihopatologic şi medicolegal, devianţa se referă la tulburările de
comportament ale persoanelor cu înclinaţii patologice şi ale diferitelor categorii de bolnavi psihic
(la comportamentul aberant specific bolilor psihice).
Psihologii sociali definesc devianţa prin divergenţele de opinie apărute într-un grup
social, care produc ruperea consensului şi a coeziunii grupale, dând naştere opoziţiei
minoritar(i)-majoritate.
Psihologic, definim devianţa drept o abatere variabilă, mai mult sau mai puţin evidentă,
de la normalitatea psihică şi valorico-normativă, adesea etichetată şi sancţionată.
În psihologia pedagogică comportamentul deviant este studiat sub diferite aspecte:
 rezultat al maturizării sociale insuficiente(R.Mucchielli 1981; V.Preda, 1998; T.Rudică, 1994
etc.);

4
 necorespundere cu normele stabilite în societate ( T.Bogdan, 1983; J.Fichter; A.Kovaliov,
1986; I.S.Kon, 1989; etc.);
 rezultat al perturbărilor apărute la nivelul instanţelor psihice care realizează procesul
complex al adaptării persoanei la realitate (B.Almazov, 1986; M.Alemaskin, 1980;
S.Beliceva, 1993; D.Feldştein, 1985; I.Nevski, 1981; J.Piaje, 1965; V.Raeva, 1993; T.Rudică,
1994; etc.) .
Din perspectiva acestor domenii, câteva dintre caracteristicile de bază ale conceptului de
devianţă sunt ambiguitatea, complexitatea şi extensia lui extraordinară.
Ambiguitatea noţiunii este justificată de mai multe constatări. Ea rezultă din faptul că,
deşi termenul priveşte un fenomen cu largi rezonanţe şi implicaţii, în toate domeniile de studiu în
care este revendicat, “el capătă o interpretare specifică, înţelesul general al termenului rămânând
acelaşi” (V. Dragomirescu, 1976, p.32).
Într-una din cele mai cuprinzătoare şi mai transparente definiţii ale conceptului, devianţa
apare ca “ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme
cu aşteptările, normele sau valorile lor şi care, în consecinţă, riscă să trezească din partea lor
reprobare şi sancţiuni” (Maurice Cusson, 1997, p.440). Nici această definiţie nu este însă total
lipsită de ambiguitate sau atotcuprinzătoare. Pe de o parte, comportamentul deviant apare ca
fiind “rău văzut” şi sancţionat de majoritatea membrilor unui grup. Pe de alta, nu toate
manifestările deviante ale personalităţii au un effect dezorganizator asupra relaţiilor acesteia sau
asupra funcţionării societale.
De asemenea, Albert Ogien (2002) sesizează unele dualităţi care contribuie la
ambiguitatea noţiunii. Devianţa face referire la două fenomene distincte: la încălcarea unei
prescripţii prin care individul se pune sau este pus într-o situaţie de marginalitate, ca atunci când
nu se respectă un articol de lege sau normele de politeţe şi la neaplicarea unei reguli de
conceptualizare ce scoate individul în afara raţionalităţii instituite şi acceptate social deoarece, el
nu mai inspiră încredere, apare ca iraţional, nebun sau inuman.
Complexitatea şi extensia extraordinară a noţiunii pot fi evidenţiate prin analiza
universului devianţei cu ajutorul unei axe pe care sunt plasate patru mari categorii de devianţi,
ale căror acte variază de la cele mai puţin, la cele mai mult voluntare (Maurice Cusson, 1997):
a←⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯b⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯c⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯⎯→d
a. Bolnavii mintal şi persoanele cu handicapuri fizice ale căror tulburări au drept cauză factorii
biologici ereditari sau care apar dintr-o leziune organică ulterioară, se află în afara acţiunii
voluntare.
b. Indivizii cu tulburări de comportament sunt persoanele în cazul cărora caracterul voluntar al
actului nu este nici clar acceptat, nici exclus. Alcoolicii şi toxicomanii, spre exemplu, acţionează
5
în mod voluntar în primele faze ale evoluţiei lor, dar după instalarea dependenţei, ei încetează de
a mai fi complet liberi, acţionând mai mult automatic. Nevrozele, psihopatiile sau tulburările de
caracter fac parte din aceeaşi categorie, deoarece este greu de stabilit un raport sigur între
compulsiune şi capacitatea de autodeterminare a conduitei.
c. Transgresorii sunt devianţii care încalcă în mod conştient, voluntar o normă a cărei
valabilitate o acceptă. Ei acţionează din interes, oportunism sau sub imperiul pulsiunilor.
Majoritatea delincvenţilor violează norme a căror legitimitate o recunosc şi admit. De asemenea,
sinucigaşii sunt conştienţi de încălcarea normei care interzice (auto)suprimarea vieţii.
d. Devianţii subculturali sunt atât nonconformiştii despre care a vorbit R. Merton, cât şi
minorităţile active despre care vorbeşte S. Moscovici. Este vorba de indivizii sau grupurile de
indivizi care neagă normele şi valorile dominante în grupurile sau societăţile de apartenenţă,
oferind şi alternative ale acestora. Artiştii nonconformişti, disidenţii, membrii sectelor religioase,
teroriştii aparţin acestei categorii.
Dacă sociologii studiază în cadrul domeniului devianţei, cu predilecţie, ultimele trei
categorii de devianţă, psihologia şi psihopedagogia comportamentului deviant abordează toate
categoriile mai sus menţionate, de la cele asociale (bolile psihice), la cele antisociale
(infracţiunile sau delictele; de la cele întotdeauna sancţionate de lege, de la cele “imorale”,
incompatibile cu “codurile” culturale ale grupului sau societăţii (indecenţa, obscenitatea,
perversiunea) şi până la actele excentrice sau bizarre (de exemplu, adoptarea unei ţinute insolite,
a limbajului verbal sau neverbal nonconformist etc.). Datorită spaţiului pe care îl avem la
dispoziţie, indivizii cu tulburări de comportament şi transgresorii vor constitui categoriile tratate
cu prioritate.
Fenomenul devianţei posedă, la rândul său, unele caracteristici de bază precum:
universalitatea, variabilitatea şi relativitatea sa.
Universalitatea devianţei rezidă în faptul că ea a existat şi există în toate societăţile, din
moment ce toate comunităţile au cunoscut conduite blamate şi sancţionate. Este imposibil ca toţi
indivizii să-şi interiorizeze şi să împărtăşească cu aceeaşi intensitate sentimentele de solidaritate
socială, normele şi valorile grupale. De aceea, judecăţile generatoare de devianţă au apărut şi vor
apărea în toate societăţile şi în toate epocile istorice.
Constatând permanenţa formelor grave, criminale ale conduitei deviante în societăţile
umane, E. Durkheim aprecia: “crima este normală, fiindcă o societate în care ar lipsi este cu totul
imposibilă” (A. Ogien, 2002, p.24); crima nu este o boală socială, deşi poate avea forme
anormale. Marele sociolog considera că, dacă nu există nimic morbid în crimă, pedeapsa nu
poate avea drept scop vindecarea ei, ci menţinerea regularităţii conduitelor observabile.
Conduitele universal condamnate sunt următoarele (A. Cohen, 1966, p. 35; N. Goodman,
6
1998, p. 142; M. Cusson, 1997, p.444):
1.omorul voluntar al unui membru al grupului de apartenenţă;
2. incestul dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, frate şi soră;
3. violul;
4. furtul.
În societăţile occidentale sau de tip occidental, aceste acţiuni sunt astăzi prohibite prin
coduri legale formale, care prescriu şi pedepse pentru cei ce le comit. Există însă şi numeroase
discuţii cu privire la ceea ce este drept şi nedrept, bine şi rău, acceptabil şi inacceptabil (de
exemplu, controversele legate de pedeapsa capitală), încât se poate ajunge la impresia că totul
este relativ.
Variabilitatea fenomenului devianţei este aceea care a generat complexitatea şi extensia
noţiunii, iar cunoaşterea şi semnificaţiile simbolice cu care operăm rămân în permanenţă în urma
realităţii. În acelaşi timp, faptul că normele şi valorile care “prilejuiesc” transgresările sunt
extrem de numeroase explică şi diversitatea conduitei deviante. Unele tipuri ale devianţei rezultă
din încălcarea normelor morale, altele din încălcarea nomelor de politeţe, a normelor
instituţionale sau organizaţionale, iar altele din încălcarea normelor juridice. Deşi graniţa dintre
ceea ce este permis şi interzis, normal şi anormal este destul de vagă, plasarea undeva în jurul
liniei de demarcaţie nu este evaluată la fel ca şi încălcările ei flagrante. Devianţa lejeră nu trebuie
sancţională la fel ca şi formele sale grave.
Sociologii şi istoricii afirmă că formele devianţei corespund nivelului general de
dezvoltare al unei societăţi; ele s-au multiplicat în decursul dezvoltării structurii sociale. Formele
tot mai numeroase şi rata în creştere a criminalităţii contemporane sunt în rezultatul unor factori
precum:
- procesului modernizării, industrializării, urbanizării şi globalizării, care caracterizează apariţia
şi dezvoltarea statelor moderne şi evoluţia lor actuală;
- deplasările mari de populaţie şi părăsirea ambianţei tradiţionale;
- schimbarea compoziţiei etnice a populaţiei;
- consumul de alcool şi stupefiante;
- creşterea ponderii timpului liber neorganizat
- libertinajului moral promovat prin orice mijloc (educaţional, mass-media).
Relativitatea devianţei rezidă în puţin cel puţin cinci aspecte:
1. Un comportament poate să apară într-un context normativ ca deviant, iar în altul nu.
Schimbarea unora dintre normele şi valorile unei colectivităţi face ca la un moment dat ceea ce a
fost sancţionat să devină acceptat sau invers. De exemplu, drogurile au fost bine tolerate în alte
perioade, deşi se află astăzi în afara legii. Arabii au tolerat consumul de haşiş timp de secole, iar
7
creştinismul nu prohibeşte consumul de alcool, decât atunci când este excesiv. El este însă total
interzis în cultura islamică. Un alt exemplu ar putea fi un jaf armat, temeinic planificat şi
organizat de membrii unei bande, ce apare ca deviant prin raportare la normele morale şi juridice
ale majorităţii. El le apare însă devianţilor ca firească din punctul de vedere al regulilor de
cooperare specifice bandei, reguli recunoscute, de altfel, şi de majoritatea membrilor societăţii.
2. Un act va fi condamnat dacă este pus într-o anumită situaţie şi nu va fi sancţionat în
alta. Un act nu poate fi judecat separat de situaţia în care s-a produs. Actul sexual dintre un
bărbat şi o femeie este absolut firesc atunci când se petrece cu consimţământul celor doi
parteneri în intimitatea dormitorului. În public, (într-o sală de cinema sau în parc) acelaşi act
apare ca indecent şi este sancţionat legal. La fel, a omorî este o crimă gravă, dar nu şi în cazul
soldatului care-şi omoară duşmanul, în timpul războiului.
3. Pentru a fi etichetat ca deviant şi sancţionat, un act trebuie mai întâi să devină vizibil
celorlalţi. Spre exemplu, numărul manifestărilor ilicite este mult mai mare decât cel al actelor
care sunt descoperite şi investigate de poliţie şi justiţie. Prin urmare, există abateri care scapă
vigilenţei şi percepţiei publice.
4. Un act apare ca deviant doar atunci când cei înzestraţi cu puterea de a defini devianţa
(în primul rând oamenii politicii şi diversele categorii de specialişti) au un interes să facă acest
lucru. De exemplu, bătăile aplicate copiilor nu au fost catalogate drept conduită deviantă, decât
în momentul în care medicii le-au definit ca atare. Specialiştii în medicină implicaţi în proiectele
colective de mobilitate au definit sindromul copilului abuzat, pe care-l utilizează pentru a-şi spori
prestigiul profesional, aprecia S.J. Pfohl. La sfârşitul anilor ’70, homosexualitatea a încetat fie
considerată o afecţiune psihică, psihiatrii preferând definirea ei ca preferinţă sexuală deviantă (de
exemplu, în DSM III apare ca o doar ca o “tulburare sexuală”).
5. Un act va fi socotit sau nu deviant în funcţie de status-rolul autorului său. Într-o
societate în care sinuciderea este dezaprobată, este posibil ca un căpitan care a acceptat să moară
în timpul naufragiului vasului său să fie decorat postum.

2. Criterii de definire a devianţei


Comportamentele sociale normale ale membrilor unei societăţi sunt dictate de cultura de
apartenenţă, care modelează un “sociotip” (personalitatea de bază), ca element psiho-socio-
cultural comun. În urma procesului de socializare, individul manifestă tendinţe de aderare la
normele şi valorile grupului, făcând din ele un etalon al propriului comportament. La rândul ei,
societatea apreciază indivizii după acest etalon, aşteptând ca ei să se comporte în moduri
predictibile, conforme cu modelul culturalnormativ, cu tipurile legitime de acţiune. Capacităţile

8
adaptative ale individului sunt la maximum solicitate uneori în decursul socializării, cazurile mai
puţin adaptative şi eşecurile adaptărilor variate fiind generatoare de devianţă.
Datorită mobilităţii şi variabilităţii în timp şi în spaţiu a criteriilor de evaluare a conduitei,
în orice societate graniţa dintre comportamentele dezirabile şi cel indezirabile este permeabilă.
De aceea, definirea devianţei implică utilizarea unor criterii alternative, uneori divergente între
ele, dependente de gradele de toleranţă permise, de constrângerile normative ale grupurilor
sociale de referinţă.
Cele mai des utilizate criterii de definire a devianţei sunt următoarele:
1. Criteriul statistic. Potrivit acestuia devianţa apare ca o abatere semnificativă de la
media comportamentelor celorlalţi. Jaques Adolphe Quételet a fost primul care a aplicat curba
lui Gauss la distribuţia diferitelor variabile de natură biologică sau psihică, în decursul secolului
al XIX-lea. Prin elaborarea noţiunii de “om mediu”, Quételet a încercat să evidenţieze
caracteristicile generale şi specifice ale normalităţii. Omul normal este omul mediu. Acesta
reprezintă atât media statistică a comportamentelor celorlalţi, cât şi o normă socială care trebuie
realizată de indivizi. Considerând că putem evalua comportamentul individual prin abaterea sa
de la medie, Quételet a arătat că normalitatea este un fapt statistic, a cărui intensitate se poate
cunoaşte prin măsurarea frecvenţei sale de apariţie la nivelul unor mase mari de oameni.
Normalitatea ca şi devianţa sunt noţiuni care au un sens statistic. Conduitele normale
sunt frecvente, în timp ce, actele deviante sunt rare. Mai mult, cu cât un act este mai deviant cu
atât el este mai rar. Intensitatea devianţei este în raport invers proporţional cu frecvenţa deoarece,
este imposibil ca oamenii să condamne cu putere conduitele cu caracter frecvent într-un grup
social. Aşezând comportamentul moral al indivizilor pe curba lui Gauss, Wilkins (1964) arăta că
la una din extremităţile distribuţiei se află un număr foarte mic de comportamente criminale
(puternic condamnabile, perverse), iar la cealaltă se află un număr mic de comportamente extrem
de virtuoase, admirabile. La mijloc se situează marea majoritate a conduitelor, cele obişnuite,
nici prea bune, nici prea rele. Devianţa comportamentală se aseamănă cu abaterea de la
tendinţa centrală a unui grup, cu deosebirea că acţiunile deviante sunt în mod necesar şi
dezaprobate.
Calcularea tendinţei centrale, a mediei, medianei sau modulului prezintă avantajul
utilizării unui criteriu obiectiv (care poate fi stabilit empiric) în definirea devianţei. Dar,
definiţiile statistice ale devianţei, ca abatere de la tendinţa centrală, sunt vulnerabile deoarece iau
ca etalon al normalităţii comportamentul majorităţii.
În general, criteriul statistic se aplică unui număr mare de devianţi, cu excepţia celor care
prezintă un comportament patologic neprejudiciant. În aceste condiţii, devianţa nu apare ca
sinonimă cu anormalitatea.
9
2. Criteriul normativ. Devianţa apare ca o conduită ce dezamăgeşte o aşteptare, ce
violează o normă socială sau neagă o valoare. Încorporând expectaţiile membrilor grupului faţă
de faţă de modul în care trebuie să se comporte şi să acţioneze indivizii, norma reprezintă şi o
expresie a aprobării celorlalţi. Ea reprezintă o prescripţie a acţiunii sau un reper ideal a
comportamentului. E. Durkheim considera că normele exercită asupra oricărui individ presiuni
sau constrângeri care-l fac să se conformeze obiceiurilor, moravurilor sau regulilor juridice. La
fel ca şi Durkheim, M. Sherif a adoptat acelaşi criteriu în definirea devianţei şi a subliniat faptul
că ea reprezintă o etichetă aplicată comportamentului în funcţie de convenienţele sociale.
Deoarece nici o conduită umană nu respectă întru totul regulile acţiunii, norma nu se identifică
cu conduita. Dealtfel, comportamentul (strict) normative nu este cel mai frecvent şi nici cel mai
obişnuit model de conduită dintr-o societate.
Atunci când aşteptările membrilor grupului nu sunt îndeplinite, când o normă este violată,
grupul social îşi manifestă dezaprobarea. Un act deviant este înainte de toate un act blamat. El
nu ar putea fi astfel în lipsa unei idei clare despre ceea ce este normal sau patologic, drept sau
nedrept, bine sau rău. Normele sociale prezintă următoarele funcţii (S.M. Rădulescu, 1998,
pp17-18):
- asigură relativa predictibilitate a acţiunii umane şi sociale;
- orientează sociabilitatea umană în sens dezirabil;
- conferă un caracter raţional şi normativ acţiunii (ea trebuie să respecte anumite indicaţii
normative pentru a-şi putea atinge scopul);
- asigură legitimitatea, eficienţa şi corectitudinea comportamentului.
Totuşi, majoritatea aşteptărilor, normelor şi valorilor nu formează blocuri omogene,
uşor de recunoscut. Ele traversează, mai ales în ultimele 3-4 decenii un chinuitor proces de
evoluţie. La fel, ele pot varia de un grup la altul, de la o zonă culturală la alta. În aceste condiţii
distincţia dintre devianţă şi nondevianţă riscă să devină şi mai problematică. Aşadar, criteriul
normativ prezintă şi el unele dezavantaje, deoarece nu ţine seama de caracterul variabil, relativ al
normelor sociale. De asemenea, nici o normă socială nu specifică în detaliu graniţele dincolo de
care un comportament poate fi considerat în mod sigur ca deviant. Astfel, la o petrecere beţia
este tolerată şi evaluată ca o conduit relativ acceptabilă, în timp ce la volan ea este aspru
sancţionată.
3. Criteriul magnitudinii şi gravităţii actului deviant. Conform acestuia, sunt
considerate deviante numai actele care se abat în mod semnificativ de la aşteptările celorlalţi şi
al căror grad de periculozitate solicită intervenţia reprezentanţilor instituţiilor de control social
(ai poliţiei, justiţiei sau ai instituţiilor corecţionale). În acest sens, devianţa este o conduită pe
care membrii unei societăţi o consideră atât de periculoasă încât elaborează sancţiuni speciale
10
împotriva ei, mergând până la excludere devianţilor din grupul din care fac parte (de la privarea
de libertate, până la pedeapsa capital aplicată criminalilor în serie).
Nonconformismul vestimentar sau verbal sunt forme “neutre” de devianţă deoarece, ele
nu produc reacţii de ostilitate şi de condamnare, la fel ca o crimă sau un viol. Cele mai grave
infracţiuni în opinia publicului românesc - arătau Dan Banciu şi S.M. Rădulescu (1994) - sunt în
ordinea lor descrescătoare următoarele: violurile, omuciderile, corupţia (sau crima organizată),
furturile, alcoolismul, traficul cu arme, afacerile ilicite, delincvenţa juvenilă, traficul şi consumul
de droguri, homosexulitatea şi prostituţia.
Nici acest criteriu nu este lipsit de limite. În viaţa socială nu există un singur
comportament conform cu norma sau contrar normei, ci o mare varietate a acestuia. Unele
conduite sunt considerate mai puţin acceptabile şi cu toate acestea sunt tolerate. Furtul şi simpla
nepoliteţe nu ofensează în egală măsură sentimentele indivizilor dintr-un grup social şi nu
afectează în aceeaşi măsură solidaritatea morală a membrilor societăţii, scria E. Durkheim
(1993). De aceea, nepoliticosul este blamat, în timp ce hoţul e pedepsit.
Un alt dezavantaj al acestui criteriu provine din ambiguitatea conceptelor de magnitudine
sau periculozitate. Pentru simţul comun, periculozitatea este o anomalie a moralităţii, în timp ce
pentru criminologie ea reprezintă un criteriu clar de stabilire a răspunderii penale. De asemenea,
expertizele psihiatrice, utilizate în criminologie, transferă noţiunea de periculozitate la nivelul
personalităţii infractorilor, sugerând teza aşa-numitei “personalităţi periculoase”.
4. Criteriul reacţiei sociale. Din perspectiva acestui criteriu, conceptul de devianţa este
definită prin luarea în considerare a interacţiunii deviantului cu cei care-i evaluează
comportamentul.
Devianţa nu este o proprietate inerentă unor comportamente, ci o calitate atribuită de
anturaj în funcţie de convenienţele sociale. De aceea, reacţia pe care o provoacă (de mustrare,
sarcasm, condamnare, izolare, ostracizare, privare de libertate, pedeapsa capitală etc.) este
criteriul major al devianţei (M. Cusson, 1997).
În cadrul procesului de definire a devianţei indivizii parcurg următoarele etape: a)
interpretează un comportament ca fiind deviant, b) definesc persoanele care se comportă diferit
ca deviante şi c) le aplică un tratament aparte. Criteriul în acest caz est acela al reacţiei publicului
faţă de actul de devianţă. Dacă membrii unui grup nu reacţionează, devianţa poate rămâne
“invizibilă” sau nu există ca atare. Fenomenologii susţin că nici o teorie ştiinţifică nu a
prezentat cu certitudine cauzele reale ale comportamentelor deviante şi, de aceea, nu definiţiile
ştiinţifice ci cele ale simţului comun trebuie luate în considerare.
Dintre limitele utilizării acestui criteriu mai importante sunt: 1. fiecare grup particular are

11
propriile sale definiţii asupra normalităţii sau devianţei, iar această relativitate este o sursă de
ambiguitate; 2. criteriile obiective în definirea devianţei sunt înlocuite cu unul subiectiv şi 3. sunt
omise cauzele iniţiale ale genezei devianţei, accentul fiind pus doar p consecinţele acesteia
(definiţia, sancţiunea, reacţia publicului).
5. Criteriul medical. Potrivit acestui criteriu, devianţii sunt indivizii incapabili să
respecte normele sociale, datorită deficienţelor lor fizice sau psihice. Este vorba despre bolnavii
psihic, în special psihoticii şi psihopaţii, care nu au capacitatea de a distinge între bine rău, între
moral şi imoral. Dacă încălcarea legilor - ca ansamblu de reguli normative edictate de către
autoritatea cu caracter statal politic - constituie o formă particulară de devianţă, boala psihică
reprezintă un alt fel de devianţă, în condiţiile în care, bolnavul se abate prin conduita sa de la
cerinţele normalităţii incluse în noţiunea de sănătate psihică, valorizată într-o anumită societate
(S.M. Rădulescu şi M. Piticariu, 1989). Desigur, personalitatea patologică poate săvârşi acte
deviante şi în raport cu alte norme sociale: morale, de politeţe, juridice etc.
Cercetările asupra personalităţii patologice, care au pus accentul pe rolul individului în
producerea actelor deviante, au sugerat că, cel mai adesea, violarea normelor sociale este
înfăptuită de către indivizii deficienţi, caracterizaţi prin tulburări de comportament sau de
personalitate, incapabili să se adapteze contextului socio-cultural. Reprezentanţii psihopatologiei
şi psihiatriei actuale recunosc faptul că elementele biogene şi psihogene sunt modelate şi
controlate social, devianţa fiind în mod fundamental, un fenomen psihosociologic şi nu doar
psihologic sau sociologic. Cu alte cuvinte, cele mai multe manifestări de natură psihopatologică
nu sunt doar rezultatul unei anumite “boli”, ci şi al violării sau contrazicerii, mai mult sau mai
puţin puternice, a normelor sociale; ele pot fi produse de diverşi factori (separaţi sau combinaţi
în cele mai variate formule): de la influenţele genetic formative, la socializarea deficitară, de la
unele experienţe traumatizatoare care au modificat dezvoltarea personalităţii, la incapacitatea
de a face faţă situaţiilor de stres şi tensiunii emoţionale.
Conform acestui criteriu, boala însemnă “alegere forţată” sau “constrângere”, ceea ce
poate “motiva” sau scuza actele deviantului. Ideea îşi are originea în lucrările lui T. Parsons care
aprecia că, boala este singura formă de “devianţă legitimă”, deoarece individul este incapabil să
joace rolurile sale sociale normale.
Limitele acestui criteriu rezultă din faptul că: 1. devianţa este confundată cu patologicul
sau anormalitatea, persoana patologică fiind prezentată, prea des ca ne-fiind liberă să-şi aleagă
preferinţa sau conduita; 2 nu ţine seama, suficient de mult, de faptul că societatea este aceea care
stabileşte liniile de demarcaţie ale devianţei, psihiatrii având sarcina stabilirii doar a cauzalităţii
clinice.

12
Multitudinea acestor criterii de definire a devianţei sugerează bogăţia semantică a
conceptului, care corespunde unei mari varietăţi a conduitelor. Utilizarea unui criteriu sau altul
depinde adeseori de opţiunea autorului pentru o anumită teorie sau modalitate interpretativă. Noi
vom defini devianţa, în general, prin multitudinea comportamentelor ale căror caracteristici
apar mai mult sau puţin ofensatoare, reprobabile, condamnabile şi care generează sau ar
genera dacă ar fi descoperite dezaprobare, pedeapsă, condamnare sau ostilitate faţă de autorii
acestora.

3. Funcţiile devianţei
Nu sunt multe situaţiile în care putem sau suntem dispuşi să ne dezvăluim în mod profund
celorlalţi. Adesea, suntem constrânşi să adoptăm o anumită conduită în funcţie de rolul jucat: de
tată/mamă, soţ/soţie, cadru didactic, coleg, prieten etc. Rolul social, ca aspect dinamic al
statutului, exprimă atât comportamentul efectiv jucat, cât şi prescripţia normativă cu privire la
acesta. Prin urmare, putem spune că rolul este un ansamblu de aşteptări consensuale funcţionând
ca o normă, care delimitează un set de comportamente şi atitudini adecvate (permise sau
dezirabile), de cele inadecvate, deviante (interzise sau indezirabile) în diversele contexte sociale.
Prescripţiile normative de rol, afirma T. Parsons (1951), pot rezulta din procesul
socializării sau din cel al interacţiunii sociale. În raport cu procesul socializării, devianţa
vizează rolurile inadecvate (de ex., cel de hoţ, vagabond, pervers sexual etc.) care constituie o
ameninţare pentru existenţa societăţii, deoarece asumarea lor frecventă conduce la desocializarea
indivizilor respectivi.
Apariţia unui grup de devianţi indică existenţa unui conflict între majoritate şi grupul
minoritar, marginal.
Reacţiile devianţilor pot fi: 1. contestarea din interior a statutului marginal şi a motivelor
marginalizării sau 2. indiferenţa. În ambele situaţii, devianţa ar avea – după Parsons (A. Ogien,
2002) - o funcţie pozitivă: în primul caz induce schimbarea socială (însă nu orice schimbare
socială este şi una dezirabilă), iar în al doilea, asigură întărirea coeziunii grupului prin fixarea
pedepselor pentru cei care nu se supun normelor grupale.
În cadrul interacţiunilor sociale, normalitatea apare atunci când individul stabileşte între
observarea unui fenomen şi interpretarea lui o corelaţie în conformitate cu modul de judecată al
majorităţii indivizilor. Devianţa apare tocmai ca abatere de la aşteptările standard şi de la modul
obişnuit de a percepe lumea. Discrepanţele dintre reacţie şi aşteptările cu privire la aceasta
perturbă procesul comunicării, favorizând evoluţia spre disoluţia relaţiilor sociale. În acest sens,
devianţa devine generatoare de stări şi fenomene patologice.

13
Spre deosebire de Parsons şi apreciind caracterul normal, necesar şi funcţional al
devianţei, E. Durkheim identifica patru funcţii importante ale actelor deviante, toate pozitive
prin finalitatea lor:
1. marchează graniţele comportamentului permisiv, clarificând ceea ce societatea consideră că
este o acţiune corectă şi potrivită. Delimitarea acţiunilor corecte, dezirabil, necesită o clarificare
a ceea ce apare ca incorect şi indezirabil;
2. etichetarea actelor deviante întăreşte forţa morală a comportamentului considerat acceptabil
de societate. Autoritatea conştiinţei morale nu ar putea funcţiona fără existent devianţei, după
cum binele nu poate exista în afara răului;
3. măreşte solidaritatea socială şi unitatea oamenilor în jurul aceleiaşi atitudini faţa de
comportamentul deviant;
4. generează schimbarea socială, în cadrul devianţei fiind propuse alternative la normele şi
valorile existente.
Devianţa îndeplineşte şi o funcţie cathartică, deoarece devianţa asigură eliberarea de
tensiune, chiar dacă numai temporar. În acest sens, prostituţia ar permite satisfacerea nevoilor
sexuale ale celor care nu reuşesc să întreţină relaţii sexuale normale din diverse motive, tot aşa
cum homosexualitatea ar permite satisfacerea nevoilor sexuale ale persoanelor care nu pot
întreţine relaţii de tip heterosexual. De asemenea, devianţa permite manifestarea nemulţumirilor
faţă de unele norme inechitabile ale autorităţii. Astfel de nemulţumiri pot da naştere unor acţiuni
deviante, cum ar fi protestele, demonstraţiile sau revoltele, apreciate de putere ca fiind
destabilizatoare pentru sistemul social. În toate aceste situaţii, eliberarea cathartică este indiciul
în fapt al unei disfuncţii.
Sinteza funcţiilor pozitive şi a disfuncţiilor devianţei, care ne serveşte drept concluzie la
acest subcapitol, este cea realizată de Albert Cohen (1966). Autorul enumeră patru funcţii
pozitive ale comportamentului deviant (extrem de apropiate de cele enunţate de Durkheim):
- definirea şi clarificarea riguroasă a normelor, în scopul înlăturării ambiguităţii acestora;
- creşterea solidarităţii emoţionale a grupului;
- producerea unor schimbări necesare în sistemul social;
- considerarea conformităţii ca fiind mai dezirabilă decât devianţa.
Funcţiile negative sau disfuncţiile enumerate de Cohen sunt:
- eliminarea motivaţiilor de conformare a membrilor societăţii;
- subminarea încrederii necesare în autoritatea normelor societăţii;
- reducerea interdependenţei necesare pentru funcţionarea normală a sistemului social şi
dezvoltarea unor conflicte între rolurile sociale.

14
Deşi încălcările normelor conduc, la prima vedere, inevitabil, la destabilizarea şi
perturbarea sistemului social, ele pot avea şi un efect contrar. De altfel, considerăm că funcţiile
pozitive ale devianţei sunt cel puţin la fel de importante ca şi disfuncţiile pe care le poate crea.

4. Clasificarea tipurilor de devianţă


Având la bază perspective teoretice mai mult sau mai puţin diferite asupra
comportamentului deviant, criteriile mai frecvent utilizate în clasificarea tipurilor devianţei sunt
următoarele:
1. În funcţie de natura efectelor sociale ale devianţei, J. Fichter realiza distincţia dintre
devianţa pozitivă şi cea negativă. Devianţa pozitivă implică faptul că individul se abate de la
stereotipurile conformităţii şi adoptă/creează norme şi valori noi, superioare, aşa cum se întâmplă
în cazul invenţiei şi, uneori în cel al inovaţiei (în accepţiunea dată de Merton). Devianţa negative
presupune încălcarea normelor medii ale unui grup social, aşa cum se întâmplă în cazul
comportamentelor disfuncţionale, aberante şi delincvente. Există însă şi o devianţă neutră, care
acoperă conduitele tolerate de grup ce nu afectează unitatea şi coeziunea sistemului (bizareriile
comportamentului excentric, gesturile insolite sau nonconformismul vestimentar).
2. În funcţie de magnitudinea şi gravitatea actelor deviante, J.A. Perez (1996) a făcut
distincţia între devianţa gravă (omuciderea sau perversiunile sexuale) şi devianţa lejeră, mai
puţin gravă (devianţa în traficul auto sau în consumul de alcool). Orice persoană încalcă din când
în când regulile în limitele toleranţei colective (devianţă lejeră). Persoana nu se consideră
deviantă şi continuă să fie acceptată social, ceilalţi ignorând această formă de devianţă. Un şofer
care circulă în afara localităţii cu 100 km/oră nu se consideră deviant, în ciuda limitării legale a
vitezei dintre localităţi la 90 km/oră.
Autorul a demonstrat viabilitatea distincţiei, arătând că devianţa lejeră este acceptată de
subiecţi ca făcând parte din stereotipul in-group-ului, în timp ce, devianţa gravă (cum ar fi
înclinaţia spre perversiunile sexuale) este o trăsătură pe care subiecţii nu o tolerează în imaginea
propriului grup, ea fiind utilizată în discriminarea out-group-urilor.
3. În funcţie de etichetarea sau nu actelor deviante, Edwin Lemert (1951) deosebea
devianţa primară (faptul de a încălca o normă), de cea secundară (recunoaşterea oficială a cestei
încălcări de către o instanţă desemnată în acest scop). Autorul consideră avem de-a face cu
deviant primară atunci când transgresarea normelor are un caracter temporar şi nerepetitiv. Ea
are implicaţii minime asupra statului social şi a edificiului psihic al unei persoane care a comis
un act ilicit sau condamnabil. Ca efect al reacţiei sociale, devianţa secundară devine un fapt
central în existent trangresorului normelor sociale. A te plimba gol prin propria casă este o
devianţă primară, care poate fi (eventual) sancţionată doar de membrii propriei familii sau de cei

15
cu care persoana împarte acelaşi locuinţă. Pe un bulevard aglomerat, aceeaşi conduită atrage
intervenţia forţelor de ordine, deviantul riscând să sfârşească într-un spital de psihiatrie.
Identificată şi etichetată devianţa devine secundară.
Lemert considera că atunci când o devianţă primară devine secundară pentru prima dată,
ea nu decide automat destinul deviantului, acesta având posibilitatea de a alege între alternative
perseverării şi cea a renunţării la infracţiune. Individul se angajează în mod repetat în deviant
secundară va trebuie să poate stigmatul de deviant, care-i va modifica treptat identitatea socială
şi concepţia de sine.
4. În funcţie de “transparenţa” conduitei deviante, deosebim devianţa deschisă, care
poate fi mai uşor observată şi evidenţiată de reprezentanţii instituţiilor de control social, de
deviant ascunsă sau secretă, care constă mai ales în “patologiile sexuale” sau în actele de
corupţie ale oficialilor politici şi ale funcţionarilor statului, care rămân ascunse ochiului public.
Analizând consumul de marijuana la cântăreţii de cabaret, H. Becker (1963) sublinia că această
formă de devianţă se consumă departe de cei care ar putea-o eticheta negativ, drogatul tinzând
să-şi ascundă comportamentul persoanelor apropiate lipsite de patima drogului (părinţi, fraţi,
prieteni care nu se droghează etc.) De altfel, majoritatea actelor deviante rămân necunoscute
publicului larg.
5. În funcţie de domeniul de manifestare al devianţei, distingem devianţa penală
(infracţiunile), sexuală (delictele sexuale, preferinţele şi identităţile sexuale deviante), politică
(terorismul), religioasă (fanatismul), familială (maltratarea, abuzul) sau autodistructivă
(sinuciderea, consumul de droguri etc.).
6. În funcţie de numărul celor implicaţi în realizarea actului deviant deosebim deviant
individuală, de cea de grup. Cea din urmă presupune socializarea în cadrul unor subculturi
deviante (cum ar fi reţelele traficului cu carne vie sau cu droguri). Lawrence Sherman a introdus
chiar noţiunea de devianţă organizaţională pentru a desemna actele de corupţie comise de
agenţiile de control social, desemnate chiar cu prevenirea şi combaterea corupţiei.
7. În funcţie de sănătatea psihică a deviantului a fost deosebită devianţa “normală”, de
cea “patologică”. Aşa-zisa devianţă “normală” este considerată de o mare parte a membrilor
unei societăţica o practică firească, deoarece este manifestată sau practicată de segmente relativ
mari de populaţie omului sănătos psihic, nu intră în prea mare conflict cu morala publică.
Devianţa “patologică” este prezentă în cazul bolnavilor psihic care nu au fost socializaţi într-o
subcultură deviantă şi care prezintă o conduită anormală. Violurile comise asupra persoanelor
necunoscute şi actele de incest sunt unele dintre cele mai frecvente forme de devianţă patologică.
8. În funcţie de criteriile medico-legale şi criminologice, V.T. Dragomirescu (1976)
deosebeşte:
16
- comportamentul deviant (constând în abaterile ne-sancţionate de la normele sociale, inclusiv
penale);
- comportamentul aberant (incluzând aspecte medico-legale şi psihopatologice, într-o anumită
măsură scuzabile datorită absenţei discernământului la bolnavii psihic sau a caracterului voluntar
al acţiunii la persoanele cu handicapuri fizice);
- comportamentul antisocial sau infracţional (care vizează aspectele judiciare ale
comportamentului, sancţionat penal). Acesta poate cuprinde, la rândul său, patru sub-tipuri
(primele două fiind preponderente în cadrul delincvenţei juvenile): comportamentul antisocial
accidental sau ocazional; comportamentul predelictual; comportamentul delictual propriu-zis;
comportamentul infracţional patologic.
Puţine dintre criteriile menţionate sunt utilizate concomitent, probabil pentru a fi evitate
confuziile ce pot să apară în condiţiile folosirii unor criterii prea apropiate sau chiar parţial
suprapuse. Apreciem că, etichetarea şi sancţionarea actelor deviante depinde natura normelor
încălcate, de gradul de toleranţă al societăţii respective, ca şi de pericolul actual sau potenţial pe
care îl reprezintă conduit deviantă.

Sarcini:
1. Plasaţi pe axă următoarele comportamente deviante: sinuciderea, furtul minor (datorat
privaţiunilor materiale), omuciderea sadică, frauda produsă de un funcţionar bancar.
Argumentaţi răspunsul dumneavoastră.
2. Construiţi trei exemple care să ilustreze relativitatea comportamentului deviant.
3. Sintetizaţi într-un tabel, ale cărui capete sunt: 1. tezele de bază, 2. avantajele (meritele) şi
3. limitele, cele cinci criterii de definire a devianţei. Precizaţi în care dintre aceste criterii
se încadrează definiţia propusă în finalul acestui subcapitol şi argumentaţi răspunsul d-
voastră.
4. Descrieţi două situaţii distincte - întâlnite în experienţa dumneavoastră - în care
comportamentul deviant al unui individ să aibă efecte pozitive, în primul caz, şi negative,
în al doilea.

Bibliografie
1. Banciu, D., Control şi sancţiuni sociale (Concepte, teorii şi orientări juris-sociologice),
Bucureşti, Editura Victor. 1999.
2. Cusson, M., Devianţa, în R. Boudon (coord.) Tratat de sociologie, Bucureşti: Humanitas,
1997.

17
3. Dragomirescu, V.T., Psihosociologia comportamentului deviant, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976.
4. Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., Psihologie judiciară, Bucureşti: Casa de Editură şi
Presă “Şansa” S.R.L. 1992.
5. Ogien, A., Sociologia devianţei, Iaşi: Polirom, 2002.
6. Petcu, M., Delincvenţa –Repere psiho-sociale, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1992.
7. Rădulescu, S.M,. Piticariu, M., Devianţă comportamentală şi boală psihică, Bucureşti:
Editura Academiei R.S.R. 1989.
8. Rădulescu, S.M., Banciu, D., Introducere în sociologia delincvenţei juvenile
(Adolescenţa
9. între normalitate şi devianţă), Bucureşti: Editura Medicală, 1990.
10. Rădulescu, S.M., Anomie, devianţă şi patologie socială, Bucureşti: Editura Hyperion,
1991.
11. Rădulescu, S.M., Sociologia devianţei, Bucureşti: Editura Victor, 1998.
12. Vîrlan M. Problema comportamentului deviant la preadolescenţii contemporani. Teza de
dr. şt. Psihologice, Chişinău 2003.

18
Tema: Teorii privind geneza delincvenţei
Obiective:
 Să identifice teorii care explică etiologia devianței;
 Să explice deviant prin teorii socilogice;
 Să explice deviant prin teorii psihologice;
 Să explice deviant prin teorii biologice.

 
Identificarea factorilor sociali, culturali, economici şi individuali care structurează
configuraţia delincvenţei sub raportul enunţurilor explicative vizează cauzele şi condiţiile de
apariţie ale comportamentului delincvent. Abordarea este eficientă nu atât diferenţiat cât mai ales
din unghiul dependenţelor reciproce între dimensiunile enunţate.
Analizată dintr-o asemenea perspectivă etiologia delincvenţei angajează numeroase teze,
teorii, opinii, toate gravitând în jurul întrebărilor fundamentale: «Ce anume îi determină pe
indivizi să comită acte delincvente?», «Cum pot fi prevenite asemenea acte?», «Care sunt
criteriile de evaluare ale unei conduite drept delincventă/criminală?».
Un prim răspuns la aceste întrebări susţine că la baza comportamentului deviant stă
structura biologică şi personalitatea individului. Această orientare implică următoarele:
-         punctul de vedere biologic - constituţional consideră factorii biologici şi genetici
ca având o contribuţie hotărâtoare în geneza criminalităţii;
-         orientarea neuro - psihică (complementară cu cea psihiatrică) consideră actele
criminale, ca săvârşite preponderent de personalităţi patologice, ale căror tulburări sunt
transmise ereditar;
-         orientarea psihoindividuală consideră caracteristicile de personalitate, răsfrânte la
nivel comportamental, ca fiind generatoare de frustrări şi agresivitate;
-         orintarea psiho - socială (complementară cu o perspectivă culturalistă) apreciază că
individul nu se naşte criminal, ci este socializat negativ (deficit de socializare) structurându-se
dizarmonic în funcţie de modelele culturale.
Pornind de la aceste orientări au fost exprimate numeroase teorii, puncte de vedere
valorizând elemente de ordin biologic, constituţional, antropologic şi psihologic ale personalităţi
infractorului. Aceste concepţii s-au structurat treptat în adevărate şcoli şi orientări.
Un al doilea răspuns la întrebările menţionate consideră delincvenţa ca fenomen de
inadaptare, de neintegrare socială, generând o anumită stare conflictuală produsă de
neconcordanţa dintre idealurile individului, sistemul său valoric şi ofertele sociale. Ca un efect al
acestui dezechilibru scade şi controlul social, precum şi capacitatea de conciliere a conflictelor.
Se pot distinge următoarele orientări:
19
-         orientarea statistico - normativă vizează variaţiile ce se înregistrează în rata
delincvenţei.
-         orientare macrosocială urmăreşte identificarea unor legităţi sociale ca determinante
a actelor de delincvenţă.
Un al treilea răspuns în jurul căruia s-au focalizat o parte din teorii se concretizează în
teoria cauzalităţii multiple (teoria factorială), considerându-se că fenomenul de delincvenţă are
determinare multicauzală atât de factură internă (de natură biologică şi psihologică) cât şi de
factură externă (de natură economică, socială şi culturală), aflate într-o relaţie de reciprocitate.
De pe aceste poziţii, adepţii cauzalităţii multiple acordă ponderi egale fiecărui factor în
parte, accentul fiind pus pe identificarea corelaţiilor statistice între factorii a căror evaluare
probează că au cel mai important rol în cauzalitatea delincvenţei.
Un fapt demn de reţinut în legătură cu toate aceste teorii este evoluţia lor de la abordarea
unidimensională şi restrictivă, în descifra-rea etiologică a delincvenţei, spre abordarea
complementară şi interrelaţionată. Astfel, sub raport psihologic, explicarea motivaţiilor actelor
criminale se întregeşte şi intersectează cu abordarea individului în ambientul social, cu
explicarea complexă psihosocială a modului în care are loc procesul de evaluare al delincvenţei.
Luând în considerare importanţa descifrării etiologiei delincvenţei în descrierea,
explicarea şi prevenirea delincvenţei am considerat ca necesară o prezentare nuanţată şi cât mai
completă capabilă de a degaja şi ierarhiza caracteristicile de personalitate şi elementele
psihosociale cu caracter aplicativ.
            Astfel abordarea psihologică a etiologiei fenomenului de delicvenţă a făcut pentru noi
obiectul de studiu a mai multor cercetări. Pe acestea le completăm la modul interrelaţionat cu
abordarea individului delincvent în ambientul său socio-cultural.
Persistenţa la nivelul structurilor sociale a conflictelor şi tensiunilor sociale comunitare,
scăderea sentimentului de solidaritate socială, creşterea agresivităţii ca reflecţie a frustrării
individuale, multiplicarea fenomenului de marginalizare şi atrofierea eu-lui colectiv sunt o serie
de factori favorizanţi sau generatori de delincvenţă.
Pe de altă parte, implicarea unei cauzalităţi multiple şi condiţii cu numeroase
neregularităţi, a impus creşterea eforturilor de identificare concretă a substratului social,
economic, moral şi cultural în descifrarea delincvenţei.
Astfel, în demersul de studiere a formelor principale de manifestare a delincvenţei şi a
descifrării cauzelor ce o fundamentează s-au impus  mai multe direcţii corelate:
-         analiza originii îndepărtate a actului delincvent şi anume analiza structurii sociale,
economice, culturale a societăţii în ansamblu;
- analiza originii imediate a actului delincvent;
20
- dinamica socială a delictului;
- originile imediate ale «reacţiei sociale» faţă de actul delincvent;
- originile îndepărtate (sistemul de încriminare şi sancţionare).
Într-o astfel de viziune de interferenţă a dimensiunilor menţionate delincvenţa apare ca
rezultantă a convergenţei următoarelor situaţii:
- situaţia social economică şi culturală în care s-a realizat procesul de socializare;
- situaţia personalităţii delincventului;
- condiţii favorizante (după S. Rădulescu şi D. Banciu) . [

 
1. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu etiologii macrosociale
Factorul determinant al delincvenţei pentru acest grup de teorii rezidă în diminuarea
funcţiei de control social exersate de comunitate şi în tulburarea ordinii sociale cauzate de
diversitatea normelor de conduită, de mobilitatea populaţiei, de multiplicarea mediilor sociale
marginale cu deschidere spre delincvenţă etc.
Conflictul de norme din anumite perioade de schimbări sociale bruşte antrenează stări de
anomie, contradicţii sociale.
În demersul cercetării fenomenului delincvent se face astfel trecerea de la formele
speculative la identificarea «substratului» social. S-a impus astfel atenţiei ceea ce W. Mills
denumea «deteriorarea valorilor tradiţionale» în vederea asanării problemelor de «patologie
socială» care generează delincvenţa şi crima.
De aici interesul larg, «atitudinea pozitivă» evidenţiată de G. Basiliade de prevenire şi
combatere a delincvenţei prin înlăturarea tendinţei de «dezorganizare socială».
Teoria dezorganizării sociale
La baza acestui fenomen stă proliferarea delincvenţei ca o consecinţă nemijlocită a
expansiunii urbane şi creşterii demografice, a generalizării unor noi modele de comportament
apărute în ariile suburbane şi accentuării marginalizării unora dintre locuitori.
Punctul de pornire al acestei teorii se găseşte în studierea tradiţiei «dezorganizării
sociale» de către sociologi aparţinând renumitei Şcoli de la Chicago, având ca reprezentant de
seamă pe C.R. Shaw şi H.D. McKay.
Promotorii acestei teorii au încercat să evidenţieze efectul organizării metropolelor
asupra fenomenului delincvenţei. Metropola nu este un sistem unitar, ci este alcătuit din arii
suburbane care au propriile lor subculturi şi modele normative, în sectorul central fiind
concentrate masiv funcţiile şi afacerile.
Diferenţierea internă generează o accentuare a distanţelor sociale dintre diferite grupuri
având drept consecinţă tulburarea ordini sociale tradiţionale prin varietatea normelor,

21
eterogenitatea populaţiei şi discriminările exercitate, slăbirea controlului social. Locuitorii
metropolei tind să devină «desocializaţi» îndepărtându-se de aprobarea celorlalţi.
F.M. Thrasher, în lucrarea sa «Banda», evidenţiază zone care sunt populate de emigranţi,
persoane cu comportament imoral şi ilegitim (alcoolism, consum de droguri, prostituţie,
homosexualitate), de persoane «desocializate». Izolarea ecologică este complementară cu
izolarea culturală, conducând la apariţia unor subculturi delincvente care prezintă, aşa cum
subliniază F.M. Thrasher, modalităţi de «supravieţuire» şi de «adaptare» a indivizilor
marginalizaţi în raport cu o societate ostilă.
Indivizii grupaţi la nivelul diferitelor subculturi au o altă scară de valori, recurg frecvent
la căi ilicite în atingerea scopurilor, devenind surse potenţiale de devianţă.
«Subculturile» apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile grupului dominant,
din dorinţa de îndepărtare a barierelor şi de anihilare a anxietăţilor şi frustrărilor.
Modelul teoretic al «dezorganizării sociale» prezintă ca fiind generalizată această
influenţă a procesului de urbanizare asupra delincvenţei, neţinând seama de intervenţia altor
variabile sociale cum este de exemplu contextul socio - cultural în care trăieşte individul şi în
care numai o parte din ei (nu toţi) reacţionează prin modalităţi comportamentale dezorganizate.
Aceste «tendinţe ecologice» pot genera concentrarea delictelor într-o anumită zonă, dar
variabila ecologică nu poate fi luată singular în considerare în determinarea fenomenului de
delincvenţă, ruptă de contextul determinativ economic, social, familial, cultural.
Meritul acestor cercetări teoretice nu trebuie însă neglijat, ele evidenţiind legăturile
existente între creşterea la un moment dat a delictelor şi diminuarea controlului social.
Teoria anomiei sociale
În forma clasică aceată teorie îl are ca fondator pe E. Durkheim care porneşte de la
conceperea devianţei ca având caracter universal, fiind implicată în fiecare societate. Conform
acestui deziderat în orice societate există inevitabil indivizi care se abat de la tipul colectiv
comiţând crime. De pe aceste poziţii Durkheim prezintă delincvenţa ca legată de condiţiile
fundamentale ale vieţii sociale, jucând un rol necesar şi util .[

Durkheim defineşte ca anomie starea obiectivă a mediului social caracterizată printr-o


dereglare a normelor sociale, ca efect al unei schimbări bruşte. Ea apare ca urmare a «ruperii»
solidarităţii sociale la nivelul instituţiilor sociale mediatoare (familia, şcoala, comunitatea etc.), a
neputinţei de a asigura integrarea normală a indivizilor în colectivitate, deoarece nu mai au
norme clare. Nu este vorba de o absenţă totală a normelor, ci de suspendarea temporară a
funcţionalităţii normelor de bază cu consecinţe la nivelul multiplicării comportamentelor
deviante.

22
Anomia afectează un grup social, prin ruperea echilibrului ordinii sociale, prin
sentimentul de dezorientare rezultat din confruntarea cu noua situaţie.
Schimbarea are loc ca urmare a unei modificări bruşte care pot fi dezastre economice sau
creşteri rapide ale bunăstării.
În situaţia de dereglare socială indivizii sunt aruncaţi într-o situaţie inferioară celei
anterioare şi, în consecinţă, unii dintre ei nu se mai supun regulilor impuse de societate din
exterior, iar la rândul ei, ca urmare a acestor bruşte modificări, nici societatea nu mai este
capabilă să-şi impună normele.
Prin suspendarea funcţionalităţii normelor de bază ale societăţii, starea de anomie poate
genera delicte, crime, sinucideri.
Teoria anomiei este preluată în accepţiunea modernă de R. MacIver interpretând-o ca
răsfrângere a modificărilor sociale la nivelul psihicului uman. Astfel, autorul consideră că
individul uman percepe decalajul dintre aspiraţii şi norme sociale cu un sentiment de indispoziţie
şi anxietate, pierzându-şi simţul coeziunii şi al solidarităţii sociale, iar acţiunile sale sunt
impulsionate de propriile trăiri, fără a mai cunoaşte autoritatea normelor sociale dominante.
Tot ca o slăbire a influenţei normelor sociale asupra reglării conduitei membrilor
grupului este şi interpretarea autorilor W.I. Thomas şi Fl. Znaniecki. Autorii consideră că
dezorganizarea socială se răsfrânge la nivelul «dezorganizării personalităţii» prin apariţia unei
incapacităţi a individului de a-şi construi un mod de viaţă concordant cu idealurile şi interesele
personale (fapt ce creează demoralizare), prin absenţa unor reguli stabile şi interiorizate.
O cercetare amplă, în mai multe variante, efectuează R.K. Merton asupra anomiei care
rezultă din contradicţia dintre structura socială şi cea culturală, dintre oferta socială de scopuri şi
carenţa mijloacelor puse de societate la dispoziţie, ca şi modalităţi de atingere a scopurilor.
Definind structura culturală ca set de norme şi valori ce guvernează comportamentul
membrilor unei societăţi, Merton consideră anomia ca o «spargere» a structurii culturale.
Neputând atinge scopurile la care aspiră, individul apelează la căi ilicite. Tendinţa spre
conformism sau delincvenţă este dependentă de statusul fiecărui individ, iar rata delincvenţei
apare ca o ilustrare a neconcordanţei între scopurile oferite de societate şi mijloacele de care
dispune individul.
Individul dispune de cinci modalităţi adaptative în societate:
-         conformismul, care constă în acceptarea atât a scopurilor cât şi a mijloacelor oferite
de societate, chiar dacă idealul, proiecţia aspiraţională nu este atinsă niciodată;
-         inovaţia care rezultă din interiorizarea la nivelul individului a scopurilor culturale
propuse social, în timp ce procedeele legitime existente pentru atingerea lor sunt respinse;

23
-         ritualismul constă dintr-o restrângere a aspiraţiilor individului pe fundalul păstrării
conformităţii cu normele legitime;
-         evaziunea fiind un mod mai rar de adaptare caracterizat prin abandonarea simultană
a scopurilor şi normelor precum şi refugierea în zone marginale ale societăţii;
-         rebeliunea constă în respingerea atât a scopurilor cât şi a mijloacelor din dorinţa
individului de a înlocui normele sociale cu altele.
Într-o versiune mai târzie a lui Merton, asupra anomiei, mediul social al individului
cuprinde pe de o parte ansamblul organizat al relaţiilor sociale în care sunt implicaţi membrii
unei societăţi, ca structură socială, iar pe de altă parte ansamblul organizat de valori normative ce
orientează comportamentul membrilor colectivităţi, ca structură culturală. Când între normele
sociale, scopurile culturale şi capacitatea de conformare normativă a membrilor unei societăţi
apar disjuncţii, structura culturală este dislocată. Valorile culturale produc comportamente
contradictorii cu prescripţiile valorice. Astfel, poziţia ocupată de individ în structura socială
generează tendinţe de conformitate sau devianţă. Nu valorile diferite produc delincvenţa, ci
diferenţele obiective existente între condiţiile sociale ale diferitelor clase şi grupurile sociale
dominante ce generează asemenea disfuncţii. Ca o consecinţă obiectivă, grupurile sociale cu
situaţie defavorizată, având blocat accesul spre poziţiile de prestigiu, recurg la acte ilegitime.
Deplasarea în cadrul viziunii anomice a reacţiei de pe implicarea individuală pe cea
colectivă o regăsim la R.A. Cloward şi L.E. Ohlin. Autorii consideră că reacţia la inegalitatea
socială este de factură colectivă, iar mecanismul care explicitează această reacţie este ansamblul
mijloacelor (legitime, ilegitime) de realizare a scopurilor valorizate social denumită structura de
oportunitate.
Pornind de la mijloacele legitime şi ilegitime delincvenţa este considerată un act colectiv,
o «subcultură» delincventă care prezintă o dublă integrare şi anume una în paralel cu integrarea
socială «formală», şi o alta cu un «subsitem de roluri» integrate sistemului social.
Banda de delincvenţi constituie un tip de subcultură anume. Rolurile dominante care
trebuiesc îndeplinite sunt cele ce ţin de activitatea delincventă ca «exigenţe» esenţiale, justificate
şi legitimate de bandă.
Având ca punct de pornire aceste premise autori ca Cloward şi Ohlin ajung la concluzii
paradoxale că actul delincvent este condiţia esenţială a fiinţării unei bande, nefiind o încălcare a
normelor sociale dacă nu este descoperită şi sancţionată şi numai prin judecată şi pedeapsă se
constituie în infracţiune.
Aceeaşi autori subdivid «evaziunea» lui Merton în:
- eşecul continuu de-a ajunge la scopuri culturale prin mijloace legitime;
- inabilitatea de a promova alternative ilegitime.
24
Pornind de la această viziune se pot identifica categorii generale ale evaziunii:
- indivizi care internalizează prohibiţiile sociale;
- indivizi care urmează scopuri «de succes» prin mijloace prohibite.
Teoria oportunităţii diferenţiale
Deviată din teoria anomiei sociale teoria oportunităţilor diferenţiale a fost dezvoltată şi de
alţi autori care au arătat că scopurile culturale specifice modului de viaţă american şi mijloacele
de realizare se regăsesc la nivel de similaritate şi la alte naţiuni, ceea ce face din delincvenţă un
fenomen cu trăsături universale.
 
2. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze psihosociale (culturale)
Teoriile psihosociale evidenţiază legătura dintre cultură şi criminalitate prin
fundamentarea corelaţiei pe procesul «învăţării sociale» (E. Sutherland). Conform «Conflictului
cultural», elaborat de T. Sellin, delincvenţa se datorează conflictului suscitat între normele de
comportament şi conduita diferitelor grupe sociale . [

Preluând ideea socializării şi «învăţării negative», A. Cohen consideră delincvenţa ca


atribut al anumitor «subculturi» ce reunesc indivizi ce consideră că le sunt blocate căile de acces
spre bunuri şi valori sociale. În consecinţă, la nivelul acestor grupuri se adoptă propriul lor
sistem normativ şi cultural, opus celui societal, impunând prin această opozabilitate accederea la
activităţi ilicite şi ilegale în vederea atingerii scopurilor lor.
Conform acestor teorii frecvenţa criminalităţii variază î funcţie de un set larg de
indicatori cum sunt: sexul, vârsta, clasa socială, categoria socio - profesională etc. Relaţi directă
dintre modul de viaţă al populaţiei, al culturii ce o defineşte şi fenomenul delincvenţei este
ilustrat prin apariţia şi răspândirea unei adevărate «culturi a crimei şi delincvenţei». Ca o
ilustrare a crimei ridicată la «rang» de fenomen cultural «perfect acceptat» este exemplul Mafiei
în Sicilia şi Italia de Sud cu reguli extrem de stricte. Pe linia aceleiaşi ilustrări, autori ca M.E.
Wolfgang şi F. Ferracuti definesc «subculturile violente» prin reguli normative şi tradiţii
particulare ce indică individului modul de comportare în situaţii de încălcare a legii. Autorii atrag
atenţia şi asupra relaţiei directe dintre rata de omucidere şi gradul de valorizare a temelor
violente.
Susţinând caracterul tot mai profesionist şi organizat al delincvenţei E. Sutherland
consideră criminalitatea ca fiind apanajul unei categorii (denumite «gulerele albe») ce profită de
ascendentul ei economic şi politic, desfăşurând activităţii ilegale, de cele mai multe ori
nedescoperite de factorii specializaţi în control social.
Teoria este preluată şi dezvoltată de Donald Cressey care susţine că în multe societăţi
funcţionează organizaţii formale şi informale întemeiate pe complicitate şi activităţi ilegale, ce
profesează şantajul şi intimidarea, presiunea politică şi frauda, corupţia socială. «Organizaţiile
25
criminale» includ majoritatea sectoarelor de activitate pe care le folosesc drept paravan de
acoperire a activităţilor ilegale, având extindere coruptă în sfera politicului, legislativului şi
administraţiei (trafic şi comercializare de droguri şi arme, delicte computerizate, evaziuni fiscale,
gestiuni frauduloase, spălarea banilor murdari, contrabandă etc.).
Teoria asociaţiilor diferenţiale
Teoria asociaţiilor diferenţiale are ca fondator pe E.A. Sutherland şi reprezintă o
particularizare a teoriei învăţării sociale în studiul delincvenţei. Este o explicaţie «istorică sau
genetică» a comporta-mentului social, prin luarea în considerare a întregii experienţe de viaţă a
individului . [8]

Preocupat de instituţionalizarea delincvenţei în zonele urbane E.A. Sutherland consideră


comportamentul criminal condiţionat nu de caracteristicile biofiziologice sau psihice ale
individului, ci de comunicarea din interiorul grupului unde individul «absoarbe» cultura şi se
conformează regulilor şi normelor sociale şi legale.
De pe aceste poziţii de abordare în determinarea criminalităţii Sutherland respinge teoria
«criminalului înnăscut», a «imitaţiei» lui Tarde şi a cauzalităţii multiple susţinută de W.F.
Osburn şi W.C. Reckless.
Autorul consideră că în descifrarea ştiinţifică a comportamen-tului criminal trebuiesc
luate în considerare următoarele explicaţii:
-         situaţională - de luare în considerare a elementelor care intră în joc în momentul
comiterii delictului;
-         istorică sau genetică - vizând elemente care au influenţat anterior situaţia şi viaţa
delincventului.
În consecinţă, comportamentul deviant este un comportament rezultat din «învăţarea
socială» şi nu dobândit sau imitat.
Sutherland, trecând în revistă aspectele ce includ acest proces, menţionează:
- învăţarea tehnicilor de comitere a delictelor;
- orientarea mobilurilor, tendinţelor impulsive şi atitudinilor agresive;
-         condiţionarea acestei orientări de caracterul interpretării favorabil sau defavorabil al
dispoziţiilor legale: se conturează astfel grupuri sociale care interpretează regulile sociale ca
norme ce trebuiesc respectate şi alte grupări ce interpretează aceleaşi norme de pe poziţiile
înclinate spre violarea, transgresarea lor. Interpretarea diferită a normelor este specifică
societăţii americane în care procesele de imigraţie şi aculturaţie produc frecvent conflicte
culturale între grupuri şi indivizi;

26
-         în momentul în care interpretările defavorabile ale regulilor sociale devin
preponderente faţă de cele favorabile, se acoperă principiul «asocierii diferenţiale». Indivizii
devin criminali prin contactul preponderent cu modelele criminale, ignorându-le pe celelalte;
-         comportamentul criminal nu se structurează printr-un proces de «imitaţie», ci
individul este atras şi canalizat de anumite grupuri spre «învăţarea» şi experimentarea tehnicilor
antisociale (socializarea negativă).
Limitele teoriei lui Sutherland consistă în ignorarea mobilurilor şi aspiraţiilor individului
precum şi în omiterea explicării mecanismelor şi dimensiunilor implicate în conştientizarea
modalităţii de asimilare a comportamentelor eficiente legale. Pentru el prevenirea delincvenţei
constă în evitarea contactului cu modelele criminale şi confruntarea cu cele neutre sau
conformiste.
Teoria apare simplistă şi reducţionistă prin neglijarea caracteristicilor de personalitate ale
delincventului, a implicării motivaţionale (în actul delincvent) şi atitudinale faţă de valorile
sociale.
Sutherland prin procesul socializării reduce crima la un simplu proces de «transmisie
culturală».
Cu toate aceste omisiuni, ipotezele avansate de Sutherland parţial s-au validat evidenţiind
faptul că fiecare dintre grupuri, datorită «organizării diferenţiale» a societăţii, au o imagine reală
vizând scara de valori, interesele, scopurile.
Teoria «asociaţiilor diferenţiale» îşi aduce contribuţia pe linia evidenţierii ideii că
raporturile sociale între indivizi sunt determinate fundamental de forma de organizare socială ce
facilitează sau obstrucţionează forme specifice de comportament infracţional.
Teoria conflictelor codurilor culturale
Această teorie este adusă în discuţie prin abordarea problematicii delincvente de T.
Sellin. Autorul se deosebeşte Shaw şi McKay, care utilizează conceptul de «conflict cultural» în
explicarea «dezorganizării sociale» a grupurilor, şi de Sutherland care, pornind de la «conflictul
cultural», construieşte delictul ca o «consecinţă a transmisiilor» şi a conflictelor culturale.
Sellin dă o mai mare extensie fenomenului prin considerarea următoarelor fapte:
- conflicte între «codurile culturale» ale diferitelor grupuri;
- conflicte între «normele de comportament şi conduită» ale diferitelor grupuri.La
modul general, subliniază Sellin, conflictele culturale sunt «produse naturale ale diferenţei
sociale». Această diferenţiere determină la rândul ei apariţia de grupuri sociale infinite, fiecare
cu modul său specific de viaţă, cu particularităţile relaţionale caracteristice şi cu o înţelegere
greşită a normelor aparţinând altor grupuri. Ca o consecinţă a transformării unei culturi dintr-un

27
tip omogen şi integrat într-un tip eterogen, dezintegrat este apariţia stări conflictuale în anumite
situaţii şi anume:
- când aceste coduri ating graniţele unor arii culturale «contagioase»;
- când normele sociale şi juridice dintr-un grup se extind şi la alt grup;
- când membrii unui grup cultural migrează spre alt grup cultural.
În viziunea lui Sellin un prim tip de conflict dintre codurile culturale este diferit de
conflictul din interiorul unei culturi aflate în devenire. Conflictul generat de contactul dintre
sisteme culturale, indiferent de nivelul de dezvoltare al acestora se înregistrează cazuri când
conduita membrilor unui grup va fi considerată ca «anormală» sau «ilegală» de către un alt grup
cultural.
«Normele de conduită» ale unor grupuri diferite de cele din interiorul aceluiaşi grup,
considerate ca «produse secundare ale vieţii culturale», determină apariţia unor condiţii sociale
divergente şi eterogene la nivelul influenţei resimţite de indivizi. Existând reguli de conduită
divergente, ce guvernează viaţa particulară a individului, acestea generează conflicte între norme,
reflectate pe plan psihologic prin acceptarea unor norme şi valori duale, generatoare de
comportamente agresive sau distructive tocmai prin această dualitate.
Ceea ce lipseşte în principal acestei teorii, pornind de la ideea generării delincvenţei
numai în condiţiile conştientizării conflictelor culturale, este faptul că Sellin nu explicitează
mecanismul psihosocial prin care contradicţiile dintre «codurile culturale» sau dintre «normele
de conduită» pot genera comportamente infracţionale.
Teoria subculturilor delincvente
Teoria aparţine lui A.K. Cohen care, plecând de la normele existente într-o cultură,
identifică grupuri neprivilegiate sau frustrate, cu norme şi valori în contradicţie cu cele ale
restului societăţii pe care autorul le numeşte «subculturi delincvente».
Cohen, abordând problema condiţiilor de apariţie a acestor subculturi delincvente, evidenţiază
producerea lor datorită următoarelor situaţii:
- dezvoltare economică mai redusă;
- existenţa unor bariere şi interdicţii sociale;
- prezenţa unor nivele societale cu situaţie periferică;
-         existenţa unei stări de spirit specifică cu sentimente de izolare, frustrare şi
insatisfacţie individuală şi socială.
Ca o consecinţă a apariţiei acestor subculturi apare reacţia de respingere şi contestare a
normelor şi valorilor societăţii globale şi constituirea propriilor norme de comportament.
Cohen indică drept izvor al apariţiei acestor subculturi reacţia de protest faţă de normele
şi valorile societăţii, precum şi dorinţa anihilării frustrărilor şi anxietăţilor de status marginal.

28
Membrii acestor subculturi consideră că le sunt blocate căile de acces spre valori şi statusuri
elitare şi, în consecinţă, recurg la mijloace ilicite, devenind potenţiali delincvenţi.
Tot Cohen, prin analiza subculturilor delincvente, trasează profiluri specifice ale
membrilor grupurilor, descifrând următoarele trăsături:
-         non-utilitarismul în sensul că destul de frecvent membrii acestei subculturi acced la
activităţi delictogene nu din raţiuni utilitare, ci ca un «mod» de exprimare a solidarităţii. În acest
sens R.A. Cloward şi L.E. Ohlin vorbesc de «socializarea anticipativă»;
-         maliţiozitatea în sensul că actul delincvent este cauzat nu de satisfacerea unei
necesităţi materiale, ci ca o formă de «răutate», o «sfidare» la adresa celorlalţi. De pe aceste
poziţii membrii subculturii comit acte de vandalism, distrugere de bunuri, numai pentru a fi
maliţioşi;
-         negativismul este reflectat nu numai de setul de reguli ale grupului, cu conţinut
contradictoriu normelor sociale, ci şi de o «polarizare negativă» în raport cu acestea;
-         versalitatea (nestatornicia) susţinută ca şi caracteristică specifică de abordare nu
numai a unei singure manifestări de activităţi ilicite ci şi a practicării unei multitudini de acţiuni
delincvente, fără a se specializa în mod expres într-o formă de manifestare;
-         autonomia grupului presupune solidaritatea între membrii grupului, faţă de
presiunile exercitate de alte subculturi.
 
3. Teorii ale reacţiei sociale raportate la delincvenţă
Centrul de greutate în cadrul acestor teorii se cuplează pe «reacţia socială», pe rolul jucat
de reacţia de răspuns şi contrarăspuns în fundamentarea cauzală a delincvenţei.
Conform acestor teorii delincvenţa nu este o trăsătură intrinsecă actului sau acţiunii unui
individ, ci mai curând o însuşire conferită prin «etichetarea» unui grup sau individ de către
indivizii ce deţin puterea.
Această viziune de abordare a delincvenţei implică o inter-acţiune, o relaţie
complementară între cei care comit şi restul societăţii, o reacţie de răspuns dată sub forma
etichetării, de către indivizii cu putere sau de unele instituţii sociale.
Pentru explicarea mecanismului definirii şi etichetării delincvenţei, adepţii acestei teorii
analizează interacţiunea dintre norme şi comportamente sociale considerând că, în orice
societate, sunt indivizi care încalcă normele prescrise şi indivizi care se pronunţă asupra
conduitelor celor ce violează normele. Norma reprezintă, de fapt, etalonul în funcţie de care
conduita individului este valorizată pozitiv sau negativ. Ele impun sau interzic anumite acţiuni
evaluând la modul impersonal în ce măsură un individ poate sau nu să îndeplinească un anumit
rol social, în funcţie de poziţia lor socială. Normele prescrise nu stipulează cum trebuie să

29
acţioneze indivizii, ci doar mijloacele ce trebuiesc folosite în acest scop. Astfel, în societate apar
diverse tipuri de comportament. În funcţie de modelul normativ care întruchipează faptele
tradiţionale, de sistemul valoric al unei societăţi, de rolurile prescrise prin norme şi de rolurile
efective jucate, grupurile vor aprecia şi sancţiona diferite comportamente ca fiind legitime sau
ilegitime.
Teoriticienii etichetării sociale concep delincvenţa ca tip special de «reacţie socială», de
apărare din partea societăţii sau a anumitor grupuri, iar natura şi intensitatea reacţiei depinde de
factori cum sunt: puterea, statusul, bogăţia, prestigiul unei anumite categorii de indivizi. Fiecare
dintre aceste grupuri, care deţin puterea şi dominaţia, au o imagine bine stabilită referitor la scara
de valori, interese protejate, comportamente dezirabile pe care le impun celorlalţi. De multe ori,
deţinătorii puterii sau ai bogăţiei, fiind membrii grupurilor privilegiate, au tendinţa de-a
«eticheta» ca deviante acţiunile indivizilor din clasele de jos sau mijlocii ale societăţii.
Reacţia celor etichetaţi poate fi de acceptare sau de respingere, neutralizare, adoptând alte
conduite.
Subliniind rolul agenţilor de control social, K.T. Erickson apreciază că efectul produs de
etichetare are de multe ori  canalizare către o carieră criminală, pe care o acceptă ca singura
alternativă posibilă.
Explicând mecanismele procesului de etichetare F. Tannenbaun arată că definirea
delincvenţei se face prin «dramatizarea» răului, fiind consideraţi ca «răi», «bolnavi» sau
«criminali» nu în funcţie de natura abaterii acestora, ci de intensitatea reacţiei faţă de abatere,
reacţie ce le influenţează cariera de viitori delincvenţi.
Conform paradigmei interacţioniste, principala consecinţă a acestei viziuni este
conceperea delincvenţei ca proces dinamic de interacţiune cu alte procese complexe de acţiune şi
reacţiune, în care intervin mai multe nivele:
- elaborarea legii;
- reacţiile interpersonale;
- procesul instituţional al reacţiei sociale.
Astfel, cercetarea comportamentului delincvent, arată E. Schur, va trebui să se axeze pe
analiza nivelului societal al situaţiilor particulare de delincvenţă şi pe procesul de reacţie socială.
O consecinţă a acestei abordări constă în necesitatea definirii şi conceperii delincvenţei ca
rezultat al acţiunii unor factori diferiţi, succesivi şi gradaţi, cum ar fi «identitatea», «statusul»,
«cariera».
            Mediul social, o componentă de bază a mediului existenţial al omului, are atât un
caracter diversificat cât şi contradictoriu, poziţionându-l pe individ în faţa necesităţii de opţiune,
de decizie.
30
Astfel, individul, de multe ori, pe calea realizării scopurilor sale este confruntat cu situaţii
contradictorii şi dileme. Însă, nu toate influenţele exercitate de mediul social asupra individului
sunt constructive şi de dorit.
Există şi o faţetă mai puţin congruentă a influenţei mediului social punctat cu factori şi
situaţii, dacă nu nocive cel puţin «poluante» (poluarea sonoră, reclame stridente, droguri,
produse artificiale). În al doilea rând sub raportul sănătăţii psihice, echilibrul personalităţii este
permanent ameninţat de vicierea relaţiilor interpersonale (agresivitate, neîncredere, grosolănie,
înşelătorie, intoleranţă) şi nu în ultimul caz societatea este impregnată cu tot felul de norme şi
mecanisme cu caracter restrictiv şi discriminatoriu, bazate pe unele criterii conjucturale, altele
subiective, altele arbitrare de factură socială, economică, politică, cu implicaţii din cele mai
negative asupra formării personalităţii şi asupra posibilităţilor ei de autoafirmare şi autorealizare.
În planul configuraţiei interne, al cogniţiei, motivele homeostati-ce au la origine şi
perturbaţii de genul disonanţei cognitive (Festinger 1957). Apare necesitatea asigurării şi
menţinerii unei concordanţe între dinamica proceselor mintale şi cea a evenimentelor externe. Ca
model informaţional intern al lumii externe, structurile cognitive includ în sine şi nevoia
(motivaţia) de a consona cu evenimentele acesteia. Când nivelul optim de echilibru nu este
realizat prin mecanismele de adaptare - restructurare şi asimilare - integrare, se declanşează o
stare de tensiune, de disconfort, de disonanţă cognitivă. Aceasta acţionează ca motiv homeostatic
incitând comportamente de găsire a căilor şi modalităţilor de readucere a sistemului personalităţii
la starea iniţială de consonanţă.
Din interacţiunea şi interdependenţa motivelor homeostatice se obţine un echilibru
emergent, generalizat al personalităţii ce va prezenta rezistenţă, dar şi eficienţă în raport cu
acţiunea diverşilor factori perturbatori.
Procesul de structurare a motivelor va angaja o selecţie în funcţie de specificul
interacţiunii dintre factorii obiectivi şi cei subiectivi interni. La baza acţiunilor umane stă nevoia
intrinsecă de valorizare a potenţialităţilor şi capacităţilor proprii, de impunere a competenţei şi
autorităţii eu-lui. Motivele de autorealizare cuplate cu tendinţele, mai mult sau mai puţin
conştientizate, de optimizare a statutului social va angaja sentimentul realizării de sine în situaţii
de succes, sau frustrări şi chiar agresivităţi în eşec.
Modelul relaţional dinamic dintre mediu social şi configuraţiile interne poate fi
interpretat ca un complex de relaţii interpersonale de angajare de statusuri şi roluri reflectate la
nivelul personalităţii prin dezvoltarea şi organizarea internă a disponibilităţilor şi capacităţilor
psihofizice ale individului în raport cu statutul şi rolurile asumate.

31
Individul va înregistra satisfacţii sau insatisfacţii consolidându-şi sau fragilizându-şi
echilibrul psihic al personalităţii, în funcţie de modul cum îşi joacă rolul şi îşi asumă statutul ce îl
deţine.
În raport cu succesele sau eşecurile legate de competenţa de rol, indivizii se vor înscrie pe
o traiectorie ascendentă sau descendentă în dinamica ierarhiei sociale. Cum fiecare posedă
trebuinţa de autorealizare, traiectoria mişcării în relaţia rol - status va influenţa puternic
personalitatea. Pornind de aici, de mare importanţă sunt elaborarea mecanismelor care participă
la creşterea rezistenţei la frustrare, la crearea unei corelări judicioase a aspiraţiilor şi expectaţiilor
cu posibilităţile proprii şi specificul împrejurărilor date.
Componentele psihice ale sistemului personalităţii, de la cele emoţionale până la cele
atitudinale şi la trăsăturile de caracter, sunt amplu ancorate în relaţiile interpersonale, fiind
beneficiare sau «victime» ale acestei relaţii, considerându-ne sau şubrezindu-ne echilibrul psihic.
Relaţia interpersonală, cu dinamismul său accentuat prin fenomenele psihice angrenate,
poate acţiona asupra echilibrului psihic al partenerilor, întreţinându-l sau alterându-l în condiţiile
acumulării unei tensiuni conflictuale.
Încărcătura afectivă a unei relaţii este funcţie de gradul de satisfacţii sau insatisfacţii
prilejuite partenerilor.
Dat fiind multitudinea de intercondiţionări personalitate - mediu social, psihologia nu se
poate mulţumi cu simpla evidenţiere a dependenţei structurii sau profilului personalităţii de
contextul sociocultural căruia îi aparţine individul, ci trebuie să adâncească analiza în direcţia
dezvăluirii sistemului valoric (pozitiv sau negativ) al influenţei factorilor socio - culturali.

4. Teoriile biologice
Dezvoltarea tehnicii moderne de certare din domeniul geneticii a permis studiul
cariotipului uman, prin intermediul căruia, teoria lombrosiană este parţial confirmată sub forma
teoriei aberaţiei cromozomiale. Anomaliile cromozomiale devin cauzele genetice, înnăscute ale
comportamentului antisocial şi criminal.
Celula umană a persoanei normale cuprind 46 de cromozomi, 22 de perechi de
cromozomi regulaţi, nereproductivi şi cei doi cromozomi sexuali (XX, în cazul femeii şi XY, în
cazul bărbatului), implicaţi în reproducerea umană. Descris corect din punct de vedere ştiinţific
abia în decursul deceniului al şaselea al secolului trecut, cariotipul uman poate cunoaşte unele
abateri de la normalitate, legate strâns de cromozomii sexuali. Uneori, poate să apară un
cromozom în plus, fie el X sau Y. Acesta pare să producă un individ cu înălţime supramedie, cu
un QI mediu mai scăzut şi cu un comportament antisocial şi agresiv.

32
O primă anomalie, denumită sindromul Klinefelter, cuprinde extracromozomul X (44 +
XXY). Subiecţii cu această anomalie au un fizic mai masculin, sunt mai înalţi, slabi, barbă rară
sau absentă, o pilozitate pubiană de tip feminin. Din punct de vedere psihic, aceşti subiecţi se
caracterizează prin: timiditate, pasivitate, tendinţe ipohondrice, depresie şi, uneori, tulburări
psihice grave. Bărbaţii XXY sunt sterili, iar femeile XXY sunt o excepţie (ele au organe genitale
externe feminine, dar cu testicule).
Sindromul apare de 5 până la 10 ori mai frecvent printre criminali, decât în populaţia
generală. Unele cercetări sugerează faptul că, subiecţii prezintă o propensiune spre transgresiuni
polimorfe (agresiune, furt din motive fetişiste, pedofilie, voyeurism etc.), cu o clară
preponderenţă însă a devianţei de natură sexuală.
Cealaltă anomalie, rezultă din prezenţa extracromozomului Y. Subiecţii aparţinând
acestei anomalii (44+XYY) au o alură masculină, adesea înalţi. Ei prezintă şi o configuraţie
aparte a urechilor, calviţie şi miopie, dar aceste trăsături nu sunt constante. Indivizii cu un XYY
sunt, se pare, mai predispuşi la delincvenţă, deoarece sindromul (descoperit în mediul
penitenciar) apare cu o frecvenţă mult mai mare la puşcăriaşi comparativ cu populaţia generală.
Indivizii XYY prezintă un coeficient de inteligenţă sub medie, sunt imaturi şi instabili, par să
aibă un prag coborât pentru controlul agresivităţii în situaţii de frustrare sau de provocare.
Totuşi, unii dintre indivizi sunt bine adaptaţi la viaţa socială, iar în închisori nu se află doar
delincvenţi cu acest sindrom. De aceea, al 47-lea cromozom – în mod deosebit Y - nu poate fi
considerat “cromozomul ucigaş”, iar purtătorii lui nu sunt “ucigaşi înnăscuţi”, aşa cum s-a crezut
câtva timp (C. Panfil, 1984).
Numărul anomaliilor cromozomiale este mult mai mare (s-au descoperit femei cu 4 sau 5
cromozomi X şi bărbaţi cu 3 cromozomi X şi doi Y etc.). Diferenţele de ordin fizic sau psihic nu
apar întotdeauna, iar Witkin şi colaboratorii săi (1976) susţineau faptul că nu anomalia
cromozomială (XYY), ci valoarea scăzută a QI celor care sunt purtătorii ei ar fi cauza
comportamentului criminal.
Legătura existentă între particularităţile fizice şi cele psihice şi comportamentale apare şi
în teoriile constituţionale. Acestea au în comun ideea unei corelaţii între tendinţele deviante şi
tipul somatic.
E. Kretschmer este autorul tipologii constituţionale cuprinzând patru tipuri somatice:
picnic, astenic, atletic şi dispalstic. Fiecare tip ar avea o înclinaţia specifică spre anumite
infracţiuni. Tipul picnic se caracterizează prin silueta de statură mijlocie, excesul ponderal, faţă
plină, mâinile şi picioarele groase şi scurte, cavităţile bine dezvoltarea (toracele şi abdomenul).
Tipul psihologic corespunzător lui este cel ciclotimic, caracterizat prin: vioiciune, optimism,
umor, sociabilitate, superficialitate în relaţiile cu ceilalţi, înclinaţia spre concesii, pragmatism etc.
33
Din punctul de vedere al propensiunii spre devianţă, tipului picnic îi este specifică o criminalitate
tardivă şi vicleană (înşelătoria, frauda etc.). Tipul astenic este dezvoltat pe verticală: are corpul
alungit şi slab, greutate inferioară celei normale, osatura fină, extremităţile alungite, musculatura
slab dezvoltată. Lui îi corespunde psihotipul schizotimic, caracterizat prin: interiorizare,
sensibilitate pentru forma a relaţiilor interumane, pedanterie, demnitate, ambiţie etc. Infracţiunile
specifice acestui tip sunt cele patrimoniale (furt, abuz de încredere etc.). Tipul atletic este bine
proporţionat fizic, cu toracele şi musculatura mai bine dezvoltate. Trăsăturile psihice specific
somatotipul atletic sunt: înclinaţia spre activităţi care implică un consum energetic ridicat
(sportive, militare etc.), trăiri emoţionale stenice, încrederea în sine, echilibrul emotional ş.a.
Tipul atletic se caracterizează, de asemenea, prin agresivitate ridicată (omoruri, tâlhării) şi prin
tendinţa spre recidivă. Tipul displastic prezintă diverse malformaţii congenitale şi deficienţe
sexuale şi intelectuale. Incluzând un mare număr de debili mintal şi schizofreni, displasticii
comit mai frecvent delicte sexuale.
O altă tipologie constituţională este cea a lui W. Sheldon. El a stabilit existenţa tot a patru
tipuri constituţionale, ca moduri specifice de îmbinare a caracteristicilor fizice şi psihice.
Somatotipurile şi psihotipurile corespunzătoare lor sunt: tipul endomorf (visceroton), ectomorf
(cerebroton), mezomorf (somatoton) şi echilibrat. Fără a mai detalia şi această tipologie, vom
menţiona faptul că Sheldon a comparat 400 de subiecţi, jumătate delincvenţi, jumătate
nondelincvenţi şi a constatat că, în proporţie de 60%, delincvenţii aparţineau somatotipului
mezomorf (bine proporţionat fizic, asemănător atleticului lui Kretschmer). Corelaţia
mezomorfie-criminalitate nu reprezintă o explicaţie cauzală a devianţei, din moment ce numeroşi
sportivi, militari, bodygarzi sunt bine adaptaţi în mediul lor social (N. Mitrofan şi colab., 1992).
Sheldon şi Eleanor Glueck (1950) au verificat concluziile lui William Sheldon pe un
eşantion foarte mare, format din 500 de delincvenţi şi 500 de nondelincvenţi. Scopul a fost acela
de a vedea dacă tendinţa spre devianţă are în principal cauze fizice sau socio-culturale.
Seriozitatea cu care au realizat ancheta nu a fost pusă la îndoială. Concluziile lor reflectă limitele
teoriei constituţionale. Deşi au găsit preponderenţă a mezomorficilor în rândul delincvenţilor, de
60,1%, faţă de doar 30,7% în populaţia nondeviantă, cei doi soţi au susţinut ideea unei
determinări mai complexe a devianţei, printr-un ansamblu de însuşiri fizice, psihice şi sociale, în
care rolul decisiv revine factorilor psihologici. Ei au admis existenţa unei structuri care
predispune la delincvenţă, în urma constatării precocităţii comportamentului deviant. Originea ei
se află în lipsa educaţiei familiale adecvate, fie datorită absenţei părinţilor (separare, divorţ), fie
datorită lipsei de afecţiune şi incompetenţei parentale.
În baza rezultatelor anchetei întreprinse, soţii Glueck au elaborat tabelele de predicţie
socială plecând de la 402 variabile grupate în şapte categorii de factori predictivi (constituţia
34
fizică, inteligenţa, structura personalităţii (caracterială), temperamentul, originea şi raporturile
familiale, parcursul şcolar, timp liber şi obişnuinţe), consemnează A. Ogien (2002, p.47). Deşi
unii cercetători au admis valabilitatea acestor tabele, ele nu reuşesc să răspundă unor întrebări
banale: întotdeauna chiulul şi indisciplina sunt indiciile delincvenţei viitoare? Dacă există o
structură internă predispozantă a devianţei şi dacă tabele permit predicţia devianţei mai este
posibilă o acţiune eficientă de prevenţie?
Toate aceste perspective teoretice – la care se adaugă şi teoriile propriu-zis psihologice –
au în comun tendinţa de a explica comportamentul criminal prin factorii de natură individuală,
factorilor exteriori fiindu-le rezervat doar un rol secund, minimal.

5. Teoriile psihologice
Interesate de cunoaşterea specificităţii mecanismelor psihologice ale deviantului, teoriile
psihologice sunt, în marea lor majoritate, de sorginte psihanalitic. Din teoria lui S. Freud cu
privire la cele trei instanţe psihice (inconştientul, subconştientul şi conştientul, iar ulterior, sinele,
eul şi supraeul) se desprinde ideea disputei dintre acestea pentru determinarea conduitei
individului. Lucrările sale cuprind şi unele observaţii utile în înţelegerea devianţei sau cu privire
directă la comportamentul criminal, cum ar fi:
- evenimentele din prima copilărie sunt hotărâtoare în evoluţia normală sau patologică, adecvată
sau deviantă a individului;
- transgresarea unor norme reprezintă satisfacerea unor dorinţe refulate, iar dorinţele sunt
expresii ale instinctelor. Complexul oedipian, ca nucleu al tuturor nevrozelor, dă naştere şi
păcatului originar: uciderea tatălui şi relaţia incestuoasă cu mama;
- orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, pentru scăpa de copleşitoarea
vinovăţie cauzată de sentimentele incestuoase inconştiente;
- crima şi pedeapsa au o origine comună, instinctuală.
Ideile lui Freud au fost continuate şi dezvoltate de Fr. Alexander şi H. Staub (1956), în
teoria criminalului nevrotic. Cei doi autori au susţin că toţi oamenii sunt criminali înnăscuţi,
adică neadaptaţi social în momentul venirii lor pe lume. Eşecul în procesul complex al adaptării
este cel care conduce la apariţia primelor delicte, diferenţele dintre criminali (devianţi) şi non-
criminali apărând mai clar între 4 şi 6 ani. Dacă nu este rezolvat optim şi la timp, complexul
oedipian devine generatorul central al devianţei.
Vinovăţia resimţită de băiatul care a nutrit sentimente de ostilitate faţă de tatăl său şi de
atracţie faţă de mama sa, trebuiesc depăşite, pentru ca dezvoltarea sa psihică să fie normală.
Primul act rebel comis în copilăria timpurie constă în violarea normelor curăţeniei. Momentul în
care copilul reuşeşte să-şi controleze activitatea sfincterială constituie debutul interiorizării
35
normelor şi al procesului de adaptare la acestea. Prin urmare, criminalitatea este atribuită
nevroticilor, conflictelor lor interne, inconştiente, sentimentelor de insecuritate, inadecvare şi
inferioritate, tentativelor nereuşite de reprimare a tendinţelor libidinale, hedonist criminale (T.S.
Butoi şi I.T. Butoi, 2001). Personalitatea nevroticului se evidenţiază prin tendinţele agresive
generate de numeroase frustrări, eşecuri şi prin teama de propria sa violenţă. Opoziţia dintre
principiul plăcerii, propulsat de sinele centrat pe viaţa biologică, şi conştiinţa morală elaborată de
supraeu, este mediată de către eu, care răspunde de principiul realităţii. Presiunile sinelui asupra
eului sunt generatoare de devianţă, de tulburarea echilibrului psihic, de bizareriile
comportamentale şi manifestările morbide. Pornind de la aceste premise, Kate Friedlander
(1951) aprecia că procesul adaptării sociale cuprinde trei etape distincte: cea a formării relaţiilor
dintre copil şi părinţi, cea a formării supraeului şi etapa formării relaţiilor de grup familiale.
Prima etapă cuprinde fixaţiile libidoului şi complexul oedipian. Ea este socotită a fi cea
mai importantă datorită importanţei rezolvării complexului originar. În cea de-a doua etapă
copilul se identifică cu părinţii, pe care tinde să îi imite. Dacă “modelele” parentale sunt
deviante, şansele apariţiei conduitei criminale creşte foarte mult. În cea de-a treia şi ultima etapă,
copilul îşi însuşeşte relaţiile specifice grupul familial, ca variantă miniaturală a mediului social.
De aceea, mediul familial are un rol mult mai însemnat în evoluţia normală sau deviantă a
copilului. Carenţele afective ale mamei determină o sub-dezvoltare afectivă a copilului şi,
implicit, comportamentul criminal (deviant).
Autoarea a subliniat astfel, încă o dată, rolul crucial al experienţelor din copilărie în
profilarea conduitei ulterioare criminale sau deviante. Această variantă a teoriei psihanalitice
pregăteşte terenul explicaţiilor cauzale care vor considera factorii de mediu şi cei societali ca
fiind elementele etiologice esenţiale, şi nu cele secunde, ale apariţiei fenomenelor deviante.
În aceeaşi categorie pot fi incluse şi contribuţiile a criminologilor E. de Greeff şi J.
Pinatel, situate la o mai mare sau mai mică distanţă de teoriile psihanalitice. Întemeietorul
criminologiei clinice, Etienne de Greeff (1947) a considerat că personalitatea este determinată de
ansamblul tendinţelor instinctive, organizate conform preocupărilor inteligenţei, ce formează
structura afectivă a persoanei.
Teoria instinctelor susţine că pornirile instinctuale nu se opun inteligenţei şi nu pot fi
separate de ea (V. Cioclei, 2002).
Structura afectivă include instinctele de apărare a eului, care au la bază agresivitatea şi
care tind spre o subordonare a individului faţă de legile morale, şi cele de simpatie, care asigură
conservarea speciei, depăşirea egocentrismului şi acceptarea totală a celuilalt. Deoarece, nici una
din aceste categorii de instincte nu se poate realiza integral, viaţa psihică se desfăşoară sub
imperiul echilibrului precar creat de conflictul dintre cele două tipuri de tendinţe afective. De
36
Greeff conchidea că tulburările de caracter şi limitele inteligenţei conduc la realizarea actului
deviant. Prin aceasta, criminologul Belgian depăşeşte limitele explicaţiei cauzale şi anticipează
teoriile non-cauzale, ale trecerii la act.
Teoria personalităţii criminale, propuse de criminologul Jean Pinatel, sugerează faptul că
orice om, în condiţii excepţionale, poate deveni criminal. Oamenii diferă însă între ei în funcţie
de pragul lor delincvenţial: unii au nevoie de instigări exterioare foarte puternice, iar alţii de
instigări uşoare pentru a recurge la actul criminal. Această diferenţă graduală dintre indivizi
constituie nucleul personalităţii criminale, o structură dinamică, care nu este dată ereditar.
Componentele acestui nucleu sunt:
- egocentrismul, reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine;
- agresivitatea, constituie un ansamblu de conduite ostile care se pot manifesta în plan conştient
sau inconştient, mergând de la atitudinea pasivă de refuz de ajutor până la violenţa fizică. Ea
apare ca o modalitate de eliminare a obstacolelor; - indiferenţa afectivă, se manifestă prin răceala
faţă de ceilalţi, prin lipsa înclinaţiei spre simpatie şi altruism;
- labilitatea, indică o deficienţă de organizare persistentă în timp, oscilarea dispoziţiei dincolo de
modificările evenimentelor externe.
În sine, aceste componente sunt normale la o anumită vârstă sau în anumite situaţii.
Reunirea şi interacţiunea lor generează devierile de conduită. Împreună cu concepţia lui de
Greeff, teoria personalităţii criminale a pregătit “lansarea” teoriilor non-cauzale.

Sarcini:
1. Stabiliţi asemănările şi deosebirile dintre teoria asocierilor diferenţiale cu teoria
subculturilor deviante.
2. Comparaţi teoria personalităţii criminale a lui J. Pinatel cu ce a rezistenţei la frustrare.
3. Care dintre formele conduitei deviante sunt explicate prin teoria rezistenţei la frustrare
şi cea a moralei deviantului şi care rămân în afara puterii explicative a acestor teorii.
4. Sintetizaţi tezele de bază (minimum3, maximum 5) ale teoriilor menţionate.

Bibliografie:
1. Cohen A.,  Deviance and control,  Prentice Hall, Englewood Cliffs, New-Jersey, 1986.
2. Durkheim E.,  Suicide, Free Press, New-York, 1951.
3. Golu M.,  Dinamica personalităţii, Edit. Geneze, Bucureşti, 1993.
4. Petcu M., Intoleranţa la frustrare - Dimensiune psihologică a comportamentului
delincvent, «Fiat Justiţia», Cluj-Napoca, nr. 1, 2000, p. 135-144.

37
5. Petcu M., Sursele de influenţare ale agresivităţii delincvente, în «Fiat Justiţia», Cluj-
Napoca,   nr. 2, 1999,  p. 159-169.
6. Petcu M., Teorii psihologice referitoare la etiologia agresivităţii delincvente, în «Fiat
Justiţia», nr. 1, 1999, Cluj-Napoca, p. 157-167.
7. Rădulescu S.M., Banciu D., Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Bucureşti,
Editura Medicală,  1990.
8. Rădulescu S.M., Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale,
Computer Publishing Center, Bucureşti, 1994.
9. Rădulescu S.M.,  Anomie, devianţă şi patologie socială, Edit. Hyperion, Bucureşti, 1991.
10. Reckless W.C., Smith M.,  Juvenile delinquency, McGraw-Hill, New-York, 1973.
11. Sutherland E.H., Cressey D.,  Principes de criminologie, Editions Cujas, Paris, 1966.

38
Tema: Factorii devianței comportamentale
Obiective:
 Să conștientizeze relația dintre anomie și devianța socială;
 Să identifice particularitățle socializării care contribuie la apariția devianței;
 Să diferențieze specificul relațiilor din familie care duc la devianță;
 Să descrie rolul școlii și mass – mediei în dezvoltarea devianței comportamentale.

1. Anomie şi devianţă socială din perspectiva psihosociologică


Grupurile şi persoanele care nu se integrează în societatea din care fac parte întrucât nu
acceptă normele sau valorile sociale ameninţă, în perspectiva teoriei lui Talcott Parsons, ordinea
socială, adoptă atitudini şi conduite deviante şi constituie, în acest caz, o problemă pentru factorii
instituţionalizaţi ai societăţii respective (A. Giddens, 2000, p. 227). Fenomenele de destructurare
(familială, comunitară, instituţională) şi de dezorganizare socială, pe care le suportă societatea
anomică, îşi pun puternic amprenta pe individ şi pe grupurile din care face parte, favorizând
conduitele deviante, pe de o parte, iar pe de alta, lărgind limitele toleranţei faţă de aceasta..
Perioadele de criză şi de instabilitate socio-economică şi fluxurile masive de mobilitate sau de
migraţie în spaţiul social intern sau internaţional generează o stare anomică şi fapte în
contradicţie cu normele „clasice” recunoscute, ale societăţii date. Intervenţia asupra problemei
faptelor deviante are la bază, de regulă, sistemul de valori şi normele caracteristice societăţii de
referinţă. Devianţa, dezorganizarea şi disfuncţiile sociale sunt „etichetate” în acest caz drept
factori care atentează la ordinea şi stabilitatea sistemului social. Problemele sociale provocate de
conduitele deviante sau delincvente apar, potrivit unor sociologi, întrucât unii indivizi violează
normele sociale „deoarece n-au capacitatea de a li se supune, de a le respecta”. De aceea, soluţia
unor asemenea probleme trebuie căutată la nivel microsocial, în cadrul relaţiilor interpersonale
deficitare care au împiedicat realizarea normală a socializării şi funcţionarea mecanismului
controlului social. A. Giddens, arată, în acest context că grupurile dominante care impun
interesele prin legi şi norme sunt singurele în măsură să definească ceea ce este devianţă şi să
determine ceea ce trebuie pedepsit sau sancţionat (A. Giddens, 2000).
Strategiile de acţiune care au în centru problema devianţei nu pot ignora rolul
subculturilor deviante (de cartier, „de la colţul străzii” de „gang” etc.), în cazul cărora accentul
este pus pe individ şi pe grup. În condiţiile când aceste subculturi îşi pun amprenta asupra
normelor sociale, cel puţin ale unor grupuri, societatea este ameninţată de posibilitatea lărgirii
limitelor toleranţei sociale, slăbirea controlului social, şi de ce nu, chiar de instaurarea unor
categorii normativ-valorice din cadrul contrculşturilor în mentalitatea şi comportamentul
reprezentanţilor majorităţii social-pozitive. Mai vulnerabili în acest context anomic se dovedesc
39
a fi grupurile tinerilor. Iată de ce, după cum consideră reprezentanţii psihosociologiei
contemporane, succesul în diminuarea forţei subculturilor deviante depinde de gradul implicării
persoanelor în cauză (deviante, delincvente) în rezolvarea propriilor probleme (Maisonneuve,
1976, pp. 29-30).
Sistemul conceptual implicat în analiza fenomenelor sociale pe care le analizăm are în
centru conceptul de anomie (E. Durkheim, 1995) şi poate lua forma următoare.
Pentru a construi un demers sociologic adecvat investigării fenomenelor anomice şi
deviante în raport cu scara de valori şi de norme sociale actuale se impune să definim şi să
delimităm, în primul rând, conceptele de anomie şi de devianţă. În ciuda polisemiei, conceptul
de anomie are o interpretare unitară, semnificând într-o formă sau alta „abaterea de la normă” în
plan individual sau o „dereglare” funcţională în plan social. Emile Durkheim (1858-1917) în
lucrările De la division du travail social (Paris, F. Alcan, 1893) şi Le Suicide, étude sociologique
(Paris, F Alcan, 1897) şi Robert K. Merton (1910) în studiul Continuities in the theory of social
structure and anomie din volumul Social theory and social structure (Glencse, The Free Press,
1949) dezvoltă teoria anomiei, lăsând mai multe direcţii de interpretare a conceptului şi de
analiză a fenomenelor anatomice în diverse domenii ale vieţii sociale. Prin R. K. Merton,
conceptual de anomie face „saltul epistemic” din domeniul organizării sociale în domeniul
integrării individului şi a grupurilor în viaţa socială şi deci, în domeniul devianţei sociale.
Semnificaţiile diferite ale anomiei la E. Durkheim, R. K. Merton şi T. Parsons au la
origine manifestările diferite ale acesteia în domeniile sociale şi perioade de timp specifice. În
volumul La division du travail social, E. Durkheim identifică fapte anomice în societăţile numite
mai târziu „industriale” sub forma unor antagonisme „între muncă şi capital” şi în general, sub
forma unor „rupturi parţiale ale solidarităţii organice” (T. Rotariu, 1993, p. 37), specifice
societăţilor civilizate industriale. Conduitele deviante şi „faptele criminale” din societatea
contemporană sunt concretizări ale „fracturării” solidarităţii umane şi prin aceasta ale „violării
legii” sau ale încălcării normelor sociale. Într-o altă lucrare (Le Suicide), Durkheim atribuie
anomiei o semnificaţie diferită, legând-o de alte concepte, diferite prin două dihotomii: egoism şi
altruism, pe de o parte şi anomie şi fatalism, pe de altă parte. Importanţa pentru analiza corectă a
faptelor şi a conduitelor deviante (inclusiv delincvente sau criminale) actuale este opinia
durkheimistă potrivit căreia „egoismul este cu atât mai puternic în societatea în care indivizii au
mai mult tendinţa să-şi regleze conduita nu în raport cu valorile şi normele colective, ci în raport
cu propriul liber arbitru”. Societăţile tradiţionale caracterizate printr-o solidaritate mecanică, sunt
dominant „altruiste” întrucât „normele colective – potrivit lui Durkheim – au un rol important în
determinarea conduitelor individuale” comparativ cu alţi factori. Analizele statistice arată
potrivit lui Durkheim (Le Suicide) că celibatarii sunt mai egoişti decât persoanele căsătorite iar
40
protestanţii sunt, de asemenea, mai egoişti decât indivizii de religie catolică. Având în vedere
„confuzia valorilor” pe care o întâlnim în rândul unor grupuri sociale şi originea unor conduite
deviante din zilele noastre, dihotomia durkheimistă dintre anomie şi fatalism poate constitui o
bază teoretică pentru elaborarea unor programe de acţiune în vederea cunoaşterii adecvate şi,
îndeosebi, în vederea reducerii „stării anomice” şi infracţionale din societatea posttotalitară.
Anomia apare, considera E. Durkheim, atunci când „acţiunile indivizilor nu mai sunt
reglementate prin norme clare şi constrângătoare”, caz în care persoanele în cauză riscă - potrivit
sociologului francez - „să se abandoneze dorinţei şi pasiunii” sau potrivit experienţei actuale, să
cadă victime tentaţiilor deviante sau criminale. În Le Suicide, Durkheim scrie că „lumea
industrială şi comercială este în esenţă anomică” întrucât lasă actorilor sociali „o largă marjă de
autonomie” care antrenează, în plan colectiv, efecte ale ruperii solidarităţii organice, despre care
am scris mai sus, sub forma unor crize sociale.
Fenomenul şi instituţia divorţului sunt folosite de Durkheim pentru a argumenta creşterea
anomiei sociale odată cu creşterea autonomiei soţilor divorţaţi. La nivel social, complexitatea tot
mai mare a sistemelor sociale antrenează o individualizare crescândă a cetăţenilor şi prin aceasta,
„dereglări sociale” şi conduite anomice tot mai importante. În ultimul caz este vorba de trecerea
de la anomia socială la anomia psihică care desemnează „lipsa de limite a aspiraţiilor actorului
individual, favorizată de stabilirea constrângerilor şi reglementărilor sociale (R. Boudon, F.
Bourricaud, 1986, p. 30) pe de o parte, şi de centrarea pe individ a problemelor (mai ales a
drepturilor) care favorizează devianţa individuală, conduitele delincvente şi, pe plan global,
criminalitatea, „motivate” şi explicate uneori prin creşterea alienării, a stărilor frustrante, a
nesiguranţei şi a „lipsei de comunicare”, îndeosebi în rândul copiilor şi al tinerilor.
Disociind mijloacele licite, de cele ilicite în realizarea de către oameni a scopurilor,
Robert K. Merton orientează analiza anomiei direct spre valorile şi normele unei anumite
societăţi şi prin aceasta spre o diferenţiere a formelor de „adaptare” menţionând printre cele
patru tipuri – conformistul, inovatorul şi ritualistul. În sinteza acestora, noţiunea de anomie îşi
propune „să măsoare societăţile reale în funcţie de un model ideal caracterizat printr-o fericită
«integrare» a individului în societate” (J. Maisonneuve, 1976, p.30). Talcott Parsons considera,
în acest context” că Republica de la Weimar constituie un bun exemplu de „societate anomică”
întrucât instituţiile şi valorile pe care le-a promovat au fost incapabile să asigure un sentiment de
legitimitate în faţa cetăţenilor şi în faţa altor societăţi (R. Boudon, F. Bourricaud, 1986, p. 30).
Confruntarea, cel puţin teoretică, dintre aspiraţia spre schimbare (conduita „deviantă” a
inovatorului) şi reducerea fenomenelor anomice, îndeosebi a devianţei (prin favorizarea
conduitei conformismului) se poate rezolva prin disocierea conceptului şi a conduitei
individualiste de conceptul şi conduita egoistă. Pentru E. Durkheim, individualismul nu intră în
41
contradicţie cu cooperarea, dimpotrivă este o condiţie a acesteia. Egoismul se caracterizează,
dimpotrivă, „printr-o disoluţie a elementelor comune şi printr-o slăbire a legăturilor familiale şi
locale; individul nu mai este ancorat decât de interesele şi de capriciile lui”. O asemenea
constatare prezintă un interes particular pentru înţelegerea situaţiei anomice din Republica
Moldova, societate în care se înregistrează o degradare a relaţiilor interumane reflectată în
slăbirea solidarităţii şi în accentuarea egoismului individual şi de grup pe de o parte şi în
ignorarea normelor sociale şi reducerea conduitelor altruiste pe de altă parte. Un fenomen
anomic şi deviant cu un puternic impact asupra funcţionării diferitelor instituţii şi domenii
sociale, a întregului sistem social, îl constituie încălcarea disciplinei impuse de valorile şi
exigenţele unei societăţi civilizate, fie că este vorba de disciplina şcolară sau cea familială, fie că
este vorba de disciplina financiară sau socială, în general. Aplicând greşit regulile democraţiei şi
ale unei societăţi libere, problemele şi grupurile deviante au dificultăţi reale în a înţelege că
disciplina este preţul pe care trebuie să-l achite pentru a beneficia de multiplele avantaje ale
solidarităţii din partea celorlalţi şi din partea ansamblului societăţii. Disciplina socială nu se
identifică însă în concepţia lui Durkheim, cu practicarea conformităţii, încât, evoluţia socială a
pus în lumină legătura strânsă dintre conformitate şi devianţă. Iar anumite fapte considerate
criminale într-un anumit spaţiu social sunt tolerate sau chiar aprobate într-o altă societate sau
într-o altă epocă. Însuşi Durkheim recunoaşte, în ciuda relativismului de mai sus, că „scandalul
care este legat inseparabil de orice crimă, violenţa premeditării faptei contra certitudinilor şi a
„sentimentelor puternice” ale „conştiinţei colective”, îndeplinesc sau pot îndeplini o funcţie
pozitivă şi graţie tulburărilor sociale care o însoţesc, noi forme sociale şi culturale sunt aduse la
lumină. Schimbările esenţiale care au avut loc de-a lungul istoriei au avut la origine mişcări
revoluţionare şi personalităţi „ieşite din comun”, considerate, în epoca lor, drept deviante,
aberante sau chiar criminale. „Ceea ce astăzi este conformitate era ieri paradox, scandal, crimă,
pe scurt, devianţă”. Strategiile de acţiune în vederea reducerii fenomenelor anomice, deviante a
delincvenţei şi criminalităţii pot fi eficiente în măsura în care, ipotetic, se înţelege corect natura
sistemului normativ şi a unităţii dintre conformitate şi devianţă. Derularea evenimentelor istorice
arată că „anumite norme sociale sunt inaplicabile datorită excesului de rigoare, altele datorită
lipsei de precizie”, că există sau apar contradicţii între valori, pe de o parte şi norme pe de altă
parte. Indivizii sau grupurile sociale ajung în unele societăţi în situaţia de a li se impune reguli
aflate în opoziţie cu sistemele proprii de valori (sau ale familiei, ale comunităţilor din care fac
parte), adică anumite maniere de a fi, de a gândi, de a simţi, relativ concrete, a căror respectare
este impusă prin reţele de sancţiuni şi organisme oficiale ale statului. În aceste condiţii, „devianţa
are bune şanse de a se produce, fie pentru că normele sunt prea mult sau prea puţin explicate, fie

42
pentru că sancţiunile sunt prea dure sau insuficient de dure, în fine, pentru că atributul este prea
tolerant sau insuficient de tolerant.
În opoziţie cu conformismul totalitar (de tip stalinist sau de tip hitlerist), caracterizat prin
intoleranţă şi regresiune, Herbert Marcuse lansează conceptul de „toleranţă represivă” care
reflectă conformismul de tip liberal şi „cenzura” impusă de acesta, dar o cenzură care „nu
interzice publicarea ziarelor, nu condamnă pe „dizidenţi” la închisoare, la exil sau la spitalul
psihiatric” (H. Marcuse, 1964). Contradicţia dintre sistemele de norme şi sistemul de valori ale
unei societăţi anumite pune problema, în concepţia lui Marcuse, a legitimităţii sau a ilegalităţii
societăţii respective. Starea de devianţă generează, în acest context, „o analizare a grupului,
lipsit de orice unitate, o exacerbare a raporturilor de forţă, pe scurt o desocializare sau o
reîntoarcere la starea naturală”. De asemenea, aceeaşi contradicţie pune problema conduitei
individului şi a capacităţii de alegere între normele impuse şi valorile la care aderă el şi grupul
sau comunitatea din care face parte.
Există indivizi care adoptă soluţia pasivităţii şi indivizi sau grupuri care adoptă soluţia
hiperactivităţii sau a agresiunii, încercând să schimbe normele sau sistemul social opresiv.
Devianţa socială are, astfel, la origine cauze şi împrejurări diferite, în funcţie de
particularităţile sociale şi istorice ale comunităţii umane respective, pe de o parte şi în funcţie de
educaţia, cultura şi particularităţile indivizilor şi ale grupurilor sociale avute în vedere, pe de altă
parte. În manieră paradigmatică, putem formula următoarele elemente, etape sau factori care ne
pot ajuta să înţelegem adecvat fenomenele deviante şi criminalitatea socială:
a) Conduitele deviante pot fi explicate, în unele cazuri, prin manifestarea unei relative
contradicţii între sistemul de norme şi sistemul de valori promovate de o comunitate sau o
societate specifică.
b) În alte cazuri, devianţa şi criminalitatea pot fi favorizate sau determinate de
ilegitimitatea, parţială sau totală, a societăţii contestate de persoanele sau grupurile „anomice”.
c) Destructurarea sistemelor normative a modelelor culturale, de pildă incoerenţa fie a
normelor sociale, fie a valorilor impuse la nivel societal, fac parte din paradigmele explicative
ale „ofensivei” fenomenelor deviante, a criminalităţii, a devianţei în rândul tinerilor, a acţiunilor
bandelor de cartier, cu care se confruntă societatea în tranziţie.
d) Analiza datelor empirice pune în lumină faptul că „înclinarea indivizilor sau a
grupurilor sociale spre crimă şi în general, spre fapte deviante, depinde nu atât de opoziţia
individului faţă de norme, cât de ambiguitatea acestora. Delincvenţii se recrutează, cu o mare
probabilitate, dintre marginalizaţi, adică dintre indivizii care, aparţinând de diferite orientări, nu
dispun de o referinţă legitimă, explicită şi univocă. Marginalitatea apare, în acest caz, ca o
subcultură în cadrul căreia individul deviant se retrage pentru a se proteja. Subcultura este, însă,
43
încarnată de grupul deviant (gang în sociologia anglo-americană), care se constituie de regulă în
contextul dezorganizării mediului social „natural” – familia, cartierul, clubul sau asociaţiile de
timp liber (R. Boudon, F. Bourricaud, 1986, p 102). Există, în acest sens, o anumită confuzie în
cadrul concepţiilor explicative privind natura conduitelor deviante, culturală pentru unii
psihosociologi, anomică pentru alţi psihosociologi (datorită dezorganizării sociale pe care o
favorizează).
e) Paradigma valorizării diferite sau inegale a aceloraşi norme sociale constituie o altă
cale de înţelegere şi totodată, de acţiune în domeniul devianţei şi a criminalităţii. „Marginalitatea
– arată Boudon – nu exprimă numai pluralitatea referinţelor în raport cu care un individ îşi poate
orienta conduita” ci şi faptul că aceste sisteme de referinţă „sunt în mod inegal valorizate”. De
pildă, adolescentul care aspiră să-i fie recunoscut statutul de adult, fapt pentru care comite adesea
fapte deviante din ce în ce mai grave, cu atât mai mult cu cât ceilalţi manifestă o puternică
„rezistenţă” în faţa acestei aspiraţii sau voinţe infantile.
f) Funcţia semnificativă a grupului în promovarea conduitelor deviante ale unui individ,
îndeosebi minor, are la origini rolul referenţial al acestuia. Adolescentul care doreşte să fie
perceput de „ceilalţi” drept adult sau „bărbat” se foloseşte în acest scop, de apartenenţa la un
grup considerat ca sistem ideal de referinţă, chiar dacă, în anumite condiţii, acesta este mai puţin
accesibil. Trecerea minorului de la normalitate la devianţă, apoi la fapte propriu-zis deviante şi,
în anumite condiţii, chiar la acte criminale se înscrie, uneori, în confruntarea dintre statutul de
copil, caracterizat prin constrângeri şi printr-o „stare de minorat” de altfel firească şi statutul de
adult pe care şi-l doreşte copilul respectiv, statut ilegitim, însă, potrivit normelor şi valorilor
societăţii date. „Fapta minorului care fumează în ciuda interdicţiei părinteşti, apare mai puţin ca
un semn deviant şi mai mult ca expresia dorinţei lui de a fi tratat sau, cel puţin, recunoscut drept
adult.” Devianţa devine delincvenţă dacă minorul respectiv înlocuieşte ţigara cu drogul şi chiar
un act criminal, dacă acelaşi minor face contrabandă pentru a-şi procura bani pentru cumpărarea
substanţei interzise. Afirmarea de sine este obiectivul urmărit de adolescent sau de orice minor
aflat în situaţia „crizei de creştere” care are exigenţele şi particularităţile ei şi pe care nici un
proces formativ, de socializare sau recuperare socială, nu le poate ignora.
g) Potrivit unei ipotetice „teorii a substanţei”, minorul fumează pentru a trece în rândul
adulţilor, fură sau atacă pe ceilalţi din jur pentru a fi considerat „dur” şi pentru a deveni astfel,
şef de bandă etc. Asemenea conduite substitutive rămân, de cele mai multe ori, din fericire
simbolice sau imaginare, îndeosebi în condiţiile în care se exercită un eficace control social (din
partea familiei, a şcolii, a mediului „de proximitate” şi chiar a unor grupuri sau asociaţii
funcţionale) (V. Miftode, 2003, pp. 59 – 117).

44
h) O altă perspectivă explicativă este oferită de ipoteza sau „teoria socializării
anticipative” potrivit căreia nu orice revendicare de legitimitate venită din partea unui individ
sau grup marginalizat este cu necesitate de natură criminală. „O conduită poate fi considerată
anormală sau deviantă – arată R. K. Merton – în raport cu statutul actual al individului respectiv
şi normală în raport cu statutul viitor al aceluiaşi individ. Ceea ce este respins astăzi va fi peste
câteva luni considerat un fapt licit şi normal. Aici este vorba de capacitatea individului de a-şi
asuma efectiv integralitatea statutului care decide legitimitatea pretenţiei manifestate, în lipsa
căreia „socializarea anticipativă” eşuează.
i) Alte teorii, în primul rând „teoria ocaziilor”, arată că societăţile însele oferă persoanelor
şi grupurilor deviante sau criminale condiţiile contextuale defavorizante prin promovarea unor
norme sociale opresive sau în contradicţie cu valorile la care aderă, preferând, în aceste condiţii,
„să se sustragă judecăţii părinţilor şi prietenilor, să se retragă în anonimatul marilor oraşe, să se
abandoneze vagabondajului alcătuind „societăţi închise” cu semenii lor, cu care nu le este ruşine
să fie ceea ce sunt. „Societăţile actuale sunt – potrivit lui R. Merton – la fel de tolerante şi
represive, fapt care trebuie introdus în analiza devianţei şi a criminalităţ ii şi în proiectele de
intervenţie pentru reducerea acestor fenomene sociale”.
j) Devianţa socială este influenţată semnificativ atât în rândul minorilor, cât şi al
persoanelor adulte de sentimentele de frustrare (în planul afirmării sociale, al şanselor de
realizare profesională, al calităţii vieţii), de statutul de marginalizat (perceput ca atare de
persoanele în cauză) sau de pericolul „excluderii sociale” favorizat de atitudinile de ostilitate sau
ignorare din partea celorlalţi indivizi. Asemenea grupuri şi categorii marginale devin adevărate
„instanţe” sau „agenţi” de socializare negativă, iar pentru indivizii care le compun, surse
potenţiale de devianţă şi delincvenţă10, şi prin aceasta, mecanisme de neintegrare socială (lipsa
de adeziune la normele şi valorile sociale). Între gradul de integrare socială şi devianţă există o
relaţie invers proporţional: cu cât o colectivitate este mai slab integrată, cu atât formele de
devianţă şi de delincvenţă din cadrul ei sunt mai accentuate. 11 Forma negativă a procesului de
integrare socială se datorează fie unor deficienţe de adaptare, fie unor condiţii sociale, care
favorizează apariţia unor comportamente anomice şi disfuncţionale în raport cu funcţionarea
normală a sistemului social. Asemenea comportamente sunt evaluate din interiorul societăţ ii de
către organismele de control social special instituite. Teoria devianţei sociale nu poate fi
analizată corect independent de teoria integrării individului sau a grupului în viaţa socială şi
profesională. Putem elabora, în acest sens, următoarele sisteme conceptuale:
1) Sistemul de integrat 2) Sistemul integrator - individ - grup social sau echipă de
muncă - individ, grup, echipă - instituţie, întreprindere

45
- instituţie, întreprindere - comunitate urbană, rurală, societate globală Raporturile
fundamentale, implicate în analiza fenomenelor deviante sau criminale, sunt:
 individ – societate
 microgrup – macrogrup
 macrogrup, comunitate – sistem social
Stadiile integrării socio-profesionale (V. Miftode, 1998, p. 125) se prezintă astfel:
Integrarea socioprofesională
I.Nivel incipient
1.Adaptare
2.Sensibilizare
II. Nivel mediu
3.Participare
4.Socializare
5.Integrare
III. Nivel superior
6.Conştientizare
7.Interiorizare
8.Asimilare
Între grupurile „inadaptate” sau neintegrate se află şi cel de „grup stradal” („corner
street”), considerat de mulţi autori (W. Whyte, A. Cohen, S. Korbin, Th. Gannon, L. Zablnski
ş.a.) ca fiind un element favorizant în producerea unor comportamente deviante şi delincvente.
Această „mică societate de la colţul străzii”, cum afirma W. Whyte (reprezentant al şcolii de la
Chicago), este constituită dintr-o varietate de membri, fiecare având însă o poziţie şi rol bine
determinate (W. F. Whyte, p. 194). Cu timpul, conducerea grupului este preluată de un leader,
iar între membrii grupului care resimte lipsa unei securităţi afective în familie se stabileşte un
sistem de relaţii, norme şi obligaţii mutuale, un adevărat cod de drepturi şi obligaţii aflate în
discordanţă cu cele ale societăţii globale. În interiorul unor asemenea grupuri de la marginea
străzii se declanşează de regulă o serie de acţiuni delincvente cu periculozitate socială ridicată,
conducând la transformarea lor treptată în adevărate grupuri criminale violente (cu subculturi
specifice) în care se multiplică formele de crimă organizată, marea violenţă, toxicomania,
prostituţia, traficul de droguri etc.

2. Socializarea primară şi „învăţarea conduitei deviante”


Dinamica faptelor anomice şi a criminalităţii „de mai târziu” (de la vârsta adultă) depinde
în mare parte de reuşita socializării primare, de încălcarea în perioada copilăriei, în familie, a
46
obişnuinţelor, a valorilor şi a normelor de viaţă comunitară şi socială în general. În măsura în
care familia nu-şi exercită, în anumite condiţii, obiective sau subiective, funcţia educativă de
socializare, se lasă loc liber şi se favorizează procesul de pre-devianţă, apoi de devianţă şi chiar
de criminalitate faţă de care copii sunt deosebit de vulnerabili. Ipotetic, apariţia conduitelor
deviante şi a bandelor de minori ar fi imposibilă dacă familia ar fi puternică şi dacă ansamblul
instanţelor educative (familie, şcoală, mediu social, grup de joacă, mass-media etc.) ar coopera în
mod normal în acest domeniu. În lipsa acestei cooperări, pe „locul gol” apare un alt tip de
„socializare”, una negativă, numită în literatura de specialitate „dresaj criminal” sau
„profesionalizare” a delincvenţilor (a noilor veniţi, a celor racolaţi) de către bandele deja
constituite. Fenomenul este cu atât mai grav cu cât rolul familiei este preluat de către factorii
extra-familiali (mediul „din proximitate”, mass-media, grupurile de joacă şi, mai ales, de către
bandele de cartier sau din zonele rurale). Strategiile de racolare a copiilor de către bandele de
răufăcători sunt în general, asemănătoare în diferite oraşe şi chiar în diferite ţări, sintetizate
astfel:
 copiii lipsiţi de supravegherea părinţilor sunt victimele cele mai sigure;
 şefii bandelor locale, „dealerii” criminali, îi introduc pe copiii racolaţi în tainele conduitei
delincvente sau criminale;
 în lipsă de alte metode, copiii vulnerabili la influenţele extra-familiale îşi încep cariera
deviantă devenind un fel de „hăitaşi” în parcurile şi pe terenurile virane din zona ghetoizată sau
în curs de „cucerire”;
 după ce intră într-o asemenea bandă de delincvenţi „noul venit” nu mai poate scăpa cu
uşurinţă, fiind obligat, sub ameninţare, să participe la acţiuni tot mai complexe, deci mai grave în
plan social şi să execute fără condiţii ordinele „dealerilor”. Aceasta este legea zonei periferice
(uneori şi urban centrale) intrate sub influenţa sau în stăpânirea bandelor criminale;
 pentru a fi obişnuiţi cu arestările (ipotetice) copii deveniţi membri ai bandelor sunt supuşi
unor probe, sunt închişi, de pildă, pentru un timp în beciuri (ca „practică profesională”), pentru a
deveni cât mai duri şi pentru a rezista în condiţ iile pedepselor penale;
 programul „formativ” include, în acest sens, bătăi, chiar schingiuiri, pentru ca „elevul”
deviant să nu uite ce-l aşteaptă dacă trădează grupul din care face parte. Un tânăr din „lumea
interlopă” a delincvenţilor a fost găsit cu picioarele arse, cu unghiile şi dinţii smulşi, cu mâinile
rupte, cu faţa sfâşiată, desfigurat deci, pentru totdeauna de proprii „colegi” de echipă. Asemenea
acte barbare fac parte din sistemul de mijloace al bandelor rivale din spaţiile sociale ocupate de
acestea şi mai ales din cartierele ghetou14 care au început să apară şi în România. Spaţiul
„socializării negative” este deja semnificativ şi se află în creştere atât în România, cât şi în alte
ţări, datorită slăbiciunii factorilor de acţiune anti-infracţ ională şi datorită toleranţei sociale sau
47
comunitare. Întrucât lipsesc date exacte privind acest fenomen în România, vom prezenta câteva
informaţii de origine franceză, semnificative şi pentru dinamica „delincvenţei ghetoizate” din
spaţiul românesc.
Potrivit anchetelor sociologice din Franţa (Ziarul Le Parisien, 3 aprilie 1998), numărul
cartierelor-problemă sau „fierbinţi”, unde au loc, de regulă, cele mai multe fapte criminale, a
crescut destul de mult în ultimul deceniu, astfel:
în 1993 existau înregistrate şi evaluate 603 zone „fierbinţi”;
în 1995 numărul acestor zone a crescut la 727;
în 1997 fenomenul a „explodat” ajungând la 1088 etc.
Aceleaşi statistici arată că unele violenţe cu o frecvenţă relativ redusă sunt deosebit de
grave prin natura victimei şi a victimizării, aducând atingere unor valori sociale fundamentale şi
instituţiilor „statului de drept”. De pildă:
- violenţa fizică şi simbolică contra forţelor de ordine - distrugerea bunurilor publice, a
autovehiculelor poliţiei etc., “reglările de conturi” şi furturile cu violenţă;
- ameninţarea sau violentarea organelor de justiţie - devastări de instituţii publice sau de
unităţi comerciale - incendierea unor bunuri publice sau private etc.
Trebuie menţionat faptul că „cifra magică” a faptelor criminale este mai mare decât cea
„oficială” întrucât unele victime nu depun nici o plângere fie din teamă, fie din neîncredere în
„actul de justiţie” reparatorie.
Deficitul de socializare primară se materializează în ponderea importantă a minorilor în
ansamblul persoanelor deviante, delincvente sau criminale. Apelăm şi în acest caz la statisticile
oficiale franceze care prezintă interes şi pentru starea devianţei în Republica Moldova.
Percepţia minorului delincvent asupra propriei fapte are la bază o logică relativ simplă
care se traduce în următoarele „momente”:
I. Minorul delincvent neagă fapta încă din primul moment şi deci nu recunoaşte că a
greşit;
II. După ce „a învins” în primul moment, minorul delincvent sfidează pe „adulţii
anchetatori” aducând aşa numite „probe irefutabile”;
III. În fine, dacă a învins şi în a doua etapă a confruntării dintre delincvent şi societate,
minorului respectiv nu-i rămâne decât recidiva, să comită mai departe şi alte fapte asemănătoare,
potrivit vorbei din bătrâni: „cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”.
Periferiile urbane şi uneori, zonele rurale intrate în zona de influenţă a acestora,
constituie, şi în Republica Moldova, o adevărată şcoală a delincvenţei, concretizată prin acţiunile
unor „structuri alternative”, începând cu grupul obişnuit de joacă, conjunctural, continuând cu
„haita urbană” încă temporară şi întâmplător, foarte fluctuantă ca structură şi acţiune, dar cu o
48
funcţie esenţială pentru viitoarele bande din zonă: funcţia de a învăţa copilul „să se descurce” în
faţa părinţilor, în faţa profesorilor, în faţa poliţiştilor şi după caz în faţa justiţiei. Alain Bauer
vorbeşte, în acest sens, de „marele banditism” din rândul minorilor, de „aristocraţia de-lincventă”
şi, în fine, de „gangsterizarea” delincvenţilor organizată în mod „militar”. Deficienţele
socializării primare familiale îşi pun amprenta pe socializarea secundară prin mediul social „de
proximitate” şi în primul rând pe funcţionarea instituţiei şcolare. Constatăm, de altfel, o
degradare continuă a raporturilor dintre familie şi şcoală şi o creştere semnificativă a violenţei în
„spaţiul şcolar” prin manifestarea unor fenomene între care:
– lipsa de respect faţă de instituţia şcolară şi faţă de bunul public şcolar;
– violentarea profesorilor de către elevi şi deteriorarea relaţiilor intraşcolar – respingerea
„controlului şcolar” şi a oricărui control social;
creşterea abandonului şcolar şi chiar, a eşecului şcolar;
refuzul unor elevi de a participa la activităţi strict didactice şi mai ales, la activităţi educative, de
interes formativ, în „spaţiul şcolar”;
– utilizarea „armelor albe” în şcoală şi a altor mijloace agresive;
– distrugerea bunurilor şcolare, a aparatelor şi, uneori, a cărţilor;
– luarea cu asalt – cum scria „Le Figaro” (2 mai 1998) a unităţilor şcolare de către
bandele de tineri spărgători;
– greve ale profesorilor solicitând luarea de măsuri ferme împotriva gru purilor violente şi
clasarea în categoria „unităţi sensibile” a şcolilor cu astfel de probleme sau declararea spaţiilor
respective în „zone de educaţie prioritară” (ZEP);
– apariţia conceptului de şcoală-ghetou care exprimă pe deplin prelungirea fenomenului
devianţei şi criminalităţii din spaţiul social în cel şcolar, şi totodată, în spaţiul familial (violenţa
domestică, abuzul asupra copiilor etc.)16.
Analizele empirice arată că frecvenţa actelor violente din spaţiul şcolar este în creştere de
mai bine de zece ani într-un ritm asemănător ca şi frecvenţa delincvenţei din mediul străzii, din
mijloacele transportului în comun sau din unele unităţi publice (discoteci, restaurante etc.) sau
din alte sectoare ale vieţii publice. În aprilie 1998, în zona Nisa, zece vagoane ale unui tren „de
mare viteză” au fost devastate doar din plăcerea de a comite asemenea distrugeri sau acte de
vandalism (peste 280 de geamuri au fost sparte şi multe compartimente distruse). Bandele de
adolescenţi au atacat în 1988 aproximativ 120.000 de autoturisme particulare, număr care creşte
în opt ani la 280.000 de autoturisme, mai mult decât o dublare a acestei forme de infracţiune.
Minorii delincvenţi, constată sociologii francezi, sunt extaziaţi de „artificiile” provocate prin
incendierea maşinilor, mai ales în timpul nopţii, însoţite de sirenele maşinilor de poliţie,
pompieri etc. Unde este originea unor asemenea conduite? Cum se explică „explozia” faptelor
49
deviante în rândul minorilor? Cum pot acestea să fie controlate sau stopate, reduse sau eliminate
din viaţa socială?
Răspunsurile pot fi identificate, ipotetic, îndeosebi în natura funcţionării instanţ elor
controlului social şi mai concret, în gradul de realizare a socializării copilului în familie, în
şcoală şi în mediul social de proximitate. Toleranţa zero faţa de conduitele deviante constituie
numai una dintre strategiile de acţiune în domeniu, care nu rezolvă însă problema cu atât mai
mult cu cât societatea este nevoită să depenalizeze unele fapte şi, deci, să elibereze pe unii
infractori. Practica este bine cunoscută, mai ales prin efecte perverse şi în Republica Moldova
anilor 2000-2002. Un număr de 80% din dosarele aflate pe rol în cadrul justiţiei franceze în anii
1991-1995 au fost clasate iar în cazul altor dosare a fost modificată încadrarea juridică în
favoarea infractorului: omuciderile devin delicte, delictele devin contravenţ ii iar multe
contravenţii au fost pur şi simplu clasate. Semnificativ este, de asemenea, faptul că mai puţin de
10% dintre minorii delincvenţi din spaţiul rutier sunt anchetaţi de poliţie dar o mare parte dintre
cei condamnaţi sunt eliberaţi „înainte de termen” deoarece sunt minori.
Unele forme depenalizante ale faptelor delincvente au la origine fie motive practice (lipsa
spaţiilor „de cazare” din închisori, lipsa personalului calificat pentru întreg lotul de infractori
etc.), fie „raţiunii politice” (mai ales în perioada campaniilor electorale). Se practică, astfel:
simplificarea procedurilor, evitând „instrucţia” sau interogatoriul;
utilizarea amenzilor penale (cei care au bani profită);
practicarea „concilierilor” sau a medierilor între părţi;
reducerea gravităţii unor fapte, de exemplu, a folosirii cecurilor bancare „fără acoperire”;
„iertarea” unor delicte, mai ales rutiere, din domeniul circulaţiei pe drumurile publice (M
Rădulescu, D. Banciu, op. cit. p. 52). Asemenea politici sociale de intervenţie în domeniul
devianţei şi al criminalităţ ii au, din păcate, şi efecte perverse, concretizate îndeosebi în recidiva
„beneficiarilor”, o parte semnificativă a acestora a reintrat „în zona devianţei” multiplicând
delincvenţa reală, şi deci, „cifra neagră” a criminalităţii şi a fenomenelor anomice.
Cu anumite particularităţi şi cu o anumită „întârziere” strategică sau „tehnică”, starea
infracţională din Republica Moldova prezintă asemănări cu starea infracţională din Franţa.
Pornind de la considerarea că devianţa comportamentală are la bază „un defect” de
socializare, G. H. Gough a propus construirea unor scări de socializare pentru predicţia
comportamentului antisocial al predelincvenţilor şi delincvenţilor. Autorul consideră că o
„măsurare psihologică” a socializării presupune dimensiuni sociologice şi psihologice în
interdependenţă, opunându-se, totodată, tratării dihotomizate. El consideră socializarea ca o
dimensiune continuă, indivizii plasându-se în diferite puncte ale acestei linii continue. G. H.
Gough arată că, prin intermediul scorului mediu de socializare, se disting net grupurile de
50
delincvenţi de nedelincvenţi, indicând nivelul de maturitate socială, formarea capacităţii de a
judeca şi respecta normele sociale.
În absenţa convergenţei între exigenţele educative şi convingerile şi aspiraţiile tânărului
se pot forma personalităţi morale distorsionate, labile în conflict latent cu normele sociale.
Tipologia actelor şi faptelor antisociale pe scara manifestărilor comportamentale
inadaptate şi neintegrate social cuprinde o paletă largă a gradualităţii conduitei de la acţiunile
deviante până la formele majore de delincvenţă. Ca fenomen de încălcare a normelor de orice
natură, devianţa poate să însumeze, în aria largă a nonconformismului, simple gesturi ostile,
conduite de protest, violenţe de protest, violenţe fizice, agresivitate de limbaj, nonconformism în
ţinută, indisciplină, fuga din mediul familial sau şcolar, fumatul, consumul de alcool, antrenarea
în anturaje care practică acţiuni ilicite etc. Aceste acte întreprinse de tânăr nu reprezintă
întotdeauna fapte penale sau încălcări ale legii în vigoare, ci conduite care încalcă, violează
normele şi regulile de convieţuire morală. Mai ales la vârsta adolescenţei manifestările agresive
reprezintă tentative de afirmare a independenţei şi autonomiei morale, de respingere a autorităţii
adultului.
Aceste acte care nu aduc prejudicii valorilor sociale (cum este cazul încălcării prin
mijloace infracţionale a normelor de natură juridică), ci afectează doar modul de respectare a
principiilor morale convenţionale şi coercitive impuse de adult, se încadrează în sfera
devianţelor cu caracter moral. Sunt întâlnite cu o anumită frecvenţă la adolescenţii care trăiesc
intens, incandescent schimbările pubertale, la care, dacă se adaugă, un climat familial inadecvat,
ele pot degenera în acte deviante cuplate cu un randament şcolar scăzut. Unii autori consideră că
aceste tipuri de manifestări nu trebuiesc obligatoriu încadrate în eşalonul patologic sau penal,
deoarece numai în anumite condiţii (anturaj nefast, consum de alcool etc.) pot fi indicii
semnificative ale unei eventuale „cariere” delincvente (C. Turianu, 1996). Autorii consideră
adecvată, pentru aceste conduite, denumirea de manifestări predelincvente, dar numai în
condiţiile în care se poate aprecia că există o trecere treptată şi previzibilă de la conduita deviantă
la cea delincventă. Predelincvenţa se referă la cazurile de manifestări deviante care, în
circumstanţe favorizante, pot degenera în acte delincvente, de conflict cu legea penală. Aceeaşi
autori consideră că punerea în dependenţă, într-o relaţie cauzală mecanică a devianţei morale cu
delincvenţa, înseamnă a pune în dependenţă norma penală cu orice conduită deviantă a tânărului,
apropiind până la identificare structura morală a tânărului cu cea a adultului.
O evaluare nuanţată a moralităţii juvenile, a criteriilor care diferenţiază moralitatea
minorilor şi adolescenţilor de moralitatea adultului trebuie raportate la tulburările vârstei, la
motivaţiile profunde faţă de respectarea normelor, la valorile specifice vârstei şi la subculturile în
care se încadrează.
51
Devianţa devine delincvenţă prin manifestări şi etape specifice:
1. fuga de acasă şi vagabondajul;
2. „integrarea” în bande delincvente;
3. încălcarea legii şi a normelor comunitare;
4. participarea la fapte criminale etc.
J. Jasinski evidenţiază că în legislaţia cu privire la minori, spre deosebire de cea pentru
adulţi, sunt considerate delicte conduite care nu intră în sfera infracţ ionalităţii. Autorul atrage în
acest sens atenţia asupra categoriilor de „delicte” de genul „tinerii în pericol moral”, „tineri care
se sustrag autorităţii parentale”, „tineri în derivă”. Integrarea lor în categoria de delincvenţi
numai printr-o proiecţ ie în viitor a unei posibile „evoluţii” delincvente, neputând fi catalogat ca
atare prin consecinţe care nu s-au produs încă, este o atitudine victimizantă, locul lor fiind în
categoria delincventului potenţial (predelincvent).
Evaluarea delincvenţei juvenile trebuie să ţină seama de unele fenomene şi evoluţii
semnificative:
 slăbirea controlului social, mai ales familial;
 eşecul socializării;
 absenţa identificării cu modelele morale autentice, datorită dezorganizării
 familiei;
 existenţa unor rapoarte tensionate cu părinţii şi educatorii (insecuritate
 afectivă);
 multiplicarea în mediul social a ocaziilor infracţionale;
 constituirea unor subculturi sau contraculturi care inversează sensul
funcţionalităţii normelor sociale;
 tulburări de comportament cu şi fără substrat patologic;
 situaţii anomice din timpul marilor perioade de criză.
O tipologie a conduitelor antisociale prin luarea în considerare a personalităţii juvenile, a
contextului social în care s-a realizat socializarea şi situaţia care a facilitat comiterea delictului,
permit configurarea următoarelor acte de delincvenţă (S. Rădulescu):
- acte delincvente ocazionale sau întâmplătoare comise de unii tineri ce prezentau
suficiente indicii de socializare morală familială şi şcolară. Sunt acte cu un grad redus de
periculozitate, care constau, de regulă, din manifestări teribiliste, de bravadă, sau de
„solidaritate” cu alţii, la incitaţia unei persoane sau în urma consumului de alcool, proliferate sub
forma agresiunilor verbale, la adresa autorităţ ilor şi a liniştii publice;
- acte delincvente structurate şi organizate comise de tineri (minori, adolescenţ i, tineri
până la majorat) cu deficienţe serioase de adaptare şi integrare socială, şi culturală, sau tulburări
52
de comportament, având deja comise o suită de fapte cu caracter deviant (fuga de acasă şi de la
şcoală, vagabondaj, consum de alcool);
- acte delincvente recurente şi reiterative săvârşite de tineri ce provin din familii
dezorganizate sau descompletate, cu modele comportamentale definite prin criminalitate,
agresivitate, imoralitate, alcoolism, promiscuitate. Aceste acte au un grad de periculozitate
ridicat (omoruri, tâlhării, violuri, ultraje etc.) şi sunt de obicei efectuate în grupuri organizate şi
structurate anti-social. Noţiunea de delincvenţă juvenilă, datorită dificultăţii de identificare a
unor criterii operaţionale, comportă, în delimitarea sa de aria largă a devianţei, unele ambiguităţi.
În mod practic, se operează în delimitarea sferei de cuprindere şi încadrare a delincvenţei
juvenile raportarea actelor sociale sancţionate la criteriul normei penale, definindu-se mai mult
prin semnificaţiile finale pe care le provoacă şi mai puţin prin considerarea a ceea ce le
determină (cauza).
Delincvenţa juvenilă este reprezentată printr-o serie de trăsături generale, comune,
determinând, în demersul cercetării ştiinţifice, necesitatea trasării cauzelor şi condiţiilor care
generează actele antisociale. Delincvenţa juvenilă ca fenomen anti-social se caracterizează şi prin
trăsături şi note specifice categoriei de vârstă, precum şi prin caracteristici de personalitate dintr-
un anumit cadru socio-economic şi cultural.
Manifestările anti-sociale juvenile trebuie înţelese prin luarea în considerare conjugată
(perspectiva cauzalităţii multiple) a factorilor individuali, psihologici, sociali, culturali.
Importanţa cauzelor psiho-individuale rezidă din implicarea personalităţii tânărului în actul
delincvent, cu descifrarea insuficientei maturizări sociale şi cu prezentarea dificultăţilor de
integrarea socială, inclusiv în normele juridice. Delincventul, datorită unui deficit de socializare,
nu reuşeşte să-şi ajusteze în mod activ conduita la relaţiile sociale, prezentând o insuficienţă sau
perturbare a proceselor de asimilare şi a celor de acomodare la cerinţele şi normele sociale.
Deficitul maturizării sociale şi implicit al dezvoltării personalităţii se structurează în
unele trăsături negative întâlnite mai frecvent la delincvenţii consideraţi imaturi caracterologic.
Aceste trăsături ale imaturităţii psiho-sociale G. Cânepa le grupează în: toleranţa scăzută la
frustrare, auto-controlul deficitar, egocentrism, impulsivitate şi agresivitate, subestimarea
gravităţii greşelilor şi actelor antisociale comise, nedezvoltarea sentimentelor morale, a
motivelor superioare de ordin social utile (învăţare, muncă), evitarea efortului voluntar, dorinţa
realizării unei vieţi uşoare, fără muncă, opoziţie faţă de normele juridice, morale şi respingerea
acestora, devalorizarea de sine şi aderarea la statutul de delincvent, la un stil de viaţă indezirabil
social, imagine falsă despre lume, despre relaţiile interpersonale despre autonomia şi libertatea
individuală concepute de obicei sub semnul agresivităţii (D. Banciu, 1992).

53
Simptomele caracteriale ce apar încă din copilărie se exacerbează în adolescenţă, datorită
factorilor perturbatori individuali (decalajul dintre maturizarea fizică şi psihică) şi mai ales
perturbărilor familiale.
O constatare general acceptată este aceea că nu toţi copiii tineri caracteriali devin
delincvenţi, dar la toţi delincvenţii minori şi infractori adulţi întâlnim multiple trăsături
caracteriale negative, structurate pe un fond de tulburări afective (insuficientă maturizare
afectivă, instabilitatea emotiv-acţională), atitudinale, motivaţ ionale şi volitive. Cauzele de
factură psihologică nu pot fi înţelese fără implicaţiile sociale (dezorganizare socială, perioade de
criză, instabilitate economică, mobilitate socială) şi conflictele normative între aspiraţiile
individuale şi ofertele sociale.

3. Familia-problemă şi devianţa comportamentală a tânărului


Factorii familiali implicaţi în socializarea minorilor şi tinerilor constituie o cauză de prim
rang în determinarea modelelor comportamentale prin carenţele educaţionale din familie, care
favorizează inadaptarea tinerilor. Consemnăm mai multe tipologii de climate educaţionale
familiale ca răsfrângere nocivă asupra devenirii tânărului.
Divergenţa metodelor educative şi lipsa de autoritate a părinţilor. Climatul de înţelegere
dintre părinţi are foarte mare importanţă în dezvoltarea armonioasă a tânărului. Divergenţa de
opinii dintre părinţi, privind metodele disciplinare şi sancţiunile educaţionale, îi derutează şi
descumpăneşte pe copii în înţelegerea şi respectarea disciplinei, a unor reguli. Poziţiile
divergente ale părinţilor în abordarea permisivităţilor, dacă sunt trenate pe perioade lungi de
timp, pot acţiona ca factori de dezechilibrare a copilului ajungând, într-un final, la declanşarea
unei predispoziţii spre delincvenţă (R. Vincent).
Rolul părinţilor este de a pregăti copiii pentru confruntarea cu obstacolele sociale,
inerente vieţii, clădindu-le o rezistenţă la frustrare şi conflict, printr-un comportament adecvat
pentru a evita formarea şi exacerbarea unor trebuinţe egoiste care, în unele cazuri, declanşează
acţiuni infracţionale55. O atitudine hiperprotectoare şi excesiv de afectuoasă din partea mamei
poate avea ca efect pierderea autorităţii mamei dar şi perturbări în maturizarea socială. Un grup
de cercetători (R. Mucchielli, R. Vincent), pornind de la o concepţie psihanalistă spre o
concepţie interacţionistă, analizează repercusiunile conduitelor parentale hiperprotectoare şi
hiperautoritare sub raportul influenţelor negative asupra conduitelor minorilor şi ale eşecului
identificării cu unul dintre părinţi. Carenţele de autoritate parentale decurg din insuficienta
supraveghere sau lipsa totală de supraveghere a minorilor, asociate, în etapa socio-istorică
actuală, cu o accentuată liberalizare a înţelegerii democraţiei de către tineri, de forţare a tendinţ
ei de emancipare spre independenţă, de relaţiile socio-afective extrafamiliale.

54
Indiferenţa şi neglijenţa părinţilor. Pe fondul privării copiilor de atitudini simpatetice din
partea părinţilor, de proliferarea unor atitudini reci, indiferente se instalează o agresivitate
latentă. La copilul „neglijat” de părinţi se observă o neglijenţă în ţinută şi activitate, indiferenţă
faţă de şcoală şi o serie de atitudini anti-sociale. Sub raport afectiv este instabil, emotiv şi iritabil.
Copiii „respinşi” de părinţi sunt brutali, nu suportă poziţii de inferioritate în joc, sunt
închişi în sine şi respinşi, în consecinţă, de colegi. Indiferenţa sau antipatia cu care este
întâmpinat în mediul familial îşi pune pecetea asupra conduitei sale, iar reacţiile
comportamentale vor fi mimetic antipatice şi agresive. Lipsa de colaborare a părinţilor se
materializează în sentimente ostile faţă de aceştia. Atitudinea de respingere faţă de tatăl
demisionar, mereu ocupat şi veşnic plecat de acasă, care pretinde să nu fie deranjat, îşi are sursa
în frustrarea generată de sentimentul de abandonare a copilului. Părinţii „demisionari” sunt
consideraţi de mulţi cercetători (R. H. Walters,1963, D. Dragomirescu,1976, S. Rusnac, 2000) ca
fiind una din cauzele majore ale disocialităţii şi delincvenţei minorilor şi tinerilor.
Atitudinea hiperautoritară manifestată în cadrul familiei de unii părinţi, din dorinţa de a
impune o disciplină strictă şi severă, îşi are, adesea, sursa în firea şi temperamentul acestora de
manifestare dominatoare. Atitudinea lor este rigidă şi tiranică în raport cu copiii şi, în general, cu
toată familia. La baza acestei atitudini pot sta şi „bune intenţii” dar, cuplate cu o concepţie
pedagogică ultra severă ce se materializează în atitudini autocrate în relaţia cu copiii. Părinţii
autoritari operează, după K. Wolf, cu o imagine devalorizantă a copilului, el fiind un nedezvoltat
(copilul-pitic) sau un sălbatic cu porniri necontrolate care trebuie reprimate (copilul-sălbatic).
Pentru a fi cât se poate de ascultă tor, comportamentul său trebuind să răspundă întru-totul
exigenţelor parentale (copilul-marionetă).
R. Vincent descifrează în categoria părinţilor hiperseveri alături de tatăl demisionar, tatăl
dominator şi tatăl tiran.
Tatăl dominator are o autoritate ce exprimă o personalitate exigentă care se bucură de un
prestigiu. El pretinde, conform aurei de dominator, ascultare şi respect, din partea copiilor şi
soţiei, ei fiind consideraţi fiinţe slabe ce trebuie protejate şi dirijate. Copiii unor astfel de taţi sunt
adesea timizi şi inhibaţi, dar se pot manifesta la modul rebel prin agresivitate ca o forma de
descărcare, în mod indirect, prin acţiuni orientate către alţii.
Tatăl tiran este considerat de autor ca fiind o persoană cu o fire slabă, timidă, dar care, în
compensaţie, are izbucniri sporadice de autoritate aberantă. Aceste atitudini parentale
devalorizează modelul patern inducând copilului stări de inhibiţ ie, de frică şi de instabilitate.
Aceste trăiri conflictuale, suscitate de alternanţa modelelor comportamentale oferite de
tată, pot degenera în dezechilibre profunde, cu tentative de curmare a conflictului prin evaziune –
fuga de acasă, vagabondaj. L. Berkowitz consideră că atitudinea tatălui autocrat, tiranic
55
determină apariţia sentimentului de frustrare în lipsa dragostei parentale. Respins de tatăl său şi
chiar maltratat de acesta, copilul va învăţa moduri de a reacţiona agresiv, dar obiectul
agresivităţii sale nu va fi persoana tatălui său (de care îi este frică), ci toţi deţinătorii autorităţii
(şcolare, ai ordinii publice etc.).
Clasificarea familiilor dezorganizate (W. J. Goode):
1. familia incomplet unită sau nelegitimă;
2. familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soţi, ca urmare a divorţului, a
separării sau a părăsirii;
3. familia tip „cămin gol”, în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună, cu
intercomunicări minimale, fără să constituie unul pentru celălalt suport emoţional;
4. familia în „criză” datorită unor cauze ce determină absenţa temporară sau permanentă
a unuia dintre soţi (închisoare, deces, deprimare, boală); existenţa în cadrul familiei a unor
situaţii care au drept consecinţă eşecul marital: retardarea mentală severă a copilului, psihoza
copilului sau a soţului, condiţii fizice cronice incurabile.
Descifrarea unei posibile relaţii între dezorganizarea familiei prin divorţ şi perturbările
comportamentale ale copilului a constituit o temă atent studiată de specialişti. În condiţiile de
destrămare a familiei prin divorţ sau în situaţii de viaţă în concubinaj, se creează un climat de
insecuritate ce poate să alunece, aşa cum evidenţiază M. C. Chombart de Lauwe, în inadaptări
sociale până la delincvenţă.
4. Climatul familial conflictual
Rolul de modelatori ai părinţilor, inclusiv prin actele imitative ale copiilor, impun unele
exigenţe de exprimare educativă sub raport comportamental şi verbal din partea părinţilor. Există
familii care deşi sunt „organizate” (nedezmembrate) îşi structurează climatul familial în jurul
unor stări conflictuale, care pot fi de intensitate diferită şi generate de cauze diferite. Astfel,
starea conflictuală în familie poate îmbrăca forme multiple de la forme benigne cum este cearta,
contrazicerile ascuţite, refuzul unor obligaţii familiale, ajungând la forme mai complexe cum ar
fi: agresivitatea fizică, alungarea de la domiciliu, existenţa unor relaţii adulterine.
Climatul familial poate fi generat şi întreţinut în cele mai dese cazuri de alcoolism, de
promiscuitate morală, antecedente penale etc. În condiţiile în care conflictele intraconjugale, sub
raportul conţinutului, intensităţ ii, frecvenţei, formei de manifestare, cresc, ele capătă forţă
dezorganizatoare pentru familie, devenind simptom al sindromului disfuncţional al familiei.
Conflictul conjugal cu substrat patogen, cu influenţe distructive, la nivelul personalităţii
partenerilor conjugali, cu reacţii dezorganizante şi inadaptabilităţi împiedică îndeplinirea
funcţiilor fireşti ale cuplului în relaţia conjugală şi parentală.

56
Într-o cercetare cu cazuistică foarte bogată I. Mitrofan face o analiză minuţioasă şi
nuanţată a constituirii cuplurilor conjugale structurate în cupluri cu ambii parteneri normali, din
punct de vedere psihic, cu ambii parteneri anormali, din punct de vedere psihic şi cupluri cu un
partener bolnav somatic sau somatopsihic:
conflictul conjugal patogen este semnificativ frecvent la cuplurile asimetrice din punct de
vedere al normalităţii psihice, respectiv constituite cu un partener nevrotic, psihopat sau psihotic
(la psihotic relaţia conjugală este foarte alterată cu antrenarea unor stări reactive de intensitate,
nevrotice sau dezvoltări dizarmonice ale personalităţii celuilalt soţ).
cuplurile conjugale cu ambii parteneri normali din punct de vedere psihicconflictul care
se manifestă afectează relaţiile interpersonale, împiedicând realizarea optimă a funcţiilor
familiei. În starea de conflict, cuplurile cu parteneri normali evoluează după modelul cuplurilor
patogene dezvoltând în timp reacţii nevrotice şi psihopatice la unul dintre parteneri, constituind o
sursă de stres psihopatogen continuu pentru toţi membrii familiei. Aceste conflicte se finalizează
de obicei cu divorţ.
în cuplurile cu ambii parteneri nevrotici se constată o tendinţă de perpetuare a unui
model interacţional nevrotic, care menţine totuşi uniunea familială. Modalitatea nevrotică
mutuală, afirmă autorul, se află la aceştia într-o relativă simbioză psiho-patologică, în interiorul
căreia procesele de intercompensare diminuează frecvent potenţările reciproce patogene.
în cuplurile cu ambii parteneri psihopaţi instabilitatea şi conflictele sunt mai frecvente şi
mai intense. Nucleele familiale constituite în jurul cuplului psihopat au efecte dintre cele mai
nocive în dezvoltarea şi educarea copiilor, majoritatea acestora evoluând după model psiho-
patologic.
cuplurile patologice mixte au o bogată simptomatologie. La ei conflictele familiale
angrenează disfuncţii profunde la nivelul familiei. Pornind de la capacităţile şi modalităţile de
adaptare maritală, la I. F. Cuber întâlnim o tipologie maritală cu profunde repercusiuni asupra
personalităţii copiilor.
Astfel, cele cinci tipuri de familie sunt:
a) tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele, a căror frecvenţă este mare şi nu este
ascunsă copiilor dar este mascată în exterior. Deşi conflictul există potenţial, creând o atmosferă
tensionată, cuplul ajunge rar la disoluţie, deoarece după criză totul reintră în normal. Specialiştii
care au exploatat această situaţie o explică ca pe o trebuinţă profundă a soţilor de a lupta unul cu
altul, transformând-o într-un factor coeziv ce asigură continuitatea căsătoriei.
b) tipul căsniciei devitalizate actualizează starea de discrepanţă dintre „primii ani” de
convieţuire şi cei care urmează. Caracteristica acestui cuplu este disoluţia treptată a relaţiei de
armonie, de comunicare şi iubire din primii ani. Diluarea sentimentelor şi a vibraţiilor
57
emoţionale ajung uneori un vid dureros. Perechea devine apatică, fără viaţă, dar se ajunge rar la
despărţire. Acest tip de căsnicie este foarte comun, şi deşi îi lipseşte vitalitatea, în numele a
„ceva” ce mai simt (căminul, casa, amintirile) soţii nu se despart.
c) tipul căsniciei pasiv–cordiale se deosebeşte de cea devitalizată în sensul că
pasivitatea caracterizează încă de la început acest cuplu. Cuplul este asociat la modul confortabil,
fără tensiuni. Uneori, angajarea într-un astfel de mod de viaţă se face deliberat, în funcţie de
interesele care dictează această comuniune (de exemplu: bărbaţi dedicaţi carierei).
d) tipul căsniciei vitale se bazează pe relaţia empatică, esenţială pentru viaţa lor.
Sentimentul de satisfacţie este trăit numai în prezenţa partenerului, relaţia lor fiind privită ca
importantă şi vitală, dar fără a-şi pierde propria identitate. În anumite situaţii, pot apare în poziţii
conflictuale de rivalitate.
e) tipul căsniciei bazate pe relaţia totală are în plus faţă de relaţia de vitalitate o
împărţire mutuală, firească a tuturor problemelor vieţii. Prezentarea celor cinci modele
tipologice maritale permite înţelegerea diversităţ ii structurării cuplurilor maritale. Important
este, pe lângă stilul familial pe care îl adoptă, modelul parental pe care îl oferă, dată fiind marea
sensibilitate şi receptivitate a copiilor. Coparticiparea lor la certuri, neînţelegeri, agresivităţi şi
violenţe le este total nefavorabilă.
Principalele consecinţe ale relaţiilor intramaritale conflictuale sunt devalorizarea
modelului parental, învăţarea prin imitare a unor conduite deviante, nocive pentru evoluţia
copilului, starea psihică conflictuală a acestuia, frustrarea care poate îmbrăca forme dintre cele
mai grave până la fugă şi vagabondaj. Cercetările întreprinse la nivelul familiei au evidenţiat că
prin organizarea şi modelul educativ promovat de părinţi, influenţa fundamentată se răsfrânge la
nivelul socializării şi integrării morale a tinerilor.
Existenţa unor disfuncţii în organizarea vieţii de familie conduc treptat la disoluţia
familiei, la diminuarea aportului ei social şi la apariţia unor manifestări şi deprinderi negative.
Aceste familii oferă modele negative pe care le „induc” copiilor, până la învăţarea de către
aceştia a unor comportamente deviante (fumatul, consumul de alcool, de drog, furtul etc.).

4. Influenţa inadaptării şcolare asupra devianţei comportamentale


Evidenţierea deficienţelor procesului de formare a conştiinţei morale, angajează o
complexitate cauzală care nu se epuizează la nivelul familiei. şcoala, fiind lipsită de caracterul
afectiv, specific mediului familial, suferă nu de puţine ori de didacticism şi formalism.
Educatorii adesea pierd din vedere în modalităţile educative utilizate, dincolo de
caracteristicile comune unei categorii de vârstă, individualităţile distincte. Aceştia manifestă o
anumită „rezistenţă” faţă de receptarea mesajului educativ ce se adresează „numai” canalului

58
cognitiv, printr-o ignorare nepedagogică a cuprinderii componentei afective, volitive,
motivaţionale56. Tratamentul discriminatoriu în aşa numitele cazuri de „copii problemă” şi, în
special a celor proveniţi din familii dezorganizate, caracterizaţi prin tendinţe deviante necesită
intervenţii educative susţinute şi competente. Abordarea nu trebuie să se facă la nivel de copii-
problemă, ci de „problemă educativă”, care să antreneze cadre specializate de asistenţă socială şi
nici într-un caz o rezolvare comodă, tradiţională, de „pasare” a lor de la o şcoală la alta.
Prezenţa unei atitudini şcolare lipsită de motivaţii adecvate cu manifestări de indisciplină
faţă de şcoală şi faţă de muncă în general, reflectată în rezultatele şcolare slabe, abandon şcolar
se caracterizează în principal prin perturbarea dimensiunii afective, motivaţionale, volitive, şi
atitudinale a personalităţii. Educatorii trebuie să se adapteze nu numai conţinutului şcolar, dar şi
realităţilor individuale, pentru a nu cădea în actul de educare al copiilor cu devieri
comportamentale, în atitudini psihologizante, de etichetare a personalităţii acestora ca fiind
needucabilă. De asemenea, trebuie să evite tratarea sociologizantă, de considerare a problemei de
integrare şcolară şi socială, de apreciere a formării comportamentului moral al tinerilor prin
capacitatea de exerciţiu a normei, ignorând potenţialităţile creative ale acestora.

5. Influenţa grupurilor delictogene


Factorii de grup vin în completarea influenţelor familiale şi şcolare participând la
devenirea personalităţii tinerilor. Un fapt remarcabil pentru instanţele educative constă în aceea
că majoritatea infracţiunilor săvârşite de minori şi tineri se efectuează în grup. Aceştia, în marea
lor majoritate, provin din familii dezorganizate, fiind nesupravegheaţi şi neîndrumaţi suficient de
către părinţi, având carenţe socioafective şi morale.
În cadrul bandelor, delincvenţii caută o recunoaştere a persoanei lor de către ceilalţi, o
suplimentare a puterii din dorinţa de a-şi satisface egoismul, intensificându-ş i egocentrismul etic
(R. Mucchielli). Autori, printre care F. M. Trasher, consideră că delincvenţa juvenilă are ca
sorginte constituirea în bande organizate şi structurate care, în esenţă, reprezintă un „mod de
supravieţuire” şi de adaptare a celor frustraţi şi marginalizaţi.
Banda apare ca o formă de organizare socială negativă a tinerilor, datorită eşecului
acţiunii unor instituţii sociale, şomajului, sărăciei. La nivelul bandei există o formă de organizare
intimă cu coduri, drepturi şi obligaţii mutuale, cu valori şi norme proprii, opuse celor din
societate. Reunind tineri care se confruntă cu aceleaşi probleme (sărăcie, mizerie, şomaj),
bandele organizează acţiuni ilicite, transformându-se uneori în adevărate subculturi criminale.
R. A. Clowerd şi L. E. Ohlin evidenţiază faptul că delincventa juvenilă, ca formă de răspuns faţă
de inegalitatea socială, nu este un fenomen individual ci colectiv.

59
Ca o variantă a „subculturilor delincvente”, care încearcă să explice delincvenţa juvenilă
ca rezultat al unei învăţări, este teoria „grupurilor de la marginea străzii” sau a „societăţii de la
colţul străzii” elaborate de W. F. Whyte. El arată că, la vârsta adolescenţei, între tineri se
stabilesc relaţii de prietenie, de sociabilitate. Ei se grupează pe şcoli, clase, cartier, stradă.
Asocierea şi participarea la activităţile grupului apare ca o modalitate importantă de socializare a
tinerilor, când atitudinea lor este ambivalentă: obedienţă si revoltă. Tânărul simte nevoia sa fie
recunoscut, acceptat şi stimulat de către cei de o vârsta cu el, aderarea la un grup creându-i
spaţiul şi anturajul în care îşi poate manifesta şi realiza dorinţele şi aspiraţiile. De pe aceste
poziţii el îşi însuşeşte limbajul, conduitele grupului, interiorizând valori şi norme specifice
grupului.
Unele grupuri au o poziţie periferică şi marginală, traversate de insatisfacţie socială şi
individuală, agresivitate şi violenţă. De aici si atitudinea de respingere a normelor grupului.
Prin adoptarea unor conduite ilegitime grupul de tineri alunecă spre devianţă şi
delincvenţă, prin „învăţarea” de către membrii grupului a unor tehnici infrac-ţionale. Marele
pericol al grupurilor stradale îl constituie alcătuirea lor din tineri cu deficite serioase (abandon
şcolar, vagabondaj şi/sau condamnări penale) şi din liderii care se impun prin forţă sau prin
„îndrăzneală oarbă”, iraţională, şi prin exploatarea unor slăbiciuni ale grupului.
Din acest motiv activitatea grupurilor stradale se structurează spre delicte, unele chiar
foarte grave. Fuga, vagabondajul, cerşetoria, când nu frizează patologicul şi nu devin
comportamente antisociale persistente şi bine structurate, sunt forme de evaziune, de protecţie
sau chiar modalităţi de procurare a celor necesare traiului. Ele nu pot fi imputabile numai
structurii caracteriale a tânărului, cât mai ales unor deficienţe economice, sociale şi culturale ale
mediului educativ (familia, şcoala, comunitatea).
Rolul culturilor şi a subculturilor agresive îşi au valenţele în învăţarea de către individ a
comportamentelor antisociale care promovează agresivitatea, trăsături de labilitate afectivă,
motivaţională.

6. Modificarea atitudinii tinerilor faţă de devianţa socială sub influenţa mass-media


Vorbind despre devianţă în rîndurile tinerilor, pătrundem într-o zonă „cenuşie”,
caracterizată de ambiguitate. Acest fenomen social a luat amploare în ultimii ani, atât pe plan
local, cât şi internaţional. Problema devine alarmantă, provocând un dezechilibru social care
afectează în primul rând cetăţeanul, fie el delincvent sau păgubit. Chiar dacă fenomenul nu este
întotdeauna expus în dimensiunea lui reală, ar trebui găsite soluţii care să înlăture această
„anomalie socială”, nu să o mascheze. De obicei, toată lumea are sugestii, dar puţini sunt cei
care vin cu soluţii concrete. În ultima perioadă au evoluat numeroşi factori favorizanţi ai

60
delincvenţei juvenile. Societatea s-a confruntat cu o scădere drastică a nivelului de trai. Sărăcia a
afectat populaţia, unii fiind nevoiţi să recurgă la mijloace ilegale pentru a obţine banii necesari
traiului zilnic. În unele cazuri, ilegalitatea a devenit o formă de supravieţuire într-o perioadă de
criză. Din păcate, numeroşi tineri au pornit şi ei pe calea infracţionalităţii, a abuzurilor, ajungând
în faţa justiţiei, obligată să aplice legea fără părtinire. Se poate observa răsturnarea sau chiar
dizolvarea sistemelor de valori în societatea actuală. Astfel, deteriorarea relaţiilor familiale nu
mai reprezintă o noutate.
Conflictele din cadrul familiei, abuzurile, uneori egoismul, neglijenţa, lipsa de educaţie
îşi lasă amprenta asupra dezvoltării armonioase a personalităţii şi caracterului generaţiei tinere.
Familia este o instituţie sacră şi ar trebui protejată de forţele care pot acţiona în detrimentul ei.
Familia trebuie să aibă la bază dragostea şi interesul deplin pentru realizarea unui climat propice
evoluţiei pozitive a copiilor. Relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să fie trainice, bazate pe
sinceritate şi deschidere. O decădere a familiei poate genera traume grave copiilor sau tinerilor
care nu ar putea concepe un astfel de lucru.
Pe lângă educaţia dobândită în familie, care poate fi bună sau mai puţin bună (în cazul în
care educaţia primită nu este cea corectă părinţii se fac vinovaţi în mod indirect de acţiunile
copiilor lor) există un alt factor care poate influenţa delincvenţa juvenilă şi anume anturajul.
Când acesta nu este unul adecvat, iar cei din grupul respectiv au tendinţe şi concepţii non-
conformiste, tânărul poate cădea în mod inconştient în delincvenţă.
Fiecare individ face parte dintr-un anumit grup: grupul de apartenenţă sau grupul de
referinţă. Grupul de apartenenţă este grupul din care fiecare face parte în mod direct şi care
acţionează într-un anumit fel asupra membrilor lui; grupul de referinţă serveşte drept model şi
poate avea o influenţă mai mare asupra persoanei în cauză, în sens pozitiv sau în sens negativ.
Fiecare acţionează într-un anumit fel la presiunea grupului din care face parte. Unii
cedează în faţa presiunilor ajungând la manifestări teribiliste pentru a arăta cine sunt şi pentru a-
şi demonstra autoritatea pe care o au asupra altor persoane. Cei ce rămân fermi în faţa
presiunilor grupului vor fi înlăturaţi cu timpul fiind consideraţi potenţiali trădători. Nu de puţine
ori, teribilismul a avut ca rezultat delincvenţa. Setea de dominare şi afirmare, dorinţa de a fi
admiraţi de ceilalţi, de a fi în centrul atenţiei sunt fatale pentru cei ce abuzează de semenii lor şi
chiar de ei înşişi pentru a-şi atinge scopurile.
În acest context, un factor favorizant al delincvenţei juvenile este violenţa prezentată în
mass-media. Probabil din considerente comerciale cele mai multe producţii cinematografice
difuzate pe micile ecrane în fiecare zi, la ore de maximă audienţă, conţin scene extrem de
violente, stimulând un comportament sau determinând tendinţe agresive în manifestările copiilor.
Nici măcar desenele animate nu pot fi excluse din această categorie. Copiii şi tinerii preiau
61
informaţii, uneori fără a le filtra, şi încearcă să le pună în practică în propria viaţă. Nu în ultimul
rând, consumul de alcool şi droguri a căpătat amploare; consumul şi traficul de stupefiante se
poate numi „o infracţiune la modă”. Tinerii sunt încercaţi de sentimentul „inovator” al alcoolului
şi drogurilor, după ce au dobândit experienţă în domeniul tabacului care a devenit, metaforic
vorbind „ereditar”. O propunere din partea unei persoane, curiozitatea, dorinţa de a încerca
senzaţii tari şi de a simţi cum creşte nivelul adrenalinei, pot conduce la consumul vicios de alcool
şi droguri, iar mai apoi la dezastru.
Cu siguranţă că este necesară militarea pentru combaterea violenţei în manifestă rile
culturale: televiziune, muzică, presă evitându-se astfel o destructurare accentuată a societăţii.
Există nevoia de a reimplementa un sistem de valori autentic care să accentueze rolul familiei, al
şcolii şi al bisericii în dezvoltarea personalităţii.
Sarcini:
1. Elaboraţi cel puţin patru argumente care să demonstreze prevalenţa delicvenţei în familiile
dezorganizate.
2. Realizaţi un studiu de caz pe tema „Incidenţa familiei asupra devianţei comportamentală”
pornind de la o situaţie reală observată de dumneavoastră.
3. Elaboraţi un eseu de minim 40 de rânduri cu tema: „Inadaptarea scolară – premisă a
comportamentului deviant”.
4. Analizaţi comparativ „teoria asocierilor diferenţiale” şi „teoria subculturilor delicvente” şi
desprindeţi contribuţia lor în explicarea rolului grupului informal în etiologia devianţei.
5. Elaboraţi un eseu de minim 50 rânduri pornind de la aprecierea conform căreia „grupurile
formate din adolescenţi deprivaţi de statut școlar furnizează majoritatea covârsitoare de
devianţi”.

Bibliografie

1. Banciu, D. Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1992.
2. Sorin M. Rădulescu, Sociologia Devianţei. Teorii, Paradigme, Arii de cercetare,
Bucureşti, Edit. " VICTOR ", 1998.
3. Bauer, A. Raufer, X. Violences et insecurite urbane, PUF, Paris, 1998, pp. 64-65.
4. Becker, H. S. Outsiders, A. M. Mettaille, Paris, 1985.
5. Boudon, R., Bourricaud, F. Dictionnaire critique de sociologie, Press Universitaires de
France, Paris, 1986.
6. Bulgaru Iliescu, D. Anomalia microsocială. Forme şi consecinţe, Ed. „Timpul”, Iaşi:
Chicago Press, 2002.

62
7. Clinard, M. B. Anomie and deviant behavior, New York, The Free Press, 1964 şi R.
Cloward, L. Cohen, L. E . M. Felson, Social change and crime rate trends în American
Sociological Review, XLIV, 4, 1979, pp. 588-608.
8. Cloward, R.A., L.E., Ohlin, Differential Opportunity and Delinquent Subcultures, în D.H.
Dover Publication, 1958.
9. Durkheim, E. De la division du travail social, Paris, PUF, 1986, vezi şi Ph. Besnard,
L’Anomie, PUF, Paris, 1987.
10. Durkheim, E. Despre sinucidere, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993.
11. Freud, S., Three Contributions to the Theory of Sex, Dutton, New York, 1962.
12. Giddens, A. Sociologie, traducerea de Radu Săndulescu şi Viva Săndulescu, Ed. All,
Bucureşti, 2000.
13. Goffman, E. Asylums, New York, Doubleday, 1961.
14. Greenberg, D. F. , Kessler, R. C., Logan, C. H. A panel model of crimes rates and arrest
rates, în American sociological review, XLIV, 5, 1979, pp. 843-850.
15. Kelly, Deviant Behavior, St. Martin’s Press. New York, 1989.
16. Maisonneuve, La Dynamique des grupes, Paris, PUF, 1976, pp. 29-30
17. Merton, R. Social Structures and Anomie, M. E. Wolfgang, New York, 1970.
18. Miftode, V. Teoria controlului social, în vol. Tratat de Asistenţă Socială, Ed. Fundaţiei
AXIX, Iaşi, 2003.
19. Moscovici, S. Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Ed. Polirom, Iaşi, 1998.
20. Ogien, A. Sociologia devianţei, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
21. Ohlin, L. E. Sociology and the field of corrections, New York, Russel Sage Foundation,
1956.
22. Parsons, T. The Social System, Free Press, New York, 1951.
23. Petcu, M. Delincvenţa – Repere psihosociale, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1999.
24. Pitulescu, I. Delincvenţa juvenilă, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1995.
25. Rotariu, T. Anomie, analiza conceptului în Dicţionar de Sociologie, coord. C. Zamfir şi L.
secţia III b, Filosofie, 198, p. 125.
26. Sellin, T., M.E., Wolfgang, The measurement in delinquency, New York, Willey, 1964.
27. Sutherland, E.W. White collar crime, Dryden Press, New York, 1949.
28. Vlăsceanu, Dicționar de sociologie. Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 37.
29. Whyte, W. F. Street Corner Society, Chicago, University of Chicago Press, p. 194.

63
Tema: Comportamentul anti-social –comportamentului delincvent al
copilului
Obiective:
 Să distingă comportamentul antisocial de alte tipuri de comportament;
 Să identifice factorii de risc pentru consolidarea sau escaladarea comportamentului anti-
social la copii;
 Să utilizeze instrumente specifice de evaluare pentru copii în situaţii de risc/copiii cu
debut precoce;
 Să formeze abiități de elaborare a programelor de intervenție cu copiii care comit fapte
penale.

În ultimii 20 de ani, la nivel internaţional, psihologi, medici şi criminalişti au realizat studii


asupra unor fenomene cum sunt furtul, violenţa, ameninţarea, intimidarea, accesele de furie,
vandalismul şi, recent, fenomenul „happy slapping” (atacuri neprovocate/acte de violenţă
gratuite împotriva unei victime alese la întâmplare, filmate cu telefonul mobil şi – eventual –
postate pe Internet) comise de copii şi tineri.
Ştim că un comportament opozant şi agresiv/violent, ca şi comportamentul delincvent şi
infracţional, poate fi descris în general prin sintagma „comportament anti-social”. Când adulţii
prezintă anumite caracteristici, psihiatrii dau diagnosticul de tulburare de personalitate
antisocială.
Acest grup restrâns (cam 2% din populaţie) este responsabil de o mare parte din numărul
total al crimelor şi actelor violente comise de adulţi.
La marea majoritate a celor care au comis acte agresive şi crime pot fi recunoscute,
retrospectiv, multe anomalii în dezvoltare, cele mai multe avânduşi debutul în copilărie.
1. Definiţia comportamentului anti-social
Termenul de „comportament anti-social” include diferite forme de comportament
problematic. Trăsătura comună este încălcarea aşteptărilor sociale, a regulilor şi normelor
oficiale şi neoficiale caracteristice unei categorii de vârstă. Aceste forme de comportament
problematic pot fi clasificate în patru categorii mari:
Comportamentul opozant: copiii au probleme în a accepta autoritatea (părinţi,
profesori) şi au reacţii nepotrivite de supărare sau furie când nu-şi pot impune propriile interese.
Asta se întâmplă cu o frecvenţă de 2-3 ori mai mare în cazul categoriei de vârstă 3-6 ani decât la
copiii mai mici sau mai mari.

64
Comportamentul agresiv: comportament menit să producă pagube sau să rănească pe
cineva; această dorinţă de a distruge este de obicei prezentă. Acest comportament se produce de
cele mai multe în „adolescenţa clasică”.
Delincvenţa: comportament deviant în adolescenţă (conform OMS se manifestă între 10
şi 20 de ani), prin care se încalcă norme, dar nu este neapărat de natură penală (de exemplu
lipsitul de la ore, consumul de alcool şi alte substanţe, frauda şi furtul comise înainte de vârsta
răspunderii penale).
Comportament infracţional: încălcarea unor norme legale valide (legi), de obicei într-o
manieră foarte gravă, care declanşează proceduri legale (de exemplu furt, distrugere de bunuri,
vătămări corporale, jaf). Acest tip de comportament apare de obicei în adolescenţa târziei şi
descreşte rapid în perioada adultă.
Aceste comportamente problematice au fost grupate sub sintagma „comportament anti-
social”, pentru că, în primul rând, apar adesea împreună (rate ridicate de manifestare
concomitentă) şi, în al doilea rând, există multe conexiuni pe parcursul dezvoltării acestor forme
de comportament. În al treilea rând, se admite în prezent că mulţi factori cauzali similari sunt
implicaţi în apariţia lor.

2. Origini, dezvoltare şi consolidare


Atât factorii biologici (factori genetici, complicaţii pe perioada sarcinii şi la naştere), cât
şi factorii sociali de mai târziu, joacă un rol în declanşarea unui comportament anti-social.
Un model elaborat în Statele Unite (Patterson et. Comp. 1991) ne oferă în acest moment
cele mai bune dovezi empirice ale paşilor sau etapelor distincte în procesul de dezvoltare a
comportamentului anti-social. Acest model de dezvoltare are ca bază o serie de factori de risc (de
exemplu abuzul de substanţe al părinţilor, temperamentul dificil al copilului) care favorizează
dezvoltarea unui comportament anti-social, dar nu sunt văzuţi ei înşişi ca şi componente ale
procesului de dezvoltare.
Îndrumarea şi supravegherea parentale profund inadecvate reprezintă punctul de plecare
şi „formarea iniţială” în dezvoltarea unui comportament agresiv sau antisocial. În acest proces, se
crede că o influenţă nefavorabilă foarte importantă o au aşa-numitele „cercuri vicioase”.
În multe situaţii din viaţa de zi cu zi pot lua naştere cercuri vicioase: când părinţii îi cer să
facă unele lucruri sau îi impun limite, copilul învaţă că îi poate „forţa” să cedeze printr-un
comportament exagerat (crize de furie).
Astfel de experienţe repetate creează o tendinţă, bine înrădăcinată, de opoziţie şi
comportament agresiv atunci când se confruntă cu reguli sociale, tendinţă consolidată prin
întărire negativă.
65
În unele cazuri individuale, circumstanţe familiale suplimentare, cum ar fi agresarea
copilului, relaţiile proaste între fraţi sau neglijarea, întăresc/agravează acest comportament.
Cum tendinţa dobândită de a se opune sau de a se comporta agresiv are adesea un efect negativ
asupra calităţii relaţiilor de ataşament, care la rândul lor reprezintă cel mai important factor
predictiv pentru o stimă de sine pozitivă, mulţi copii afectaţi dobândesc o stimă de sine scăzută
în prima etapă. Aceste două trăsături (tendinţa de a se comporta anti-social sau agresiv atunci
când li se cer lucruri sau li se impun limite şi stima de sine scăzută) sunt tipice pentru prima
etapă a procesului de dezvoltare care are loc de obicei în familie.
În a doua etapă, copilul duce aceste tendinţe comportamentale în alte zone, din afara
familiei (grădiniţă, şcoala primară). Aici copilul descoperă că este întradevăr posibil să evite în
felul acesta lucruri care i se cer. Pe de altă parte, totuşi, copilul primeşte multe reacţii negative
din partea persoanelor adulte în poziţii de autoritate (care sunt mult mai puţin disponibile decât
membrii familiei să îşi retragă cerinţele impuse copilului), precum şi din partea celorlalţi copii.
Drept urmare, copilul în cauză îşi creează adesea o imagine preponderent negativă a
figurilor adulte aflate în poziţii de autoritate şi un nivel crescut de lipsă de încredere în acestea.
În plus, evitarea satisfacerii cererilor care i se fac şi conflictele cu autoritatea şcolară pot avea
efecte negative asupra performanţelor şcolare. Plăcerea de a învăţa este afectată, iar copilul va
avea tendinţa să caute compensaţii în afara şcolii (acolo unde adulţii care reprezintă autoritatea
nu au influenţă), de exemplu pe stradă sau medii în care adulţii intră foarte rar.
În a treia etapă, de obicei în copilăria mare sau în adolescenţa mică, comportamentul
problematic se stabilizează semnificativ, dacă respectivul copil sau adolescent este acceptat de
un grup cu tendinţe comportamentale similare. În acest context de dezvoltare, comportamentul
anti-social se consolidează şi se extinde (experienţe cu consum de alcool, violenţă în grup, etc).
În acelaşi timp se reduc semnificativ oportunităţile pentru ca societatea să mai exercite o
influenţă.
În adolescenţa mare, a patra etapă a procesului de dezvoltare a comportamentului
antisocial, comportamente deja consolidate duc la relaţii instabile, care adesea sunt violente. Se
întâmplă foarte rar ca tinerii aflaţi în această etapă să dobândească vreo calificare profesională
sau să păstreze un loc de muncă. Comiterea repetată a infracţiunilor duce la închisoare, iar
consumul de droguri devine ceva obişnuit. Acum medicii (psihiatrii) au destule simptome pentru
a diagnostica o tulburare de personalitate anti-socială.
Acest model de dezvoltare dezvăluie indicii valoroase cu privire la punctele focale de
intervenţie (cum sunt cercurile vicioase, relaţiile negative cu autoritatea, plăcerea de a învăţa) şi
la domeniile de viaţă asupra cărora trebuie acţionat. Oferă, de asemenea, direcţii în ceea ce
priveşte cerinţele minime pentru un plan de asistenţă cu adevărat eficient. De exemplu,
66
intervenţia în cazul unui băiat de 13 ani, aflat în etapa a treia de dezvoltare, are toate şansele să
eşueze dacă nu poate fi separat de anturaj şi dacă cel care îl are în grijă nu este convins să
accepte îndrumare şi supervizare adecvate.

3. Copii cu debut precoce al comportamentului delincvent


În afară de factorii de risc pe care i-am menţionat mai devreme, mulţi copii sunt supuşi şi
unor influenţe protectoare (o relaţie bună cu o figură de ataşament adultă şi asigurarea unei stări
bune de sănătate sunt extrem de eficace). Asta înseamnă că doar o parte mică din copiii care se
află într-o potenţială situaţie de pericol se dezvoltă în maniera descrisă anterior şi dobândesc
comportamente anti-sociale consolidate (aproximativ 2% din populaţie).
Cu cât vârsta la care copilul prezintă un comportament anti-social este mai mică, cu atât
riscul de escaladare şi consolidare a acestui comportament este mai mare. Patterson se referă la
această situaţie ca fiind dezvoltarea comportamentului anti-social cu debut precoce („early
starters”).
A fost identificat şi un alt grup de copii, care nu manifestă comportament antisocial până
la adolescenţă. Aceştia sunt copiii cu debut târziu al comportamentului anti-social („late onset”).
Cele două modele au fost analizate în studii pe termen lung efectuate în mai multe ţări şi
au fost deja confirmate şi acceptate.
Copiii cu debut precoce au nevoie de sprijin special din partea celor responsabili (părinţi
şi familia lărgită) şi din partea instituţiilor statului. Dacă acestor copii nu li se acordă sprijin
extern corespunzător cu ajutorul căruia să înveţe alternative pozitive, comportamentul
problematic persistă la 50% din ei.
Tabel 1: Caracteristici sociale ale grupurilor de copii cu debut precoce şi
respectiv târziu al comportamentului agresiv
Debut precoce Debut târziu
(începe devreme, (limitat la adolescenţă)
persistent)
Debut 2-4 ani/preşcolar Copilăria târzie/adolescentă

Însoţit de hiperactivitate / frecvent rar


impulsivitate
Însoţit de dereglări frecvent rar
comportamentale/probleme
la şcoală
Abilităţi sociale deficitare prezente
Situaţie familială frecvent rar
problematică
Rata de atenuare aproximativ 50% aproximativ 90%
4. Factori de risc pentru consolidarea sau escaladarea comportamentului anti-social la
copii
67
Studiile pe termen lung au arătat că prevenirea timpurie şi intervenţia făcute la timp pot fi
eficiente şi îi pot ajuta pe aceşti copii şi pe cei din anturajul lor social. Este nevoie, aşadar, de un
instrument convingător de evaluare, cu ajutorul căruia să se poată da un diagnostic prospectiv
pentru a vedea dacă copilul care manifestă comportament anti-social se află pe ruta de dezvoltare
cu debut precoce şi are, deci, nevoie urgentă de ajutor.
Kindler (2008) a selectat şi sistematizat 14 cei mai previzibili factori de risc identificaţi în
studiile pe termen lung efectuate.
Tabel 2: Factorii de risc ce favorizează comportamentul anti-social
Dificultăţi în dezvoltarea copilului
Limitare la nivelul inteligenţei/capacităţii de vorbire
/performanţelor şcolare/dezvoltării cognitive
Probleme de concentrare/sindrom ADHD
Comportament agresiv/anti-social
Îngrijire şi atenţie precare acordate copilului
Lipsa sprijinului emoţional în familie/respingere
emoţională
Deficienţe în îngrijire/atenţie acordată copilului
Greşeli observate în comportamentul educativ al părinţilor
Disciplină severă, inconsecventă/stil permisiv de
educaţie
Slabă stimulare din partea părinţilor/slabă încurajare
cognitivă/slabă susţinere instrumentală
Situaţia familiei
Grad înalt de stres în familie
Mama este depresivă/are probleme psihice
Aspecte privind statutul social al familiei
Mama era foarte tânără la naşterea copilului
Tatăl/mama creşte copilul singur (ă)
Nivelul de educaţie al familiei este foarte scăzut

5. Instrumente specifice de evaluare pentru copii în situaţii de risc/copiii cu debut precoce


Principalele instrumente prezentate în continuare sunt:
- Formularul de evaluare iniţială: recunoaşterea timpurie a copiilor în situaţii de risc (copii cu
potenţial debut precoce) – Formularul 1
- Chestionar privind capacităţile şi dificultăţile – Formularul 2
- Formular privind riscul consolidării sau escaladării comportamentului agresiv/anti-social –
Formularul 3
Evaluarea iniţială: recunoaşterea timpurie a copiilor în situaţii de risc (cu potenţial
debut precoce) – Formularul 1
Prin acest instrument se urmăreşte să se clarifice, într-o primă evaluare aproximativă (un
aşa-zis „screening“), dacă este vorba despre un caz în care copilul este pe cale de a deveni un
„early starter” (copil cu debut precoce al comportamentului delincvent) sau nu. În condiţiile în
68
care concluzia este afirmativă, evaluarea trebuie aprofundată, copilul este investigat în detaliu,
folosind formularul de evaluare a riscului de consolidare sau escaladare a comportamentului
agresiv/anti-social.
Dacă există suspiciunea că un copil a comis o faptă penală, sau dacă un copil are un
comportament deviant, cazul trebuie raportat direcţiei pentru protecţia copilului.
Sesizările pot veni din grădiniţe şi din şcoli, dar şi de la poliţie, atunci când aceasta
identifică un copil drept posibil autor al unei fapte penale. Specialiştii din direcţiile pentru
protecţia copilului vor analiza sesizările primite, într-o primă etapă, cu ajutorul acestui
instrument de primă evaluare.
Pe baza informaţiilor şi comentariilor furnizate de persoana care a întocmit raportul
(părinte, profesor, persoană de îngrijire, poliţie, etc.), trebuie descrise şi evaluate următoarele
aspecte:
- Gravitatea evenimentului (sau a evenimentelor) de natură agresivă;
- Gradul de amploare a comportamentului agresiv / anti-social al copilului;
Formularul va fi completat de reprezentanţii direcţiei, de regulă fără a mai fi nevoie de
alte investigaţii. Ca alternativă, este posibil ca şi membrii ai serviciilor sociale locale să
folosească acest instrument de analiză. În acest caz trebuie convenită o procedură prin care se
face informarea direcţiei cu privire la copiii identificaţi.
Evaluarea iniţială: recunoaşterea timpurie a copiilor în situaţii de risc
Formularul 1
Numele, prenumele copilului Născut la data de:
Informaţiile provin de la
(relaţia acestuia cu copilul) ?
Descrierea evenimentului agresiv grav (unul sau mai multe)
A fost semnalat un incident drept eveniment grav sau Nu atunci completaţi secţiunea „Gradul
de agresivitate? de
comportament agresiv”
Da atunci terminaţi mai întâi de
completat această
secţiune şi treceţi abia apoi la secţiunea
„Gradul de comportament
agresiv”.
Data evenimentului
Locul producerii evenimentului (ex. sala de clasă,
drumul spre şcoală, în apropierea centrului de zi / a
şcolii / a locuinţei copilului, etc.)
Momentul producerii evenimentului? (ex. pe terenul
de joacă, în pauză, în excursie, pe drumul spre casă,
etc.)
Persoane implicate (copilul respectiv, alţi
participanţi, eventual victima)
Descrierea evenimentului (Durata? Descrieţi pe cât
69
posibil întreaga desfăşurare a evenimentului.Puteţi
identifica un model de acţiune şi reacţiune? Este
explicabilă producerea acestui eveniment grav?
Cunoaşteţi substraturile incidentului?)
Vezi anexa 1: Listă cu exemple de evenimente grave
Leziuni, vătămări corporale, urmări (ex. uşoare, care
nu necesită însă tratament; care necesită tratament;
vătămare gravă cu/fără urmări pe termen lung;
intervenţie a medicului, sub ce formă?)
Comportamentul descris trebuie să se deosebească clar de cel al altor copii de aceeaşi vârstă,
aparţinând unei categorii sociale similare, şi să fie preponderent timp de mai multe luni de zile.
Gradul de comportament agresiv / antisocial
Copilul manifestă un comportament agresiv repetitiv Dacă da, descrieţi:
pronunţat / un discernământ slab.
Da, nu, nu există informaţii
Copilul iese în evidenţă printr-un comportament Dacă da, descrieţi:
opoziţional consolidat.
da nu nu există informaţii.
Problemele de comportament nu se manifestă doar Dacă da, descrieţi:
într-un singur loc (ex. la şcoală şi la cămin; în
centrul de zi
şi acasă).
da nu nu există informaţii
Între 7 şi sub 14 ani Copilul nu este integrat în Dacă da, descrieţi:
grupuri de aceeaşi vârstă pozitive din punct de
vedere social.
da nu nu există informaţii
Între 7 şi sub 14 ani Copilul a fugit în mod repetat de Dacă da, descrieţi:
acasă / vagabondează (de acasă / chiul şcolar, etc.).
da nu nu există informaţii
Rezultat privind gradul de comportament agresiv / antisocial al copilului
atrage atenţia la limită nu atrage
atenţia
Acţiuni întreprinse până în prezent
Ce demersuri au fost deja luate şi de către cine pentru
ca evenimentul / comportamentul descris mai sus să
nu continue sau să se repete?
Cu ce rezultat?
Părinţii au fost informaţi? da
nu Motivaţi
De ce a fost cazul transmis specialistului direcţiei spre
o primă evaluare?
Prima evaluare – Este vorba despre un caz de interes pentru specialistul direcţiei pentru
protecţia copilului?
Caz de competenţa direcţiei pentru protecţia copilului continuă cu Modulul 2: Date
fundamentale
Nu este un caz de competenţa direcţiei pentru protecţia copilului Motivaţi:
înapoi la serviciile sociale locale
înapoi la şcoală
Nu este necesară nici o acţiune eventual ofertă de consiliere liberă.

70
Exemple de comportament agresiv/antisocial grav (sprijin pentru
completarea formularului 1)
Abordarea verbală nerespectuoasă sau violentă a altor persoane
Un copil jigneşte, şicanează şi/sau îi intimidează adesea pe ceilalţi.
Ameninţarea cu violenţa
Exemplu: Un copil îl ameninţă pe un coleg cu bătaia, dacă acesta nu acceptă să îi dea tenişii.
Însuşirea bunurilor altora
Deposedarea altora de anumite bunuri în condiţiile exercitării şi/sau ameninţării cu violenţa.
Ameninţarea cu sau apelarea la violenţă în scopul îmbogăţirii propriei persoane.
Exemplu: Un elev îi ia altui elev portofelul.
Însuşirea unor obiecte
Intrarea prin efracţie în clădiri, deschiderea de cutii, containere sau recipiente, furtul de obiecte
în condiţiile purtării unor arme sau scule periculoase. Furtul repetat al unor obiecte străine cu
intenţia de însuşire a acestor bunuri.
Exemplu: Elevi intră în mod nepermis într-o sală de clasă şi pleacă luând cu ei diverse obiecte.
Arme
Portul de arme sau de obiecte asemănătoare armelor este interzis.
Exemplu: Briceag, spray paralizant, foarfecă de unghii, alte cuţite, etc.
Rănirea altor persoane
Lovirea cu mâinile sau cu picioarele a altor persoane, cu sau fără obiecte ajutătoare, singur sau în
grup.
Deteriorarea bunurilor
Deteriorarea sau distrugerea unor obiecte străine – eventual prin foc.
Exemplu: Elevii mâzgălesc pereţii toaletei şi dau foc la hârtia igienică.
Droguri
Deţinerea, comercializarea şi traficul de droguri ilegale este interzis. În şcoli şi în instituţii unde
se lucrează cu copii şi cu tineri alcoolul este şi el interzis.
Exemplu: Un elev are canabis / alcool şi dă şi altora din acesta.
Chinuirea animalelor
Omorârea şi chinuirea animalelor.
Comportament cu pronunţat caracter sexual sau încălcări ale normelor sexuale
Copilul manifestă în mod repetat faţă de ceilalţi un comportament deplasat din punct de vedere
sexual, încălcând normele bunului simţ.
Exemplu: Dezbrăcarea unui coleg / a unei colege, limbaj cu conotaţii sexuale.
Provocări radicale (de dreapta)
Utilizarea însemnelor unei organizaţii neconstituţionale şi jigniri aduse celorlalţi.
Exemplu: Un elev imită salutul lui Hitler / mâzgăleşte caiete, mese şi pereţi cu semnul
svasticii.

În vederea facilitării utilizării acestui instrument, el vine însoţit de mai multe anexe:
- lista cuprinzând exemple de comportament grav agresiv / antisocial.
- formularul privind capacităţile şi dificultăţile (formularul 2) - un chestionar standardizat şi
aprofundat adresat profesorilor (şi educatorilor) copiilor mai mari de 4 ani. Acesta trebuie utilizat
atunci când, ţinând cont de datele existente, rezultatul evaluării este nesigur. Chestionarul trebuie
completat de către un profesor sau educator (o persoană care se îngrijeşte zilnic de copil) şi
înapoiat după aceea specialistului direcţiei.

71
- formularul de evaluare a riscului de consolidare sau escaladare a comportamentului
agresiv/anti-social (formularul 3)
Chestionar privind capacităţile şi dificultăţile
Formularul 2
Pentru fiecare din afirmaţiile de mai jos, vă rugăm să bifaţi căsuţa potrivită pentru: Neadevărat,
Mai mult sau mai puţin adevărat şi Adevărat în mod sigur. Ne-ar fi de mare ajutor dacă aţi
răspunde cât mai corect la toate afirmaţiile, chiar dacă nu sunteţi absolut sigur sau dacă
afirmaţia vi se pare ciudată! Vă rugăm să daţi răspunsurile dumneavoastră având în vedere
comportamentul copilului
din ultimele 6 luni sau din acest an şcolar.
Numele copilului…………………………………………………………………………….
Data naşterii…………………………………
Băiat/Fată
Neadevărat Mai mult sau Adevărat în
mai puţin mod sigur
adevărat
Ţine cont se sentimentele altei persoane.
Împarte cu uşurinţă cu alţi copii
(mâncare, jucării, creioane etc.)
Este neliniştit(ă), hiperactiv(ă), nu poate
sta mult timp locului.
Se plânge deseori de dureri de cap, de
stomac sau stări de rău.
Are adesea izbucniri furioase sau îşi
pierde controlul.
Este mai mult solitar(ă), are tendinţa să
se joace singur(ă).
Este în general ascultător(oare), face de
obicei ce-i cer adulţii.
Are multe griji, pare adesea îngrijorată.
Sare în ajutor dacă cineva este rănit,
supărat sau se simte rău.
În mod constant se foieşte sau se agită.
Are cel puţin un prieten bun.
Adesea se luptă cu alţi copii ori îi
bruschează.
Deseori este nefericit(ă), necăjit(ă) ori
plângăcios(oasă).
În general este agreat(ă) de alţi copii.
Este uşor de distras, se concentrează cu
dificultate, îi zboară atenţia În situaţii
noi, este neliniştit(ă) sau se agaţă de
altcineva, pierzându-şi uşor încrederea în
sine.
Este amabil(ă) cu copiii mai mici decât
el(ea).
Adesea minte sau îi înşeală pe ceilalţi.
Este hărţuit(ă) sau bruscat(ă) de alţi
copii.
Deseori se oferă voluntar să-i ajute pe
72
alţii (părinţi, profesori, alţi copii).
Gândeşte înainte de a acţiona.
Fură de acasă, de la şcoală sau din alte
Locuri.
Se înţelege mai bine cu adulţii decât cu
alţi copii.
Are multe temeri, se sperie uşor
Duce sarcinile la bun sfârşit, are atenţie
Bună.
Aveţi şi alte remarci de făcut sau sunt şi alte lucruri care vă îngrijorează?
În general, credeţi că acest copil are dificultăţi în unul sau mai multe din următoarele domenii:
emoţii, concentrare, comportament sau relaţionarea cu alţii?
Da Da, dificultăţi Da, dificultăţi Da, dificultăţi
minore clare severe
Dacă răspunsul dumneavoastră este „da”, vă rugăm să răspundeţi la următoarele întrebări
despre aceste dificultăţi:
 De câtă vreme sunt prezente aceste dificultăţi?
Mai puţin de o lună 1-5 luni 6-12 luni Mai mult de un
an
 Aceste dificultăţi îl întristează sau îl perturbă pe copil?
Deloc Doar puţin Destul de mult Foarte mult
 Aceste dificultăţi dăunează vieţii de zi cu zi a copilului în următoarele arii?
- relaţii cu copii de aceeaşi vârstă
Deloc Doar puţin Destul de mult Foarte mult
- învăţarea în clasă
Deloc Doar puţin Destul de mult Foarte mult
 Reprezintă aceste dificultăţi o povară pentru dumneavoastră sau pentru clasă în
întregime?
Deloc Doar puţin Destul de mult Foarte mult
Semnătura………………………………Data……………………..
Profesor/Diriginte/Învăţător/Altcineva(vă rugăm specificaţi):
Vă mulţumim foarte mult pentru ajutorul acordat!

Acest formular poate fi folosit pentru observaţii standard şi ca bază de evaluare normată a
comportamentului anormal la copiii de peste 4 ani. Trebuie folosit atunci când evaluarea folosind
primul instrument este nesigură, din lipsa unor informaţii clare. Chestionarul trebuie completat
de un profesor sau o persoană de îngrijire (care are contact zilnic cu copilul) şi apoi returnat
specialistului de la direcţia pentru protecţia copilului. Instrucţiunile de evaluare a chestionarului
(în funcţie de norme) fac mai uşoară stabilirea gravităţii comportamentului în cauză.
Interpretarea rezultatelor chestionarului privind capacităţile şi dificultăţile
Întrebările din chestionar se împart în cinci categorii, fiecare având cinci
caracteristici/întrebări. Primul pas în interpretarea rezultatelor chestionarului constă în adunarea
valorilor asociate caracteristicilor din fiecare categorie. „Mai mult sau mai puţin adevărat” are
valoarea 1, în timp ce „Neadevărat” sau „Adevărat în mod sigur” sunt notate în funcţie de fiecare

73
categorie în parte. Valoarea unei categorii este valabilă dacă s-a răspuns la cel puţin 3 întrebări
din acea categorie.
Probleme emoţionale Neadevărat Mai mult sau mai Adevărat în
puţin adevărat mod sigur

Se plânge deseori de dureri de cap… 0 1 2


Are multe griji… 0 1 2
Deseori este nefericit(ă)… 0 1 2
În situaţii noi, este neliniştit(ă)… 0 1 2
Are multe temeri … 0 1 2

Probleme comportamentale Neadevărat Mai mult sau mai Adevărat în


puţin adevărat mod sigur
Are adesea izbucniri furioase… 0 1 2
Este în general ascultător(oare)… 2 1 0
Adesea se luptă cu alţi copiii… 0 1 2
Adesea minte sau înşeală… 0 1 2
Fură de acasă… 0 1 2

Hiperactivitate Neadevărat Mai mult sau mai Adevărat în


puţin adevărat mod sigur
Este neliniştit(ă), hiperactiv(ă)… 0 1 2
Are cel puţin un prieten bun 0 1 2
În general este agreat(ă) de alţi copii 0 1 2
Este hărţuit(ă) sau bruscat(ă) de alţi copii 2 1 0
Se înţelege mai bine cu adulţii decât cu 2 1 0
alţi copii

Probleme cu copiii de aceeaşi vârstă Neadevărat Mai mult sau mai Adevărat în
puţin adevărat mod sigur
Este mai mult solitar(ă)… 0 1 2
Are cel puţin un prieten bun 2 1 0
În general este agreat(ă) de alţi copii 2 1 0
Este hărţuit(ă) sau bruscat(ă) de alţi copii 0 1 2
Se înţelege mai bine cu adulţii decât cu 0 1 2
alţi copii

Comportament pro-social Neadevărat Mai mult sau mai Adevărat în


puţin adevărat mod sigur
Ţine cont de sentimentele altor persoane 0 1 2
Împarte cu uşurinţă cu alţi copii… 0 1 2
Sare în ajutor… 0 1 2
Este amabil(ă) cu copiii mai mici… 0 1 2
Deseori se oferă voluntar să-i ajute pe 0 1 2
alţii

Pentru a calcula valoarea totală a dificultăţilor adunăm valorile obţinute pentru toate
categoriile cu excepţia celei referitoare la comportamentul pro-social (doar categoriile care
74
privesc problemele). Valoarea totală se va încadra între 0 şi 40 şi nu este valabilă dacă una dintre
valorile care o compun lipseşte.
Interpretarea valorilor (totală şi pe categorii de probleme) şi definirea existenţei
unui „caz” pe baza acestor valori
Deşi valorile totale obţinute prin aplicarea chestionarului pot fi considerate variabile
continue, uneori este convenabil ca ele să fie clasificate ca „normale”, „la limită” sau
„anormale”. Utilizând intervalele de mai jos, o valoare totală anormală sau valori anormale
pentru una sau două dintre categoriile de „dificultăţi” pot fi utilizate pentru a identifica posibile
„cazuri” de tulburări de sănătate mintală. Aceasta este evident doar o metodă aproximativă şi
superficială de detectare a tulburărilor – rezultatul obţinut prin combinarea informaţiilor obţinute
din chestionare completate de mai multe persoane este ceva mai veridic, dar încă departe de a fi
unul precis. În general, aproximativ 10% din populaţia de copii pentru care se aplică acest
chestionar sa încadrează în intervalul aşa-zis „anormal”, iar alţi 10% în intervalul „la limită”,
însă aceste procente variază în funcţie de ţară, vârsta şi sexul copiilor.
Interpretare în cazul în care chestionarul este completat de părinţi

Normal La limită Anormal


Valoarea totală 0-13 14-16 17-20
Probleme emoţionale 0-3 4 5-10
Probleme comportamentale 0-2 3 4-10
Hiperactivitate 0-5 6 7-10
Probleme cu copiii de aceeaşi 0-2 3 4-10
vârstă
Comportament pro-social 6-10 5 0-4

Interpretare în cazul în care chestionarul este completat de profesori

Normal La limită Anormal


Valoarea totală 0-11 12-15 16-20
Probleme emoţionale 0-4 5 6-10
Probleme comportamentale 0-2 3 4-10
Hiperactivitate 0-5 6 7-10
Probleme cu copiii de aceeaşi 0-3 4 5-10
vârstă
Comportament pro-social 6-10 5 0-4

Chestionar privind riscul de consolidare sau escaladare a comportamentului agresiv /


antisocial – Formularul 3
Acest instrument de evaluare este menit să asigure o estimare mai detaliată a riscurilor şi
să clarifice dacă un copil se încadrează în tiparul celor cu debut precoce, şi deci există riscul de
consolidare sau escaladare a comportamentului său.
75
În acest scop, trebuie făcută o vizită în familia acestuia, pentru a vedea care este situaţia
reală a copilului şi a familiei sale. Sunt, de asemenea, necesare discuţii cu profesorii, persoanele
de îngrijire şi poate chiar cu poliţia. Pentru completare, instrumentul este însoţit şi de o anexă.
Aceasta oferă exemple pentru 12 cei mai predictibili factori de risc, pentru a oferi orientare în
clasificarea observaţiilor specialiştilor.
La completarea acestui chestionar, trebuie mai întâi completate paginile 2-4. Informaţiile
trebuie apoi prezentate în rezumat pe pagina întâi şi apoi evaluate. În acest proces, trebuie luat
permanent în considerare faptul că factorii de risc ce pot duce la consolidarea comportamentului
anormal sunt adesea foarte aproape de a indica o situaţie în care copilul este în pericol. Dacă, în
timpul completării chestionarului, apare o suspiciune, iar apoi se confirmă sau nu poate fi
exclusă ipoteza unui pericol pentru copil, trebuie anunţaţi specialiştii din cadrul Direcţiei pentru
protecţia copilului, iar cazul trebuie să le fie predat acestora.
Dacă se confirmă că există un risc, trebuie făcută imediat o recomandare pentru
procesarea în continuare a cazului, care presupune şi un plan de măsuri de prevenire sau
intervenţie. În acest proces trebuie folosite şi celelalte instrumente, pentru o analiză generală a
suportului şi resurselor necesare, precum şi pentru planificarea alocării acestora (într-un plan de
servicii), în discuţii cu copilul, familia şi alte persoane implicate.
Apoi, împreună cu copilul, părinţii şi alte persoane care pot contribui la schimbare (rude,
profesori, poliţie, etc.) se stabileşte un plan de asistenţă potrivit. În unele cazuri este nevoie şi de
o decizie a Comisiei pentru Protecţia Copilului sau a instanţei.
Riscul de consolidare, respectiv de escaladare a comportamentului agresiv / antisocial
Observaţii cu privire la prelucrare
Trebuie să se evalueze riscul de consolidare a comportamentului agresiv / antisocial al
copilului. Cu cât se întrunesc mai mulţi factori, cu atât este mai probabilă consolidarea /
escaladarea ulterioară a problemelor copilului, astfel încât se preconizează măsuri de prevenire
mai intensive. Prelucraţi mai întâi paginile 2 – 4 şi rezumaţi apoi informaţiile pe această primă
pagină. În anexă puteţi eventual găsi exemple ilustrative pentru fiecare dintre categorii.
În rubrica din dreapta notaţi la câte dintre întrebările fiecărui subiect de la paginile 2-4 aţi
răspuns cu „da”
I. Dificultăţi în dezvoltarea copilului
Limitare la nivelul inteligenţei/capacităţii de vorbire/performanţelor 2
şcolare/dezvoltării cognitive
Probleme de concentrare/sindromul ADHD 1
Comportament agresiv/antisocial 6
II. Îngrijire şi atenţie precare acordate copilului
Lipsa sprijinului emoţional în familie/respingere emoţională 1
Deficienţe în îngrijire/atenţie acordată copilului 3
III. Greşeli observate în comportamentul educativ al părinţilor
Disciplină severă, inconsecventă/stil permisiv de educaţie 1
Slabă stimulare din partea părinţilor/slabă încurajare cognitivă /slabă susţinere 3
instrumentală
IV. Situaţia familială
76
Grad înalt de stres în familie 2
Mamă depresivă/cu probleme psihice 2
V. Aspecte privind statutul social al familiei
Mama era foarte tânără la naşterea copilului 1
Tatăl/mama creşte copilul singur(ă) 1
Nivelul de educaţie al familiei este foarte scăzut 1
Numărul de riscuri existente 22
Cu cât se întrunesc mai mulţi factori de risc, cu atât este mai probabil riscul de
consolidare/escaladare a comportamentului agresiv/antisocial al copilului. Cu
toate acestea în prezent nu există norme obligatorii care să definească numărul şi
gravitatea factorilor, astfel încât nu poate fi stabilită o valoare limită. Stabilirea
riscului final de consolidare/escaladare se bazează pe opinia dvs. de specialitate.
 Indicii privind existenţa unei situaţii de risc Descriere:
Dacă există indicii, atunci trebuie consultată direcţia pentru protecţia copilului sau cazul
trebuie transmis către aceasta pentru instrumentare.
Există riscul de consolidare / escaladare Nu Modulul 5 „Evaluare generală“
Da Modulul 4 „Factori diferenţiatori“
Informaţiile de bază au fost furnizate de către (se pot bifa mai multe câmpuri)
propria observare
educator, professor în scris verbal cine?___________
consilier şcolar în acte specialist – cine?_________
serviciile sociale locale  în acte specialist– cine?__________
expertiză când? _______cine?____________
poliţia când? _______cine?_____________
medicul pediatru când? _______cine?_____________
alţii:

Probleme în dezvoltarea copilului


Limitare la nivelul inteligenţei/capacităţii de vorbire/performanţelor şcolare/dezvoltării
cognitive
Suprasolicitare şcolară în urma unui/unei: handicap mintal Dacă da, descrieţi:
(diagnosticat) / retardare mintală / afazie / dacă este vorba
de un copil imigrant: stăpânirea insuficientă a limbii
germane da nu nu sunt informaţii disponibile.
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Între 7 şi sub 14 ani Dacă da, descrieţi:
Manifestă de mai multă vreme problem de performanţă
şcolară (în ciuda prezenţei regulate la cursuri / repetarea
clasei / schimbarea formei de şcolarizare /
schimbarea într-o clasă paralelă).
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Probleme de concentrare/sindromul ADHD
AD(H)D diagnosticat / suspiciune de AD(H)D / dificultăţi Dacă da, descrieţi
majore de concentrare / probleme de atenţie.
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Comportament agresiv / antisocial (aici purtaţi eventual personal discuţii / puneţi întrebări,
verificaţi informaţiile din Formularul 1!)
Copilul manifestă în mod repetat un comportament agresiv Dacă da, descrieţi:
/ slab discernământ.
da nu nu sunt informaţii disponibile.
77
Copilul nu respectă în mod repetat mare parte din regulile Dacă da, descrieţi:
pe care majoritatea copiilor le pot respecta.
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Copilul are un comportament opoziţional consolidat. Dacă da, descrieţi:
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Problemele de comportament nu sunt manifestate doar Dacă da, descrieţi:
într-un singur loc (de ex.la şcoală şi la cămin / after-
school, în centrul de zi şi acasă).
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Între 7 şi sub 14 ani Dacă da, descrieţi:
Copilul nu este integrat în grupuri de aceeaşi vârstă
pozitive din punct de vedere social.
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Între 7 şi sub 14 ani Dacă da, descrieţi:
Copilul a fugit în mod repetat de acasă /vagabondează (de
acasă / chiul şcolar etc.).
da nu nu sunt informaţii disponibile.

Îngrijire şi atenţie precare acordate copilului


Lipsa sprijinului emoţional în familie/respingere emoţională (pentru exemple ilustrative vezi
anexa)
Lipsa afecţiunii sau a atenţiei din partea persoanei de care Dacă da, descrieţi:
copilul este ataşat (modul în care interacţionează ci copilul,
contactul vizual şi fizic).
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Deficienţe în îngrijirea/atenţia acordată copilului (pentru exemple ilustrative vezi anexa)
Deficienţe în alimentaţie / îmbrăcăminte /îngrijirea Dacă da, descrieţi:
corporală.
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Deficienţe în atenţia acordată copilului /supraveghere Dacă da, descrieţi:
(continuitate, supraveghere, copilul este lăsat singur,
persoana de supraveghere, expunerea la surse de
pericol şi la un mediu periclitant).
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Deficienţe în îngrijirea medicală de bază (examen medical Dacă da, descrieţi:
de prevenire, vaccinare, vizite medicale necesare,
administrare de medicamente).
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Există indicii de privind existenţa unei situaţii de risc pentru copil Predarea cazului
către direcţia pentru protecţia copilului pentru instrumentare!
Greşeli observate în comportamentul educativ al părinţilor
Disciplină severă, inconsistentă / stil permisiv de educaţie
Severitate exagerată Dacă da, descrieţi:
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Neputinţă accentuată Dacă da, descrieţi:
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Atitudine extrem de schimbătoare. Dacă da, descrieţi:
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Slabă stimulare din partea părinţilor/încurajare cognitivă redusă/lipsa susţinerii
instrumentale în familie
Între 3 şi 6 ani Dacă da, descrieţi:
78
În ciuda problemelor de dezvoltare, părinţii nu acceptă
variantele oferite de promovare a copilului / nu sunt în
stare.
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Între 7 şi sub 14 ani Dacă da, descrieţi:
În ciuda problemelor la şcoală părinţii nu acceptă
variantele oferite de promovare a copilului / nu sunt în
stare.
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Există indicii de privind existenţa unei situaţii de risc pentru copil. Predarea cazului
către direcţia pentru protecţia copilului pentru instrumentare!
Situaţie familială
Grad înalt de stres în familie (dacă 1-2 aspecte sunt confirmate: 1 punct; în caz de 3 sau 4
aspecte confirmate : 2 puncte).
Cauzat de: Dacă da, descrieţi:
Violenţă casnică
Parteneriate instabile / conflictuale/
schimbătoare
Mai mult de 2 copii sub vârsta de 5 ani
Altele
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Mama depresivă / cu probleme psihice
Suspiciune de depresie / depresie diagnosticată / tulburări
psihice (de ex. dependenţă de alcool sau alte narcotice)
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Există indicii de privind existenţa unei situaţii de risc pentru copil. Predarea cazului
către direcţia pentru protecţia copilului pentru instrumentare!
Aspecte problematice privind statutul social al familiei
Mama era foarte tânără la momentul naşterii acestui copil
(sub 18 ani).
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Mama / tatăl (principala persoană de care copilul este
ataşat) creşte singur(ă) copilul timp îndelungat / în mod
repetat.
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Familie cu un nivel foarte redus de educaţie / care se opune
vehement educaţiei.
da nu nu sunt informaţii disponibile.
Alte aspecte importante din punctul de vedere al specialistului care contribuie la
consolidarea
comportamentului deviant (de ex. tată cronic depresiv/violent/delincvent/alcoolic sau
dependent
de droguri, traumatizarea unei dintre principalele persoane de care copilul este ataşat)

Exemple privind modul în care trebuie completat Formularul privind riscul de


consolidare sau escaladare a comportamentului agresiv / antisocial

79
La anumite categorii care necesită lămuriri sunt prezentate exemple, care se referă la situaţii ce
pot fi uşor observate şi care facilitează evaluarea. În cazul prezenţei unor astfel de situaţii, se
poate confirma existenţa factorului de risc.
I. Probleme în dezvoltarea copilului
 Comportament agresiv / antisocial
Toate grupele de vârstă
Copilul îmbrânceşte alţi copii (chiar şi adulţi) în mod repetat, bate sau maltratează într-un anumit
mod, iar atunci când este confruntat nu pare să-şi dea seama de greşelile din comportamentul său
Chinuieşte eventual animale, incendiază sau comite abuzuri sexuale
Între 7 şi sub 14 ani
Atunci când intră în contact cu alţi copii de aceeaşi vârstă, copilul adoptă un comportament
provocator, îi împinge pe alţii, este respins la rândul lui, încheie mai degrabă prietenii
antisociale; nu este invitat la petreceri (aniversare sau de clasă)
Copilul a fugit de mai multe ori de acasă/ vagabondează, vine de exemplu în mod repetat de-abia
la ora 22.00 acasă, deşi ar trebui să fie în casă la ora 19.00
II. Îngrijire şi atenţie precare acordate copilului
 Lipsa sprijinului emoţional în familie/respingere emoţională
Între 3 şi 6 ani
 Părinţii ignoră copilul atunci când acesta le vorbeşte, nu se întorc spre el sau se răstesc la el să
nu-i deranjeze; chiar şi atunci când copilul se răneşte, cade sau plânge aceştia îl ceartă pentru că
nu trebuie să-i deranjeze – şi/sau râd satisfăcuţi de consecinţe;
 Chiar şi la invitaţia repetată şi clară din partea centrului de zi (atunci când apar probleme),
părinţii nu se prezintă pentru discuţii
Între 7 şi sub 14 ani
 Părinţii ignoră copilul, nu se întorc spre el sau se răstesc la el să nu-i deranjeze;
 La vizita la domiciliu sau la întâlnirile întâmplătoare părinţii exprimă în mod repetat opinii
negative cu privire la copil, chiar dacă pedagogul îi aduce la cunoştinţă ceva pozitiv; nu îi văd
reuşitele, ci doar ceea ce face greşit
 Chiar şi la invitaţia repetată şi clară din partea şcolii (atunci când apar probleme), părinţii nu
se prezintă pentru discuţii
 Deficienţe în alimentaţie / îmbrăcăminte / îngrijirea corporală
 Alimentaţie: În anumite perioade oferta de hrană este foarte mică sau lipseşte, de ex. la
sfârşitul lunii; lipsa micului dejun; lipsa unor mese fixe / regulate; copilului i se oferă în continuu
hrană pentru a-l linişti; principalele alimente sunt chips-urile, Cola sau dulciurile

80
 Îmbrăcăminte: În anumite perioade îmbrăcămintea copilului este murdară sau urât
mirositoare; îmbrăcămintea nu este suficient de groasă în funcţie de vreme; îmbrăcămintea irită
pielea (prea mult detergent, zgârie) sau este prea mică/ prea mare; copilul poartă timp îndelungat
încălţăminte găurită, încălţămintea este extrem de uzată sau neadecvată vremii urâte de afară,
este
prea mică sau prea mare
 Îngrijirea corporală: Deseori copilul miroase urât, suferă infestări parazitare în mod repetat
sau chiar şi pe perioade îndelungate; dinţii se află într-o stare proastă (cariaţi, deplasaţi, distruşi)
 Deficienţe în îngrijire/supraveghere
 Surse de pericol: Părinţii nu sunt conştienţi de pericole, timp îndelungat nu iau măsuri de
eliminare a surselor de pericol; expun copilul la un mediu periclitant (o cârciumă în care se
fumează, berărie)
 Îngrijire/ supraveghere:În mod frecvent copilul este lăsat singur 1 – 2 ore (sau mai mult);
copilul este expus singur unor pericole pe care nu le cunoaşte şi pe care nu le poate contracara
 Persoana de supraveghere: Persoană neadecvată de supraveghere a copilului (este
suprasolicitată, nu poate recunoaşte nevoile unui copil )
 Deficienţe în îngrijirea medicală de bază
 Atunci când copilul se îmbolnăveşte, vizitele din partea medicului se efectuează de-abia la
solicitarea de urgenţă sau deloc
 Medicamentele prescrise sunt procurate târziu sau deloc / nu sunt administrate în mod regulat
sau nu sunt administrate deloc
 Copilul nu beneficiază de asigurare medicală iar pe părinţi nu-i interesează acest lucru
 Foarte mulţi dinţi negri distruşi, eventuale dureri, miros neplăcut al gurii
III. Greşeli observate în comportamentul educativ al părinţilor
 Severitate exagerată
 Părinţii îşi exprimă solicitările pe un ton ridicat şi într-un mod lipsit de afecţiune
 Copilul este tras tare/smucit de îmbrăcăminte sau de corp, dacă nu se conformează imediat
 Copilul este tras/smucit atât de tare de îmbrăcăminte sau de corp încât se sperie sau chiar îşi
pierde echilibrul / cade – dacă nu se conformează imediat
 Pedepsele sunt extrem de dure în raport cu situaţia dată
 Se creează impresia că părinţii ar avea o mare nevoie să nu fie deranjaţi de copil
 Părinţii ameninţă că vor folosi violenţa sau că vor aplica pedepse extreme (Încă) acceptabil
este atunci când:
 Părinţii îi vorbesc copilului pe un ton ridicat, îl trag / smucesc de haine sau de corp după ce nu
le-a îndeplinit solicitările un anumit timp
81
 Părinţii ţipă câteodată la copil, dar nu întotdeauna şi doar atunci când acesta nu a reacţionat în
mod repetat atunci când părinţii i-au adresat o solicitare
 Neputinţă accentuată
Părinţii…
 se orientează după dorinţele de moment ale copilului
 se lasă conduşi de copil fără a se opune
 au o influenţă redusă şi în probleme importante
 nu îşi manifestă în mod clar atitudinea / nu iau o poziţie clară
 în ciuda unor probleme majore ale copilului, părinţii nu îşi manifestă în mod clar atitudinea
educativă
 rareori pot impune reguli
 acceptă injuriile aduse de către copil / adolescent fără să se opună
 spun că nu ştiu ce să mai facă, că nu mai reuşesc să se apropie de copil, că acesta nu-i mai
ascultă
 pretind că nu ştiu ce să mai facă, îşi doresc vădit "ca cineva să vină şi să repare totul“
 Atitudine extrem de schimbătoare
 Părinţii permit astăzi un lucru şi mâine îl interzic
 În timpul unui anunţ părinţii îşi schimbă părerea (eventual de mai multe ori)
 Regulile pot fi greu recunoscute de către copil şi sunt rareori respectate
 Părinţii îl ameninţă astăzi pe copil că-l dau la cămin, iar mâine îi fac cadouri scumpe
 În cazul părinţilor despărţiţi: trebuie să se acorde o atenţie sporită din cauza lipsei unor poziţii
comune şi a colaborării între cei doi părinţi
Slabă stimulare din partea părinţilor / slabă încurajare cognitivă / lipsa susţinerii instrumentale în
familie
 Nu există cărţi în familie
 Copiii nu sunt încurajaţi să citească
 Materialele şcolare sunt deseori insuficiente
 Părinţii nu susţin măsurile şcolare de promovare a copilului, cum ar fi exerciţiile în cazul
dislexiei sau consilierea la teme
IV. Situaţie familială dificilă
Mama este depresivă / prezintă probleme psihice: posibilă depresie sau depresie diagnosticată /
tulburări psihice (de ex. dependenţă de alcool sau narcotice)
Mama…
 din lipsă de energie stă tot timpul în pat
 manifestă puternice schimbări de dispoziţie fără vreun motiv evident
82
 de aceea este deseori în concediu medical / de aceea a avut deja internări în spital
 de aceea îşi pierde în mod frecvent locul de muncă; deja nu mai este aptă de muncă
 ia medicamente şi cu toate acestea se plânge de câte ceva ca de exemplu de lipsa de energie,
este tot timpul prost dispusă sau are dese schimbări de dispoziţie;
 miroase a alcool deja de dimineaţă, la şedinţa cu părinţii sau în alte situaţii în care în mod
normal se cere luciditate / şi-a pierdut deja locul de muncă din cauza consumului de alcool
 din cauza altor tulburări psihice, cum ar fi de ex. cele de tip schizofrenic, mama nu reprezintă
o (sau principala) persoană de încredere de care copilul să se ataşeze
V. Aspecte problematice privind statutul social al familiei
 Lipsa educaţiei / opoziţia faţă de educaţie
 Părinţii au terminat cel mult o şcoală profesională
 Părinţii înşişi nu citesc nici o carte
 Copiii stau zilnic ore în şir în faţa televizorului şi / sau a calculatorului
 În casă nu există cărţi pentru copii, televizorul / calculatorul sunt tot timpul pornite
 Dezvoltarea (şcolară) a copilului nu-i interesează absolut deloc pe părinţi (Încă) acceptabil
este atunci când:
 Părinţii nu citesc nici o carte, sau cel mult cărţi ilustrate, însă copiii au acasă cărţi pentru
vârsta lor şi uneori citesc
 Părinţii se preocupă de rezultatele bune şcolare ale copiilor

6. Contactarea copilului şi a părinţilor. Vizitele la domiciliu: între asistenţă psihosocială


proactivă şi control social
Vizitele la domiciliu s-au făcut încă de la începuturile asistenţei sociale. Şi astăzi ele
reprezintă o metodă standard folosită în lucrul cu copiii şi părinţii, exprimând orientarea către
viaţa reală a activităţii de protecţie a copiilor.
Deşi este recunoscută ca fiind un instrument metodologic în asistenţa socială, vizita la
domiciliu trebuie realizată avându-se tot timpul în vedere scopurile urmărite şi felul în care se
desfăşoară. Există motive întemeiate pentru proceda în acest mod.
În primul rând, vizita la domiciliu presupune intrarea în spaţiul personal al unor persoane,
care este în mod normal protejat prin lege, iar în al doilea rând, presupune colectarea de
informaţii protejate şi ele de legi privind confidenţialitatea datelor. De aceea, aceste lucruri
trebuie luate în considerare şi analizate de câte ori se face o vizită la domiciliu.
O vizită la domiciliu poate fi, desigur, justificată din punct de vedere legal şi realizată cu
acordul proprietarilor sau locatarilor respectivului spaţiu, pentru ca cei care o fac să îşi formeze o
imagine cu privire la condiţiile în care trăieşte copilul în cauză. În acest sens, o astfel de vizită
83
reprezintă un proces de colectare de date, ale cărui limite sunt stabilite de legile de protecţie a
informaţiilor şi datelor.
Totuşi, asistenţii sociali nu pot impune acceptarea vizitei la domiciliu.
Autorităţile pentru protecţia copilului au datoria de a face o vizită la domiciliu dacă este
singura opţiune pentru asigurarea binelui copilului.
Dacă există indicii că vizita va trebui să fie făcută fără acordul celor care locuiesc acolo şi
că va fi nevoie de măsuri obligatorii, trebuie solicitată poliţia, care să preia sarcina de îndepărtare
a pericolului.
Acelaşi lucru se aplică atunci când asistenţii sociali realizează că nu pot intra în locuinţă
pentru a îndepărta pericolul iminent la care este supus copilul, fără a se expune ei înşişi
pericolului.
Din punct de vedere metodologic, în ceea ce priveşte efectuarea unei vizite la domiciliu
trebuie luate următoarele decizii:
- este vizita necesară şi utilă şi cum se va desfăşura;
şi trebuie avută în vedere următoarea întrebare:
- ce atitudine vor avea asistenţii sociali faţă de părinţi?
Utilitatea vizitei este dată de necesitatea de a strânge informaţii care nu pot fi obţinute în
urma unei discuţii la birou. În acelaşi timp, vizualizarea condiţiilor reale în care trăieşte copilului
poate da la iveală şi unele dintre nevoile existente (de exemplu, lipsa de spaţiu).
Vizitele la domiciliu pot fi o uşurare pentru familii, pentru că, de exemplu, în felul acesta
o mamă cu mai mulţi copii nu mai pierde timp şi bani pentru a veni la o întâlnire la sediul
direcţiei pentru protecţia copilului.
Cu toate acestea, şi mai importantă este dezvoltarea unei relaţii solide între asistentul
social şi părinţi. Părinţii se simt valorizaţi atunci când se acordă interes spaţiului în care locuiesc,
lucru care reprezintă o bună bază pentru dezvoltarea unei cooperări între cele două părţi.
Pentru aceasta, părinţilor trebuie să le fie clar, din poziţia lor de gazde, că ceea ce îi
interesează pe asistenţii sociali nu este în primul rând să îi controleze, ci să înţeleagă condiţiile
lor de trai şi problemele pe care le au.
Aşadar, vizita la domiciliu este o procedură complexă, care trebuie bine pregătită şi care
presupune o calificare corespunzătoare a asistenţilor sociali.
Vizitele la domiciliu în situaţii de criză
Vizitele la domiciliu în situaţii de criză (care se fac adesea fără înştiinţare prealabilă)
sunt, desigur, diferite de cele care se planifică din timp, cu acordul părinţilor. Există, însă,
standarde care se aplică tuturor vizitelor la domiciliu.

84
Orice formă de comportament anormal manifestat de un copil poate constitui un motiv
pentru a alege vizita la domiciliu ca şi metodă de lucru cu familia. Dacă riscul la care este expus
copilul este privit din perspectivă largă, comportamentul în cauză poate lua multe forme, inclusiv
violenţa şi delincvenţa.
Din cauza unor cazuri grave, care s-au soldat cu moartea unor copii, în Germania
vizitele la domiciliu reprezintă procedura preferată atunci există suspiciuni privind existenţa
unei situaţii de risc pentru copil. În prezent, există o dezbatere între cei care sunt pro şi cei care
sunt contra unei proceduri definite legal pentru vizitele la domiciliu efectuate pentru a evalua
riscul la care sunt expuşi copiii.
Materialele necesare pentru efectuarea vizitei la domiciliu
 Legitimaţia de serviciu, telefonul mobil, numerele de telefon importante;
 Chestionare privind situaţia copilului în pericol;
 Clarificarea opţiunilor de transport pentru copil;
 Materiale informative cu privire la ajutorul disponibil.
Paşii care trebuie realizaţi
- colectarea informaţiilor accesibile; în acest proces este necesar să se ştie câţi copii sunt în
familie şi unde se află
 Se cer informaţii la centrul de zi, dacă este necesar; o Se stabileşte cine este responsabilul
legal;
- înregistrarea pe scurt şi evaluarea iniţială a informaţiilor; clarificarea scopurilor;
- scurtă consultare cu privire la procedurile ce vor fi aplicate, cu cel puţin un alt profesionist, sau,
dacă este posibil, cu întreaga echipă şi cu şeful serviciului; în caz că nu participă la consultare,
şeful serviciului trebuie informat de urgenţă;
- doi specialişti preiau sarcinile de intervenţie în situaţie de criză:
 rolul specialistului responsabil de caz
 rolul specialistului care îl acompaniază
 dacă este necesar, un al treilea coleg verifică dacă există locuri disponibile dacă un copil
trebuie luat în plasament
- În timpul vizitelor la domiciliu, realizate de ambii specialişti, cel care este responsabil de caz
explică motivul vizitei şi descrie competenţele pe care le au într-o manieră explicită şi completă;
- Cei doi stabilesc gradul de risc la care este supus copilul şi decid împreună ce trebuie făcut în
continuare. Dacă se stabileşte că fiecare copil din familie este în pericol, trebuie folosite
chestionarele (de prim contact şi ulterioare) pentru a colecta datele necesare evaluării situaţiei
copiilor.
Pentru fiecare copil trebuie completat câte un chestionar.
85
Acest lucru poate fi făcut la domiciliu, în prezenţa părinţilor, şi cu participarea lor, sau –
ca şi alternativă – poate fi făcut în altă parte, de către cei doi specialişti. Dacă nu toţi copiii sunt
prezenţi, trebuie stabilit unde se află aceştia şi cum şi când se pot verifica condiţiile în care
trăiesc.
Atenţie: dacă părinţii nu cooperează sau minimalizează importanţa situaţiei, specialiştii
trebuie să procedeze cu mare grijă. Toate încăperile din locuinţa respectivă trebuie văzute. La fel,
trebuie să existe în casă hrană corespunzătoare pentru copii şi în cantităţi adecvate.
Dacă cei doi au păreri diferite cu privire la pericolul în care se află sau nu copilul, sau
dacă au nevoie să discute despre situaţia respectivă, această discuţie nu trebuie să aibă loc în
prezenţa părinţilor. În final părinţii sunt informaţi cu privire la situaţia de risc în care se află
copilul şi se stabileşte ce trebuie făcut pentru protecţia acestuia.
Dacă se decide că respectivul copil rămâne cu familia, trebuie încheiate acorduri clare şi
precis formulate cu părinţii sau alte persoane implicate (conform modelului prezentat în
continuarea chestionarelor de mai jos), care să specifice clar ce li se cere şi controalele la care
vor fi supuşi. Aceste acorduri trebuie înregistrate în scris sau pe un formular separat şi semnate
de toate părţile implicate.
Documentaţia referitoare la acţiunile întreprinse în situaţia de criză respectivă trebuie
semnată de ambii lucrători specialişti.
Chestionar referitor la
primul contact cu copilul şi familia
Situaţia dorită/indicatori Indicii privind existenţa unei situaţii
de risc
1.Asigurarea necesităţilor de bază şi protecţia copilului
Hrană adecvată vârstei Hrana veche sau stricată, hrană neadecvată vârstei,
hrană nevariată, hrană insuficientă, tacâmuri şi farfurii
murdare, semne de hrănire deficitară sau în exces.
Condiţii de dormit conform vârstei Copilul nu dispune de un loc al lui pentru dormit, nu
există pat şi saltea, loc de dormit murdar, ritm zi-
noapte neregulat, loc de dormit neprotejat (când dorm
mai mulţi într-o cameră).
Îngrijire corporală adecvată Spălat rar şi neregulat, urme de murdărie pe pielea
copilului, igienă dentară deficitară, răni sau urme pe
piele.
Îmbrăcăminte adecvată sezonului Protecţie deficitară faţă de frig sau căldură,
îmbrăcăminte şi încălţăminte necorespunzătoare vârstei
copilului.
Protecţia faţă de pericole Cabluri electrice defecte, copilul are acces la alcool,
medicamente. Semne de bătaie, hematoame, cicatrice,
fracturi, arsuri. Protecţie deficitară
faţă de abuzul sexual.
Îngrijirea şi supravegherea Lipsa de supraveghere. Supravegherea este lăsată în
asigurate seama unor persoane străine. Copilul rămâne singur
86
noaptea.
Asigurarea controlului sănătăţii Copilul nu este consultat în mod regulat de medic.
Nerecunoaşterea şi lipsa tratamentului. Nu are medic
de familie. Boli cronice netratate. Numeroase internări
în spital cauzate de răniri acasă. Dinţi stricaţi.
Posibilităţi de joacă Locuri de joacă absente sau sărăcăcioase, lipsa
jucăriilor. Televizorul ca unică ocupaţie. Dezvoltare
senzo-motorienecorespunzătoare vârstei. Deficienţe în
vorbire.
Intervenţie potrivită în raport cu Nerecunoaşterea şi netratarea deficienţelor de
anomaliile de dezvoltare dezvoltare sau a dizabilităţilor.
Sprijin emoţional din partea Nu se vorbeşte cu copilul, sau se vorbeşte pe un ton
persoanei/lor de ataşament brutal. Copilul este agresat verbal sau corporal
(ameninţat, umilit, scuturat, bătut). Copilului i se refuză
contactul corporal, gingăşia, protecţia şi alinarea
tristeţii. Schimb des de persoane apropiate copilului.
Enurezis la copii mai mari.
Acordarea de libertăţi Închiderea copilului în casă, interdicţia de a avea
corespunzătoare contact cu copii de aceeaşi vârstă, prieteni care nu
vârstei corespund vârstei copilului. Fixarea pe copil, grija
exagerată, senzaţia exagerată de responsabilitate
pentru copil
2. Situaţia familială; asigurarea educaţiei copilului
Situaţia financiară/materială Venitul nu acoperă nevoile de bază. Venitul este cheltuit
pe produse care nu folosesc copilului (droguri, alcool).
Situaţia locuinţei Fără locuinţă, locuinţa prea mică, locuinţa prost
încălzită, insalubră, gălăgie permanentă, locuinţa plină
de lucruri inutile, vechituri.
Situaţia relaţiilor familiale Agresivitate în familie, structură depresivă în familie,
violenţa domestică, experienţa negativă a
părinţilor în copilărie. Folosirea copilului în situaţii de
conflict între soţi sau în divorţ.
Situaţia socială a familiei Dezintegrarea mediului social al familiei, lipsa
relaţiilor cu rudele, frica faţă de instituţii (de ex.
grădiniţe, medici). Nu solicită prestaţiile care li
se cuvin.
Comunicarea cu copilul Nu sunt percepute nevoile copilului, copilul este izolat,
ignorat permanent, programul zilnic este nestructurat
(fără reguli cotidiene), nu i se pot impune copilului
limite, comportament inconsecvent cu copilul, duş cald
– duş rece sentimental, certuri între părinţi cu privire la
copil, violenţa împotriva
copilului.
Starea de sănătate a persoanei care Boli somatice, psihice, handicap fizic, psihic sau
îl îngrijeşte pe copil sufletesc. Consum de substanţe (alcool, droguri,
medicamente), comportament autodestructiv, tendinţe
suicidale.

3. Gradul de cooperare al părinţilor


1 clar existent

87
2 ambivalent/nesigur
3 inexistent/ nesesizabil
Prima persoană de referinţă pentru copil
A doua persoană de referinţă pentru copil
Alte persoane
Explicaţii scrise cu privire la acest subiect.
4. Apreciere de ansamblu
Situaţie bună până la mulţumitor
Situaţie satisfăcătoare
Situaţie nesatisfăcătoare
Situaţie de risc
Pericol acut pentru copil
Scurta apreciere scrisă.

7. Lucrul cu copiii care comit fapte penale – programe, principii


Vom prezenta două metode, non-rezidenţiale, de lucru cu copiii care comit fapte penale,
care şi-au dovedit eficacitatea în ani de utilizare. Nu vorbim prea mult despre asistenţa de tip
rezidenţial, pentru că am avea nevoie de încă un manual pentru asta. Totuşi, şi în cazul asistenţei
pentru copii şi părinţi în context rezidenţial trebuie luate în considerare principiile de bază ale
acestor metode.
Formarea competenţelor sociale – activitate de grup:
Pentru a dezvolta şi extinde abilităţile sociale ale copiilor afectaţi, măsura de
supraveghere specializată poate include un program de instruire pentru un grup de copii.
În Germania, de exemplu, programul lui Petermann pentru copiii de peste 8 ani este unul
dintre cele mai cunoscute. În Hamburg, programul de „coolness” („astâmpărare”) pentru copii de
peste 13 ani este de asemenea folosit foarte des.
Aceste grupuri lucrează de obicei pe o perioadă de 6 luni, cu întâlniri săptămânale de 1,5
– 2 ore. Nu trebuie să fie mai mult de 12 participanţi.
Scopurile principale sunt întotdeauna: (a) deprinderea de suficiente abilităţi sociale, astfel
încât (b) copilul să poată să se integreze într-un grup pro-social de copii din aceeaşi generaţie.
Principiile de bază, care sunt repetate folosind elementele metodei individuale, sunt:
 Îmi identific şi exprim propriile emoţii şi le recunosc pe ale celorlalţi;
 Lucrurile mele şi lucrurile tale;
 Alte reguli sociale şi legale;
 Ne jucăm împreună.

88
Este de dorit ca un astfel de grup să fie condus de doi formatori. Ei trebuie să fi participat
ei înşişi la cursuri de instruire pentru programele respective, să îndeplinească sarcini împreună în
mod obişnuit şi să primească instrucţiuni continue (sprijin supraveghere).
Este important să se ia în considerare faptul că fiecare program este conceput pentru o
anumită categorie de vârstă şi în funcţie de abilităţile proprii de învăţare şi nu pot fi folosite exact
la fel pentru o altă categorie de vârstă.
Lucru individual intensiv
Activitatea de grup are toate şansele să eşueze în cazul unui copil care a parcurs destul de
mult din traseul de dezvoltare specific copiilor cu debut precoce şi a ajuns la etapa a 3-a a
modelului lui Patterson. Copilul nu se va integra în grup, va rămâne absent sau retras (probabil
copilul are probleme mari la şcoală şi cu principalele figuri de ataşament/părinţii).
În Germania, un copil care are toate aceste probleme grave, deja consolidate, va primi
atenţie intensivă, proactivă, individuală din partea unui pedagog pentru 3 – 10 ore pe săptămână,
dacă au fost îndeplinite anumite condiţii. Acestea se referă, în special, la situaţia în care părinţii
nu mai pot comunica cu copilul, nu sprijină această măsură şi copilul are peste 12 ani.
În cazul acestei forme intensive de ajutor se aplică următoarele principii de bază:
 Lucrătorul social/pedagogul şi copilul se aleg unul pe celălalt; trebuie să existe o
afinitate între cei doi şi ambii trebuie să îşi dea acordul de la început;
 Lucrătorul social/pedagogul explică regulile, laudă, pune în aplicare consecinţele şi îl
încurajează pe copil;
 Copilul încearcă să atingă obiectivele;
 Lucrătorul social/pedagogul îl sprijină pe copil în atingerea acestor obiective;
 Lucrătorul social/pedagogul vorbeşte regulat cu părinţii, cu alte persoane importante
din viaţa copilului şi cu profesorii de la şcoală, în prezenţa copilului sau nu.
Această metodă intensivă, non-rezidenţială, îi permite copilului să continue să locuiască
cu părinţii sau responsabilul său legal, astfel încât să nu fie nevoie să se mute într-un centru
rezidenţial sau alt tip de aşezământ social. Este o bună ocazie pentru a oferi copilului terapie
suplimentară.
Lucrul cu părinţii
Ajutorul acordat unui copil, după cum s-a menţionat mai sus, este adesea mai eficient
dacă şi părinţilor li se poate oferi ajutor, iar aceştia acceptă. Aici sunt prezentate patru tipuri de
asistenţă pentru părinţii copiilor care au comis fapte penale. Eficacitatea lor a fost demonstrată în
evaluări făcute în ani de utilizare cu succes.
Formare pentru dezvoltarea abilităţilor parentale

89
Părinţii interesaţi şi motivaţi au ocazia de a îşi reconsidera comportamentul parental şi de
a dobândi noi abilităţi, în grupuri alcătuite din părinţi care au probleme similare cu copiii lor.
Scopul acestor programe structurate de formare (de ex. în Germania, Părinţi puternici –
copii puternici, sau Triplu P) este de a-i ajuta pe părinţi să (re)devină părinţi pozitivi, motivanţi
şi eficace.
Aceste programe de grup se derulează de obicei pe o durată de 2 – 3 luni în 6 –12 întâlniri
de 1,5-2 ore. Grupurile nu trebuie să includă mai mult de 12 participanţi. Părinţii primesc şi
material de formare pe care pot exersa şi continua formarea acasă.
Conţinutul acestor programe urmăreşte să-i ajute pe părinţi la:
o Spargerea cercului vicios care face ca educaţia şcolară/de acasă să fie ineficiente;
o Identificarea, împreună cu copilul, a situaţiilor pozitive şi a celor dificile;
o Planificarea şi organizarea de activităţi de petrecere împreună a timpului liber;
o Conservarea energiei şi realimentarea;
o Stabilirea de reguli;
o Solicitările eficiente;
o Trăirea consecinţelor pozitive şi negative.
Este bine ca un astfel de grup să fie condus de doi formatori. Ei trebuie să fi participat la
cursuri de formare pentru susţinerea unui astfel de program, să îndeplinească sarcini comune în
mod regulat, să primească instruire continuă (şi supervizare) şi să poată furniza materiale de
formare pentru părinţi.
Sfaturi pentru părinţi
Este posibil ca părinţii, individual sau în cuplu, să nu fie încrezători într-un astfel de
program de grup, sau să dorească să părăsească programul la scurt timp după începerea lui.
Acestor părinţi trebuie să li se dea ocazia să beneficieze de sesiuni de consiliere individuală.
Durata şi conţinutul acestora trebuie convenite în avans, dar trebuie să se bazeze pe programele
de grup descrise anterior.
În acest proces este importantă evitarea de „relaţii de consiliere” care să dureze ani, în
care părinţii şi cel care se ocupă de consilierea lor (asta se întâmplă de obicei cu părinţii singuri)
intră într-o coaliţie şi nu mai lucrează către atingerea unui scop. În Germania s-a întâmplat asta,
dovedindu-se a fi până la urmă o irosire a resurselor, fără a se obţine eficacitatea dorită. Astfel de
fenomene pot apărea atunci când urmărirea scopurilor şi cursul efectiv al procesului de asistenţă
nu sunt monitorizate aşa cum trebuie. Cei care au responsabilitatea acestor măsuri trebuie,
aşadar, să asigure calitatea acestor modalităţi de ajutorare a familiilor.
Formare individuală proactivă pentru părinţi la domiciliu

90
Adesea, părinţii care au probleme grave nu reuşesc să ajungă la un centru de consiliere
sau nu pot fi motivaţi să o facă. De aceea trebuie să existe un serviciu în cadrul căruia părinţilor
li se oferă formare individuală, structurată, chiar acasă la ei.
Triplu P oferă un program de acest fel, care include 8 – 15 sesiuni de 1,5 – 2 ore. În
cadrul acestui program se alocă un timp mai lung consolidării noilor tehnici de stimulare a
abilităţilor parentale.
Asistenţă proactivă la domiciliu
Spre deosebire de sesiunile individuale de formare în timp limitat, această formă de
asistenţă se adresează scopurilor individuale ale membrilor aceleiaşi familii, în acelaşi timp.
Durata este de 8 până la 18 luni, 5 – 12 ore pe săptămână, în funcţie de scopurile propuse pentru
a fi atinse în acelaşi timp.
O componentă a acestei forme de asistenţă trebuie să fie întotdeauna repetarea tehnicilor
de stimulare a abilităţilor parentale, dar adesea este nevoie de mai multe. Acest sprijin este
îndreptat în general către protejarea copilului împotriva unor situaţii de risc. Metoda este
potrivită atunci când părinţii nu pot singuri să ofere această protecţie, dar pot fi motivaţi pentru a
preveni situaţia în care copiii sunt luaţi în plasament.
Lucrul cu personalul de specialitate
Aici vom trata doar două aspecte ale acestui subiect complex. Acestea au o relevanţă
specială în cazul copiilor cu debut precoce, care de obicei reprezintă o provocare mare. Asistenţii
sociali responsabili de caz din cadrul direcţiei pentru protecţia copilului şi aceia din centrele de
zi (ca şi din centre rezidenţiale, şcoală şi grădiniţă) au nevoie de abilităţi profesionale speciale
pentru a putea lucra eficient cu aceşti părinţi şi copiii lor.
Personalul are nevoie de formare/specializare:
 Cunoştinţe şi instrumente pentru o educaţie eficientă: lucrătorii direcţiei pentru protecţia
copilului au nevoie de acestea pentru activitatea pe care o desfăşoară, pentru discuţiile cu copiii
 şi pentru a putea folosi instrumentele în consilierea părinţilor şi în susţinerea de cursuri de
formare. Aceşti specialişti trebuie apoi să disemineze aceste cunoştinţe în asistenţa rezidenţială,
în şcoli şi grădiniţe.
 O bună cunoaştere a teoriei şi instrumentelor folosite în consilierea confruntativă. Aceleaşi
lucruri se aplică şi aici.
În plus, trebuie să se acorde atenţie metodelor generale descrise anterior, care dezvăluie
sfaturi pentru lucrul cu părinţii şi copiii. În sfârşit, nu trebuie uitată importanţa supravegherii
profesionale: reflecţia profesională intensivă, atât asupra sieşi cât şi asupra celorlalţi, este
esenţială pentru toţi aceia care lucrează pe termen lung cu copiii sau părinţii. În Germania,

91
activitatea acestora este supravegheată de consilieri independenţi care au fost formaţi mai mulţi
ani pentru această sarcină.
Procesul ia forma unor sesiuni regulate în echipe de 6 – 12 persoane care se întâlnesc o
dată sau de două ori pe lună pentru 1,5 – 3 ore.
Reintegrarea
Încheierea unei perioade de asistenţă de tip rezidenţial este în primul rând o chestiune de
găsire a momentului potrivit în timp pentru copil şi familia sa de origine. Această decizie este
luată de specialiştii din cadrul direcţiei pentru protecţia copilului şi de personalul de la centrul de
tip rezidenţial respectiv, în strânsă colaborare cu părinţii/responsabilul legal.
Scopul este de a ajunge la un consens luând în considerare dezvoltarea copilului (la
şcoală şi faţă de lege), precum şi dorinţele sale actuale. Această posibilitate a reintegrării în
familie trebuie luată în considerare pe toată durata plasamentelor şi, când devine realitate, trebuie
găsit momentul potrivit.
Totuşi, perioada de plasament nu trebuie să se termine doar pentru că a expirat perioada
stabilită iniţial. Acest lucru nu trebuie să se întâmple decât atunci când este potrivit din punct de
vedere al nevoilor şi bunăstării copilului. Acestea trebuie evaluate printr-o monitorizare regulată
a succesului plasamentului, realizată de toţi cei menţionaţi mai sus. Baza de evaluare este
reprezentată de obiectivele stabilite în planul individualizat de protecţie la începutul
plasamentului.
Odată ce s-a luat decizia încetării măsurii de plasament, începe munca de reintegrare.
Părinţii sau reprezentantul legal al copilului trebuie pregătiţi pentru mutare, precum şi pentru
noile provocări generate de aceasta, prin discuţii intense (chiar jocuri de rol). Dificultăţile traiului
în comun trebuie anticipate.
Pentru asta este nevoie de discuţii cu fiecare persoană în parte şi cu toată familia
împreună.
Este important să nu uităm că, de cele mai multe ori, copilul doreşte această decizie, deci
revenirea în familie, de mult timp. Aproape toţi copiii privesc separarea de familie ca fiind o
pedeapsă pentru comportamentul lor inadecvat.
De aceea este extrem de important ca adulţii să îşi asume integral responsabilitatea pentru
succesul reintegrării. Procesul poate avea succes doar atunci când părinţii/persoanele de îngrijire
sunt pregătite să îşi schimbe comportamentul parental şi să îl îmbunătăţească.
Personalul responsabil din cadrul direcţiei pentru protecţia copilului trebuie să ofere
sprijin adecvat părinţilor şi copilului, astfel încât aceştia să nu fie singuri în timpul dificilului
proces de reintegrare. Dacă sunt lăsaţi să se descurce singuri, pot aluneca foarte uşor în vechile

92
tipare comportamentale şi deci în cercul vicios al comunicării defectuoase care poate duce la
eşecul reintegrării.
Sprijinul acordat copilului şi familiei poate consta în asistenţa de tip „after care” acordată
de un membru al centrului rezidenţial care se află cel mai aproape de locuinţa copilului. Persoana
respectivă îl cunoaşte pe copil şi pe părinţii/responsabilul legal al acestuia din vizitele la
domiciliu şi discuţiile cu părinţii, deci este potrivită pentru a sprijini familia în această fază.
Dacă, din cauza distanţei, respectivul membru al personalului centrului nu poate oferi
sprijin regulat, o relaţie de sprijin de tip non-rezidenţial în oraşul de reşedinţă al copilului este
utilă (frecventarea unui centru de zi). Acest lucru este important, pentru că eşecul reintegrării ar
întări considerabil imaginea de sine negativă pe care a avut-o copilul înainte, precum şi tiparele
comportamentale anti-sociale de care reuşise să scape cu atât de mult efort.
Metodele şi procedurile potrivite de aplicare a măsurii alese (de exemplu metodele
descrise la începutul acestui capitol) trebuie selectate în funcţie de nevoile particulare ale
copilului şi părinţilor. Trebuie acordată o mare atenţie planificării, implementării şi evaluării
regulate a unei astfel de măsuri, pentru a-i asigura eficacitatea educaţională şi financiară.__

Sarcini:
1. Elaboraţi o grilă de observaţie pentru vizita la domiciliu a unui tânăr care consumă
droguri.
2. Elaboraţi un proiect de intervenţie individuală pentru părinţii unui copil din clasa a V-
a cu risc de devianţă comportamentală.
3. Aplicaţi Formularul 1, Formularul 2, Formularul 3 pe un copil. Analizaţi şi
interpretati rezultatele. Propuneţi recomandări.

Bibliografie:
1. Auflage, Göttingen. Vandenhoeck & Ruprech, 2009.
2. Herwig-Lemp, Johannes. Ressourcenorientierte Teamarbeit. Systemische
3. Jugendhilfe, 2006.
4. Kilb, R./Weidner, J./Gall, R. Konfrontative Pädagogik in der Schule.Weinheim: Juventa
Verlag, 2009.
5. Münder, Johannes et al. Frankfurter Kommentar zum SGB VIII: Kinderund
6. Praxis der kollegialen Beratung. Ein Lern- und Übungsbuch, 2. durchgesehene
7. Wiesner, Reinhard.SGB VIII, Kinder- und Jugendhilfegesetz, Kommentar, 3. Auflage,
Verlag C.H.Beck, München, 2006.

93
8. Vîrlan M.; Frunze O. Aspectele resocializării delicvenţilor minori. În Dimensiuni
contemporane în formarea personalităţii copilului şi adolescentului. Ch.: Tipografia
„Reclama”, 2014. pp. 234 – 238.

94
Tema: Metode şi tehnici de lucru folosite în asistenţa socială a delincvenţilor

Obiective:
 Să diferențieze metode şi tehnici de lucru folosite în asistenţa socială a delincvenţilor;
 Să formeze abilități de folosire a evaluării și autoevaluării în lucrul cu minorul
delincvent;
 Să formeze abilități de utilizare a interviului şi interogării în lucrul cu minorul delincvent.

1. Evaluarea şi auto-evaluarea
Literatura de specialitate cunoaşte o mare diversitate în ceea ce priveşte metodologia
lucrului cu minorii în conflict cu legea. Premisa de la care pornim este că orice demers de acest
tip va ţine cont de realitatea că anumite metode sunt eficiente faţă de anumite persoane şi în
anumite împrejurări. După cum se ştie, ştiinţa nu а reuşit să elaboreze reţete universal valabile de
tratament аl persoanelor în conflict cu legea. Totodată, evidenţiem importanţa selectării
metodelor şi tehnicilor în funcţie de particularităţile fiecărui deţinut în parte, de sistemul de valori,
norme şi relaţii proprii fiecărui minor aflat în detenţie.
Principalele tehnici utilizate în lucrul cu minorii în conflict cu legea sunt: interviul,
interogarea, consilierea (directivă sau nondirectivă, de grup), supravegherea etc.
Evaluarea iniţială a clientului este una din fazele de început ale fiecărui proces de
asistenţă socială. Ea are două scopuri:
- de a culege informaţii relevante despre client şi problema sa.
- de a orienta intervenţia spre resocializare şi reabilitare.
De asemenea, evaluarea iniţială verifică şi eligibilitatea beneficiarului pentru un anumit program.
În cazul infractorilor minori, evaluarea iniţială are următoarele obiective:
- locuinţa;
- locul de muncă şi calificarea într-o meserie;
- atitudinea faţă de victimă şi de infracţiune, responsabilitatea faţă de fapta comisă;
- stima de sine;
- abilităţile sociale;
- abilităţi cognitive;
- comportamentul;
- sănătatea mentală etc.
Aceste obiective ale evaluării iniţiale decurg din numeroasele cercetări asupra nevoilor de
asistenţă în ţările occidentale. Aceste cercetări au aratăt că nevoile infractorilor pot fi grupate pe
categorii în funcţie de sex, vîrstă, momentul procedural în care se află clientul.
95
O bună evaluare iniţială trebuie să răspundă următoarelor exigenţe:
1. să înceapă fară prejudecăţi din partea asistentului social;
2. să înceapă de la situaţia în care se află clientul;
3. să implice pe deplin beneficiarul;
4. să analizaze modul în care clientul percepe probleme;
5. să colecteze numai date relevante;
6. să încadreze informaţiile în context;
7. să exploreze modul cum s-a ajuns la această problemă;
8. să verifice validitatea ipotezelor împreună cu clientul.
Cele mai importante şi mai efeiciente tehnici de evaluare sunt interviul, observarea, testul şi
chestionarul.
• Locuinţa
De regulă cei mai mulţi infractori au probleme cu locuinţa. Aceştia fie locuiesc cu părinţii,
fie au locuinţe închiriate, fie stau la rude sau prieteni, iar de multe ori condiţiile de train sunt
insatisfăcătoare. Astfel evaluarea locuinţei trebuie să urmărească:
- istoria locuinţei anterioare (astfel se pot identifica şi cauzele părăsirii acesteia);
- locuinţele sau adăposturile unde ar putea merge delincventul după liberare;
- abilităţile şi competenţele practice în dependenţă de tipul de locuinţă şi persoanele cu
care va locui (competenţe de gătit, spălat etc.);
În căutarea unei locuinţe consilierul de probaţiune va trece la identificarea resurselor pe care
clientul le poate mobiliza după liberare (resurse familiale, proprii, resursele comunităţii,
prevederi legale cu privire la unele ajutoare în caz de urgenţă de la Guvern sau Primărie). Pînă la
identificarea unei locuinţe stabile asistentul social poate identifica soluţii de urgenţă împreună cu
clientul său, cum ar fi: case sociale, spaţii speciale oferite de administraţia penetenciarilor,
adăposturi oferite de diferite ONG-ri.
• Locul de muncă
De cele mai multe ori delincvenţii minori nu au o pregătire sau calificare necesară pentru
ocuparea unui loc de muncă, sau nu poate să păstreze locul de muncă. În acest caz asistentul
social va identifica motivele ce satu la baza situaţiei de şomer, va evalua atitudinile şi
sentimentele asociate cu locul de muncă. În cazul în care minorul nu are o pregatire profesională
este necesară o explorare a intereselor şi aptitudinilor clientului, informarea si orientarea
profesională, identificarea unor posibilităţi de instruire profesională.
• Evaluarea abilităţilor sociale
Abilităţile sociale sunt acele deprinderi sau aptitudini care conduc spre success social.
Cambs şi Slaby (1977) defineau abilităţile sociale ca “acele abilităţi de a interacţiona cu alţii într-
96
un context social specific, într-o manieră acceptată social”. Studiile au arătat că 85% din
infractorii care au comis infracţiuni sexuale au abilităţi sociale slab dezvoltate. Astfel este nevoie
desfăşurarea unor programe de consolidare a abilităţilor sociale de delincvenţilor. Abilităţile
sociale pot fi evaluate prin intermediul unor chestionare. Prezentarea unor situaţii imaginare şi
exersarea acestora în cadrul jocurilor de rol au avantajul să evidenţieze unele aspecte emoţionale
sau affective, care de multe ori pot fi colerate cu contextual săvărşirii infracţiunii.
• Probleme ale dependenţei
Un alt aspect important pe care asistentul social trenuie să îl exploreze este gradul în care
consumul de alcool şi drog se asociază cu comierea infracţiunii. Acest obiectiv poate fi atins prin
intermediul interviurilor, prin utilizarea unor scale sau a unor ghiduri de interviu.
Despre probleme ale dependenţei puten discuta cu clientul dacă avem deja o relaţie de încredere
cu clientul. Problema dependenţei poate fi explorată cu ajutorul a numeroase teste sau modalităţi
medicale sau psihologice. În cest sens, este necesară distincţia dintre dependenţa fizică şi psihică.
Dependenţa fizică este, de obicei, determinată de un drog din gama celor hard (cocaină,
heroină, LSD etc.), fie de consumul regulat al unui tip de drog soft (marijuana). Tot dependenţă
fizică poate determina şi consumul de alcool în mod repetat. Dependenţa fizică poate fi
determinată medical, iar intervenţa în asemenea cazuri are două mari etape: etapa tratamentului
medical şi etapa postcură, în care paciantul este susţinut prin consiliere şi alte metode de
asistenţă socială menite să menţină schimbarea.
Dependenţa psihică se bazează, de cele mai multe ori pe anumite ritualuri (de ex. ţigara
sau cafeaua) sau pe anumite automatisme cognitive (de ex. “să consume alcool ţine de
masculuinitate”). Dependenţa de acest tip poate fi explorată în cadrul interviurilor cu clientul sau
pot fi utilizate scale sau chestionare. Cele mai frcvente sunt cazurile în care cel două tipuri de
dependenţă se regăsesc împreună, susţinîndu-se una pe cealaltă.
• Evaluarea stimei de sine
O altă arie de investigaţie a sistenutului social în cadrul evaluării nevoilor criminogene
este şi cea a stimei de sine. Hewitt şi Kaplan au realizat o serie de studii care aduceau în prim-
plan motivele de stimă de sine în comiterea infracţiunii. Stima de sine se referă la modalitatea de
autopercepţie şi de atitudinea faţă de sine. Ca argument că la baza infracţiunii poate sta şi stima
de sine este şi faptul observabil că persoanele cu o stimă de sine ridicată sunt preocupate să lase
o impresie bună persoanelor cu care vin in contact.
Stima de sine se poate observa prin observarea directă a clientului şi a modului cum se
raportează la sina (afirmaţii despre sine, frecvenţa folosirii pronumelui eu etc.), dar şi prin jocuri
sau scale.
• Evaluarea comportamentului infracţional
97
Evaluarea comportamentului infracţional este un process prin care sunt colectate
informaţiile despre trecutul şi prezentul celui condamnat, astfel încît să se obţină o imagine de
ansambu despre faptele, circumstanţele, potenţielelor victime.
Această evluare are două componente:
- comportamentul trecut
- evaluarea riscului de recidivă.
Un principiu-cheie în evaluarea comportamentului infracţional se referă la faptul că un
comportament trecut este un bun predictor al comportamentului viitor. În acest mod se pot
identifica anumite circumstanţe sau victime.
Analiza comportamentală poate să înceapă cu un exerciţiu simplu, în care clientul este
rugat să descrie după o serie de întrebări antecedentele sale penale. Un alt exerciţiu foarte
popular în instituţiilor corecţionale din America de Nord, Marea Britanie şi Germania este cel
prescurtat ABC (Antecedents, Behavior, Consequences). Accentual în acest exerciţiu cade pe
consecinţele pe care faptele antisociale le-a produs asupra clientului, familiei sale, victimei etc.
• Evaluarea sănătăţii mentale
Într-o serie de studii s-a arătat că cca 50% dintre infracţiunile comise în SUA au avut ca
actori principali personae suferinde de diferite forme de psihoză, iar infracţiunile comise de
aceştia sunt predominant violente.
Astfel, pentru evaluarea sănătăţii mentale este necesar verificarea capacităţilor psihotice.
Diagnosticul psihiatric nu poate fi aplicat decît de un psihiatru, însă este important ca şi
asistentul social să aibă informaţii necesare pentru a “citi semnele” unei asemenea tulburări şi
pentru a sesiza medicul psihiatru.

2. Utilizarea interviului în lucrul cu minorii în conflict cu legea


O tehnică, utilizată pe larg în lucrul cu minorii în conflict cu legea este interviul. În sens
larg, prin interviu înţelegem un proces axat pe comunicare prin intermediul căreia sunt obţinute
informaţii cu scopul evaluării intervievatului. Este deci, o tehnică structurală avînd obiectivul de
a cunoaşte o altă persoană.
Aşadar, interviul este o modalitate de investigare ştiinţifică şi de intervenţie socială bazată
pe comunicarea verbală, având ca scop principal înţelegerea şi explicarea fenomenelor
socioumane.
În lucrările de specialitate, interviurile sunt clasificate în funcţie de două criterii: gradul
de libertate lăsată interlocutorului şi nivelul de profunzime a interviului. Gradul de libertate a
interviului derivă din caracterul întrebărilor, din intervenţia sau neintervenţia cercetătorului în
discursul intervievatului. Astfel, unele interviuri sunt marcate de întrebările precise şi
98
intervenţiile repetate ale cercetătorului, în timp ce altele pot fi „libere”. Cât priveşte nivelul de
profunzime a interviului, acesta depinde de cantitatea şi complexitatea răspunsurilor primite.
Alegerea tipului de interviu depinde de scopul, specificul şi dimensiunea cercetării sau
intervenţiei sociale. Astfel, în cazul unui interviu clinic, nu vom putea apela la întrebări scurte
şi prevăzute dinainte; în cazul unei anchete de opinie (în cadrul căreia vor trebui intervievaţi
foarte mulţi subiecţi asupra unei teme precise) nu vom putea lăsa o libertate prea mare discuţiei,
ci va trebui s-o conducem prin întrebări exacte.
În funcţie de gradul de profunzime şi de libertate, distingem trei categorii de interviuri:
interviuri nestructurate sau nonstandardizate/nestructurate; interviuri semistructurate şi
interviuri structurate.
Din categoria interviurilor nonstandardizate/nestructurate fac parte:
- interviul clinic, se caracterizează printr-un grad maxim de libertate,
- interviul de profunzime, utilizat mai ales în domeniul studierii motivaţiilor.

Din categoria interviurilor semistructurate fac parte :


• interviul centrat (ghidat) cu răspunsuri libere (focused intervieva) are un grad de libertate
redus, prin impunerea unor teme de discuţie.
• Interviul cu întrebări deschise are un grad de libertate limitat prin formularea explicită a
întrebărilor, la care subiectul intervievat răspunde liber (adică răspunsurile nu sunt
precodificate).
• Interviul structurat sau cu întrebări închise are un grad de libertate extrem de redus pentru
ambii interlocutori, întrucât întrebările sunt formulate înainte de începutul interviului.
Realizarea interviului presupune parcurgerea următoarelor trei mari etape:
 pregătirea interviului;
 derularea interviului;
 analiza discursurilor şi redactarea raportului de interviu.
Aşadar, pregătirea interviului de către consilierul de probaţiune/asistentul social are două
dimensiuni: pregătirea teoretică şi pregătirea practică.
Pregătirea teoretică trebuie să aibă în atenţie următoarele aspecte: identificarea şi
formularea temei (problemei); documentarea teoretică asupra problemei, precizarea scopului şi a
obiectivelor interviului; construirea unui plan de interviu care să cuprindă ghidul de interviu
(pentru interviurile semistructurate şi structurate).
Pregătirea practică a interviului vizează abilităţile de comunicare şi relaţionare pe care
trebuie să le probeze investigatorul, să inspire încredere intervievatului; să manifeste empatie: să

99
fie dispus să asculte şi să fie interesat de ceea ce spune interlocutorul; să asculte şi să nu
intervină decât în momentele propice.
Literatura de specialitate identifică trei elemente care pot influenţa negativ calitatea
interviului:
- neîncrederea intervievatului
- reacţia negativă faţă de persoana cercetătorului, pe motive de diferenţă de vârstă, sex,
apartenenţă socială şi culturală, rasă etc. (pentru a evita o asemenea reacţie, cercetătorul trebuie
să-şi „construiască” o înfăţişare impersonală, neutră, care să nu şocheze prin nimic);
- riscul sugerării şi inducerii răspunsurilor prin ipotezele cercetării pe care le avansează
cercetătorul (pentru ca aceste ipoteze să nu inducă răspunsurile din partea intervievaţilor, este
necesară prezentarea lor neutră, ca fiind doar unele dintre ipotezele posibile).
Prima întâlnire cu participantul la interviu este decisivă în acest sens. Primul contact cu
viitorul intervievat, fie că se realizează telefonic, fie că se realizează printr-o vizită la domiciliu
sau la locul lui de muncă, are o importanţă deosebită, pentru că de la primul contact începe să se
construiască relaţia de comunicare.
Înregistrarea (audio sau video) a interviului se va efectua numai cu acordul prealabil al
intervievatului. Care trebuie de la început în ce măsură şi în ce manieră va fi asigurată
confidenţialitatea informaţiilor furnizate. Asupra tuturor acestor probleme consilierul de
probaţiune/asistentul social trebuie să ofere informaţii clare şi detaliate, răspunzând la
întrebările viitorului intervievat.
Obiectivul principal al intervievatorului constă în a favoriza producerea unui discurs pe o
temă dată, cu ajutorul unor strategii de ascultare şi de intervenţie. Pentru a-1 face pe interlocutor
să vorbească, intervievatorul trebuie să ştie să asculte. Activitatea de ascultare nu se reduce la
înregistrarea pasivă a datelor, ci antrenează operaţii mentale de selecţie, de comparaţie, de
inferenţă şi interpretare. Fiind întotdeauna orientată către obiective, ascultarea este activă şi, în
acelaşi timp, este o activitate de diagnostic.
Ascultarea activă constă în ascultarea mesajelor verbale şi decodificarea limbajului
nonverbal (expresia feţei, calitatea vocii, aspectul general, reacţii de moment).
Prin ascultarea activă, asistentul se centrează pe obţinerea de informaţii, fiind mai puţin
preocupat să dea sfaturi sau soluţii. Clientul trebuie să fie sigur că a fost auzit.
Pe parcursul intervievării, comunicarea nonverbală deţine un loc important. Pentru
asistentul social, decodificarea limbajului nonverbal al clientului reprezintă o importantă sursă
de informaţii, care poate întări sau infirma mesajele verbale. De asemenea, se recomandă ca,
prin limbajul nonverbal, cercetătorul să transmită încredere subiectului investigat şi să faciliteze
comunicarea.
100
Relansarea este un tip de intervenţie ce survine frecvent pe parcursul interviului, având
rolul de a-1 determina pe interlocutor să explice mai bine ideea şi să dezvolte fragmentul de
discurs. Relansările au ca suport spusele anterioare ale celui intervievat.
Există mai multe tipuri de relansări, dintre care amintim: parafrazarea reiterarea),
completarea, interpretarea, interogaţia.
După fiecare interviu, este necesară redactarea unui raport prin intermediul căruia se
evidenţiază: conţinutul informaţional dobândit, calitatea informaţiei, modul de realizare a
interviului.
La nivelul muncii cu minorii în conflict cu legea, consilierii de probaţiune pot structura
stiluri de interviu pe diferite categorii de subiecţi: infractor, victimă, poliţişti, membri ai familiei
victimei/infractorului şi alte categorii implicate în oferirea de informaţii despre minorul în conflict
cu legea. Ca o tehnică specifică amintim interogarea, mai focalizată şi mai delimitată pe anumite
informaţii.

3. Interogarea în asistenţa socială. Delimitarea interviului de tehnica interogării


Tehnica interogativă nu se îndepărtează de scopul interviului (de a asculta ce spune
subiectul), căci se aplică atunci când se impune o dirijare spre anumite aspecte (anumite
evenimente, anumite circumstanţe, unele atitudini ale clientului etc).
Pentru aceasta sunt puse întrebări – fie că sunt deschise, adică răspunsul nu poate fi dat în
câteva cuvinte, fie că sunt închise, adică având variante de răspuns deja oferite şi/sau limitate.
Aceste întrebări au avantajul că focalizează atenţia pe anumite aspecte şi concentrează informaţia
oferită. A treia categorie de întrebări, cele probă, care sunt întrebări indirecte cu final deschis,
încurajează subiectul să abordeze chestiuni la care doar s-a făcut aluzie; au scopul de a clarifica şi
prelucra o serie de informaţii abandonate la un moment dat.
Interogarea reprezintă un instrument care se utilizeaza in lucrul cu delincvenţii minori,
îndeosebi cei din faza judiciarizării, care are ca scop fie obţinerea recunoaşterii unei acuzaţii din
partea unei persoane implicate într-un delict, fie clarificarea unor fapte din partea cuiva care este
nevinovat. Ca şi interviul, ea implică culegerea de date despre client sau subiect, dar focalizarea
este mult mai puternică şi presupune o abilitate deosebită în desfăşurarea ei.
Un element important îl constituie stilul aplicat în desfăşurare. Prima cerinţă este aceea de
a fi total profesional, fără implicări emoţionale personale. Nu este recomandabilă poziţia tipului
dur, uşor de descifrat de delincvenţii versaţi, şi nici abordarea unor presentimente.
Specific interogatoriului este şi punerea unor întrebări conductive, lucru total neindicat în
interviu, prin care se încurajează puternic anumite răspunsuri/mărturisiri; de regulă, aceste
întrebări reconstituie desfăşurarea delictului şi-i creează subiectului iluzia că doar recunoaşte nişte
101
lucruri deja cunoscute. De exemplu: „Ai fost în ... pe la ora ..., nu-i aşa?”, „Apoi ai plecat ..., ai
făcut ...?”.
Dacă sunt subiecţi care fac afirmaţii false – şi acest lucru nu poate fi probat - trebuie
lăsată impresia că sunt acceptate; căci minciuna va genera o alta, astfel încât vor ajunge într-o
situaţie în care singura alternativă este adevărul.
Mai mult decât atât, după încheierea interogării, trebuie restabilită relaţia de lucru cu
clientul. De aceea este bine ca, de fiecare dată, clientul să ştie motivul interogatoriului şi
consecinţele acestuia, astfel încât această tehnică să fie privită ca pe ceva necesar, ce face parte
din sarcinile profesionale.
Sarcini:
1. Realizaţi un comentariu cu privire la rolul programelor sociale, economice şi culturale
elaborate la nivelul societăţii în diminuarea factorilor delictogeni.
2. Imaginaţi un caz de devianţă în soluţionarea căruia se verifică valoarea de adevăr a
aserţiunii: „Intervenţiile corective trebuie să fie individuale”.
3. Comentaţi şi argumentaţi utilitatea scalelor de evaluare a stării educaţionale şi morale ale
elevilor pentru prevenirea manifestărilor de devianţă şcolară.
4. Elaboraţi un eseu de minim 40 rânduri cu tema „Utilizarea tehnicilor de persuasiune în
vederea inducerii conformismului la elevi”.

102
Tema: Prevenirea delincvenţei
Obiective:
 Să identifice cele trei niveluri ale prevenirii delincvenței;
 Să distingă componentele unui plan de prevenire;
 Să elaboreze un program de prevenire a delincvenței juvenile prin prisma asistentului
social.
Prevenirea delincvenţei reprezintă ansamblul de politici, măsuri şi tehnici care, în afara
cadrului justiţiei penale, vizează reducerea comportamentelor care antrenează prejudicii
considerate ca fiind ilicite.
Prevenirea se poate realiza la 3 niveluri:
1. Prevenirea primară - vizează publicul larg sau o populaţie care nu a fost identificată
pe baza unui criteriu legat de risc. Deoarece sunt programe proactive, pozitive şi oferite
independent de existenţa unui risc, potenţialul programelor universale de a stigmatiza individul
este minimizat şi mesajele vor fi mai uşor acceptate şi adoptate. Un program de prevenire
primară se poate adresa unui grup foarte larg, de exemplu populaţia şcolară la nivelul unei ţări
sau unui grup de copii de o anumită vârstă sau identificaţi după criterii care nu au leg ătur ă cu
factorii de risc. Când vorbim de prevenire primară a delincvenţei juvenile ne referim la
modificarea condiţiilor delictogene din mediul fizic şi social global.
2. Prevenirea secundară (selectivă)– vizează indivizi sau subgrupuri formate pe baza
unor factori de risc, al căror potenţial de a dezvolta anumite probleme este peste medie, prezintă
un risc ridicat de delincvenţă (ex. se pot organiza programe pentru copii din cartiere sărace).
3. Prevenirea terţiară (intervenţia) – vizează prevenirea recidivei şi cuprinde toate
acţiunile de reintegrare pentru copii şi adolescenţi care deja sunt identificaţi ca fiind delincvenţi.
Modelul unui program de prevenire a delincvenţei juvenile
Acest model reprezintă modelul unui program complet, eficient de prevenire a
delincvenţei juvenile care, pentru a reduce efectiv riscul şi pentru a schimba atitudini şi
comportamente, trebuie să conţină patru componente:
1. Informaţiile (CE?) – informaţii cât mai complete şi cât mai exacte referitoare la
problematica delincvenţei juvenile (cauze, forme ale delincvenţei, profilul minorului delincvent
şi /sau profilul copilului în risc, legislaţia în vigoare, modalităţi de prevenire şi combatere etc.)
2. Motivaţia (DE CE?) – motivaţia schimbării pentru a obţine rezultatele aşteptate
(schimbarea atitudinilor şi comportamentelor), argumentare judicioasă a necesităţii schimbării, o
justificare puternică care să se bazeze pe motive de ordin emoţional şi cognitive. Exerciţiile de
conştientizare a amplorii fenomenului delincvenţei juvenile şi a gravităţii consecinţelor sunt un
excelent mijloc de creare a motivaţiei schimbării.
103
3. Deprinderi şi abilităţi practice necesare pentru comportamentul dorit (CUM?) – o
componentă practică, de aplicare şi exersare a noilor atitudini şi comportamente (exersarea unor
atitudini şi comportamente prosociale: toleranţă, sprijin etc.)
Un astfel de program trebuie să se bazeze pe jocuri, exerciţii, aplicaţii care să emonstreze
concret cu poate fi manifestat un comportament sau o atitudine şi care să ofere posibilitatea
practicării lui în scopul însuşirii.
4. Resurse (CE şi UNDE CĂUTĂM?) - ce şi unde căutăm când ne confruntăm cu o
problemă legată de tematica programului (serviciile care există în comunitate, resursele la care
pot apela dacă, de exemplu, intră în contact cu un copil în risc sau delincvent sau dacă eu sunt în
risc de a devein victimă)
Acest model al unui program de prevenire a delincvenţei juvenile se bazează pe cea mai
importantă formă de învăţare care valorifică experienţa şi activitatea – învăţare experienţială.

Program de prevenire a delincvenţei juvenile sau de remediere a tulburărilor


comportamentale prin dezvoltarea unor abilităţi de viaţă independentă
Argument - Programele de prevenire a delincvenţei juvenile / remediere a tulburărilor
comportamentale care vizează doar informarea (asupra riscurilor la care se supun copiii cu
comportament predelincvent / delincvent şi asupra celor mai frecvente acte delincvente şi
infracţionale comise de minori precum şi a pedepselor prevăzute în codul penal) şi
conştientizarea riscurilor (prin vizionare de filme, prin discuţii şi analiza unor cazuri reale, prin
întâlniri cu poliţişti sau foşti infractori reabilitaţi, prin vizite în penitenciar sau în centre de
reeducare etc.) sunt incomplete deoarece nu oferă copiilor / tinerilor în risc sau care au un
comportament predelincvent / delincvent alternative la acest tip de comportament.
Care sunt abilităţile de viaţă independentă?
Abilităţi sociale:
 abilităţi de comunicare interpersonală:
 comunicare verbală/ nonverbală;
 ascultarea activă;
 oferirea/ solicitarea feedback-ului;
 comunicare asertivă;
 empatia – înţelegerea nevoilor celuilalt şi exprimarea acestei înţelegeri;
 iniţierea relaţiilor adaptative – cu prietenii, de colaborare, echipă, familie;
 gestionarea (menţinerea / încetarea) relaţiilor;
 lucrul în echipă / evaluarea propriului rol în echipă;
 acceptarea diferenţelor de opinii/ contribuţii/ stil;

104
 căutarea/ oferirea suportului social;
 gestionarea conflictelor;
Abilităţi emoţionale:
 autoreglare emoţională:
 identificarea propriilor emoţii;
 recunoaşterea emoţiilor celorlalţi;
 autoeficacitate emoţională;
 înţelegerea cauzelor emoţiilor;
 comunicarea asertivă a emoţiilor negative;
 controlul acceselor de furie;
 abilităţile de coping - folosirea mecanismelor de coping prosociale în locul mecanismelor
antisociale (agresive) sau asociale (izolare, evitare). Abilităţile de coping prosociale
include procese de schimb de informaţii, management comportamental, rezolvare de
probleme;
 managementul stresului;
Abilităţi cognitive:
 evaluarea propriilor abilităţi;
 rezolvare de probleme - abilitatea de a recunoaşte probleme sau de a formula obiective,
de a dezvolta strategii de reducere sau eliminare a problemei în mod eficient sau de a
progresa înspre îndeplinirea unui obiectiv;
 luarea deciziilor;
 abilităţi de influenţare şi persuasiune;
 abilităţi de negociere;
 flexibilitatea cognitivă;
 căutarea suportului informaţional / selectarea informaţiei;
 abilităţi de estimare corectă a riscului (prevenţia exploatării la copii deja victime ale
abuzurilor);
Abilităţi comportamentale:
 abilităţi privind siguranţa personală;
 stil de viaţă sănătos;
 managementul timpului, abilităţi de petrecere a timpului liber;
 managementul bugetului;
 dimensiunea de gen: promovarea echităţii de gen; identitatea sexuală; percepţia propriei
sexualităţi la copiii abuzaţi sexual de ex. la băieţi abuzaţi percepţia masculinităţii şi
feminităţii.

105
Propunere program – arii de cuprindere a activităţilor
1. Dezvoltarea abilităţilor de comunicare interpersonală – comunicare verbală şi nonverbală,
ascultare activă, oferire / solicitare de răspunsuri, comunicare asertivă, empatie.
2. Dezvoltarea abilităţilor de iniţiere şi menţinere a unei relaţii de prietenie şi de a face fa ţă
respingerii sau ieşirii dintr-o relaţie.
3. Dezvoltarea abilităţilor de rezolvare pozitivă a conflictelor.
4. Dezvoltarea abilităţilor de autoreglare emoţională – cunoaşterea emoţiilor, identificarea
propriilor emoţii în diferite situaţii, explicarea emoţiilor, verbalizarea emoţiilor, controlul furiei.
5. Dezvoltarea abilităţilor de asigurare a siguranţei personale – de a spune NU în anumite situaţii
6. Dezvoltarea deprinderilor de viaţă sănătoasă – program variat şi echilibrat, alimentaţie
sănătoasă, sport şi mişcare etc.
Conţinutul şi durata programului:
Cele mai eficiente programele sunt cele care ţintesc mai mulţi factori – atât reducerea
factorilor de risc cât şi dezvoltarea factorilor de protecţie ai copilului (diminuarea punctelor slabe
şi întărirea punctelor forte) şi care cuprind sesiuni repetate periodic, minim 2 ani.
Criterii care ghidează selecţia activităţilor
• Vârsta şi educaţia beneficiarilor
• Maturizarea psiho-socială şi nivelul de dezvoltare intelectuală al beneficiarilor
• Interesele şi nevoile exprimate de beneficiari
• Mărimea grupului şi relaţiile stabilite în grupul beneficiarilor
• Starea psihică a beneficiarilor şi recomandările psihologului
• Planurile de viitor pe care le are fiecare beneficiar
• Materialele şi resursele de care dispunem
Modalităţi de proiectare/planificare şi evaluare a activităţilor din cadrul unui program de
prevenire a delincvenţei
Se recomandă a se realiza o planificare lunară a activităţilor pentru fiecare beneficiar
sau pentru un grup. Structura planificării poate fi: scop, 1-3 obiective, titluri şi descrierea
succintă a activităţilor, resurse, standarde de performanţă şi modalităţi de evaluare.
Evaluarea activităţilor realizate trebuie să aibă, în principal, caracter formativ şi se poate
realiza, în funcţie de tipul de activitate, prin: discuţii, chestionare, foi de lucru, fişe de observa ţii,
aprecierea lucrărilor realizate, expoziţii etc.
Exemple de activităţi
1. „Podul” - Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a
abilităţilor emoţionale şi sociale; se recomandă pentru copiii de 10-14 ani.
Scop: Să explice ce este stresul. Să descrie abilităţile prin care se poate face faţă stresului.
106
Materiale: Paste făinoase de diferite forme; carton; plastilină, pastă de modelat, sârmă,
alte materiale.
Desfăşurare: Copiii analizează mai întâi imagini cu poduri şi discută despre părţile unui
pod. În echipe, copiii construiesc din materialele pe care le au la dispoziţie câte un pod. După ce
podul a fost realizat se discută despre factorii de stres cu care s-au confruntat până în acel
moment. Se realizează liste separate pentru fete/ băieţi. Apoi pentru fiecare factor de stres se
realizează câte o etichetă cu numele lui şi se stabileşte un gramaj, prin discuţii cu echipa. Se pot
găsi obiecte care să simbolizeze fiecare factor stresor (de exemplu creioane, mere, radieră, caiet
etc., cele mai uşoare reprezentând factorii mai puţin stresanţi, iar cele mai grele factorii mai
importanţi).
Când podurile sunt gata, copiii pun diferite greutăţi şi observă ce se întâmplă cu podul.
Puncte de discuţie:
1. Ce putem face ca să nu se dărâme podul?
2. Cum aţi stabilit care factori sunt mai importanţi, mai „grei” decât alţii?
3. Pe cine afectează mai mult factorii enumeraţi ? Pe fete sau pe băieţi?
4. Cum reacţionează de obicei fetele, respectiv băieţii pentru a face faţă acestor situaţii?
5. De ce fetele îşi exprimă mai des emoţiile verbal?
Aşa cum podurile sunt construite să suporte traficul greu, şi organismul uman este
construit ca să facă faţă stresului. Pentru a păstra podul, poţi controla/reduce traficul greu. Cu
problemele care apar la oameni nu putem face asta de multe ori. De aceea e important să învăţăm
mai degrabă cum să consolidăm podul, să-l facem mai puternic.
2. „Emoţii” - Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a
abilităţilor emoţionale şi sociale; se recomandă pentru copiii de 6-10 ani.
Scop: Să numească trăiri emoţionale cât mai variate.
În cadrul acestei activităţi copiii vor identifica variate trăiri emoţionale care sunt în mod
usual cuprinse sub eticheta “mă simt bine” sau “mă simt rău” şi vor exersa numirea lor
corespunzătoare.
Materiale: Planşe cu principalele trăiri emoţionale; Scenarii (secvenţe de texte literare în
care personajul are o anumită trăire emoţională; aceste scenarii pot fi alese astfel încât să fie
adecvate intereselor şi vârstei participanţilor); Ziare, reviste; Foarfeci; Lipici; Cartoane.
Desfăşurare: Copiii sunt invitaţi să spună pe rând cum se simt. Fiecare copil va numi o
emoţie (se poate remarca faptul că cel mai frecvent mod de exprimare a emoţiilor este “bine” sau
“rău”). Este prezentată planşa cu principalele trăiri emoţionale. Fiecare copil trebuie să descrie
ultima situaţie în care s-a simţit:
1. Vesel
2. Furios
107
3. Speriat
4. Trist.
Copiii sunt împărţiţi în grupe de câte 4-5 persoane. Fiecare grup primeşte un scenariu în
care este prezentată o situaţie. Sarcina lor este aceea de a identifica şi de a numi tr ăirea
emoţională a personajului. Fiecare grup primeşte sarcina de a realiza un colaj de imagini care
prezintă trăirea emoţională a personajului din scenariu.
3. „Exprimarea emoţiilor” - Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de
dezvoltare a abilităţilor emoţionale şi sociale; se recomandǎ pentru copiii de 10-14 ani.
Scop: Să analizeze rolul stereotipurilor de gen în exprimarea verbală a emoţiilor. În
cadrul acestei activităţi va fi analizată relaţia dintre normele de gen şi sănătatea emoţională.
Desfăşurare: Tinerii sunt împărţiţi pe grupe. Primesc sarcina să noteze cum influenţează
genul exprimarea emoţională la fete şi la băieţi. Fiecare grup prezintă răspunsurile şi sunt notate
pe tablă sau pe flipchart normele de gen care cresc probabilitatea adoptării comportamentelor de
risc la fete şi la băieţi.
4. „Ghid de utilizare a prietenilor” - Se recomandă să se realizeze în cadrul unui
program de dezvoltare a abilităţilor emoţionale şi sociale; se recomandǎ pentru tinerii de 14-18
ani.
Scop: Operaţionalizarea conceptului de prietenie.
Desfăşurare: Tinerii sunt rugaţi să scrie, în echipe de 3-5 persoane, sfaturile pe care i le-ar
da unui extraterestru adolescent/ unei extraterestre adolescente, care sunt începători în iniţierea şi
menţinerea relaţiilor de prietenie pe Pământ. Ideile echipelor se centralizează şi se realizează un
ghid de utilizare a prietenilor.
Puncte de discuţie:
1. Ce înseamnă să fii prieten/ prietenă cu cineva? Cum ne alegem prietenii?
2. Cum iniţiem o relaţie de prietenie?
3. Cum menţinem o relaţie de prietenie?
4. Putem avea prieteni de sex opus? Cum ne comportăm într-o astfel de relaţie?
5. Ce aşteptăm de la un prieten? Dar de la o prietenă?
6. Cum ne poate ajuta un prieten într-o situaţie – problemă?
5. „Cui pot cere ajutor” - Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de
dezvoltare a abilităţilor de coping; se recomandă pentru copiii de 6-10 ani.
Scop: Învăţarea unor acţiuni concrete pe care copilul este bine să le facă atunci când se
confruntă cu probleme.
Desfăşurare: Se realizează o listă cu posibile probleme pe care le pot întâmpina copiii (ei
pot participa la crearea listei):
1. mă simt rău;
108
2. nu înţeleg ceva la ore;
3. mi-am uitat pachetul cu mâncare acasă;
4. m-am încăierat cu alţi copii în faţa blocului;
5. un străin m-a întrebat unde locuiesc şi dacă părinţii sunt acasă etc.
Puncte de discuţie: Copiii discută, pentru fiecare situaţie, care sunt persoanele la care pot
apela pentru ajutor. Li se explică faptul că este normal să avem nevoie de ajutor, ca şi adulţii cer
ajutorul cuiva când au probleme.
6. „Vreme ploioasă” - Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de
dezvoltare a abilităţilor de coping; se recomandă pentru copiii de 10-14 ani.
Scop: Înţelegerea modului în care abilităţile pe care ni le dezvoltăm pot reprezenta
mecanisme de a face faţă problemelor cu care ne confruntăm.
Materiale: Hârtie decupată sub formă de picături de ploaie; baloane; umbrelă.
Desfăşurare: Se realizează 6 picături mari de ploaie (din hârtie decupată sau, dacă
exerciţiul se desfăşoară afară, baloane umplute cu apă şi înnodate). Fiecare picătură se
denumeşte după unul din comportamentele de risc. Un elev ţine o umbrelă, în timp ce un altul
aruncă picăturile de ploaie. Se explică faptul că cel care ţine umbrela este pregătit sa înfrunte
“furtunile” cu care oamenii se pot confrunta în viaţă.
Puncte de discuţie: Se discută ce ar putea constitui o umbrelă pentru noi (lucruri care ne
ajută să facem faţă problemelor care pot apărea) şi cum ne pot proteja acestea: abilitatea de a lua
decizii responsabile, de a căuta suportul celorlalţi, valorile pe care le ai etc.
7. „Inventarul abilităţilor” - Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de
dezvoltare a abilităţilor emoţionale şi sociale, dezvoltare a abilităţilor de coping; se recomandă
pentru copiii de 10-14 ani.
Scop: Să conştientizeze abilităţile de a face faţă la situaţii dificile.
Materiale: Foi de flipchart; Marker-e.
Desfăşurare: Copiii pot face o listă de comportamente care exprimă abilităţile lor
emoţionale, sociale şi cognitive pe care le folosesc în viaţa de zi cu zi. Se lucrează pe echipe de
fete şi echipe de băieţi. Apoi ideile copiilor se pot centraliza într-un inventar pe care aceştia îl pot
aplica altor colegi (din alte clase). Se explică faptul că nu e vorba de un test, ci de o ocazie ca
fiecare să se gândească la resursele pe care le are pentru a face faţă.
1. Cer ajutorul când am nevoie.
2. Am cel puţin un hobby.
3. În general mă plac şi mă accept pe mine însumi.
4. Pot accepta ca cineva să mă critice constructiv.
5. Mă simt mulţumit când ştiu că am dus ceva la bun sfârşit.
6. Am cel puţin unul sau doi prieteni buni.
109
7. Pot spune “nu” prietenilor.
8. Evit să bârfesc.
9. Iau hotărâri cu grijă, fără a mă pripi.
10. Nu abuzez alte persoane şi nu-i las pe alţii să mă abuzeze.
Puncte de discuţie:
1. Ce diferenţe au apărut între listele fetelor şi cele ale băieţilor? Putem spune că aceste diferen ţe
se reflectă şi în comportamente diferite ale fetelor/ băieţilor?
2. Ce răspunsuri au dat ceilalţi copii când au completat inventarul? Cum explicăm rezultatele?
8. „Scrisoare de încurajare” - Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de
dezvoltare a abilităţilor de coping, estimarea riscului; se recomandă pentru tineri de 14-18 ani.
Scop: Să analizeze funcţia pe care o îndeplineşte comportamentul de consum de substanţe
nocive. Să identifice comportamentele sănătoase/abilităţile care au aceeaşi funcţie şi care pot
înlocui comportamentul de risc.
Desfăşurare: Elevii scriu o scrisoare de încurajare către un prieten imaginar care are un
comportament de risc (fiecare elev alege unul din comportamentele stilului de viaţă). În această
scrisoare, trebuie să-l convingă pe prietenul imaginar să renunţe la comportamentul nesănătos.
Este important ca în scrisoare să apară o descriere a comportamentului de risc, idei despre acest
comportament, alternative sănătoase la acest comportament, motive pentru care prietenul
imaginar ar trebui să ia o decizie pentru a-şi schimba comportamentul. Elevii pot scrie şi despre
cum să iei decizii responsabile, cum să îţi creezi încrederea în tine, de ce e important să fii
sănătos.
Puncte de discuţie:
1. Care sunt comportamentele de risc mai frecvente la bărbaţi/ femei?
2. Ce observăm în privinţa încrederii în sine la femei/ bărbaţi ? Există diferenţe?
3. Dar în privinţa altor abilităţi necesare în viaţă ?
9. „Asumarea riscului”- Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de
dezvoltare a abilităţilor de estimare a riscului; se recomandǎ pentru tinerii de 14-18 ani.
Scop: Să identifice riscuri pe care şi le asumă şi consecinţele riscurilor asumate.
Materiale necesare: Coli de hârtie; marker-e.
Desfăşurare: Participanţii stau în cerc pe scaune. Facilitatorul enunţă afirmaţii de genul
celor de mai jos prin care cere să-şi schimbe locul cei care şi-au asumat riscul:
1. Să conducă maşina.
2. Să meargă la şcoală cu temele nefăcute.
3. Să mănânce foarte mult sau alimente nesănătoase.
4. Să comunice cu persoane necunoscute.
5. Să spună un secret unui prieten/ coleg/ adult.
110
6. Să fumeze.
7. Să circule seara târziu prin locuri necirculate.
Participanţii pot expune şi ei enunţuri legate de riscuri întâlnite în experienţa lor de viaţă.
Pe grupuri mici, participanţii găsesc consecinţe posibile (şi pozitive şi negative) ale riscurilor
enunţate.
Puncte de discuţie: Se discută despre risc, ce înseamnă asumarea riscurilor, identificarea
situaţiilor de risc, paşi de depăşire a riscurilor. Sunt diferite riscurile pentru fete şi băieţi? Care
este diferenţa dintre persoanele care sunt în situaţii de risc care dezvoltă probleme şi care nu
dezvoltă probleme?
10. „Riscul” - Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a
abilităţilor de estimare a riscului, dezvoltare a abilităţilor de siguranţă personală; Se recomandǎ
pentru tinerii de 10-14 ani.
Scop: Identificarea riscurilor posibile şi a resurselor de care dispun pentru a le minimiza.
Materiale necesare: coli de hârtie, markere, cartonaşe (pentru fiecare participant) cu
mesajele: “ Eşti în siguranţă.”, “ Fii atent, ai grijă.”, “ Periculos”
Desfăşurare: Participanţii desenează o “hartă” a zilei trecute, desenând ce activităţi au
făcut, prin ce locuri au trecut, cu ce persoane au intrat în contact. Fiecare îşi prezintă harta şi
ceilalţi ridică unul din cartonaşe – cu mesajul pe care îl consideră potrivit în situaţia respectiv ă.
Se pot completa hărţile cu alte activităţi, locuri etc. mai riscante pentru a vedea cum reac ţioneaz ă
participanţii.
Puncte de discuţie:
1. Ce este riscul pentru voi?
2. De ce oamenii îşi asumă riscuri?
3. Cum reuşesc oamenii să supravieţuiască deşi se confruntă cu riscuri cotidiene?
4. În cazul expunerii la riscuri cine este responsabil sau cine poate contribui la păstrarea
siguranţei şi a integrităţii?

Exemple de activităţi de autocunoaştere şi intercunoaştere - exerciţii şi jocuri


individuale sau de grup (4 – 20 persoane) care au ca principal scop o mai bun ă cunoa ştere a
propriei persoane şi/sau a celorlalţi. Ele pot optimiza relaţiile prin dezvoltarea unor atitudini
prosociale ca înţelegere, toleranţă, acceptare etc. prevenind astfel eventuale conflicte.
1. „Eu sunt ... şi-mi place să mănânc .../ să citesc .../ să mă îmbrac cu ... / etc.”
Scop: Optimizarea cunoaşterii de sine şi / sau a acelorlalţi
Obiective:

111
O1. Să exprime în faţa grupului propriile preferinţe în ceea ce priveşte mâncarea,
îmbrăcămintea, interesele;
O2. Să asculte preferinţele celorlalţi.
Materiale; - nu sunt necesare
Timp: ½ h – 1 h
Descrierea activităţii: participanţii stau pe scaune în cerc şi fiecare trebuie să-şi spună
numele şi mâncarea sau cartea preferată etc. Dacă grupul este nou format li se poate cere
participanţilor să repete ceea ce au spus cei dinaintea lor înainte de a- şi spune numele propriu
pentru reţinerea cât mai exactă a tuturor informaţiilor.
Se poate creşte gradul de complexitate al activităţii, cerându-se participan ţilor să explice
cât mai pe larg preferinţa (De ce îţi place?; Când ai mâncat / îmbrăcat / citit prima oar ă aceast ă
mâncare / îmbrăcăminte / carte?; Povesteşte o întâmplare hazlie care are legătură cu această
preferinţă! Etc.) sau li se poate solicita să spună primele 3 preferinţe.
Variantă: „Dacă aş fi un animal aş fi ... pentru că ...”;
2. „Nume-adjectiv”
Scop: Optimizarea cunoaşterii de sine şi / sau a acelorlalţi
Obiective:
O1. Să identifice propriile trăsături de personalitate;
O2. Să asculte părerile celorlalţi.
Materiale: nu sunt necesare.
Timp: ½ h – 1 h
Descrierea activităţii: participanţii stau pe scaune în cerc şi fiecare trebuie să-şi spună
numele şi un adjectiv care îi reprezintă şi începe cu aceeaşi literă ca şi numele lor – Cristi cel
Credincios.
Variantă: Se poate solicita participanţilor să –şi spună numele şi 3 calităţi sau, ca şi la
exemplul anterior, li se poate cere să explice pe larg alegerea.
3. „Reclama personală”
Scop: Optimizarea cunoaşterii de sine şi / sau a acelorlalţi şi dezvoltarea creativităţii
Obiective:
O1. Să creeze o reclamă a propriei persoane;
O2. Să evalueze critic pozitiv reclamele celorlalţi participanţi.
Materiale: foi de flipchart, markere, culori, pensoane sau orice alte materiale
Timp: ½ h – 1 h.

112
Descrierea activităţii: fiecare participant va trebui să-şi creeze în 15 minute o reclamă a
propriei persoane şi să o prezinte grupului cât mai creativ. Activitatea se poate desfăşura şi sub
formă de concurs.
4. „Autoportretul”
Scop: Optimizarea cunoaşterii de sine şi / sau a celorlalţi şi dezvoltarea creativităţii
Obiective:
O1. Să – şi construiască autoportretul;
O2. Să evalueze critic pozitiv portretele celorlalţi participanţi.
Materiale: foi de flipchart, markere, culori.
Timp: ½ h – 1 h
Descrierea activităţii: fiecare participant trebuie să-şi deseneze propria figură pe
marginea căreia se va discuta ulterior răspunzându-se la întrebări de genul – Ochii sunt deschişi
sau privirea este întoarsă? De ce?; Zâmbetul/tristeţea au motive şi în realitate? Dacă priviţi acest
autoportret vă recunoaşteţi?; Autoportretul vă reprezintă? Etc.)
Variantă: Se poate realiza „Autoportretul în grup” - fiecare îşi face autoportretul şi la
final moderatorul prezintă pe rând aceste autoportrete, membrii grupului trebuind să răspundă la
întrebările de mai sus. Participanţilor li se poate cere să identifice persoane căreia îi apar ţine
autoportretul.
5. “Cine sunt eu?”
Scop: Optimizarea cunoaşterii de sine şi / sau a celorlalţi şi dezvoltarea creativităţii
Obiective:
O1: să-şi exprime gândurile şi sentimentele despre problemele personale.
O2: să vorbească în grup despre aceste gânduri şi sentimente
Materiale: Fişa de lucru a participanţilor “Cine sunt eu?”, creioane, tablă, cretă, hârtie.
Timp: 1 h
Descrierea activităţii
1. Se cere participanţilor să răspundă sincer şi să completeze fişa de lucru “Cine sunt eu?”
2. După ce participanţii au completat fişa de lucru, vor descrie una din calităţile pe care au ar ătat
că o admiră, aceste calităţi fiind notete de educator pe o coală mare / pe tablă. Dacă apar repetări
se notează cu o linie fiecare menţionare, pentru a sublinia câţi participanţii s-au referit la acea
calitate.
3. Se poartă o discuţie liberă pe marginea întrebărilor: A fost greu s ă r ăspundeţi la întreb ările din
fişă? Explicaţi.; V-aţi simţit stânjeniţi sau vi s-a părut greu să scrieţi lucruri pozitive despre voi
înşivă, chiar dacă nimeni nu va citi ce aţi scris? Explicaţi.; Cum vi se pare că vă folosiţi timpul
pentru a reflecta la calităţile voastre?; Admirăm şi trăsăturile negative ale oamenilor? Explicaţi.

113
CINE SUNT EU?
fişa de lucru
Nume _______________________ Prenume ______________________________
1. Oamenii de care îmi pasă cel mai mult în viaţă sunt
_____________________________________________________________________________
2. Mă simt mândru de mine când
_____________________________________________________________________________
3. Sunt o persoană plăcută pentru că
_____________________________________________________________________________
4. Oamenii pe care îi admir cel mai mult în viaţă sunt
_____________________________________________________________________________
5. Calităţile pe care le admir cel mai mult la ei sunt
_____________________________________________________________________________
6. Două din cele mai remarcabile calităţi ale mele sunt
_____________________________________________________________________________
7. Unul dintre lucrurile cele mai bune pe care le-am făcut vreodată a fost
_____________________________________________________________________________

Exemple de activităţi ludice şi de relaxare - acele activităţi individuale sau de grup care
au ca principal scop detensionarea, destinderea persoanei/grupului, condiţionarea pozitivă
operantă şi crearea unui mediu relaxat. Ele pot optimiza relaţiile prin reducerea stresului şi a
sentimentului de teamă, optimizarea comunicării şi asigurarea bunei dispoziţii etc., prevenind
astfel eventuale conflicte.
Exemple: Audiţii muzicale, vizionări de filme, plimbări, dans, dramatizări; jocuri de societate ca:
„ŢOMANAP”, „Telefonul fără fir”, „Telefonul fără fir cu gesturi” (participanţii stau în cerc, cu
spatele spre interiorul cercului şi un participant face un gest sau o succesiune de gesturi;
următorul participant trebuie să imite gesturile ş.a.m.d. Ultimul participant se asemenea în faţa
celui care a iniţiat gesturile şi va face gesturile percepute de el, în timp ce primul participant va
face gesturile iniţiale. În mod normal, aceste gesturi ar trebui să fie identice, însă acest lucru se
întâmplă foarte rar. După ce a făcut gestul, fiecare participant se întoarce cu faţa spre cerc.),
„Mim cu sau fără muzică”, „Una spun şi alta fac” (participanţii stau în cerc şi un participant stă
în interiorul cercului şi mimează o acţiune. Următorul participant îl întreabă: Ce faci? Primul
participant va răspunde, numind o altă acţiune decât cea mimată (Exp. mimează tăiatul
lemnelor şi spune că scrie). Participantul care a întrebat Ce faci ? rămâne în cerc şi va mima ce
a spus celălalt că face (în exp. va mima că scrie), „Obiectul multifuncţional” (Participanţii stau

114
în cerc şi un participant stă în cerc şi ţine în mână un obiect (exp. capsator). El va mima o
acţiune făcută cu acest obiect, diferită de cea la care se foloseşte obiectul respectiv=capsat (exp.
perie de haine, perie de dinţi, clamă, pix, etc.). Cine recunoaşte şi numeşte obiectul intră în
cerc.) etc.
Exemple de activităţi culturale şi de cunoaştere - activităţile care au ca scop
consolidarea/completarea cunoştinţelor, lărgirea sferei cunoaşterii şi formarea/exersarea
deprinderilor cognitive În această categorie de activităţi includem toate activităţile care
facilitează reintegrarea şcolară sau optimizarea situaţiei şcolare, completarea culturii generale şi
de specialitate, exersarea deprinderilor cognitive de bază (calcul şi rezolvare de probleme
matematice, scris-citit, învăţare etc.). Ele pot optimiza relaţiile prin creşterea stimei de sine şi
valorificarea intereselor deţinuţilor.
Exemple:
1. Activităţi de asistare/sprijinire a beneficiarilor reintegraţi şcolar în efectuarea temelor;
2. Discuţii pe marginea unor cărţi citite/filme vizionate – aceste discuţii se pot organiza
spontan dacă constatăm că există interese comune în rândul membrilor grupului (toţi au vizionat
un film care i-a impresionat) sau pot fi provocate prin vizionarea unor filme în grup şi discutarea
lor ulterioară sau prin recomandarea unor lecturi ca suport pentru discuţii tematice. Alegerea
filmului/ cărţii se face în funcţie de grup.
3. Rezolvarea de exerciţii şi probleme logico-matematice şi de perspicacitate – exemplu:
* Gândiţi-vă la un număr şi îl scrieţi, înmulţiţi cu 5, adăugaţi 2, înmulţiţi cu 4 şi adăugaţi 3.
Acum înmulţiţi rezultatul primit cu 5 şi adăugaţi încă 7. Scrieţi numărul primit. Tăiaţi ultimele
două cifre. Ce număr aţi obţinut? Soluţia: Numărul gândit.
* De scris cu cifre numărul, compus din unsprezece mii, unsprezece sute şi unsprezece unităţi.
Soluţia: Mulţi consideră că acest număr va fi 111111. În realitate numărul cerut va fi 12111 =
11000 + 1100 + 11.
4. Jocuri şi exerciţii de îmbogăţirea vocabularului cum sunt: „Găseşte sinonime
/antonime /omonime”, „Cât mai multe cuvinte cu A”, Rebusuri /integrame etc.
5. Exerciţii şi activităţi de stimulare a comunicării în grup
Exemplu: Lista proverbelor şi aforismelor
Scop: compararea părerilor spontane ale membrilor unui grup, aflarea opiniilor acestora
cu privire la diferite situaţii.
Obiective:
O1: Să –şi spună părerea cu privire la conţinutul unor proverbe sau aforisme
O2: Să asculte opiniile celorlalţi
O3: Să respecte reguli de comunicare în grup

115
Materiale: o listă cu proverbe şi aforisme pentru fiecare persoană şi o foaie de răspuns în
care sunt trecute numerele de ordine ale proverbelor şi variantele de răspuns: A – Întru-totul
adevărat; B – Nu este întru-totul adevărat; C – Nu pot să răspund nici cu A, nici cu B.
Timp: 1h – 1 ½ h
Desfăşurarea activităţii:
1. Fiecare participant completează individual chestionarul.
2. Se compară răspunsurile tuturor participanţilor, fiind trecute într-un tabel sintetic astfel: în
prima coloană se consemnează numărul de ordine al proverbelor, iar în celelalte coloane se trec
răspunsurile persoanelor. În cazul în care există unanimitate a răspunsurilor, se cere membrilor
grupului să explice de ce au dat aceleaşi răspunsuri. Dacă răspunsurile sunt divergente, se
organizează o discuţie asupra cauzelor.
3. La final se organizează o discuţie privind dificultăţile legate de comunicare (aceleaşi expresii,
foarte cunoscute şi recunoscute, pot să nu aibă aceeaşi semnificaţie pentru toată lumea) şi se
subliniază că multe dintre stările tensionate au ca sursă superficialitate a modului în care sunt
formulate opiniile, aprecierile referitoare la persoane, situaţii.
6. Jocuri şi exerciţii de dezvoltare a imaginaţiei şi creativităţii ca: desene/colaje tip
mozaic sau tapet, construire de scenarii/povestiri pe temă dată, ilustrarea prin desen a unui
obiect/personaj imaginar, completarea de propoziţii/povestiri/desene neterminate („Du gândul
mai departe”, „Ce s-ar întâmpla dacă ... – exp. soarele ar fi rece sau nu ar fi pe lume flori
etc”),
7. Exerciţii de exersare a empatiei („Ce-ai face dacă ai fi în locul ... – exp. mamei tale
sau al preşedintelui etc.”)
Precizare: În funcţie de nivelul grupului / individului, se recomandă la început exerciţii de
empatizare cu persoane neutre infracţiunii, putându-se apoi introduce exerciţii de emapatie cu
victima.
8. Exerciţii de exersare a memoriei ca cel de mai jos:
Valiza - La început cereţi participanţilor să îşi spune numele şi declară ce obiecte ar pune
într-o valiză. Fiecare trebuie să repete numele şi „obiectul împachetat” de către cel dinainte lui
înainte de a-şi spune numele şi de a „împacheta” la rândul său un obiect. De exemplu:
1. Mă numesc Emil şi împachetez o pereche de şosete.
2. Emil împachetează şosete. Eu sunt Dina şi-mi iau o rochie.
3. Emil ia şosete, Dina - o rochie. Numele meu este Ion şi-mi iau un tricou etc.
Participanţii se pot exprima printr-o frază, dar şi telegrafic.
Iată alte sugestii de subiecte pentru realizarea acestui exerciţiu:
• Cumpărături la magazin;

116
• Cumpărături de Crăciun;
• vitrină de jucării;
• La librărie;
• Aeroportul Internaţional.
În a două etapă a jocului, cereţi participanţilor să reia exerciţiul încercând să-şi imagineze
fiecare lucru auzit. Experienţele făcute în cadrul seminariilor au arătat că în prima rundă lucrul se
complică la verigile 6-8 ale lanţului!
Exemple de activităţi de socializare - activităţi care au ca scop principal formarea şi
exersarea deprinderilor de comportare civilizată şi de relaţionare socială adecvată. În această
categorie de activităţi includem toate activităţile care vizează optimizarea, consolidarea şi
pozitivarea relaţiilor în grup, exersarea de relaţii în micro-grupuri (familie, clasă, colectiv de
muncă, grupul de prieteni) şi macro-grupuri (la restaurant, la cinematograf, la teatru, la
cumpărături etc.). Ele pot optimiza relaţiile şi facilita reintegrarea şcolară şi socio-profesională
prin exersarea unor comportamente prosociale.
Exemple: aniversări ale zilelor de naştere, organizarea de petreceri cu ocazia sărbătorilor
religioase, jocuri de rol şi alte jocuri / competiţii sportive în aer liber etc. În jocul de rol se joacă
o scurtă piesă care are subiect inspirat din viaţa reală. În utilizarea jocului pe roluri trebuie să se
ţină cont de sentimentele participanţilor şi de stereotipurile şi prejudecăţile care pot influenţa
rezultatele jocului. Întotdeauna, jocul de rol trebuie să fie urmat de discuţii.
1) Ghici cine vine la cină?
Scop: Conştientizarea rolului pe care îl are familia în transmiterea valorilor societăţii
Obiective:
O1. Să analizeze mesajele pe care le-au primit de la familie despre oameni diferiţi din punct de
vedere socio-cultural
O2. Să explice valorile care se ascund în spatele acestor mesaje.
Materiale: Copii ale role-cardurilor, hârtie si pixuri pentru observatorii speciali
Timp: 1h
Desfăşurarea activităţii:
1. Din grup se vor alege 4 voluntari pentru roluri si alţi 4 care vor fi observatori speciali. Restul
membrilor grupului rămân observatori generali.
2. Fiecare observator va observa un voluntar şi va nota toate argumentele folosite de acesta. Se
hotărăşte de la început cine pe cine observă.
3. Fiecare voluntar primeşte un role – card şi are 2-3 minute să intre în rol.
Card 1 FIICA / Fiul – Ai hotărât să-ţi înfrunţi familia şi să le spui că vrei s ă te mu ţi cu
prietenul tău / prietena ta de culoare.

117
Situaţia – Iţi anunţi familia că vrei să locuieşti cu prietenul tău / prietena ta, care e de
culoare şi încerci să-ţi aperi hotărârea. Argumente: vrei să iei o poziţie pentru a te opune
prejudecăţilor faţă de relaţiile dintre tinerii de origine diferită.
Card 2 MAMA – Fiica ta / fiul tău are un prieten / o prietenă de culoare cu care are o
relaţie foarte apropiată.
Situaţia – Vă iubiţi fiica/ fiul foarte mult dar nu înţelegeţi cum a putut să vă facă un
asemenea lucru. Vă sprijiniţi soţul în tot ce zice. Nu vă ameninţaţi fiica / fiul.
Card 3 FRATELE MAI MARE – Sora ta / fratele tău are un prieten / o prieten ă de
culoare cu care are o relaţie strânsa.
Situaţia – În principiu nu-ti pasă dacă sora ta / fratele tău are un prieten / o prietenă de
culoare şi de fapt tu aperi dreptul oamenilor de a fi liberi. Îţi arăţi grija şi vrei să-ţi aperi sora /
fratele.
Card 4 TATAL – Fiica ta / fiul tău are un prieten / o prietenă de culoare cu care are o
relaţie foarte apropiată.
Situaţia – D-voastră reprezentaţi autoritatea în casă, nu sunteţi de acord cu relaţia
fiicei/fiului şi vă pasă de ce spun oamenii. Gândiţi-vă la un tată sever şi argumentaţi precum ar
face- o el.
4. Scena: 4 scaune în semicerc reprezintă camera de zi a unei case în care vor asista la o
discuţie în familie.
5. Scena se joacă timp de 15 – 20 minute.
6. Se poartă o discuţie despre cum s-au simţit voluntarii- actori. Fiecare observator va citi
argumentele folosite de fiecare actor pentru a-i convinge pe ceilalţi. Se continuă cu o discuţie cu
tot grupul despre care au fost argumentele asemănătoare cu cele pe care le-aţi auzit in familiile
voastre?; Ar fi existat vreo diferenţă dacă în loc să fie de culoare prietenul / prietena ar fi fost de
aceeaşi rasă?; Ce s-ar fi întâmplat dacă nu era vorba despre o relaţie cu o persoană de culoare ci
despre o relaţie între persoane de acelaşi sex?; Credeţi că asemenea conflict e normal în zilele
noastre, sau e ceva trecut?
2. „Avioanele”
Scop: Exersarea abilităţilor de negociere şi rezolvare de conflicte
Obiective:
O1. Să utilizeze tehnici de negociere şi rezolvare de conflicte
O2. Să lucreze în grup
Materiale: Foi flipchart, hârtie de copiator alba, hârtie de copiator colorata, markere,
carioca /creioane colorate / tempera, pensoane, pixuri, scotch, lipici solid, flipchart.
Timp: 1 h – 1 ½ h.

118
Descrierea activităţii
Participanţii se împart în 2 grupuri. Coordonatorul jocului explică regulile exerciţiului:
fiecare grup reprezintă o mare companie de avioane; cele 2 companii sunt în concurenţă şi
trebuie să construiască cel mai performant avion care se găseşte la ora actuală pe piaţă (avion
confecţionat din hârtie care trebuie să zboare pe o distanţă de minim 7m şi care să fie colorat în
minim 10 culori). Pentru a realiza acest avion, fiecare companie trebuie să realizeze un prototip
cu care să convingă Banca (reprezentată de către 2 voluntari şi educator) să îi finanţeze producţia
de avioane. Fiecare Companie primeşte de la Bancă un minim de resurse cu care, îns ă nu poate
începe realizarea prototipului. Prima companie primeşte 5 coli de hârtie, iar a doua companie
primeşte 1 tub de lipici şi 5 creioane colorate. Echipele companiilor sunt informate că au voie să
negocieze atât între ele cât şi cu banca pentru obţinerea de noi resurse. Câştigă echipa care
realizează producţia cea mai mare de avioane în 20 de minute. La final se vor purta discuţii în
grupul mare despre: Cum au decurs negocierile?; Dacă au apărut conflicte cum au fost abordate?
etc.
3. „Negocierea valorilor”
Scop: Exersarea abilităţilor de negociere şi rezolvare de conflicte
Obiective:
O1. Să utilizeze tehnici de negociere şi rezolvare de conflicte
O2. Să lucreze în grup
Materiale: hârtie, pixuri
Timp: 1 h
Descrierea activităţii
1. Coordonatorul jocului spune participanţilor următoarea poveste: „Sunteţi în vacanţă. Vă
pregătiţi pentru o excursie. Unde?! ... Este vorba despre o excursie prin viaţă care va dura câteva
luni. Trebuie să vă faceţi bagajele, care pentru această excursie vor fi diferite de cele obişnuite.
Pentru a vă relaxa şi a vă simţi cât mai bine în această vacanţă, trebuie să vă luaţi în bagaj cel
puţin 10 calităţi şi 10 defecte ale voastre.” Participanţii sunt lăsaţi 10 minute pentru a nota aceste
calităţi şi defecte. După aceea coordonatorul continuă: „Este foarte, foarte târziu. Mai sunt doar 5
minute până la plecarea trenului şi bagajul vostru nu se închide. Din păcate toate defectele sunt
aşezate la fundul rucsacului, iar la suprafaţă sunt doar calităţile. Trebuie să lăsaţi acasă 3 calităţi.
Tăiaţi de pe listă trei calităţi de care credeţi că vă puteţi lipsi câteva luni.” Participanţii au la
dispoziţie 5 minute pentru a rezolva această sarcină. După aceea coordonatorul continuă:
„Bravo! Sunteţi în tren! Plecaţi în excursia vieţii voastre. Acum aţi ajuns la destinaţie. Din
păcate, deja observaţi că nu aveţi în bagaj tot ceea ce v-ar trebui pentru a vă descurca. Din
fericire, puteţi negocia cu colegul de cameră pentru a obţine de la el ceea ce vă lipseşte.”
Participanţii se împart în perechi şi timp de 5 minute trebuie să negocieze astfel încât să ob ţin ă
119
de la partener trăsăturile pe care ei nu le au dar şi le-ar dori. Regulă: Nu poţi da nimic f ăr ă s ă
primeşti ceva la schimb.
2. După aceea coordonatorul jocului continuă: „Din păcate la colegul de cameră nu aţi găsit tot
ceea ce vă doriţi. Din fericire puteţi merge împreună la vecinii de apartament să negociaţi cu ei.”
Participanţii au la dispoziţie 5 minute pentru a uni echipele câte 2 şi să poarte o negocie în grup
de 4.
3. Coordonatorul jocului: „Din păcate nici la vecini nu aţi găsit tot ceea ce vă doriţi. Din fericire
puteţi merge cu toţii în holul hotelului pentru a vedea dacă nu puteţi să negociaţi cu un alt
membru al grupului mare.” Participanţii au la dispoziţie 10 minute pentru a se reuni în grupul
mare şi să poarte o negociere cu ceilalţi.
4. La final se vor purta discuţii în grupul mare despre: Cât de u şor / greu a decurs negocierea?;
Cât de mulţumit este fiecare participant de „bagajul” pe care îl are acum?; Cât de greu a fost s ă
schimbe defecte pe calităţi? Etc.
Exemple de activităţi practice pentru muncă şi viaţă - activităţi care au ca scop
formarea/exersarea de deprinderi şi abilităţi necesare pentru optima integrare şcolară şi/sau
socioprofesională.
În această categorie de activităţi includem toate activităţile care vizează formarea de
deprinderi necesare pentru reintegrarea şcolară şi/sau socio-profesională, dezvoltarea capacităţii
de concentrare şi de respectare a unui program, dezvoltarea de deprinderi util-gospodăreşti. Ele
pot facilita reintegrarea şcolară şi/sau socio-profesională prin exersarea unor comportamente
prosociale.
Exemple: activităţi de expresie plastică folosindu-se diferite suporturi, instrumente şi
materiale – hârtie, culori, materiale textile, sticlă, seminţe şi alte materiale naturale, mărgele etc.
(desene, picturi, colaje, cusături, broderii şi împletituri, modelaj, origami, confecţii de obiecte din
lemn), exerciţii şi jocuri de organizare a spaţiului şi de orientare spaţio-temporală, activităţi
gospodăreşti şi de întreţinere a igienei spaţiului (gătit, spălat şi curăţenie, înfrumuseţarea
spaţiului) etc.
Exemplu de exerciţiu de orientare spaţio-temporală:
Atinge punctele – Participanţii stau în cerc. Coordonatorul de joc numeşte câteva repere
care vor trebui atinse: perete, genunchiul unui coleg, umărul unui coleg, întrerupător, tricou roşu,
nasul unui partener. La semnal, participanţii pornesc şi trebuie să stingă toate reperele în ordinea
dată. La începutul jocului este recomandat să dăm doar 3 repere ca apoi numărul acestora să
crească. Se pot oferi repere direcţionale ca: dreapta uşii, ceva verde din stânga etc.
Exemple de activităţi de formare a autonomiei personale - activităţi care au ca scop
formarea/exersarea de deprinderi de autoservire şi autoîngrijire în vederea adaptării la viaţa
cotidiană.
120
În această categorie de activităţi includem toate activităţile care vizează informarea
privind igiena personală/igiena mediului şi viaţa sexuală – discuţii pe marginea unor materiale
informative, jocuri de rol pentru diferite roluri din familie sau din societate (angajat, cumpărător,
locatar al blocului etc.), exerciţii de realizare a bugetului personal sau al familiei, discuţii şi
jocuri de rol pentru dezvoltarea abilităţilor de luare a deciziilor şi de realizare a unor planuri
personale de viitor.
Aceste exerciţii pot facilita reintegrarea şcolară şi/sau socio-profesională după eliberare
prin exersarea unor comportamente prosociale.
1. „Comportamente sănătoase şi comportamente de risc”
Scop: promovarea unui stil de viaţă sănătos
Obiective:
O1. să identifice comportamentele sănătoase şi de risc
O2. să analizeze diferite comportamente sănătoase şi de risc „acceptate social”
Materiale: flipchart / tablă, markere / cretă, planşe sau slide-uri cu comportamentele
sănătoase sau de risc, foi sau caiete şi instrumente de scris
Timp: 1 h
Desfăşurarea activităţii
1. Grupul se subîmparte în 2 grupuri, 1 sub grup trebuind să identifice cât mai multe
comportamente care întreţin starea de sănătate, celălalt subgrup lucrând la o listă cu
comportamente de risc.
2. Fiecare grup delegă un reprezentant care prezintă lista cu comportamente
3. Se discută în grupul mare. Eventual se prezintă listele de mai jos.
Comportamente sănătoase: exerciţiu fizic (practicat regulat), alimentaţie sănătoasă,
echilibru somn-veghe, comportament sexual protejat, comportamente preventive (vizite medicale
regulate, utilizarea centurii de siguranţă, utilizarea cremelor de protecţie solară, utilizarea
echipamentelor de protecţie etc.).
Comportamente de risc: sedentarism; alimentaţie nesănătoasă; fumat, consum de alcool,
droguri; comportament sexual neprotejat; neutilizarea centurii de siguranţă, a echipamentelor de
protecţie, a cremelor de protecţie solară; nerespectarea unui program de controale medicale
periodice etc.

Sarcini:
Elaborați un program de prevenire a delincvenței juvenile pentru un an de zile în
comunitatea în care lucrați prin prisma asistentului social.

Bibliografie:
121
1. Măgurianu Liviu, Serea Adela, Formare de formatori pentru coordonatorii Centrelor de
Tineret. Program de educaţie de la egal la egal pentru prevenirea şi combaterea traficului de
copii şi reintegrarea copiilor victime ale traficului în scopul exploatării prin muncă sau sexuale,
Suport de curs. Iaşi: Asociaţia Alternative Sociale 2005.
2. Includerea socială a tinerilor – Ghidul lucrătorului de tineret, Moldova: European Youth
Exchange, 2004.
3. Luminiţa Tăsica. Consilierea şi orientarea elevilor cu devianţă comportamentală, Bucureşti:
Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, 2005.
4. Petrovai Domnica, Moraru Camelia, Popescu Alina, Daneş Luminiţa, BursucBogdana, Model
practic de intervenţie pentru prevenirea implicării în forme grave de muncă a fetelor şi băieţilor
cu risc crescut de a fi exploataţi prin muncă – CPE, Bucureşti, 2005.
5. Petrovai Domnica, Bursuc Bogdana, Tătaru Raluca, Nistor Maria, Cum să ne dezvoltăm un
stil de viaţă sănătos, Bucureşti: Centrul Parteneriat Pentru Egalitate, 2004.
6. Ghidul educatorului, Centrul de Resurse Juridice, Open Society Institute, Direcţia Generală a
Penitenciarelor, Bucureşti, 2003.
8. Săsărman Mihaela (coordonator), Manualul Comunităţii Terapeutice, Bucureşti, 2003.
9. Vîrlan, M.; Diţa, M. Metode şi tehnici de comunicare a asistentului social cu delicvenţii
minori. În: Probleme ale ştiinţelor socio-umane şi modernizării învăţământului. Vol. I, coord.
Racu Ig., Ch.: Tipogr. UPS ”Ion Creangă”, 2012, p. 179-185.
10. Vîrlan, M.; Frunze, O.; Diţa M.; Plămădeală; V. şi alţii. Drogurile legale şi adolescenţa.
Răspunsuri la întrebările elevilor şi studenţilor. Ch.: Universul, 2012, 72 p.
11. Vîrlan, M.; Şleahtiţchi, M. Organizarea activităţilor de psihoprofilaxie a comportamentului
deviant în şcoală. În: KREATICON ”Creativitate-Formare-Performanţă”. Ediţia a IX-a. Iaşi:
PIM, 2012, p.59-65.

122
Tema: Copiii străzii
Obiective:
 Să definească fenomenul ”copii ai stăzii”;
 Să explce etiologia acestui fenomen;
 Să identifice consecințe ale aflării copiilor în stradă;
 Să identifice soluții asistențiale pentru astfel de copii.

1. Definirea fenomenului „copiii străzii” în literatură .


Termenul de „copii ai străzii” sau „copil în stradă” a fost inventat în anul 1980, la Rio de
Janeiro.
După definiţia adoptată de diverse organizaţii neguvernamentale internaţionale, copilul
străzii este orice fetiţă sau băiat care nu este suficient protejat, controlat sau îndrumat de adulţii
responsabili şi pentru care strada ( în sensul cel mai larg al cuvântului, care include locuinţe
abandonate, depozite de deşeuri) a devenit locuinţa obişnuită şi/sau mijlocul său de existenţă.
Astfel spus, copiii străzii permanenţi sau ocazionali sunt minorii cuprinşi între 3 şi 18 ani,
cu sau fără părinţi, fără un climat familial, de stat ori privat şi care nu mai au legături cu şcoala.
O definiţie exhaustivă şi acceptată unanim a fenomenului „copii străzii” este imposibilă,
dat fiind faptul că însăşi relaţiile sociale care generează acest fenomen şi criteriile de definire a
lui sunt diverse. Pentru aprecierea statutului de „copil al străzii”, sunt de importanţă majoră trei
criterii:
1. relaţia cu familia;
2. relaţia cu strada;
3. modul de viaţă practicat.
Luând în consideraţie aceşti trei factori, distingem următoarele categorii de copii ai
străzii:
1. Copiii care au păstrat legătura permanentă cu familia, dar îşi petrec majoritatea
timpului în stradă, numiţi şi „copii pe stradă”. În majoritatea cazurilor aceşti copii sunt trimişi în
stradă de părinţi în scopul procurării mijloacelor de existenţă pentru întreaga familie. O parte din
ei sunt atraşi în stradă din lipsa de ocupaţie sau din simpla curiozitate (sub influenţa altor copii),
de „romantismul”acestui mod de viaţă; alţii - din dorinţa de a obţine independenţă materială sau
de a se afirma în mod independent. După ce-şi petrec toată ziua în stradă, încercând să câştige
bani prin diverse mijloace (cerşit, mici furturi, munci ocazionale), aceştia se întorc seara acasă
în familie.
Un grup aparte îl constituie în această categorie „navetiştii”, copiii veniţi dimineaţa din
statele din apropierea oraşului şi care pleacă seara acasă, în familie. Copiii din această categorie
123
frecventează şcoala sporadic sau o abandonează complet. Unii dintre ei preferă însă să practice
cerşitul în afara orelor de şcoală.
Aceşti copii nu aparţin pe deplin străzii, dar prezintă un risc sporit de abandon al familiei,
fie din cauza presiunilor exercitate de părinţi asupra lor, fie din cauza gustului prins pentru o
viaţă independentă şi aparent liberă.
2. Copii care au legături ocazionale cu părinţii, numiţi „copii în stradă”. Aceşti copii
provin de regulă din familii dezorganizate, în care legăturile interne sunt pierdute sau pe cale de
dispariţie. Evadarea lor din familie este cauzată de cele mai multe ori de conflictele acute cu
părinţii, care adesea îi tratează ca pe o „proprietate” a lor, de abuz, violenţă etc.
Copiii pleacă de acasă mai întâi doar pentru câteva zile, săptămâni, în semn de protest sau
pentru a se face observaţi de părinţi. Pe măsura adaptării la viaţa din stradă, evadările devin
frecvente, soldându-se cu separarea treptată de familie. Mulţi dintre ei menţin doar legături
sporadice cu familia, fiind impuşi mai apoi de împrejurări să aleagă definitiv strada ca mediu de
viaţă.
În cadrul acestei categorii se detaşează grupul de copii, ai căror părinţi sunt plecaţi peste
hotarele ţării în căutare de câştig, şi care au fost lăsaţi în grija bunicilor, rudelor, vecinilor sau
chiar a unor persoane străine. Aceşti copii „ai nimănui”, sosiţi din diferite localităţi, acceptă cu
uşurinţă regulile modului de viaţă din stradă, practicând vagabondajul, cerşitul, furturile mici,
prostituţia, consumul de droguri etc.
3. Copiii străzii propriu –zişi copii care şi-au pierdut orice legătură cu familia (orfani,
semiorfani, abandonaţi). Aceşti copii nu au locuinţă, trăiesc permanent în stradă, căutând să-şi
asigure supravieţuirea prin orice mijloace.
4. Sezonierii străzii – copiii care practică „muncile” străzii în special vara, în zilele de
piaţă, duminică şi la sărbători religioase, fiind obligaţi de părinţi sau din propria dorinţă. Aceşti
copii de regulă păstrează legătura permanentă cu familia. Doar o parte din ei vin în oraş (în
vacanţă, vara) pentru câteva zile, iar apoi pleacă acasă. Cu toate acestea,”sezonierii străzii” sunt
supuşi unui risc ridicat (sub influenţa altor copii sau a presiunilor exercitate de părinţi) de a
prefera definitiv „aventura” străzii.
5. Copiii aflaţi în stradă împreună cu familia. Unii dintre părinţi, care au decis să
câştige pentru existenţă prin activităţi ce nu se înscriu în perimetrul legii, aleg să-şi folosească
copiii drept mijloc pentru a cerşi sau să-i determine pe copii să cerşească, să îndeplinească alte
munci de stradă. Capătă amploare fenomenul folosirii sugarilor de către mamele cerşetoare.
Acest fapt ar putea genera la rândul său noi categorii de copii ai străzii, care nu au cunoscut în
viaţa lor alte moduri de trai decât în stradă.

124
Un alt grup îl constituie copiii părinţilor, veniţi de la ţară pentru a-şi vinde produsele
agricole în oraş şi care îşi trimit copiii în stradă, obligându-i să vândă o parte din produse sau să
cerşească. Unii din aceşti copii scapă cu timpul de sub supravegherea părinţilor şi ajung să
completeze grupele anterioare.
Caracterizând cele 5 categorii de copii, viaţa cărora într-un fel sau altul este legată de
stradă, putem concluziona că sunt copiii străzii aceia care:
 sunt trimişi de acasă de către părinţi să muncească sau să cerşească;
 din diferite motive nu vor să trăiască în familie şi ajung în stradă;
 sunt orfani sau abandonaţi şi nu au unde locui;
 doresc să trăiască în familie, dar părinţii nu au condiţiile necesare (locuinţă, produse
alimentare, îmbrăcăminte, sunt bolnavi etc.) şi de aceea sunt nevoiţi să iasă în stradă.
Orice copil de până la 18 ani, cu sau fără părinţi, care nu beneficiază de îngrijirea
familiei, a statului sau a unor instituţii caritabile, care nu este suficient protejat, îndrumat,
controlat de adulţi responsabili, şi pentru care strada (în sensul cel mai amplu al cuvântului, care
include locuinţe abandonate, hale, subsoluri, depozite) a devenit locul obişnuit de existenţă şi
preocupare a mijloacelor de trai.
Un grup de cercetători danezi a propus o definiţie proprie a noţiunii: „Copiii străzii ,
care într-o perioadă de referinţă dată se află pe stradă, se deplasează dintr-un loc în altul şi au
propriul grup de prieteni şi propriile relaţii sau contacte în stradă. „Domiciliul” lor poate fi acela
al părinţilor sau al unei instituţii de protecţie socială.” (Spânu, 1998)
În viziunea opiniei publice, mediată de presă, copiii străzii sunt definiţi drept:”copii ai
nimănui”,”copii la răscruce”,”vai de capul lor”,”cei care fură, cerşesc, vagabondează”.
Desigur, nici una din definiţiile”copiilor străzii” nu poate fi aplicată în mod simplist.
Fiecare ţară ce se confruntă cu acest fenomen va introduce în mod firesc elemente esenţiale de
lărgire sau de limitare a cadrului de definire.
Copiii străzii este un fenomen mondial. De cele mai multe ori însă fenomenele sociale au
o cauzalitate multiplă şi de aceea, o încercare de explicare a variabilei-efect: copiii străzii, trebuie
să parcurgă toate verigile intermediare cauze-efecte până la capătul „lanţului canonic”. La
punctul terminus se găseşte cauza cea mai importantă, deşi este cea mai îndepărtată în timp.
Cauza esenţială a acestui fenomen pare a fi universală. Ea se numeşte civilizaţie
industrială şi înseamnă, concret, dezvoltarea extensivă a industriei şi popularea în masă a
oraşelor.
Efectele migraţiei în masă din mediul rural în mediul urban au dus la gigantizarea
oraşelor, detronarea legăturilor tradiţionale care conduceau societăţile, la dezvoltarea periferiilor,
dezorganizarea socială, la erodarea integrării sociale şi morale, la defectarea controlului social,
125
imposibilitatea de adaptare, şomaj, la deteriorarea vieţii de familie, care au generat un alt lanţ de
efecte: separare, divorţ, copiii alungaţi în stradă, copii abandonaţi.
Urbanizarea excesivă a dus la polarizarea familiilor, atât sub aspect pecuniar cât şi
comportamental. Unele au transformat copilul într-un ostatic, situîdu-l în centrul preocupărilor
familiale, învestindu-l cu un rol exagerat. Altele, plasându-l la antipod, l-au abuzat activ şi pasiv,
l-au scăpat de sub control, împingându-l la marginea societăţii.
Transformările oraşului au afectat şi strada. Prin etatizare, societatea a pierdut strada ca
sediu al educaţie copilului, loc al vieţii şi uceniciei, al descoperirii şi aventurii. Dar, societatea a
„câştigat” strada modernă ca sediu al dezumanizării indivizilor marginalizaţi, cu handicapuri, în
primul rând, de socializare primară.
Efectele urbanizării excesive nu au întârziat să apară. De exemplu, Africa înregistra în
1990 cea mai înaltă rată a urbanizării din lume. Acest pas uriaş spre civilizaţie a provocat însă
dezechilibre pe care inteligenţa şi voinţa de a supravieţui a populaţiilor le-a compensat şi le
compensează zi de zi. Tineretul african, recent urbanizat, a cunoscut pe parcursul unei singure
generaţii două evenimente de o deschidere considerabilă:
1. locul preponderent pe care l-a ocupat în societatea care întinereşte din zi în zi; la ora
actuală peste 50% au mai puţin de 18 ani;
2. pierderea funcţiei sale sociale temeinic definită în societatea tradiţională şi care nu a
găsit substitut în societatea modernă, unde chiar tinerii medici devin şomeri. Cei mai mulţi copii
şi tineri din mediul urban nu au perspective, nici în circuitele de formare (şcolară sau tehnică),
nici în sectoarele salarizate.
Studiile prospective pentru Africa anului 2000 indică o intensă urbanizare. Majoritatea
populaţiei, deci copiii şi tinerii, va migra spre oraş. Pe termen lung se prevede, de exemplu,
pentru Dakar şi periferia sa, în anul 2025, o populaţie juvenilă de aproape 3 miliarde, în timp ce
populaţia totală actuală este sub 2 miliarde.
Sărăcia, viaţa în periferii sunt efecte ale urbanizării dar şi ale ratei ridicate a natalităţii. Nu
întâmplător cele mai mari probleme economico-sociale există în oraşele cu o vârstă medie a
populaţiei foarte tânără. De exemplu, la Congresul Internaţional al oraşelor înfrăţite care a avut
loc la Lima în 1987, oraşul El Alto a primit titlul de „cel mai tânăr oraş din America Latină”, dar
şi titlul de „cel mai sărac oraş al subcontinentului”. Populaţia de vârstă şcolară reprezintă ea
singură la El Alto 55% din populaţia ţării.
Brazilia, situată foarte aproape de Africa de Vest, se află în faţa unei ţesături culturale ţi
sociale în întregime deşirate, unde tentativele actuale de reconstrucţie se fac, de altfel, plecând de
la elementele de bază a culturii africane. Se asistă la o adâncire a contrastelor şi, deci, a
conflictelor între minorităţile privilegiate şi majoritatea care trăieşte la polul opus sau la limita
126
pragului de mizerie. În acest climat de violenţă urbană, copiii sunt actorii şi adesea victimele.
„Mii de copii negri, săraci şi nefolositori au căzut sub gloanţele justiţiarilor anonimi, poliţiştilor
sau cerşetorilor.”
În Peru, copiii străzii în sens strict desemnează copiii care au evadat din toate structurile
familiale şi sociale. 9 din 10 fac parte dintr-o a doua generaţie de origine ţărănească.
S-a emis chiar ipoteze că mediul urban supraaglomerat produce prin sine tulburări
psihice. Henrz Laborit pornind de la premise evoluţioniste şi bazându-se pe observaţii clinice
sistematice, demonstrează că există o serie de determinări biologice şi sociale care creează la
membrii familiei urbanizate complexe de înstrăinarea, sentimente de frustrare, stări de
dezechilibru .
Copilul în stradă, dacă face parte dintr-o familie sosită recent în oraş. Se află adesea în
situaţii contradictorii. Copilul a conservat întâi legăturile cu comunitatea rurală şi el este încă în
totalitate impregnat de valorile culturii sale, de care însă se simte dezrădăcinat.
Se pot găsi, desigur, câteva cauze comune a fenomenului copilăriei abandonate:
urbanizare necontrolată, mizerie, prostituţie. Există totuşi în fiecare ţară evenimente singulare,
specifice, care au jucat un rol decisiv. În Unganda, aceasta a fost criza politică, economică şi
socială declanşată de dictatura lui Idi Amin Dada după 1971. Întâi a fost expulzarea indienilor,
apoi crearea unei activităţi comerciale artificiale, pentru a compensa plecarea lor, care a împins
pe foarte mulţi tineri şcolarizaţi să abandoneze şcoala pentru a câştiga bani „cu uşurinţă” . Apoi,
mii de opozanţi au fost masacraţi sau condamnaţi la exil. Mai târziu, după căderea dictatorului a
urmat un interminabil război civil. O cauză specială în Germania a fost unificarea. În Berlin
există în jur de 3.000 de copii fugiţi de acasă sau chiar din căminele de ocrotire. Unificarea
germanilor a dus la distrugerea multor familii. După 1989 nu numai adulţii sau simţit în
nesiguranţă, ci chiar copiii care au şi o vorbă: „Lăsaţi zidul în picioare, să fie reconstruit zidul”.
Cauzei universale, industrializare, cu efectul „urbanizare masivă”, transformat în cauza
altor efecte, i se adaugă cauze naţionale, cum ar fi pentru România, până în decembrie 1989,
politica demografică cu un puternic accent pus pe cantitate nu pe calitatea descendenţilor.
În cadrul lanţului cauzal, politica demografică extensivă a fost un efect al deciziei
politice de a realiza programul megaloman de industrializare printr-un „volum tot mai mare a
forţei de muncă”. În plus, ideologia naţionalistă a regimului ceauşist legea dezvoltarea naţiunii
de volumul populaţiei. Incapabilă să găsească alte mijloace, conducerea politică a recurs la cel
mai brutal mijloc: interzicerea avorturilor, descurajând totodată orice utilizare a procedeelor
moderne de control al naşterilor. Această măsură brutală a creat o generaţie imensă de copii
nedoriţi, născuţi în condiţii familial-sociale precare.

127
Putem afirma că printre copiii străzii mai mari de 9 ani, se află şi avortonii, o parte
prezentând, din cauza avorturilor ratate, tulburări psihice congenitale. Din cauza handicapurilor
psihice şi fizice, unii dintre aceşti copii nedoriţi au fost şi mai uşor abandonaţi de proprii
părinţi.
Neputinţa statului de a acorda o protecţie şi o asistenţă socială corespunzătoare familiilor
cu venituri reduse şi copii numeroşi, a însemnat împingerea acestora în sărăcie.
Un alt efect pe termen lung a fost creşterea rapidă a numărului de copii instituţionalizaţi.
Scoaterea copiilor din familiile aflate în dificultăţi în dificultăţi materialişti internarea lor în
orfelinate şi case de copii i-a transformat automat în semiorfani sau orfani sociali: copii cu
familii dar privaţi de ambianţa, modelele şi relaţiile de familie.
Un efect imediat al acestei măsuri de protecţie, aplicată cu preponderenţă de statul
paternalist, l-a reprezentat deteriorarea responsabilităţii părinteşti. Prin instituţionalizarea
copiilor, grijile părinteşti treceau pe umerii statului. Responsabilităţile „părinţilor de week-end”
au devenit minime, legăturile părinţi-copii s-au deteriorat şi s-au superficializat.
Privarea copiilor de ambianţa şi modelul familial prin protejarea lor în instituţii are ca
efect, din cauza frustrărilor trăite permanent, modificări psihice şi comportamentale, dificultăţi şi
imposibilităţi de integrare socio-familială.
Cauzele-efecte, mai apropiate ori mai îndepărtate în timp, sunt activate de factori
favorizanţi, care grăbesc declanşarea efectului copiii străzii.
Enumerăm din multitudinea factorilor: viaţa în periferii, familia numeroasă, familia
incomplet structurată, familia monoparentală (mai ales de tip mamă singură cap de familie), lipsa
de comunicare acasă şi la şcoală, violenţa, abuzul, sărăcia.
Sărăcia poate fi un efect al şomajului sau al imposibilităţii de adaptare şi integrare
profesională, dar poate juca şi rolul de factor favorizant pentru „vina” de a fi copil al străzii.
„Tineretul dezrădăcinat de cultura rurală tradiţională va cunoaşte toate formele culturii sărăciei,
care este atât un produs cât şi o sursă a sărăciei. Pe de o parte este un răspuns al săracului la
situaţia sa de marginalizat într-o societate înalt stratificată şi individualistă. Pe de altă parte, în
calitate de mod de viaţă internalizat de către individ şi transmis de la o generaţie la alta, ea tinde
să genereze o adevărată capcană a sărăciei din care indivizii şi copii lor au şanse reduse de a
ieşi”.
În pofida sistemelor de protecţie socială încercate, ţările Europei occidentale nu sunt
cruţate de extinderea sărăciei şi a marginalizării, încât cei săraci par să fie lăsaţi în voia spartei.
Copiii proveniţi din categoriile sărace ale populaţiei sunt expuşi principalelor riscuri de a
fi nevoiţi să abandoneze şcoala, de a rămâne fără adăpost, de a fi împinşi la marginea societăţii.

128
Sărăcia nu este singurul factor favorizant al „vinei” de a deveni copil al străzii. Există
încă şase factori pe care copiii îi experimentează: sărăcie emoţională, lipsa educaţiei, lipsa
îndrumării spirituale, penuria intelectuală, lipsa de speranţă. Când un copil acumulează toate
aceste lipsuri încearcă o altă cale de a le satisface şi ajunge în stradă.
Dintre factorii sociali: familie, şcoală, anturaj, calitatea informaţiei culturale, divertisment
etc., ce se reflectă în psihicul minorului în mod specific, ducând la elaborarea unei structuri
motivaţionale proprii, familia conţine în sine cele mai multe cauze care duc la apariţia şi
manifestarea tulburărilor de comportament (opoziţie, furie, violenţă) sau la exprimarea unui
comportament predelincvenţial (minciuna, furtul, fuga de acasă).
Rămînînd la unul dintre părinţi, copiii nu s-au putut integra în noua familie şi au fugit de
acasă. Alţi copii au plecat din familiile naturale, în care părinţii nu s-au despărţit, dar s-au
permanentizat conflictele şi s-au degradat total relaţiile dintre părinţi şi copii.
Agresivitatea tatălui (care-şi bate crâncen şi copiii şi nevasta) apare frecvent invocată ca
motiv al vieţii în stradă. Această atitudine este stimulată de consumul exagerat de alcool, folosit
ca o „soluţie” pentru a „uita” de sărăcie, şomaj, mizerie şi de incapacitatea de adaptare la noile
cerinţe specifice tranziţiei.
Corecţiile corporale aplicate sistematic minorilor, cu sau fără motive întemeiate, au
determinat apariţia stărilor de descurajare, frustrare, a tendinţelor de agresivitate şi
insubordonare,materializate şi prin fuga de acasă.
În alte cazuri copiii părăsesc familiile din cauza maltratării, unii dintre aceşti copii
maltrataţi, scapă de sub controlul măsurilor de ajutor şi protecţie şi influenţaţi de limbajul
agresivităţii şi violenţii prin care s-a comunicat cu ei în cadrul familiei, devin la rândul lor
agresivi, violenţi sau chiar reali infractori.
Relele tratamente suportate de copii în familii, sunt considerate de respectivii părinţi
„măsuri educative” şi sunt practicate, din păcate, adeseori şi în instituţiile de ocrotire, în care
copii sunt internaţi din diferite motive.
Violenţa educatorilor din centrele pentru minori şi din casele de copii şcolari este efectul
mentalităţii generale, conform căreia pedeapsa fizică este o metodă sigură pentru corectarea
aspectelor negative de comportament al copiilor.
Aproape toţi copiii străzii care provin din instituţiile de ocrotire reclamă că au fost bătuţi
permanent de copiii mai mari şi frecvent de educatori. Desigur, bătaia ca instrument de
comunicare, convingere şi constrângere este doar una dintre cauzele pentru care aceşti copii au
ales strada şi au fugit din centrele şi instituţiile care au ca scop protecţia şi educarea minorilor
defavorizaţi.

129
Urbanizarea, având ca efect migrarea forţei de muncă de la sat la oraş, a dus la popularea
excesivă a oraşelor şi la o dezvoltare locative pe verticală.
Controlul social exercitat de familie a regresat, în special, în mediul urban, atât din cauza
trecerii de la sistemul familial „nuclear”(mai multe generaţii în aceeaşi gospodărie) la sistemul
„insular” (soţi şi copii), cât şi din cauza încadrării femeilor (în acelaşi timp şi a mamelor), cu
normă întreagă de muncă.
Locuirea în carierele de blocuri a însemnat anonimat, spulberarea controlului social
exercitat de comunitate, creşterea indiferenţei şi neimplicării opiniei publice în situaţiile cu
manifestări deviante.
Politica demografică şi politica de acordare a protecţie şi asistenţei sociale, cu accentele
pe creşterea cantitativă a populaţiei şi pe instituţionalizarea copiilor aflaţi în dificultate, au dus la
deteriorarea responsabilităţii parentale şi la transferarea controlului social din mediul familial în
cel instituţional.
Ineficienţa controlului social al poliţiei are la bază motivele precum: neînţelegerea şi
minimalizarea problemelor psiho-sociale reale ale clienţilor şi lipsa preocupării de a găsi cele
mai bune căi şi mijloace pentru demersurile resocializării. Nu putem ignora nici deteriorarea în
ansamblu a vieţii economico-sociale şi creşterea pe acest fond a infracţionalităţii, aspect care
determină această instituţie să-şi focalizeze atenţia către urgenţele care-i eficientizează
activitatea.
Am menţionat că un procent însemnat al copiilor străzii provine din instituţiile de ocrotire
ale statului: casele de copii şcolari şi şcoli ajutătoare, cât şi la nivelul personalului angajat.
Numărul angajaţilor în domeniul psiho-social rămîne a fi foarte redus, insuficient în raport cu
numărul copiilor internaţi.
Efectul numit „copiii străzii” este o verigă dintr-un lanţ cauzal vechi de mai bine de
jumătate de secol. Considerăm important de adăugat că dacă minorul alege sau nu strada depinde
nu numai de cauzele, efectele, factorii exteriori, ci şi efectiv de el însuşi, de problemele lui de
agitaţie psihică, de anxietăţi, de intelectul de limită. Factorii economico-sociali-culturali trebuie
corelaţi cu trăsăturile personalităţii minorului. Dacă în personalitatea acestuia există slăbiciuni,
cum ar fi o structură labilă a Eului, sugestibilitatea pronunţată, inadecvenţă, instabilitate etc.
copilul va rezista mai greu eventualelor influenţe nocive din mediul înconjurător.
Punerea în corelare a cât mai multor cauze, efecte, factori favorizanţi permite explicarea
faptului mult comentat, de ce în anumite condiţii sociale, familiale şi de instituţionalizare
identice şi care influenţează negativ personalitatea minorului, numai unii devin copiii ai străzii
sau delincvenţi, ceilalţi(majoritatea) manifestându-se în limitele normalităţii general acceptate şi
integrându-se firesc în societate.
130
2. Teorii explicative ale fenomenului ”copiii străzii”
„Cea mai bună practică este, mai întâi, o bună teorie. Potrivit lui Merton, teoria
reprezintă un sistem sau un ansamblu coerent de propoziții din care se pot extrage consecințe
legitime și demonstrabile prin confruntare cu datele observațiilor directe din teren” (Miftode,
2003, p. 25). In incercarea de a explica fenomenul copiii străzii ne pot fi de ajutor următoarele
teorii:
1.    teoria îngrijirii;
2.    teoria atașamentului;
3.    teoria identității;
4.    teoria pierderii.
1. Teoria îngrijirii (Miftode, 2003, p. 196): vizează atât individul în situația de risc și
familia din care face parte, cât și mediul social degradat sau în curs de degradare. Conținutul
principal al îngrijirii îl constituie acțiunea practică în confruntare cu nevoile, temerile și cu
ansamblul stării de vulnerabilitate în care se află clientul. Teoria îngrijirii ocupă un loc central
deoarece constituie și unul dintre obiectivele principale ale asistenței sociale. Ingrijirea socială
este complexă și trebuie să aibă loc alături de cea medicală. Copiii străzii au o nevoie foarte mare
de îngrijire din partea sistemului de asistență socială, ei neavând parte de acest lucru în familiile
de origine. Ingrijirea umană presupune o intervenție calificată și sistemică prin implicarea
specialiștilor din diferite domenii în echipe pluridisciplinare. Obiectivul fundamental al îngrijirii
îl constituie asigurarea pe termen lung a independenței clientilor. Ingrijirea umană nu vizează
doar aspectele fizice și materiale ale vieții clientilor ci și însușirea formelor, mijloacelor,
abilităților și a stărilor psihice favorabile asigurării împlinirii aspirațiilor prin forțe proprii și pe
termen lung. In întreg procesul îngrijirii, asistentul social trebuie să respecte drepturile și
interesul superior al copilului. Din dimensiunile conceptului de îngrijire fac parte și: ameliorarea
condițiilor de viață a celor aflați în dificultate, menținerea echilibrului social-uman în spațiul
vizat, combaterea pesimismului și a negativismului, creșterea încrederii clientului în forțele
proprii, precum și implicarea clientului în procesul de îngrijire.
2. Teoria atașamentului (Miftode, 2003, p. 211): copiii străzii sunt total lipsiți de
atașament din partea părinților sau a altor persoane adulte. Acest lucru are efecte negative
imediate, cât și efecte de lungă durată asupra vieții de adult. Bowlby a evidențiat nevoia
puternică a oricărui copil de a avea legături de atașament cu persoane adulte. Această lipsă de
atașament duce la o dezvoltare neadecvată a copilului. Pierderea sentimentului de siguranță și a
afectivității din partea părinților generează un dezechilibru psihic, stări de anxietate și depresie în
rândul copiilor. Copiii străzii, copii lipsiți de atașamentul normal din partea părinților, sunt

131
indiferenți, pasivi, necomunicativi, manipulatori, dar într-o cautare disperată a sigurantei
afective.
Exista trei tipuri de atașament:
      sigur – copilul este îngrijit în familie, el este înconjurat de o puternică afectivitate și
dragoste din partea părinților.
      nesigur sau anxios – copilul nu este sigur de sentimentele părinților.
      foarte nesigur sau ambivalent – este și cazul copiilor străzii, în care aceștia sunt lipsiți
total de afectivitate și de dragoste părintească. Copiii sunt nesiguri de sentimentele părinților
deoarece acestia sunt indiferenți, insensibili, lipsiți de preocupare față de nevoile copiilor.
Copilul se simte părăsit, neiubit, fără valoare pentru părinții lui și, de aceea, își pierde încrederea
în sine și în cei din jur.
Starea de atașament vizează toate vârstele, dar manifestările definitorii ale acesteia se
observă din timpul copilariei. Atașamentul înseamnă apropriere preferențială, dezinteresață și
aproape inconștientă a unei persoane de o altă persoană. Atașamentul are caracter dinamic:
apare, se formează, se maturizează, atinge apogeul în anumite condiții ale copilariei, se poate
deteriora sub incidența unor factori, slăbește si chiar dispare atunci când persoana atașantă
dispare. In cazul copiilor străzii s-a observat o mai bună reintegrare a copiilor atașați de alte
persoane (spre exemplu, dragostea dintre doi copii ai străzii: baiatul își dorește să lupte să
reușească în viață pentru a-i oferi protectie și condiții bune de trai iubitei sale).
3. Teoria identității (Miftode, 2003, p. 217): conform Convenției cu privire la drepturile
copilului, toți copiii au dreptul la identitate. Acest lucru este posibil în cazul copiilor crescuți în
familie, mai puțin în cazul copiilor străzii care sunt abandonați și părăsiți de familie. Copiii se
amestecă și se integrează în grupul stradal, pierzandu-și astfel identitatea.
            4. Teoria pierderii (Miftode, 2003, p. 218): nu există om care să nu piardă ceva sau pe
cineva foarte drag de-a lungul vieții sale. Copiii străzii își pierd, însă, de timpuriu, părinții,
familiile de origine. Stadiile evoluției afective prin care trec cei care au suferit o pierdere sunt
următoarele:
      șoc, neîncredere, derută: reprezintă evenimentul neprevăzut care poate determina
prabușirea mecanismelor de apărare provocând starea de șoc. In cazul acestei faze asistentul
social are doar rolul de ascultător.
      negarea pierderii: prima încercare de depășire a stării de șoc este negarea evenimentului.
Asistentul social contribuie le conștientizarea problemei de către client. Acest lucru nu înseamnă
asumarea rezolvării problemei de către profesionist ci clientul trebuie să înțeleagă că el este
singura persoană care se poate ajuta.
      dorința puternică de căutare și regăsire a obiectului pierdut
132
      mânia, resentimentul, vina: reprezintă descărcarea emoțională a tensiunilor acumulate.
Clientul este nemulțumit și se poate autoinvinui pentru pierderea suferită.
      disperare, deprimare, retragere în sine: este o etapă cheie deoarece în acest moment
clientul poate continua relația de ajutor, sau poate renunța, retragându-se in sine.
      acceptarea situației: corespunde depășirii situației de criză.
Teoria pierderii este puternic implicată în activitățile de asistență socială deoarece cea mai
mare parte a clienților a suferit o pierdere afectivă. Fiecare pierdere provoacă o problema aparte
care impune tratament specific și individualizat. In cazul copiilor străzii, pierderea părinților lasă
urme adânci în existența acestora, procesul de ajutor fiind destul de dificil.

3. Portretul psiho – somatic al copiilor străzii


Alcătuirea profilului psihologic al copiilor străzii ca ăi, de altfel, al altor categorii de copii
care formează anumite genuri de comunităţi, este un lucru dificil. El reclamă depistarea şi
generalizarea unor trăsături sau caracteristici comune pentru toţi cei ce fac parte din grupul
respectiv. În acelaşi timp, necesită o abstractizare de la multe particularităţi individuale ale
copiilor, acestea fiind determinate de factori particulari, de ordin ereditar, congenital, ce ţin de
istoria vieţii şi dezvoltării individului în propria familie, comunitate. În mod evident, aceşti
factori şi-au lăsat amprenta într-un mod deosebit şi asupra psihicului, personalităţii fiecărui copil
ce se află actualmente în stradă, asupra felului acestuia de a fi, de a se manifesta şi a se comporta
în mediul stradal.
Strada, ca locul în care-şi petrec cea mai mare parte a timpului, le oferă copiilor străzii
trăsături prin care devin oarecum asemănători unii cu alţii şi, totodată, diferiţi de semenii lor care
duc o viaţă de familie, deosebită de cea stradală.
Dezvoltarea somatică a copiilor străzii
Fără a lua în considerare particularităţile de sex, copiii străzii pot fi împărţiţi convenţional
în două categorii, în conformitate cu aspectul fizic.
 cea mai mare parte din ei – peste 70% - nu au semne de decalaj faţă de vârsta
cronologică;
 la circa 30% din copii se manifestă semne de retard statural: ei rămân în urmă de
semenii lor după parametrii de înălţime, greutate, forţă musculară etc.
Primii au o stare generală de sănătate bună (10% chiar foarte bună), la ceilalţi această
stare a fost calificată drept mediocră. Aveau nevoie de un tratament serios. Este firesc că o bună
parte din copiii străzii să aibă probleme de sănătate, deoarece jumătate din numărul lor total a
făcut un examen medical cu mai mult de un an în urmă.

133
În general, datele rezultate atestă faptul că la majoritatea copiilor din mediul stradal starea
actuală de sănătate este bună, ceea ce se traduce printr-o adaptabilitate crescândă a acestora la
condiţiile de mediu şi, implicit, prin capacitatea de a-şi elabora strategii eficiente de
supravieţuire. De acest lucru ne convingem şi atunci când facem cunoştinţă cu cifrele care relevă
numărul meselor luate de copii în timpul zilei.
Un grup mai mic de copii îl formează cei care dispun de o stare de sănătate precară şi o
dezvoltare somatică insuficientă.
Printre copiii străzii pot fi întâlniţi adolescenţi ce dispun de o stare de sănătate relativ
bună, dar au diverse defecte fizice.
Sănătatea mentală a copiilor străzii
Dat fiind că investigarea că investigarea copiilor s-a derulat preponderent în stradă,
autorii studiului nu au putut utiliza teste specifice de determinarea a gradului de dezvoltare a
proceselor cognitive şi a sferei emoţional-volitive. Aplicarea în calitate de metode de bază a
observaţiilor diferenţiate şi de grup în condiţii fireşti, a anchetării, intervievării, convorbirilor şi
studiilor de caz ne-au oferit totuşi posibilitatea să facem unele concluzii despre sănătatea
mentală a celor supuşi cercetării.
Conţinutul răspunsurilor, construcţia frazelor, argumentările invocate în convorbiri,
vocabularul copiilor au oferit anumite date privind capacitatea lor de gândire. Majoritatea
copiilor străzii dispun de o stare de sănătate mentală bună. Numărul copiilor cu retard mintal este
nesemnificativ. S-ar putea crede ca lupta pentru supravieţuire le stimulează gândirea, ei fiind în
permanentă căutare de alternative reuşite, a soluţiilor şi ieşirilor din situaţiile dificile. În
majoritatea, copii îşi analizează treaz situaţia, privesc viaţa real şi sunt deosebiţi de pragmatici.
Cu totul altfel se prezintă la această categorie de copii bagajul de cunoştinţe, nivelul de
cultură, acele cunoştinţe despre care în psihologie şi pedagogie se spune că formează „experienţa
social-istorică”, „cultura”. Altfel spus, copii străzii nu posedă cunoştinţele care se asimilează în
procesul de învăţare. Este firesc în condiţiile în care printre copiii de 8 ani peste 30% sunt
neşcolarizaţi şi peste 50% analfabeţi. La categoria copiilor de 9 ani procentul neşcolarizării ţi
analfabetismului creşte. La celelalte vârste şcolare acest indice descreşte, dar nu ajunge până la
zero. Vârstele receptive, la care se recomandă punerea bazelor cunoştinţelor teoretice, nu sunt
valorificate, aceşti copii rămânând la nivelul gândirii concrete, cu un intelect preoperaţional,
devansat vârstei cronologice.
Acest fapt îşi lasă amprenta în primul rând în limbajul lor, caracterizat prin sărăcia
vocabularului. Limbajul copiilor reflectă nu atât gradul de dezvoltare a intelectului lor, cât
adeziunea acestora la subcultura stradală de comunicare. Vorbirea copiilor se caracterizează prin
conţinutul informaţional redus, exprimarea prin fraze scurte sau în propoziţii simple, folosirea
134
agramatismelor şi a elementelor de jargon. Vocabularul restrâns şi tulburările de limbaj întâlnite
destul de frecvent favorizează comunicarea non-verbală ca principal tip de comunicare în grup.
Între ei copiii comunică prin limbajul corporal, gesturi simbolice, interjecţii care nu duc la o
încărcătură informaţională de ordin raţional, ci exprimă o anumită stare afectivă a individului,
prin care se redă dispreţul, indiferenţa, aprobarea etc.
În concluzie, menţionăm că, în majoritatea, la copiii străzii nu se manifestă un retard
mintal, ci o deficienţă de achiziţie a cunoştinţelor prin nestimularea de către familie, şcoală, în
urma neşcolarizării abandonului şcolar şi a comunicării limitate.
Sfera emoţional-volitivă şi personalitatea copiilor străzii
Cauzele care au provocat ieşirea copiilor în stradă, pe de o parte, şi mediul de viaţă
actual, pe de altă parte , au afectat în cea mai mare măsură sfera emoţional-volitivă şi
personalitatea acestora.
1. O categorie de copii păstrează dragostea şi ataşamentul faţă de fraţi, surori şi chiar
faţă de părinţii alcoolizaţi. La aceşti copii se înregistrează o stare depresivă constantă,
exteriorizată în expresia feţei, în lipsa de activism. Aceşti copii sunt timizi, se uită cu frică şi
neîncredere ,ochii lor reflectă tristeţe, umilinţă, aşteptare şi disperare. Ei sunt cei ce au relatat
despre dificultăţile în care s-au pomenit părinţii, cei ce au recunoscut că părinţii lor fac abuz de
alcool. Nu au exprimat reproşuri, nu au condamnat părinţii, ar în vorbele lor se simţea dorinţa de
a-şi vedea părinţii altfel decât sunt. Deşi nu sunt iubiţi şi nu sunt ataşaţi de cineva anume, ei încă
nu s-au înstrăinat de toţi adulţii. Ei caută un tutore, vor să creeze despre sine o impresie bună, să
fie acceptaţi, apreciaţi pozitiv şi iubiţi. Copiii din această categorie nu se eschivează de la
convorbirile cu adulţii necunoscuţi ci, din potrivă, caută aceste contacte, sperând că vor primi
sprijin, ajutor, sfaturi, înţelegere, compătimire. Expectaţiile copiilor de această categorie faţă de
lume nu ţin în mod prioritar de satisfacerea necesităţilor primare, ci de nevoia de identitate, de
comunicare şi relaţionare, de afecţiune şi respect. Rezonanţele nesatisfacerii acestor necesităţi
sunt cele mai nefaste. Ele antrenează distorsiuni în structura personalităţii, perturbări în starea
afectivă. Aceşti copii sunt, de obicei, ascultători, creduli, pot fi influenţaţi uşor, fapt ce poate
avea urmări dramatice atâta timp cât se află în stradă.
2. La altă categorie de copii ai străzii atitudinea pozitivă s-a păstrat doar faţă de fraţi,
surori, bunici, ni şi faţă de părinţi, pe care îi consideră vinovaţi de soarta lor. Despre aceştia din
urmă vorbesc cu ură şi dispreţ. Această atitudine se proiectează asupra tuturor adulţilor. În modul
în care răspund întrebărilor adresate de operatori, ei parcă acuză adulţii că ar fi toţi la fel şi îşi
exprimă neîncrederea. Aceştia sunt copiii care au fost deseori agresaţi în stradă de persoane
necunoscute sau poliţişti.

135
3. Pe copiii din categoria a treia, viaţa de familie şi cea din stradă i-a făcut nu numai
sceptici, dar şi ostili, agresivi, negativişti, această atitudine fiind manifestată de toţi şi de toate:
faţă de părinţi, adulţi în general, dar şi faţă de semenii lor. Din cauza manifestărilor acestei
atitudini, a complexelor şi stereotipurilor consolidate, ei nu se înscriu nici în grupurile de copii ai
străzii, care nu-i acceptă în calitate de lider, nici nu doresc să se întoarcă acasă, nu recunosc
autoritatea şcolii sau a altei instituţii educaţionale. Aceşti copii sunt „lupi singuratici”, care-şi
caută prada independent, sentimentul de apartenenţă fiindu-le dezagregat. Complexul de
inferioritate care li s-a format din cauza violenţei părinţilor alcoolizaţi, a tatălui vitreg sau a
concubinului mamei, îi face pe aceşti copii agresivi. Ei caută mediul în care şi-ar putea
„consuma” tensiunea conflictelor interne şi a frustrărilor, demonstra superioritatea, îndeosebi cea
fizică, în virtutea complexelor de care suferă.
Datele de observaţie atestă la copiii din prima şi a doua categorie stări de furie şi mânie,
care se manifestă frecvent atunci când sunt deposedaţi de semeni de bunurile personale sau când
aceştia încearcă doar să se atingă de obiectele ce le aparţin. Astfel de reacţii emoţionale
primitive, nesocializate, se caracterizează prin înaltă tensiune afectivă, care limitează câmpul
conştiinţei. În astfel de situaţii copiii se aruncă cu pumnii, îl muşcă, îl trag de păr pe cel ce a
îndrăznit să le ia ceva, chiar dacă e vorba de un măr pe care l-au furat de pe masa vânzătorului
din piaţă. Astfel de furturi sunt considerate nevinovate, necondamnabile.
Cea mai afectată este voinţa acestor două categorii de copii aflaţi în stradă. Impulsivitatea
lor denotă lipsa celui mai elementar control la nivel de acţiune, vorbire şi comportament în
ansamblu. Ei nu respectă şi nu recunosc nici un fel de reguli, norme sociale. De aici
nerespectarea regulilor pe care încearcă să le impună centrelor de binefacere afiliate unor grupări
religioase. Libertatea absolută a voinţei a devenit pentru aceşti copii un ideal, un motiv ce le
propulsează şi le determină comportamentul. Libertatea dobândită este pentru ei un substitut
pentru toate necesităţile, le creează o stare de fericire în viziunea lor (de eforie în viziunea
cercetătorilor fenomenului), astfel încât nu-şi mai doresc altceva.
Factorii ce au avut un impact negativ asupra sferei emoţional-volitive a copiilor din stradă
au influenţat şi pilonul personalităţii acestora – conştiinţa de sine. Spaţiul în care trăiesc,
infracţiunile şi relaţiile sociale limitate, experienţa negativă de comunicare cu mediul social,
insecuritatea psihică, violenţa fizică şi morală, absenţa modelelor pozitive de identificare, au
determinat diminuarea încrederii în sine; prezenţa complexelor de inferioritate legate de aspectul
fizic, vestimentar, de lipsa suportului familial; stabilirea unor modele comportamentale axate pe
agresivitate, umilinţă, izolare. Fiind respinşi sau izolându-se ei singuri de celelalte grupuri
sociale, fără a avea relaţii interpersonale cu copiii „normali”, copiii străzii se autoidentifică cu
grupul la care aparţin şi se percep ca fiind diferiţi de toţi ceilalţi oameni din afara grupului lor.
136
Din cele expuse, conchidem că starea afectivă a copiilor străzii este în funcţie atât de
gradul de adaptabilitate la mediul stradal, cât şi de stare subiectivă precedentă. La unii copii ea
este dominată de tendinţe depresive, de un tonus afectiv scăzut, de anxietate, acestea fiind de fapt
proiecţii ale unor traume psihice din trecut. Ajunşi în stradă, aceşti copii încearcă să compenseze
vacuumul emoţional, necesitatea de siguranţă şi căldură sufletească.
Pentru cel de-al treilea tip de copii ai străzii este caracteristică indiferenţa, dezinteresul
total faţă de părinţi care i-au abandonat, violentat, abuzat fizic şi emoţional. Ei dau dovadă de o
atitudine sceptică, ostilă faţă de lumea adultă, lume care este perceput deformat, unilateral, prin
proiectarea sau raportarea la proprii părinţi, la persoanele străine care i-au agresat, la mediul
dominat de instinctele primare agresive.
Comun pentru copiii străzii, indiferent de particularităţile dezvoltării şi manifestării sferei
lor emoţional-volitive şi motivaţionale, este pericolul ce le paşte personalitatea, imaginea de sine
şi îndeosebi acea parte a ei care se numeşte autoapreciere.
Particularităţi de comportament la copiii străzii
Condiţiile de viaţă în stradă şi experienţa anterioară din familii, în majoritatea
disfuncţionale, prezentând violenţă şi neglijare emoţională, au determinat comportamentul
copiilor străzii. Acea parte a lor care a format grupuri dă dovadă într-o măsură mai mare de o
sub-cultură proprie, drept o reacţie de protest faţă de familie, instituţii, societate. Atât la aceşti
copii, cât şi la cei neangajaţi în grupuri permanente, poate fi identificată cu uşurinţă reacţia de
protest, impulsionată de sentimentul acut al „inegalităţii şanselor”. Preadolescenţii şi adolescenţii
conştientizează, iar cei mai mici simt mai mult la nivel inconştient că n-au acces egal la bunurile
materiale şi culturale, şi drept urmare, fac uz în comportamentul lor de mijloace socialmente
inacceptabile pentru a-şi satisface necesităţile vitale, cum ar fi cerşitul, furtul, minciuna. Aceste
procedee sunt preluate de copii chiar de la părinţii lor, care le posedă, le aplică ei înşişi şi le
transmit propriilor copii. Alţi copii învaţă aceste tehnici în urma socializării în grupul din stradă.
Mijloacele asimilate devin procedee de apărare şi supravieţuire, formează cea de a doua faţetă a
personalităţii copilului, contribuind inevitabil la dublarea sau pierderea totală a identităţii iniţiale
a acestuia. Observarea comportamentului copiilor-cerşetori a oferit unele informaţii despre unele
tehnici specifice aplicate sau abilităţi. În primul rând, ei îşi aleg un loc unde au mai puţini
concurenţi. În al doilea rând, folosesc diverse modalităţi de cerşire ce implică tehnici vizuale,
verbale, mimice şi pantomimice. Cerşind, întinzând mîina, îşi fac cu alta cruce, îşi arată rănile,
pansamentele, dezabilităţile fizice etc. Cei ce cerşesc stând în genunchi, se apleacă cu fruntea la
pământ de parcă ar bate mătănii, la apropierea trecătorului. Cel ce cerşeşte are o anumită
expresie a feţei atunci când crede că nimeni nu-l vede şi cu totul alta atunci când de el se apropie
un potenţial donator. În acest caz faţa lui exprimă durere şi umilinţă. Dar e suficient ca oamenii
137
să treacă sau ca maşina de care s-a apropiat să se îndepărteze, şi mimica sa se schimbă, indiferent
de faptul dacă a obişnuit sau nu ceva. Exprimată în exterior prin aplicarea bandajelor false la
mină sau picior, prin repetarea semnului crucii etc., minciuna lasă urme mult mai adânci în
interior, modelând personalitatea copilului şi deschizând alte căi pentru formarea profilului său
psihologic decât cele specifice educaţiei într-un mediu familial normal.
Trebuie să menţionăm că nu toţi copiii se încadrează în tabloul prezentat mai sus. Unii
dintre ei păstrează un comportament normal şi aceştia sunt în special copiii care nu şi-au pierdut
speranţa în posibilitatea revenirii la normal, redresării propriei situaţii, precum nici încrederea în
instituţiile sociale.
Nu este unicul caz când în axiologia copiilor străzii s-a simţit prezenţa valorilor general-
umane. Observările asupra grupurilor de copii fără adăpost au oferit şi ocazia perceperii unor
astfel de manifestări.
Cu referire la comportamentul în stradă a copiilor care au abandonat familia, putem
menţiona că în linii generale acesta se deosebeşte foarte puţin de comportamentul altor copii care
în timp de vară ştrengăresc pe străzile oraşului. Drept semnalmente care indică la faptul că un
astfel de copil locuieşte în stradă servesc hainele murdare, uzate, inadecvate sezonului, exteriorul
neîngrijit. Unii copii ai străzii, deşi săraci, sunt îmbrăcaţi curat. Aceştia sunt în special cei ce se
întorc seara în familie, unde mamele, adesea divorţate sau văduve, le acordă îngrijirea necesară.

4. Tipologii ale copiilor strazii


Complexitatea fenomenului ,,copiii străzii” permite construirea a numeroase tipologii, în
funcţie de variabile semnificative precum: tipul de relaţie cu părinţii, cu prietenii, aspiraţii
academice, rezultate şcolare, convingeri şi atitudini, caracteristici de personalitate, prezenta
comportamentului delicvent. De asemenea, tipologiile pot să includă şi descrierea
comportamentului premergător la ultima fuga de acasă: dacă decizia plecării a fost spontană sau
planificată, durata rămânerii pe străzi, cum a călătorit, cu cine s-a asociat, dacă a fost victimizat,
atitudinea părinţilor faţă de subiect la întoarcere etc. Considerând toate aceste variabile, Brenner
a descries următoarele 7 tipuri de copii ai străzii:
 Tînărul hipercontrolat evadat, care are conflicte cu părinţii, nu îl sprijină şi folosesc
frecvent etichete negative pentru a-l caracteriza. Disciplina parentală este rigidă, părinţii uzează
de pedeapsa fizică, îl izolează şi îl resping. De regulă aceşti subiecţi au o stimă de sine foarte
bună, au relaţii bune cu colegii şi rezultate bune la şcoală;
 Singuraticul, care are relaţii bune cu părinţii, cu rezultate bune la învăţătură  şi nu are
prieteni implicate în activităţi delictuale. Părinţii îi sprijină aspiraţiile educaţionale, dar îl
izolează de prieteni cu scopul de a-l proteja  şi de a-l implica mai mult în activităţile şcolare.
138
Deoarece petrec mai mult timp în solitudine, singuraticii ajung să idealizeze solidaritatea cu cei
de aceeaşi vârstă şi motivaţia dominantă a evaziunii lor este dată de dorinţa de a fi împreună cu o
persoană sau un grup;
 Fugarul reconstrâns, centrat pe prieteni, primeşte puţin sprijin din partea părinţilor, cu
care comunică insuficient. Are rezultate şcolare slabe, cu un nivel ridicat de libertate şi
autonomie faţă de părinţi. În general, are o atitudine negativă faţă de şcoală, aspiraţii modeste,
petrecându-şi cea mai mare parte a timpului cu doar cativa prieteni;
 Respinsul, centrat pe prieteni, are sentimentul că este respins atât de şcoală cât şi de
familie. Îşi petrece cea mai mare parte a timpului alături de prieteni, faţă de care se simte foarte
ataşat, şi care sunt implicate în diverse activităţi delictuale. Relaţia cu părinţii este săracă,
nesatisfăcătoare; părinţii îl etichetează negativ, îi impun o disciplină severă, manifestă o atitudine
de respingere şi folosesc pedepse fizice;
 Rebelul, categoria  rebelilor  este  compusă  în  principal  din  fete.  Ele experimentează
un nivel ridicat de stres şi respingere atât în familie cât şi în şcoală.  De  regulă  părinţii  le  neagă
autonomia ,  sunt  hiperprotectori  şi intransigenţi. Caracteristica este percepţia acestor
adolescente că părinţii le acordă un tratament preferenţial fraţilor/surorilor, negându-le libertatea,
majoritatea fiind implicate în relaţii cu parteneri delincvenţi;
 Respinsul fără adăpost care a experimentat o respingere cronică  severă din partea
părinţilor care manifestă o lipsă totala de preocupare faţă de evoluţia lui şcolar, proiectele lui etc.
Acest tip se simte detaşat de şcoală, petrece mai mult timp singur, iar prietenii lui sunt implicaţi
în activităţi  delincvente;
 Expulzatul a trăit o respingere parentală extremă; părinţii sunt distanţi, nu-l sprijină, nu
comunică, sunt idiferenţi .Respingerea parentală este resimţită de către adolescent în special în
plan emoţional. În mod similar, resimte o atitudine de respingere şi la şcoală, de unde şi
atitudinea lui de neimplicare în activiţătile şcolare şi nivelul scăzut al rezultatelor. Stima de sine
este foarte scăzută şi se simte neajutorat. Nu a interiorizat normele şi valorile social-morale, ceea
ce explic atât relaţiile cu delincvenţii de aceeaşi vârstă cât şi propriile activităţi delictuale.
In general, tipologiile existente în literatura de specialitate americană (J.L.White) descriu
trei categorii de copii ai străzii, în functie de nivelul de alienare şi conflict pe care aceştia îl
experimentează în familie şi in mediul social apropiat.
 Prima categorie include tineri care au plecat de acasă pentru a căuta aventura; în
general aceşti subiecţi sunt bine adaptaţi şi au puţine conflicte cu părinţii. Atunci când apar astfel
de conflicte, ele se datorează unui mediu protector, rigid, care împiedică adolescentul să ia
decizii sau să-şi asume riscuri. Motivaţia conduitilor evazioniste este nu atât de a scăpa de o
situaţie nefericită, cât de a întâlni noi oameni şi noi experienţe. De aceea, această categorie a fost
139
caracterizată  ca incluzîndu-i pe cei care caută să-şi mărească recompense, deoarece mulţi dintre
ei ajung să idealizeze viaţa departe de casă şi potenţialul ei excitant, în contrast cu rutina
plictisitoare a vieţii de familie. În general, subiecţii din această categorie, nu stau mult pe stradă
şi îşi privesc experienţa evaziunii din mediul familial într-un mod pozitiv.
 A doua categorie include tineri la care semnele conflictului cu familia sunt
evidente; ei pleacă de acasă pentru a reduce costurile, în sensul că fug de o situatie nefericită şi
speră să găsească un loc în care să fie acceptaţi şi fericiţi. Conflictele apar frecvent în jurul
variabilei control/putere, adolescenţii fiind nemulţumiţi de intervenţia inoportună a adulţilor într-
o serie de aspecte precum: alegerea prietenilor, stilul vestimentar, nivelul şi direcţia
performanţelor şcolare etc. Adolescenţii din această categorie au fost dezamăgiţi de relaţia cu
familia, cu şcoala sau cu prietenii; majoritatea au sentimentul ca sunt respinşi de profesori şi au
performanţe şcolare slabe. Aceşti tineri stau departe de casă ceva mai mult decat subiecţii din
prima categorie, dar de obicei revin în familii.
 Cea de-a treia categorie include tineri care au fost alungaţi, forţaţi să plece prin
ameninţări, au fost abuzaţi sau abandonaţi; ei s-au simţit respinşi permanent si, în general părinţii
lor nu s-au opus plecării lor. In unele situaţii părinţii nu le-au cerut explicit copiilor să plece de
acasă dar prin atitudinea şi comportamentul lor au arătat clar că ei nu sunt doriţi; în aceste situaţii
părinţii fie i-au alungat, fie sunt incapabili  să-i îngrijească , să le satisfacă trebuinţele  şi nevoile
datorită problemelor legate de consumul de alcool, existenţa unor boli fizice sau psihice etc.
Există şi situaţii în care părinţii se implică în căsătorii noi şi privesc copilul ca pe o povara sau un
obstacol. Ace;ti tineri rămân pe străzi perioade mari de timp, dezvoltă comportamente deviante şi
de regulă nu mai revin în familie.
Pornind de la gradul de alienare al relaţiei copil-părinţi, Orten ,,V.Furlong: The Deviant
Pupil, Sociological Perspectives” identifică ăi împarte copiii străzii în nivelurile I, II şi III.
 Copiii străzii de gradul I sunt tineri echilibraţi, care au relaţii bune de familie şi care
fug de acasă doar o singură dată, nu rămân mult pe stradă şi se descurcă eficient în mediul social
deschis, în limitele activităţilor legitime. Motivul plecării de acasă îl reprezintă o temă esenţială,
cum ar fi căutarea propriei identităţi sau a unor experimente noi. Tinerii din această categorie
revin în famile cu o reinnoită apreciere faţă de părinţi, iar aceştia tind să devină mai înţelegatori
faţă de copii. In aceasta categorie apare subgrupa adolescentilor care se simt respinşi ocazional,
se simt vulnerabili , neputincioşi şi fricoşi, având relative puţine modalităţi de relozlvare a
problemelor. Din punct de vedere psihologic sunt dependenti de casă şi, în general se întorc după
cateva zile.
 Copiii străzii de gradul II - fug de acasa de mai multe ori, au conflicte majore cu
părinţii  şi  sunt  ambivalenţi  în  privinţa  revenirii  acasă. Ei  învaţă  cum  să supravieţuiască pe
140
stradă şi dezvoltă un sentiment de putere şi autoeficienţă datorită abilităţii lor de a supravieţui
departe de casă, ceea ce presupune identificarea locurilor care oferă resurse de câştig – locuri în
care se desfăşoară mici  activităţi/servicii ,  dezvoltarea  abilităţilor  de  negociere,  cunoa;terea
persoanelor în care pot avea încredere, mobilitate, încredere în posibilităţile proprii.
 Copiii străzii de gradul III sunt în general mai mari de 16 ani şi se află pe stradă de
mai multă vreme. Alienarea faţă de părinţi este severă, având un contact sporadic sau neavând
deloc contact cu familia şi nutrind dorinţa de a reveni lângă părinţi. Invăţând să supravieţuiască
pe stradă, şi-au dezvoltat abilităţile necesare pentru a-i manipula şi exploata pe ceilalţi, se
implică în prostituţie, trafic de droguri, jocuri de noroc. Frecvent, aceşti tineri se află în
evidenţele poliţiei şi se asociază cu delicveni recidivişti.
Autorul Zamfir C. a stabilit următoarea clasificare a copiilor care se află în stradă:
a) copii care se află în stradă cea mai mare parte a zilei şi care au abandonat şcoala, dar
care au contact zilnic cu familia, aceştia reprezentând majoritatea (cca. 53 %); prezintă cea mai
mare şansă de recuperare socială;
b) copiii "fugari" de acasă sau din centrele de ocrotire, dar pentru perioade relativ scurte de
timp, de maxim câteva luni; şi aceştia prezintă şanse bune de resocializare;
c) copiii străzii permanenţi sau cvasipermanenţi, aceştia au abandonat definitiv instituţiile
de ocrotire şi păstrează legături ocazionale, rare, cu familia; sunt cel mai dificil de controlat,
având mare nevoie de asistenţă socială deoarece au un comportament deviant structurat, fiind
aproape irecuperabili.
Organizaţia Salvaţi Copiii, folosind criteriul relaţiei cu familia şi criteriul vârstei distinge
patru categorii de copii şi tineri care trăiesc în stradă:
I. Copiii care trăiesc numai în stradă şi care nu au legături cu familia sau cu instituţia de
ocrotire.
Acesti copii trăiesc permanent în stradă şi supravieţuiesc printr-o adaptare continuă la
regulile inumane ale străzii. Îşi procură bani prin muncă, cerşit, prostituţie sau furturi mărunte.
Atitudinea faţă de familie e confuză sau e caracterizată prin indiferenţă. Domină amintirile legate
de viaţa instituţională sau viaţa petrecută în stradă. Starea lor de igienă şi sănătate e total
improprie, iar comportamentul e puternic marcat de mediul străzii. Pot fi întâlniţi în canale, staţii
de metrou, şantiere abandonate etc. Aproape toti consumă "aurolac", alcool şi tutun, o parte
dintre ei declarând că ar dori "sa ia heroină", dar nu au suficienţi bani şi se mulţumesc cu
"aurolacul".
II. Copiii care muncesc în stradă şi care se întorc de regulă zilnic în familiile lor. În
general, aceşti copii nu frecventează şcoala, cazurile de analfabetism fiind des întâlnite. Se află
ziua în stradă (mare parte obligaţi de către părinţi), încercând să câştige bani prin cerşit sau prin
141
alte activităţi (spălatul maşinilor, vânzarea de mărfuri, încărcat şi descărcat de mărfuri, colectarea
de obiecte reciclabile, furturi sau prostituţie). De regulă, seara se întorc în familiile lor cu banii
câştigaţi. Prezintă un risc ridicat de abandon definitiv al căminului familial, fie pentru că vor
ajunge să considere, sub influenţa altor copii din stradă, că banii li se cuvin, fie datorita
presiunilor sau violenţelor comise de părinţi asupra lor de a contribui cu mai mulţi bani la
cheltuielile zilnice ale familiei.
Consumul de droguri e limitat, dar contactele zilnice cu acei copii care stau permanent în
stradă i-au determinat pe unii să experimenteze "trasul din pungă". Pot fi întâlniţi în metrou, în
zonele centrale şi aglomerate ale capitalei, la intersecţii, în marile magazine, în depozite sau
angro-uri.
III. Tinerii care trăiesc în stradă.
Prezenta lor în stradă este urmarea eşecurilor de reintegrare ale instituţiilor
guvernamentale sau neguvernamentale din trecut. Mai mult de jumătate dintre ei au depă ;it cinci
ani de viaţă în stradă. Aceşti tineri, deşi nu mai sunt nici copii, nici
Adolescenţi, din punct de vedere fizic şi legal, totuşi ei sunt asimilaţi, în continuare,
categoriei copiilor străzii. De regulă, ei sunt lideri ai grupurilor de copii ai străzii, cei care "fac"
regulile grupului şi cei care oferă protecţie şi sprijin celorlalţi membri.
În rândul tinerilor, consumul de droguri este o problemă serioasă, trecându-se de la
"aurolac" la droguri tari, cum ar fi heroina, acum populară şi căutată în rândul lor atunci când
reuşesc să strângă suficienţi bani pentru o doză. Supravieţuiesc din diverse munci (în general,
munci grele), cerşit sau furturi, iar adăposturile sunt total insuficiente. Tinerii pot fi văzuţi în
canale, staţii de metrou, şantiere abandonate etc.
IV. Copiii care trăiesc cu părinţii în stradă.
Condiţiile existente de viaţă şi trai au determinat un procentaj destul de mare de oameni
care trăiesc în sărăcie. Această situaţie a condus la pierderea locuinţelor de către unele familii
care au ajuns să trăiască împreună cu copiii sub cerul liber sau în adăposturi improvizate în
barăci, şantiere abandonate etc. Părinţii supravieţuiesc cerşind împreună cu copiii lor sau din
alte munci prestate de copii. Recurg deseori la actiuni de protest prin prezenţa lor în faţa
instituţiilor centrale de stat (Presedintie, Guvern, Primarie), însă fără câstig de cauză.
Practic, nu există nici un serviciu social care să ofere adapost temporar unei familii cu
copii. În această categorie au fost incluşi şi tinerii care trăiesc în stradă şi au devenit părinţi.

Sarcini:
1. Explicați fenomenul ”copiii străzii” din perspectiva teoriei atașamentului.
2. Realizați un eseu ”Copil al străzii și teoria pierderii”.
142
3. Elaborați portretul psihosocial al copilului străzii.

Bibliografie:
1. Buzducea, Doru. Copiii străzii. Bucureşti: Ed. Enciclopedică, 1999.
2. Bulgaru M., Cace S., Copiii străzii în oraşul Chişinău. Centrul Republican de Resurse
pentru Asistenţa Socială. Chişinău 2000.
3. Costin Sima, Dana, Cace Sorin (coord), Strada între fascinaţie şi servitute. Bucuresti:
Echosoc, 2003.
4. Dan, Adrian, Lipsa de locuinţă (homelessness). În Pop, M. Luana, Dictionar de
policisociale, Bucureşti: Editura Expert, 2002.
5. Minovici, N. Cerşetorie, delincvenţă, vagabondaj. Bucureşti, 2001.
6. Miftode, V., 2003, Tratat de metodologie sociologică, Iaşi, Polirom Publishing House.
7. Phyllis Kilbourn. Copiii străzii. Bucureşti: MARC, 1997.
8. Spânu M. Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului. Chişinău, 1998
9. Teclici, Valentina, Vina de a fi copil al străzii. Bucureşti: Oscar Print, 1998.
10. Zamfir, S. (coord.), Copiii străzii şi drogurile, Bucureşti, Salvaţi Copiii,
2003,http://www.studiidecaz.ro/images/attach_com/72-12.pdf, 08.02.2008.
11. Lucchini, R. Copiii strazii, Identitate, sociabilitate, droguri . Bucureşti: Editura
Humanitas, 1995.

143
Tema: Devianţa şcolară
Obiective:
 Să distingă specificul devianței școlare;
 Să identifice cauze ale devianței școlare;
 Să descrie forme de manifestare a devianței școlare;
 Să proiecteze programe de prevenire a devianței școlare.

1. Specificul devianţei scolare


La o primă analiză, devianţa scolară apare ca un caz particular al comportamentului
deviant, determinat de specificul mediului social în cadrul căruia se manifestă mediul scolar. Din
acest motiv, literatura de specialitate nici nu ne oferă o definire aparte, specifică acestui gen de
comportament deviant. Acest fapt este de altfel remarcat si de Cristina Neamţu (2004, p. 25-26)
care semnalează faptul că nu numai literatura de specialitate românească, dar mai ales cea
britanică, americană sau franceză nu utilizează termenul de „devianţă scolară”, ci doar noţiuni
care pot fi subscrise acesteia: „abandon scolar”, „absenteism scolar” sau chiar „delicvenţă
juvenilă” (care este, după opinia noastră, mult mai larg decât cel pe care îl analizăm aici).
C. Neamţu are însă dreptate atunci când, analizând sfera noţiunii de „devianţă scolară”
face distincţie între aceasta si „devianţa în scoală”. Cea de-a doua noţiune – devianţa în scoală –
are desigur o sferă mai largă decât prima întrucât ea include si abateri de la normele organizaţiei
scolare săvârsite de personalul didactic (de exemplu, abaterea de la normele de deontologie
profesională) sau de către personalul scolar auxiliar. Devianţa scolară vizează asadar doar acele
conduite ale elevilor care se abat de la normele si valorile ce reglementează rol-statusul de scolar.
Dată fiind complexitatea acestui fenomen vom înţelege de ce diferitele studii de specialitate,
atunci când analizează devianţa scolară, folosesc o varietate de termeni derivaţi în raport cu
sensurile care se atribuie fenomenului analizat. Avem în vedere noţiuni cum ar fi: indisciplină
scolară, inadaptare scolară, tulburare de comportament, deviere de conduită sau chiar delicvenţă
juvenilă.
Dacă prima dintre acestea – indisciplina scolară – este o semnificaţie socio-normativă,
fiind cea mai apropiată ca sferă de cuprindere de noţiunea de devianţă scolară, celelalte însă au
fie o semnificaţie psihopatologică (tulburare de comportament, deviere de conduită), fie o sferă
de cuprindere mai largă în raport cu noţiunea analizată (vezi „delicvenţa juvenilă” în Vasile
Preda, Delicvenţa juvenilă. O abordare multidisciplinară, Cluj-Napoca, 1998). În ceea ce priveste
noţiunea de „inadaptare scolară”, ea este suficient de ambiguă pentru a o utiliza în locul celei de
„devianţă scolară”. În acest sens, C. Neamţu (2004, p. 33) apreciază că din perspectivă
psihosociologică, devianţa este interpretată ca o formă de inadaptare si că, implicit, orice
144
conduită de devianţă scolară presupune o formă de inadaptare. Cu toate acestea, diferenţierile
dintre cele două fenomene sunt greu de pus în evidenţă pentru că, de pildă, sunt elevi bine
adaptaţi mediului scolar, dovedind aceasta prin performanţe scolare superioare, dar care
manifestă si conduite deviante.
Un termen mai puţin utilizat pentru a denumi manifestările de devianţă scolară, dar
prezent, totusi, în unele studii de specialitate din ultimii ani (vezi E. Păun, Scoala. Abordare
sociopedagogică, Editura Polirom, 1999) este cel de „rezistenţă scolară”. El semnifică un anumit
gen de strategie adoptată de către unii elevi pentru a demonstra profesorilor că normele si
valorile specifice culturii scolare sunt incompatibile cu judecăţile lor de valoare, cu modelele de
comportament la care ei au aderat. Având convingerea că normele impuse de autoritatea scolară
au rolul de a controla si dirija în permanenţă comportamentul lor, de a-i constrânge să adopte un
anumit gen de conformism cu care nu sunt de acord, acesti elevi promovează o „cultură a
rezistenŃei scolare” căreia îi atribuie o valoare pozitivă. Pentru a surprinde mai bine esenţa
fenomenului de „rezistenţă scolară”, M. Rice si G. Harris (1995, p. 84) preiau un citat dintr-un
vechi document privitor la educaţie: „Cei mai mulţi dintre elevi cred că ei si profesorii lor au
interese diferite. În opinia lor, treaba profesorului este să le încredinţeze sarcini grele, iar treaba
lor este să scape de ele; (…) profesorul este onorat de obedienţa elevilor, elevii sunt onoraţi de
independenţa lor”.
Revenind la conceptul central al studiului nostru – devianţa scolară – vom aprecia că
indiferent de noţiunea utilizată, pentru a o defini va trebui să includem în sfera ei de cuprindere
orice comportament al elevilor care încalcă sau transgresează normele si valorile scolare. Avem
în vedere aici fenomene cum ar fi: abandonul scolar, absenteismul scolar, violenţa în scoală,
toxicomania, chiulul sau diferitele acte de vandalism petrecute în mediul scolar. În ceea ce
priveste trăsăturile definitorii ale devianţei scolare, subliniem faptul că si aceasta, ca si devianţa
în general, se caracterizează prin relativitate, universalitate si normalitate. În consecinţă, conduita
oricărui elev în spaţiul scolar va fi etichetată ca fiind deviantă în funcţie de normele si regulile
instituite în instituţia scolară respectivă, de contextul situaţional dat sau de intensitatea
răspunsului emoŃional al grupului de apartenenţă. Tot astfel poate fi înţeleasă deosebirea de
opinii în ceea ce priveste „normalitatea” sau „anormalitatea” comportamentului deviant în
mediul scolar.
Dacă abordările psihologice interpretează devianţa scolară ca pe un fenomen „anormal”
ce ţine de patologie, teoriile sociologice consideră că aceasta, desi inacceptabilă în raport cu
normele si cerinţele scolare, constituie totusi un fenomen absolut normal în sensul că reprezintă
încercări ale elevilor de a înfrunta circumstanţele scolare specifice în care se găsesc. Prin
abaterea de la normele scolare, elevii încearcă să „sondeze” până unde sunt liberi să acţioneze
145
fără ca profesorii si, în general, adulţii să reacţioneze la comportamentul lor deviant. În plus, se
consideră că acest tip de comportament pune în evidenţă si o serie de neajunsuri în activitatea
scolii, precum: climatul excesiv de autoritar sau de permisiv instaurat în cadrul scolii, gradul de
apatie si de indiferenţă al unor cadre didactice faţă de modul în care sunt respectate normele
scolare, gradul scăzut de motivaţie a elevilor, neconcordanţa dintre conţinuturile învăţării si
trebuinţele de învăţare ale elevilor, anacronismul unor norme scolare s.a.m.d.

2. Forme de manifestare a devianţei scolare


Complexitatea fenomenului de devianţă scolară, dar si varietatea formelor sub care ea se
manifestă, fac deosebit de dificilă o clasificare a lor după anumite puncte de vedere unanim
recunoscute. În literatura de specialitate s-au încercat câteva clasificări, după criterii diferite,
chiar dacă ele, în mod evident, nu sunt decât relative. Dintre toate aceste criterii, reŃinem doar
două, considerate mai semnificative si anume:
a) după stabilitatea si structura conduitelor deviante la nivelul personalităţii:
- tranzitorii, specifice unor perioade de vârstă sau determinate de anumite situaţii de viaţă
mai dificile;
- stabilizate la nivelul personalității sub forma unor caracteristici (negativism,
hipersensibilitate etc.) care se asociază sau nu cu un comportament antisocial;
b) după gravitatea lor socială:
- conduite de gravitate socială redusă (conduitele evazioniste, determinate de teama de
esec si încercarea de a conserva o imagine de sine pozitivă);
- conduite asociale, cu periculozitate socială moderată: minciună, insubordonare, refuzul
autorităţilor scolare etc.;
- conduite antisociale propriu-zise, cu un mare grad de periculozitate socială: violenţa,
delictele sexuale, furtul, toxicomania.
Întrucăt în literatura de specialitate din ultimii ani apare, în strănsă legătură cu
manifestările deviante, conceptul de „mecanism de apărare” preluat din psihanaliză, conduitele
de devianţă scolară sunt analizate si în raport cu intenţia care a stat la baza producerii lor. Astfel,
se consideră că pot fi puse în evidenţă conduite deviante deliberate, intenţionate, atunci când cei
care le comit urmăresc să atragă atenţia celor din jur asupra problemelor cu care ei se confruntă,
dar si conduite neintenţionate care exprimă atitudinile elevului faţă de ambianţa scolară. În
consecinţă, în interpretarea cauzelor care au determinat un anumit gen de devianţă scolară, a
suportului acesteia, trebuie pusă în evidenţă, în primul rând, semnificaŃia si nu numai forma
concretă sub care ea se manifestă.

146
Astfel vom ajunge să constatăm că indiferent de forma concretă de manifestare,
conduitele de devianţă scolară semnalează fie că elevul deviant caută să atragă atenţia, fie că vrea
să dobândească un anumit statut, fie că vrea să se răzbune ori să îsi compenseze o frustrare sau
indică o imposibilitate de adaptare ce îsi are originea fie în personalitatea deviantului, fie în
conflictul dintre cultura familiei (sau a grupului informal) si cultura scolară (C. Neamţu, 2003, p.
175).
Desigur, aceste constatări, cât si o serie de concluzii pe marginea lor, le vom putea
desprinde doar pe măsură ce realizăm o analiză si descriere mai detaliată a principalelor forme de
manifestare a devianţei scolare. De regulă, studiile ce abordează o asemenea temă se opresc la
principalele conduite de tip evazionist (fuga de la scoală, absenteismul, abandonul scolar,
toxicomania si suicidul) si la cele de tip deschis cum sunt violenţa si vandalismul. Prezentarea
succintă a lor, cu accent pe semnificaţiile acestora si pe principalele cauze ce le determină, va
putea constitui un punct de plecare pentru analiza principalelor modalităŃi de prevenire si
diminuare a lor.
Fuga de la scoală este, la prima vedere, cea mai puţin vinovată dintre toate faptele acelor
elevi care se abat de la normele scolare, însă ea este punctul de plecare pentru absenteism si
poate chiar pentru abandonul scolar. Este o conduită cu o desfăsurare limitată în timp si o
întâlnim atât în cazul elevilor mai mici (când se datorează mai mult „fobiei scolare”), cât si la
elevii din clasele mai mari. La elevii mai mari nu poate fi vorba despre o „frică de scoală”
(eventual, doar o frică de examene sau de confruntarea cu anumite situaţii colective – asa-numita
„fobie socială”), ci de o formă de rezistenţă faţă de scoală, de protest împotriva unor situaţii
considerate de ei ca fiind nedrepte, frustrante. La cauzele care îl determină pe elev să fugă de la
scoală se pot adăuga si altele, mai grave, care îl fac să părăsească si mediul familial. Fuga de
acasă este de o mai mare gravitate si antrenează după sine absenteismul si chiar abandonul
scolar. Puţini sunt cei care aleg fuga de acasă cu gândul la aventură, la schimbare. Cei mai mulţi
dintre adolescenţi adoptă o asemenea formă de exprimare în urma unor conflicte majore cu
familia, dar si cu scoala. Astfel de manifestări nu trebuie tratate cu usurinţă de către părinţi si
profesori pentru că ele prezintă un înalt risc delicvenţial si de victimizare, nu atât prin ele însele,
cât prin consecinţele pe care le antrenează.
Absenteismul scolar este, ca si fuga de la scoală, un tip de conduită evazionistă, dar care
se cronicizează, se permanentizează, reflectând atitudinea dezinteresată a elevului faţă de
educaţia scolară. Absenteismul constituie o formă de agresiune pasivă împotriva scolii, indicând
faptul că eleviifug de la scoală chiar cu riscul de a fi pedepsiţi. Reacţiile negative ale autorităţilor
scolare si ale părinţilor întreţin mecanismele de apărare ale elevului, chiar le amplifică si conduc
în final la abandonul scolar. În ceea ce priveste cauzele specifice ale acestui fenomen, literatura
147
de specialitate consideră că ele se regăsesc, în primul rând, într-o serie de deficienţe ale
procesului instructiv-formativ desfăsurat în cadrul scolii. O insuficientă adecvare a conţinuturilor
învăţării la aspiraţiile si interesele elevilor, utilizarea incorectă a recompenselor si pedepselor
(întăririlor pozitive si negative) în motivarea elevilor, evaluarea de tip aversiv, un stil educaţional
neadecvat s.a. sunt doar câteva dintre variabilele cauzale care stau la baza etiologiei
absenteismului scolar. În acelasi timp, familia si, îndeosebi, calitatea relaţiei acesteia cu scoala
pot facilita sau, dimpotrivă, preîntâmpina absenteismul scolar. Sunt situaţii în care părinţii
cunosc si chiar încurajează absenteismul scolar al copiilor lor datorită unor factori ce ţin de
starea materială a familiei, gradul de cultură si atitudinea părinţilor faţă de scoală etc. În aceste
situaţii însă, chiar dacă atitudinea părinţilor faţă de scoală este oarecum pozitivă, ei „aruncă”
întreaga responsabilitate a educării copiilor lor scolii si, în consecinţă, sunt total indiferenţi faţă
de parcursul scolar al acestora. Ori, si într-o situaţie, si în alta, funcţia educativă a familiei este
deteriorată iar relaţia familie-scoală nu funcţionează. Urmările unor asemenea atitudini se văd,
deseori, în calitatea frecvenţei scolare a copiilor lor, în posibilitatea transformării absenteismului
într-un veritabil abandon scolar.
Abandonul scolar este conduita de evaziune definitivă caracterizată prin părăsirea scolii
de către elev înaintea încheierii ciclului de studii început. Cei care abandonează scoala nu mai
sunt reprimiţi ulterior în aceeasi instituţie educativă si contribuie, prin actul lor, la punerea sub
semnul întrebării a eficienţei sistemului educativ si nu numai a acestuia. Datele statistice obţinute
în urma unor studii efectuate asupra abandonului scolar dovedesc faptul că acesta reprezintă
principalul indicator predictiv al orientării indivizilor către o carieră delicventă. De altfel, aceste
analize au demonstrat si corelaţia ce există între abandonul scolar si delicvenţă, faptul că
abandonul scolar coincide la unii subiecţi cu implicarea lor în activităţi criminale. Cauzele
abandonului scolar sunt, în mare parte, cele care au determinat absenteismul scolar însă la un
nivel de gravitate mult mai înalt. La acestea se adaugă repetenţia, etichetarea permanentă a lor ca
„ratat” de către colegi sau profesori, asocierea lor cu diferiţi indivizi, membrii ai unor grupări
infracţionale etc. Desigur, etiologia acestui fenomen este mult mai complexă si vizează si cauze
de natură economică (situaţia economică a familiei), socio-culturale sau religioase, care, în
măsura în care sunt cunoscute, pot contribui la prevenirea si diminuarea sa.
Pentru aceasta însă, ca si în cazul altor forme de devianţă scolară, cooperarea oportună si
adecvată între scoală, familie si comunitate este esenţială.
Violenţa scolară este cea mai frecventă conduită de devianţă scolară care, datorită
diversităţii formelor sub care se manifestă si a gradului lor de periculozitate, prejudiciază în cel
mai înalt grad calitatea si eficienţa educaţiei scolare. În general, prin violenţă se defineste un
comportament agresiv, realizat prin „utilizarea forţei si a constrângerii în scopul impunerii
148
voinţei asupra altor indivizi. În mod concret însă, reprezintă formă de violenţă orice cuvânt, gest
sau conduită care cauzează sau ameninţă să cauzeze un prejudiciu fizic sau psihic unei persoane
sau bunurilor ei. Dacă de cele mai multe ori prin violenţă se înţelege o agresiune fizică asupra
unei persoane, violenţa psihologică verbală (care afecteză, în principal, stima de sine a unei
persoane) se integrează în aceeasi categorie de acte violente. De aceea, în literatura de
specialitate americană din ultimii ani se vorbeste si despre o „violenţă ascunsă” (mascată) care
vizează manifestări de conduită mai puţin vizibile, dar producând aceleasi fenomene de frustrare,
de anxietate, de pierdere a stimei de sine (avem aici în vedere utilizarea unor cuvinte sau gesturi
umilitoare, cazurile de hărţuire sexuală, directă sau indirectă etc.).
Manifestările de violenţă scolară apar, de regulă, în urma unor conflicte care pot fi
interpersonale, dar si intergrupuri. Afilierea la un grup de elevi are atât rolul de a asigura si
dezvolta relaţii securizante, cât si posibilitatea cresterii stimei de sine a elevului care a recurs la o
asemenea modalitate. Odată inclus în aceste grupuri (bande), elevul se va conforma regulilor
impuse în cadrul acestora în schimbul satisfacerii nevoii de apartenenţă dar va adopta si un
comportament violent, specific grupului, pentru a dovedi astfel că prezenţa sa în cadrul grupului
nu este întâmplătoare.
Cu privire la etiologia fenomenelor de violenţă scolară, datorită complexităţii si
diversităţii lor, trebuie făcută mai întâi distincţia dintre violenţa instituţională si cea
noninstituţională. Prima este determinată de anumiţi factori ce ţin de specificul fiecărei scoli în
parte: stilul educaţional al profesorilor, norme si reguli de disciplină scolară, raporturile profesor-
elev instituite în cadrul scolii etc. Violenţa instituţională (sistemică) se manifestă prin faptul că
scoala răspunde la violenţele elevilor prin măsuri de sancţiune disciplinară care sunt percepute de
elevi tot ca o formă de violenţă. În acest mod, apare un cerc vicios: la violenţă se răspunde tot cu
violenţă. De aici rezultă că o primă sursă a violenţei instituţionale se află în realizarea relaţiei
dintre profesor si elev exclusiv ca relaţie de putere (relaţie care generează tensiuni, stres si în
final violenţă). Manifestările violente ale elevilor faţă de profesori apar în acest fel ca reacţii de
apărare ale elevilor, ca reacţii la ceea ce acestia percep drept violenţă din partea profesorilor sau
a sistemului. Ca reacţii la agresivitatea profesorului, conduitele agresive ale elevului se manifestă
mai întâi în plan verbal (ironie, sarcasm, denigrare), dar pot evolua si către forme mai grave
(violenţă fizică) dacă conflictul profesor-elev se amplifică. De aici rezultă că o mare parte dintre
manifestările violente de acest gen se datorează lipsei de profesionalism, de tact pedagogic din
partea educatorilor ceea ce înseamnă că si modalităţile de prevenire a unor astfel de manifestări
pot fi căutate tot la acest nivel. În ceea ce priveste violenţa noninstituţională, aceasta include
conduitele de violenţă manifestate în relaţiile dintre elevi ca urmare a rivalităţilor ce iau nastere
între acestia. Acest tip de violenţă îsi poate avea originea în modelele de conduită agresivă din
149
familie sau comunitate, dar si în violenţa instituţională care poate amplifica stările de frustrare,
de angoasă pe care elevii le pot resimţi.
Analizând diferitele variabile cauzale cu rol determinant în apariţia conduitelor violente
la adolescenţi, diferite studii de profil au atras atenţia asupra pericolului pe care îl prezintă
abundenţa de modele de conduită agresivă din mass-media. Dacă un astfel de studiu realizat în
SUA în 1972 pe marginea impactului televiziunii asupra violenţei la copii arăta că între cele
două elemente ar exista o relaţie cauzală, dar că ea este concludentă doar la copiii înclinaţi spre
agresivitate si că devine operantă doar în anumite contexte, analizele făcute mai târziu au pus la
îndoială o asemenea concluzie. Studiile de laborator au relevat o influenţă semnificativă a
expunerii de scene vizuale violente asupra cresterii agresivităţii (vezi lucrarea „Valori, atitudini
si comportamente sociale”, Editura Polirom, 2004, autor Petru Iluţ).
O formă specifică de violenŃă scolară o reprezintă actele de vandalism care, de această
dată, nu mai sunt îndreptate împotriva persoanelor (colegi, profesori), ci împotriva obiectelor,
bunurilor ce aparţin instituţiei scolare sau elevilor. Actele de vandalism scolar se manifestă la
elevul cu o imagine de sine negativă, care percepe o atitudine ostilă a profesorului faţă de el si, în
consecinţă, va declansa o acţiune distructivă faţă de însemnele autorităţii scolare (catalog,
material didactic, catedră) căutând să îsi restabilească prin aceasta echilibrul emoţional.
Toxicomania este o conduită deviantă de tip evazionist care a înregistrat o crestere
alarmantă în ultimele decenii chiar si în mediul scolar. Caracteristica sa principală este sindromul
de dependenţă definit ca fiind „un ansamblu de fenomene comportamentale, cognitive si
fiziologice, în care utilizarea unei substanţe psihoactive specifice determină o detasare
progresivă a subiectului faţă de alte activităţi”. Apariţia acestui sindrom, corelată cu alterarea
funcţiei cognitive, cu scăderea capacităţii de discernământ, poate constitui si un punct de plecare
pentru acte infracţionale. „Odată cu instalarea dependenţei fizice si psihice faţă de drog,
toxicomanul îsi pierde progresiv controlul asupra voinţei proprii, îsi pierde deci
responsabilitatea” (C. Neamţu, 2003, p. 249).
Pentru adolescenţi, apelul la drog constituie o cale de a-si afirma autonomia, o cale de a
evada într-o altă lume, iluzorie, ruptă de realitatea de zi cu zi. Pentru el, consumul de droguri
înseamnă si o nouă experienţă de viaţă, o modalitate prin care, chiar dacă în plan iluzoriu, se
poate depăsi pe sine fără prea mare efort. H. Nowlis, citat de C. Neamţu (op. cit. p. 245)
apreciază că tinerii care recurg la drog sunt de regulă vulnerabili, au tulburări de caracter si
comportament, istoria lor personală fiind marcată de neglijare, respingere sau atasament excesiv,
esecuri scolare. „Toxicomania – afirmă el – este o patologie care se naste din angoasă si se
vindecă cu ajutorul încrederii”.
Pentru a se ajunge la toxicomanie trebuie să se reunească două condiţii:
150
 factorii de personalitate predispozanţi (stima de sine scăzută, labilitatea afectivă,
carenţele în structurarea identităţii de sine, anxietatea, imaturitatea);
 situație de criză.
Aceste aprecieri ne conduc, în mod evident, către următoarea întrebare: Ce poate face scoala
în aceste condiţii pentru a preîntâmpina astfel de situaţii favorizante consumului de droguri? La o
astfel de întrebare ca si la alte asemenea vom încerca să răspundem în capitolul consacrat
modalităţilor de prevenire si diminuare a conduitelor deviante în mediul scolar.

3. Profilaxia şi intervenţia în devianţa şcolară


Dificultăţi în diminuarea devianţei şcolare
Prima şi cea mai importantă dintre acestea decurge, desigur, din legătura indisolubilă
dintre şcoală (ca subsistem social) şi societate (ca sistem social global). Sistemul este, aşa după
cum se ştie, un ansamblu de elemente care interacţionează atât de intens încât stările lor sunt
interdependente, modificarea unuia ducând la modificări determinate în toate celelalte. În cazul
nostru, aceasta înseamnă că manifestările de conduită care se abat de la exigenţele şcolare sunt,
într-o bună măsură, o prelungire a manifestărilor deviante ce au loc în societate. În acest sens, o
serie de investigaţii au pus în evidenţă corelaţii semnificative între anumite forme de devianţă
şcolară cum ar fi absenteismul, vandalismul, violenţa şcolară etc. şi plasarea instituţiei şcolare în
cartiere cu un grad de delicvenţă juvenilă ridicată. Aşa cum subliniază Cristina Neamţu (2003, p.
260), între delicvenţa / devianţa din societate şi devianţa şcolară se realizează o relaţie de
cauzalitate circulară, ce poate fi exprimată la modul general astfel: modelele de conduită
deviantă din afara şcolii sunt reproduse în şcoală, generează pedeapsa, etichetarea,
marginalizarea, frustrările trăite de elevi în şcoală alimentează motivaţia nonconformităţii şi se
manifestă în spaţiul şcolar şi extraşcolar.
În consecinţă, multe dintre manifestările de devianţă şcolară nu vor putea fi diminuate
dacă nu se vor lua măsuri incipiente încă din mediul familial, la nivelul comunităţii şi chiar la
nivelul întregii societăţi. În plus, colaborarea mai intensă dintre şcoală, familie şi comunitate vor
spori eficienţa măsurilor de diminuare adoptate atât în şcoală, cât şi în afara acesteia.
Măsurile luate în şcoală (supraveghere mai strictă a elevilor cu comportament deviant,
angajarea unui personal auxiliar pentru supravegherea conduitei elevilor, aplicarea unor sancţiuni
mai severe celor care încalcă în mod regulat exigenţele regulamentului şcolar etc.) nu vor avea
eficienţă maximă dacă nu vor fi coroborate cu alte măsuri de diminuare a devianţei luate la
nivelul comunităţii. Altfel spus, pentru a obţine un efect semnificativ şi de durată ar trebui
inversată perspectiva de abordare a devianţei şcolare, şi anume: dinspre societate spre şcoală,
ceea ce ar produce o strategie globală, societală, de prevenire a devianţei, pe care să se articuleze
151
demersul specific al reducerii devianţei în şcoală (idem, p. 260). Baza acestei strategii globale de
prevenire o reprezintă creşterea nivelului material de trai pentru toti membrii comunităţii, ceea ce
ar putea asigura atât profilaxia delicvenţei, cât şi cea a psihopatologiei indivizilor.
Deosebit de sugestiv pentru această situaţie este şi cazul următor: .
Abandon şcolar în favoarea muncii
Daniel Rusu este un copil care nu zâmbeşte niciodată. Lucrează de la 12 ani pe şantierele din Iaşi
ca ajutor al muncitorilor profesionişti. Sfarmă piatră cu un ciocan de 10 kg, cât jumătate din
trupul său firav. „Din cauza muncii a trebuit să abandonez şcoala dintr-a V-a”, spune el. Dacă
familia sa ar avea posibilităţi, băiatul ar dori să se întoarcă la şcoală.
Din aceeşi perspectivă, se impune o mai atentă coordonare dintre şcoală şi sistemul judiciar cel
puţin din două motive:
 şcoala preia şi valorizează, prin normele şcolare, prescripţiile juridice de comportament;
 etichetarea ca „delicvent” a unui anumit elev, afectează adaptarea şcolară a acestuia.
S-a observat că etichetarea şi tratamentul judiciar preconizat devin cauze ale conduitei
deviante, proces denumit „devianţă secundară”. Ritualul etichetării şi pedeapsa reprezintă o
ceremonie de degradare a individului. Stigmatizarea îl determină pe acesta să caute compania
celor cu o poziţie asemănătoare, grăbind asocierea sa la subculturile delicvente şi declanşând
mecanismele „profeţiei care se autoîmplineşte”. Confruntându-se cu elevi etichetaţi de sistemul
juridic ca „devianţi”, profesorii dezvoltă – conform afirmaţiei Cristinei Neamţu – reacţii de
teamă, care compromit tratamentul educativ adecvat.
O coordonare la fel de atentă şi de eficientă trebuie să realizeze şcoala şi cu familia întrucât,
aşa cum s-a demonstrat anterior, mediul familial cu caracteristicile sale, poate sta la originea
multora dintre comportamentele de devianţă şcolară ale elevilor. În consecinţă, orice strategie de
prevenţie trebuie să pornească de la o acţiune convergentă a şcolii şi a familiei, ambele interesate
în egală măsură în diminuarea fenomenelor de devianţă şcolară ale copiilor.
Una dintre dificultăţile diminuării comportamentelor deviante la nivelul şcolii o constituie şi
specificul aparte pe care îl prezintă relaţia cauzală în domeniul devianţei. Din acest punct de
vedere se consideră că în domeniul devianţei ca şi al infracţionalităţii în general, nu se poate
separa net efectul de cauză. În acest sens, s-a demonstrat că autorii şi victimele violenţei şcolare
nu pot fi deosebiţi, mulţi agresori fiind, la rândul lor, foste victime care acţionează astfel încât să
evite o nouă victimizare. În acest mod, actele de devianţă şcolară dobândesc o „valoare de
supravieţuire” şi pot fi interpretate ca răspunsuri raţionale, adaptate la anumite situaţii. Astfel,
victima unei etichetări poate descoperi că atacând, de regulă, un copil mai slab, este emoţional
satisfăcută şi va vedea în această conduită o cale de a-şi redobândi stima de sine. Rezultă astfel o
amplificare în spirală a devianţei şcolare, ceea ce face foarte greu de aflat momentul optim al

152
intervenţiei, având în vedere şi faptul că uneori pot să apară efecte secundare, care, prin
gravitatea lor, pot compromite întreaga strategie.
O altă dificultate este generată de complexitatea fenomenelor deviante care, la rândul ei,
determină o mare varietate de variabile cauzale ale acestora. Acest fapt îngreunează descoperirea
la timp a adevăratelor cauze cu rol determinant în apariţia fenomenelor de devianţă şcolară şi, ca
atare, luarea celor mai adecvate măsuri pentru diminuarea lor. În plus, fiecare caz în parte are
aspectele sale specifice care îl definesc, etiologia sa proprie, situaţie care impune modalităţi
aparte de intervenţie. Studiul de caz va constitui aşadar metoda specifică de analiză şi de
înţelegere a dinamicii fenomenului deviant respectiv şi, de aceea, o asemenea strategie de acţiune
va ocupa un loc însemnat în demersul nostru.
Majoritatea studiilor care supun analizei o asemenea problematică se feresc să utilizeze
noţiunile de eliminare sau stopare a devianţei şcolare (cunoscându-se complexitatea acesteia şi
imposibilitatea de a înlătura complet din viaţa societăţii orice abatere de la norma socială)
mulţumindu-se să apeleze la un termen mult mai realist – cel de diminuare. În diferitele lucrări
de specialitate s-a încercat totodată şi o clasificare a acestor măsuri de diminuare a delicvenţei în
raport cu anumite criterii (vezi „Psihosociologia comportamentului deviant”, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1976, autor: V. Dragomirescu; „Control social şi sancţiune socială”, Editura
Victor, Bucureşti, 1999, autor: D. Banciu). Dintre acestea, cel mai important din punctul nostru
de vedere vizează momentul desfăşurării acţiunilor de prevenţie/intervenţie, cât şi instituţiile
implicate. Astfel, punem în evidenţă:
a)      prevenţia primară (generală) care surprinde cauzele generatoare ale fenomenelor deviante
şi include toate măsurile adoptate înainte de producerea acestora în cadrul social (comunitar) dar
şi în cadrul şcolii;
b)      prevenţia secundară include toate strategiile iniţiate în mediul şcolar privind sporirea
calităţii educaţiei şcolare ca punct de pornire în vederea diminuării manifestărilor deviante;
c)      prevenţia terţiară (intervenţia) urmăreşte prevenirea transformării conduitelor deviante în
forme grave, cu conţinut antisocial, infracţional, cât şi prevenirea recidivei conduitelor deviante.
Aceasta se realizează prin aplicarea sancţiunilor prevăzute în Regulamentul elevilor, dar şi
amplificarea relaţiilor cu familia şi alte instituţii sociale cu rol însemnat în prevenirea conduitelor
deviante.
Prevenţia primară în cazul devianţei şcolare
Prevenţia primară în cazul oricărui tip de devianţă urmăreşte să dezvolte la fiecare individ
abilităţile necesare pentru depăşirea situaţiilor stresante fără a apela la comportamente deviante.
Totodată, ea are în vedere şi măsurile menite să transforme mediul social în aşa fel încât acesta

153
să devină mai securizant şi mai stimulativ pentru membrii săi. Astfel, prevenţia primară
presupune:
 măsuri de politică socială şi economică în vederea combaterii sărăciei, a diminuării
şomajului şi a inflaţiei;
 măsuri de protecţie a familiei şi copilului;
 măsuri de prevenire a maltratării copilului.
Toate aceste măsuri, prin acţiunea lor conjugată, contribuie la reducerea surselor stresului
exercitat asupra individului şi la dezvoltarea capacităţii sale de a depăşi obstacolele cu care se
confruntă în viaţa cotidiană. De aceea se poate spune că prevenţia primară este mai mult
proactivă decât reactivă, în sensul că urmăreşte dezvoltarea abilităţilor individului înainte de
producerea crizelor existenţiale, astfel încât situaţiile stresante de viaţă să fie depăşite fără reacţii
indezirabile social.
Un prim aspect supus analizei îl constituie măsurile de politică socială şi economică menite
să conducă la diminuarea fenomenelor cauzatoare de stres (sărăcie, şomaj, inflaţie). S-a
demonstrat că variabila economică a vieţii sociale poate acţiona asupra dinamicii devianţei în
mod direct, atunci când reprezintă cauza delictului, dar şi indirect, când se referă la condiţia sau
circumstanţa delictului. Sărăcia, de pildă, poate determina creşterea fenomenului infracţional în
mod direct, atunci când constituie motivaţia delictului înfăptuit, sau indirect când, prin
intermediul unor variabile de ordin psihologic sau social, conduce la creşterea probabilităţii
participării individului la infracţiunea în cauză. Sărăcia, ca fenomen social, stă şi la baza
conflictelor conjugale, a diferitelor tipuri de violenţă şi abuz asupra copilului, a lipsei de îngrijire
legate de menţinerea stării de sănătate a acestuia, a preocupărilor părinţilor pentru şcolarizarea şi
educarea copiilor. În aceste condiţii, probabilitatea abandonului şcolar al copiilor este tot mai
mare, ca şi implicarea acestora în fapte antisociale (furt, cerşit, trafic de droguri, prostituţie ş.a.).
În ceea ce priveşte măsurile de protecţie a familiei şi copilului şi rolul lor în prevenirea
(diminuarea) manifestărilor de devianţă şcolară, studiul realizat de I. Mihăilescu intitulat
„Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei” (1995, p. 172) ne orientează către trei
categorii de asemenea politici sociale:
a)      politici ameliorative care urmăresc îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale familiilor prin
acordarea de alocaţii familiale şi prin reducerea taxelor;
b)      politici de remediu care vizeză educarea vieţii de familie prin servicii şi programe de
consiliere/terapie familială. Acest tip de politici este orientat mai mult către aspectele individuale
şi interpersonale şi mai puţin către aspectele situaţionale ce caracterizeazăpoliticile ameliorative.
Obiectivele pe care le urmăresc acestea sunt:

154
-         informarea părinţilor cu probleme fundamentale legate de viaţa de familie şi de îngrijirea
şi educarea copiilor;
-         animarea comunicării între familii şi stimularea unor demersuri comune de către grupuri
de părinţi cu probleme sau trebuinţe asemănătoare;
-         iniţierea şi abilitarea părinţilor în utilizarea procedeelor educative adecvate vârstei şi
particularităţilor individuale ale copiilor;
-         formarea unor atitudini care să favorizeze colaborarea familiei cu alte instituţii educative:
şcoala, grădiniţa, biserica;
-         asistenţa psihologică sau psihoterapeutică acordată familiilor aflate în situaţii de criză;
-         consilierea părinţilor care au copii „greu educabili” sau cu nevoi speciale;
-         pregătirea cuplurilor tinere în vederea maternităţii şi paternităţii etc.;
c)       politici substituţionale care includ acele programe şi servicii de asistenţă socială a familiei
realizate de către instituţii private şi profesionişti care îngrijesc/supraveghează copiii, prestează
diverse activităţi menajere la domiciliu etc.
În prelungirea acestor programe de asistenţă familială sunt dezvoltate şi programe prin care
să se asigure o mai bună protecţie a copilului. Sunt vizate acele categorii de copii care sunt
supuşi frecvent maltratării de către părinţi, sunt abandonaţi temporar sau permanent în instituţiile
de ocrotire, prezintă tulburări de dezvoltare etc. În afara unor măsuri de ordin general vizând
protecţia copilului, se pot evidenţia câteva modalităţi prin care anumite forme de devianţă
şcolară (absenteism, abandon şcolar) pot fi prevenite sau diminuate. Avem în vedere:
 îmbunătăţirea îngrijirii copilului în cadrul familial;
 ameliorarea participării şcolare prin intermediul unor programe la nivel naţional, cum ar
fi:
-         programul special pentru ameliorarea frecvenţei şcolare la categoriile sociale defavorizate
şi pentru prevenirea abandonului şcolar;
-         programe alternative de şcolarizare pentru copiii cu eşec şcolar, care abandonează
prematur şcoala;
 reforma sistemului de protecţie socială a copilului în direcţia găsirii unor alternative
valabile la instituţionalizare şi în scopul combaterii sindromului instituţionalizării (prin
tutelă, plasament familial, adopţie sau ocrotirea prin părinţi);
 crearea unui program special de prevenire şi recuperare a copiilor delicvenţi.
Deşi pot fi incluse în măsurile de protecţie a copilului, măsurile de prevenire a maltratării
copilului sunt analizate în literatura de profil în mod separat, avându-se în vedere implicarea
directă a situaţiilor de abuz în etiologia devianţei şcolare. Diferite investigaţii privind unele
situaţii de abuz asupra copilului au pus în evidenţă influenţa acestui fapt asupra manifestărilor
155
delicvente ale acestuia. Mai mult, s-a constatat că există o strânsă legătură între tipul de
maltratare suferit de copil şi tipul de delict săvârşit ulterior de acesta (de pildă, copiii abuzaţi
sexual vor fi, probabil, viitorii agresori sexuali). Astfel, pentru prevenirea maltratării copilului se
apelează la o abordare holistă a situaţiei (o evaluare nu numai a situaţiei de criză şi a copilului, ci
şi a factorilor de stres exteriori familiei, a factorilor maritali şi familiali, a caracteristicilor
individuale ale părinţilor etc.).
O asemenea abordare introduce un nou concept: capacitatea de rezilienţă care se referă la
capacitatea copilului şi a familiei aflate într-o astfel de situaţie de criză să revină la normal după
depăşirea evenimentelor stresante. Altfel spus, rezilienţa ar desemna acea putere de recuperare,
dependentă de particularităţile copilului şi ale părinţilor, capacitate care poate fi educată, formată
prin măsuri adecvate. Din această perspectivă, nu se mai încearcă doar remedierea problemei, ci
şi crearea speranţei şi prevenirea dificultăţilor de adaptare ale copilului.
Pentru exemplificare şi din nevoia de a aprofunda câteva dintre aspectele prezentate supun
dezbaterii următorul caz:
P.T., sex feminin, vârsta 15 ani.
Provine dintr-o familie dezorganizată: tatăl consumă băuturi alcoolice în exces, provocând
scandaluri; mama a părăsit familia când P.T. avea 7 ani, plecând cu un alt bărbat. Din discuţiile
purtate se pare că taăl a încercat să îşi violeze fiica, după care a bătut-o.
Este o fire sensibilă şi uneori refuză să creadă ceea ce se întâmplă în jurul ei. Este instabilă din
punct de vedere psihic; când se ridică tonul asupra ei plânge şi se inhibă. Nu manifestă suficient
interes pentru activitatea şcolară şi deseori absentează de la ore. În relaţia ei cu profesorii şi
colegii s-au întâmpinat deseori dificultăţi, fiind necesară multă diplomaţie şi multă muncă de
lămurire.

Reţinem atenţia şi asupra faptului că în literatura de profil, strategiile de prevenire a


maltratării copilului sunt şi ele clasificate în trei categorii de acţiuni preventive:
a)      acţiuni de prevenţie primară, care se adresează întregii populaţii şi vizează sensibilizarea
copiilor şi părinţilor la existenţa riscurilor de maltratare;
b)      acţiuni de prevenţie secundară, care se adresează doar acelor persoane considerate
vulnerabile (sau cu un anumit grad de risc) din acest punct de vedere. Copilul învaţă în cadrul
acestor acţiuni cum să recunoască situaţiile de abuz potenţial, să se apere şi să vorbească despre
situaţiile-problemă persoanelor în care are încredere sau profesioniştilor disponibili. Copiii
identificaţi ca prezentând un risc mărit de victimizare, sunt urmăriţi permanent de către
personalul specializat din cadrul serviciilor de protecţie a copilului;
c)      acţiuni de prevenţie terţiară, care vizează intervenţia efectivă în cazul maltratării unui copil.

156
Metodele şi procedeele de intervenţie sunt diferite şi decurg din modalităţile de
interpretare a abuzului adoptate în cadrul diferitelor modele explicative. De pildă, modelul
psihiatric promovează psihoterapia tradiţională încercând să schimbe trăsăturile de personalitate
ale abuzatorului, în timp ce pentru modelul sociologic, intervenţia este orientată spre eliminarea
stresului din mediul social.
Un exemplu de intervenţie mult citat în literatura de specialitate este utilizarea „familiei
de sprjin”, alcătuită din părinţi voluntari, neprofesionişti dar cu experienţă în creşterea propriilor
copii şi care doresc să asiste o familie de părinţi abuzatori. Deşi neprofesionişti, părinţii de
sprijin au urmat un program de formare înainte de a deveni părinţi voluntari. Modelul parental
pozitiv oferit de familia de sprijin face posibilă identificarea afectivă şi susţinerea reciprocă a
celor două familii.
Concluzionând, apreciem că toate aceste măsuri incluse în prevenţia primară a devianţei
şcolare sunt menite, după cum se poate constata, pregătirii copilului pentru viaţa şcolară,
adaptării lui la un nou mediu de viaţă în care se va confrunta cu reguli mai stricte, cu norme de
conduită mai precise, mai riguroase.
Prevenţia secundară în cazul devianţei şcolare
Acest nivel al prevenţiei include toate măsurile luate de autorităţile şcolare şi
guvernamentale menite să diminueze disfuncţionalităţile existente în cadrul sistemului educativ,
să sporească eficienţa actului educaţional şi să mărească gradul de adaptare al educaţiei şcolare la
mutaţiile ce s-au produs în viaţa societăţii. Unele dintre aceste măsuri au în vedere strategiile de
acţiune la nivelul sistemului de învăţământ (menite să reformeze învăţământul românesc în
conformitate cu cerinţele unui învăţământ modern), altele vizează modalităţile de acţiune
specifice fiecărei unităţi şcolare în parte.
Astfel, în prima categorie de măsuri se includ, printre altele:
a)      realizarea unui sistem educaţional flexibil care să ofere oportunităţi educaţionale tuturor
indivizilor în funcţie de trebuinţele educaţionale de bază, de sex, de apartenenţă etnică, de statut
socio-economic, de vârstă etc.;
b)      elaborarea unor măsuri care să conducă la accelerarea descentralizării învăţământului;
c)      dezvoltarea învăţământului alternativ (inclusiv pentru elevii cu comportament
preinfracţional sau infracţional);
d)      reforma curriculumului şcolar astfel încât acesta să fie centrat atât pe disciplinele de
învăţământ, cât şi pe trebuinţele elevilor (vezi lucrarea „Reconstrucţie pedagogică”, Editura
Ankarom, Iaşi, 1996, autori: C. Moise, T. Cozma);

157
e)      stabilirea unor măsuri de ordin administrativ care să conducă la motivarea personalului
didactic şi la creşterea eficienţei educaţiei şcolare (micşorarea normei didactice, a numărului de
elevi într-o clasă, înfiinţarea posturilor de consilieri şcolari în fiecare unitate şcolară etc.);
f)        realizarea unor programe realiste pentru inserţia socială, şcolară şi profesională a elevilor
devianţi.
Cu privire la acest ultim aspect, în ultimii ani s-a adoptat şi desfăşurat o serie de
programe guvernamentale (sau non-guvernamentale) menite să conducă la prevenirea
abandonului şcolar de către o anumită categorie de elevi şi totodată, să ofere posibilitatea
conştientizării elevilor asupra aptitudinilor şi abilităţilor de care au nevoie în viitor în vederea
practicării anumitor meserii. Un astfel de program, care se adresează elevilor cuprinşi între 13 –
15 ani, desfăşurat sub forma unui curs opţional sau în cadrul orelor de dirigenţie este prezentat în
anexă.
În ceea ce priveşte strategiile de acţiune iniţiate în cadrul fiecărei unităţi şcolare în
vederea prevenirii devianţei şcolare, acestea sunt cu mult mai concrete şi permit implicarea
directă a întregului personal didactic, nu numai a factorilor de decizie de la nivelul şcolii.
C. Neamţu (2003, p. 314 – 365) realizează o amplă analiză a acestor strategii de acţiune.
Reţinem de aici câteva sugestii:
a)      adoptarea la nivelul şcolii a unor măsuri menite să transforme şcoala într-un mediu de
învăţare adecvat, plăcut şi adaptat trebuinţelor de bază ale elevilor (organizarea claselor de elevi,
flexibilizarea orarului şcolar, regândirea conţinuturilor de învăţare, realizarea de schimbări în
stilul educaţional şi în stabilirea sancţiunilor etc.);
b)      generalizarea la nivelul unităţii şcolare a instrumentelor de predicţie a comportamentului
delicvent, prin aplicarea unor scale de evaluare a stării educaţionale şi morale ale elevilor.
Aceste scale trebuie să cuprindă:
-         evaluarea rezultatelor şcolare şi a frecvenţei şcolare a elevilor;
-         aprecierea statutului elevului în cadrul colectivului-clasă (pentru a se cunoaşte gradul de
integrare în colectiv şi apartenenţa sa la grupuri informale);
-         evaluarea conduitei şcolare de către colegi, profesori, personalul auxiliar din şcoală.      Pe
baza informaţiilor culese (la care se adaugă şi o serie de date ce privesc adaptarea la mediul
familial, posibilitatea consumului de droguri, apartenenţa sa la grupuri informale delicvente etc.)
se pot realiza predicţii asupra riscului de comportament deviant la elevii respectivi. În situaţia în
care probabilitatea unui asemenea comportament este mai mare, intervenţia psihologului şcolar,
a asistentului social şcolar, a familiei este absolut necesară;
c)      crearea unui ethos al şcolii şi utilizarea acesteia în scop educativ; se au în vedere toate
activităţile organizate în şcoală şi în afara ei cu scopul de a-i ajuta pe elevi să îşi pună în valoare
158
abilităţîle de care dispun (nu numai cele strict şcolare: sportive, aplicativ-practice etc.), să îşi
asume responsabilitatea pentru îndeplinirea unor sarcini, să îşi dezvolte sentimentul de mândrie
că aparţin şcolii respective. În acest mod, elevii se vor simţi mai mult puşi în valoare, apreciaţi
mai obiectiv, ajutaţi să interacţioneze mai bine cu colegii şi profesorii lor;
d)      includerea în curriculumul aflat la decizia şcolii a unor programe de rezolvare a
conflictelor, de mediere a relaţiilor dintre elevi sau dintre elevi şi profesori;
e)      realizarea parteneriatului cu părinţii în sensul implicării reale a acestora în probleme
privind educaţia şcolară etc.
Desigur, lista acestor măsuri de prevenţie a devianţei şcolare iniţiate de către instituţia
şcolară poate fi continuată. Considerăm însă că rolul hotărâtor în prevenirea manifestărilor
deviante al elevilor aparţine celor care, în mediul şcolar, interacţionează mai mult cu aceştia.
Personalul didactic, indiferent de nivelul la care îşi desfăşoară activitatea, poate influenţa, prin
personalitatea lui, prevenirea şi diminuarea unor abateri de la exigenţele şcolare sau, dimpotrivă,
la amplificarea acestora (vezi prevenirea şi combaterea didactogeniilor în lucrarea
„Didactogenia în şcoală”, Editura Danubius, 1998, autori: R. Poenaru, F. Sava).
„Orice abordare eficientă a unei probleme de comportament porneşte de la convingerea
profesorului privitoare la necesitatea de a oferi elevului o experienţă şcolară pozitivă,
recompensatoare şi motivantă, şi mai puţin experienţe negative şi punitive” (C. Neamţu, 2003, p.
329). Această apreciere sintetică exprimă de fapt necesitatea ca profesorul să utilizeze acele
modalităţi prin care el creează condiţiile unui învăţământ atractiv şi formativ şi se distanţează de
acele „erori educative” care prejudiciază educaţia şcolară şi, în plus, pot creea condiţii
favorizante producerii unor manifestări deviante. Modalităţile de prevenţie a problemelor de
comportament trebuie adaptate în funcţie de vârsta elevilor şi ca atare, ele trebuie aplicate în mod
diferit în primii ani de şcoală (când, în stare incipientă, aceste manifestări pot fi vizibile) sau la
elevii din clasele mai mari.
Astfel, personalul didactic se va orienta, încă din primele săptămâni de şcoală, spre acţiuni
specifice, cum ar fi:
 depistarea primelor semne de inadaptare şcolară la unii elevi;
 aplicarea unor măsuri menite să contribuie la dezvoltarea maturităţii sociale a elevilor (a
capacităţii de autocontrol, a abilităţii de a rezolva problemele apărute fără a apela la
ajutorul învăţătorului, a capacităţii de luare a deciziilor ş.a.);
 democratizarea relaţiei pedagogice profesor-elev prin apelul la măsuri de ordin
organizatoric (cum ar fi, de pildă, constituirea consiliului consultativ al clasei) sau de
natură psihopedagogică (sporirea motivaţiei elevilor pentru învăţare, ameliorarea
climatului educativ etc.);
159
 optimizarea comunicării pedagogice prin crearea unui climat relaţional care să încurajeze
exprimarea liberă a elevilor (reducând astfel apelul la mecanismele de apărare);
 informarea sistematică a elevilor asupra obiectivelor urmărite, asupra criteriilor de
evaluare şi a nivelului de exigenţă la care se va raporta profesorul;
 analiza periodică a relaţiilor socioafective ce au luat naştere între elevii grupului-clasă
sau dintre aceştia şi grupul informal;
 înlocuirea pedepselor, a sancţiunilor (sau a ameninţării cu pedeapsa) cu diferite tehnici de
persuasiune sau chiar de manipulare în vederea inducerii conformismului la elevi;
 ajutorarea elevilor cu dificultăţi de învăţare (prin stimularea participării acestora la
activităţile de învăţare, prin integrarea lor în grupe de învăţare, prin cooperarea cu familia
şi cu alţi profesori etc.).
Desigur, aşa cum s-a arătat încă de la începutul acestui capitol, măsurile luate în şcoală în
vederea diminuării (prevenirii) manifestărilor deviante nu au eficienţa scontată dacă ele nu sunt
integrate în ansamblul acţiunilor desfăşurate la nivel societal, comunitar sau familial. Atunci
când aceste eforturi nu sunt suficiente, când există pericolul ca actele deviante manifestate de
către elevi să se structureze în conduite deviante de o mai mare gravitate, cu un conţinut
infracţional, antisocial, se impune trecerea la prevenţia terţiară (intervenţia).
Prevenţia terţiară (intervenţia)
Intervenţia nu se realizează numai de către cadrele didactice sau de către familie, ci mai
ales de către un personal specializat ce cooperează cu aceştia în diferite faze ale acţiunii. Astfel,
psihologul şcolar (asistentul social sau consilierul şcolar – acolo unde există aceste funcţii în
statul de organizare al şcolii), pe baza informaţiilor obţinute de la personalul didactic, întocmeşte
un program de intervenţie în cadrul căruia, desigur, şi personalul didactic va avea un rol bine
definit.
Lucrarea ce a stat la baza acestui studiu documentar (C. Neamţu, 2003) ne prezintă un model
al unui astfel de program de prevenţie terţiară inspirat din terapia cognitiv-behavioristă. Aşa cum
se ştie, această terapie include metode psihologice care urmăresc să îl ajute pe individ să îşi
învingă propriul comportament, învăţându-l fie să îşi modifice comportamentul, fie să perceapă
în mod diferit circumstanţele în care el se manifestă şi să acţioneze astfel indirect asupra sa. În
prima fază a intervenţiei, profesorului îi revine un rol important întrucât el este cel care oferă
primele informaţii asupra comportamentului elevului investigat. Astfel, cu ajutorul acestor
informaţii se va evalua modul în care comportamentul elevului este determinat de situaţia
imediată şi modul în care acesta interpretează situaţia respectivă. Astfel de informaţii vor viza:
 momentul zilei când se produce conduita deviantă;
 în cadrul cărui gen de activităţi;
160
 în ce zi a săptămânii;
 cum reacţionează colegii săi;
 dacă respectiva conduită se manifestă constant şi în aceeaşi formă;
 etc.
Planul de acţiune întocmit pe baza acestui gen de informaţii, nu va urmări modificarea
personalităţii elevului, ci stoparea comportamentului nedorit şi înlocuirea sa cu altul, prin
aplicarea metodelor de învăţare.
Conform teoriilor condiţionării operante şi a învăţării sociale, comportamentul elevului se
poate modifica pe măsură ce acesta va fi pus în contact cu un comportament-model, adecvat. Ca
metode de control a frecvenţei de manifestare a comportamentelor elevilor, se pot utiliza:
 întărirea pozitivă (acordarea de recompense) după manifestarea unui comportament
dezirabil cu scopul de a determina fixarea acestuia şi creşterea probabilităţii de a se
produce din nou în viitor;
 întărirea negativă (pedeapsa) urmărind diminuarea frecvenţei comportamentelor
indezirabile ale elevului;
 time-out-ul (scoaterea elevului deviant din mediul în care primeşte din partea colegilor
întărire pozitivă pentru comportamentul său şi plasarea sa într-un alt mediu pentru o
perioadă de timp până la redobândirea autocontrolului);
 planificarea întăririlor, prin stabilirea recompenselor şi pedepselor pentru comportamente
dezirabile şi indezirabile ale elevilor;
 penalizarea (retragerea unor privilegii) în scopul scăderii frecvenţei comportamentului-
problemă etc.
Utilizarea modelării ca metodă de modificare a comportamentelor prin învăţarea unui
comportament-model pus la dispoziţia elevului de către profesorul-consilier poate duce la
rezultatele scontate în măsura în care modelul propus este relevant pentru elevul deviant (îl
percepe ca fiind util, valoros pentru el). Aceasta înseamnă că fără motivarea şi implicarea
elevului-problemă în acest program de modelare, şansele de reuşită sunt minime.
Nu numai elevii cu comportament deviant trebuie implicaţi în programele de intervenţie
pentru diminuarea manifestărilor deviante, ci şi colegii lor care suportă, cu sau fără voia lor,
consecinţele acestor manifestări. Eficienţa unor asemenea măsuri a fost demonstrată de aplicarea
în SUA a aşa-numitei strategii ZTZ de prevenire a vioelnţei în şcoală prin care şcolile erau
definite ca fiind „zone de toleranţă zero pentru violenţă”. În cadrul acestui program, modalităţile
principale de rezolvare a conflictelor apărute între elevi erau medierea, negocierea şi
dezvoltarea capacităţii de rezolvare a problemelor. În cadrul programelor de mediere, un anumit

161
număr de elevi pregătiţi special de către psiholog sau consilier, jucau rolul de mediatori
contribuind astfel la aplanarea conflictelor dintre elevi şi, prin aceasta, la diminuarea violenţei în
şcoală. Medierea le da posibilitatea acestor elevi să îşi asume responsabilităţile unui adult şi,
totodată, le oferă colegilor un model de comportament care îi încurajează pe aceştia să îşi rezolve
contructiv problemele. Elevii implicaţi în programe de formare ca mediatori abordează
majoritatea conflictelor între colegi ca o chestiune de „neînţelegere” sau „dezacord” care poate fi
rezolvată printr-o comunicare centrată pe identificarea cauzelor dezacordului şi pe atingerea unui
acord.
Programele de mediere pot fi utilizate şi în scopul reducerii violenţelor în relaţia elevi-
profesori deşi s-a dovedit că, în acest caz, cele mai eficiente strategii sunt democratizarea
relaţiei pedagogice şi ameliorarea competenţei psihopedagogice a cadrelor didactice. Din acest
punct de vedere, se poate aprecia faptul că o mai mare implicare a cadrelor didactice în
soluţionarea diferitelor manifestări deviante ale elevilor este imperior necesară. Din păcate, o
bună parte dintre profesori îşi declină competenţa în acest domeniu, considerând că rezolvarea
unor asemenea probleme revine personalului specializat pentru aceasta sau, în cel mai rău caz,
conducerii şcolii. Faptul că în unele unităţi şcolare o mai bună colaborare dintre profesori
(indiferent de specialitatea lor), dintre aceştia şi elevi sau părinţi, a condus către rezultatele
scontate, demonstrează faptul că, cel puţin într-o anumită fază (cea a prevenţiei secundare)
devianţa şcolară poate fi preîntâmpinată.
La îndemâna tuturor profesorilor există metode şi tehnici, relativ simple, de investigare şi
analiză a diferitelor forme de comportament deviant al elevilor, a cazurilor de inadaptare şcolară
sau de eşec şcolar. Începând cu observaţia sistematică şi analiza documenteleor şi terminând cu
studiul de caz, astfel de modalităţi de informare şi, de ce nu, de intervenţie, pot constitui
instrumente utile în mâna unor profesori motivaţi şi îndrăgostiţi de meseria lor. Studiul de caz
este, după cum se ştie, o metodă preluată din psihologia clinică, utilizată nu numai în cadrul
psihologiei sociale, ci şi în cadrul diferitelor ştiinţe ale socioumanului. Scopul urmărit este acela
de a analiza individul cu problemele lui, diferite evenimente şi situaţii critice, anumite fapte sau
decizii etc., încercând să răspundă la întrebările „cum?” şi „de ce s-a petrecut aşa şi nu altfel?”.
Supunând analizei diferitele informaţii culese în legătură cu cazul studiat, cu contextul
situaţional în care acesta s-a petrecut, construind variate ipoteze explicative etc., cadrul didactic
va ajunge, în final, să sintetizeze datele relevante şi să surprindă implicaţiile posibile ale
respectivului caz de devianţă.
Aceste concluzii îi vor facilita adoptarea unor măsuri mai adecvate în vederea
preîntâmpinării unor noi manifestări deviante. În plus, aduse la cunoştinţa psihologului şcolar
(consilierului şcolar), aceste informaţii vor constitui un preţios punct de plecare pentru o
162
intervenţie mai specializată. Nu trebuie uitat şi faptul că şcoala şi personalul şcolar nu acţionează
în această direcţie fără să colaboreze – atunci când complexitatea problemelor o depăşesc – cu
comunitatea şi organismele ei, sau cu familia. Îndeosebi atunci când este vorba despre consumul
şi traficul de droguri în interiorul şcolii, gravitatea fenomenului se amplifică şi se impune
colaborarea cu personalul specializat din cadrul inspectoratelor de poliţie. O astfel de colaborare
este descrisă în anexa 2 sub forma unui program comun de prevenire a consumului ilicit de
droguri în rândul tinerilor, program iniţiat de către Direcţia Generală de Poliţie în colaborare cu
Inspectoratul Şcolar al municipiului Bucureşti. Din această perspectivă trebuie subliniat însă
faptul că astfel de programe de informare asupra drogurilor şi a periculozităţii consumului lor
sunt benefice dar nu sunt suficiente. Ele aduc doar un plus de cunoştinţe celor care cunoşteau
deja câte ceva despre nocivitatea dependenţei de droguri dar foarte rar modifică şi
comportamentul. S-a constatat chiar faptul că, uneori, dimpotrivă, această „strategie a fricii”
conduce la valorizarea conduitelor de risc şi face să crească frecvenţa luărilor de contact cu
drogul de către tineri. Aşa cum afirmă Cristina Neamţu, informarea cu privire la droguri, făcută
sistematic în şcoală, le poate trezi elevilor interesul pentru fructul oprit, la vârsta la care orice
modalitate de rezistenţă faţă de autoritatea adulţilor este definită ca bună. În schimb, informarea
părinţilor poate fi mai eficientă pentru că le permite modelarea unei atitudini adecvate faţă de
droguri, pornind de la cazurile prezentate în mass-media, fără să dramatizeze sau să banalizeze
fenomenul consumului de droguri.
În literatura de profil, cu privire la realizarea activităţii preventive prin educaţie sunt
evidenţiate trei abordări principale:
a)      o abordarea directă, centrată pe substanţele folosite (cunoştinţele referitoare la diferitele
categorii de substanţe psihoactive sunt transmise prin intermediul cursurilor speciale, al
modulelor educative de igienă şi sănătate, al educaţiei moral-civice, al educaţiei relative la
calitatea vieţii etc.);
b)      o abordare alternativă, centrată pe mediul familial şi şcolar al elevului; aceasta pleacă de
la ipoteza că abuzul de droguri este o expresie a inadaptării, ca şi violenţa sau vandalismul.
Scopul urmărit este facilitatea integrării sociale a elevilor şi se realizează prin: ameliorarea vieţii
şcolare, diversificarea ofertei de activităţi complementare în şcoală, activităţi recreaţionale,
organizarea de activităţi social-utilitare etc.;
c)      o abordare indirectă şi selectivă, în care acţiunea educativă este individualizată, adresată
subiecţilor vulnerabili, realizată de specialişti în psihoterapie (idem, p. 388). Este de remarcat şi
faptul că, analizând 143 de programe de prevenire a consumului de droguri, N. Tobler ajunge şi
el la concluzia că programele informaţionale nu au nici un efect şi că cele mai eficiente programe

163
de acţiune sunt cele bazate pe influenţa socială şi pe intervenţia la nivelul grupului de
covârstnici.
Desigur, programe de intervenţie menite să diminueze (stopeze) diferitele manifestări de
devianţă şcolară sunt iniţiate şi cu privire la alte categorii de astfel de comportamente, cum ar fi,
de pildă, abandonul şcolar. Modelul unui astfel de program de prevenire a abandonului şcolar
este prezentat, în formă adaptată, în anexa 1 şi se adresează elevilor care prezintă acest risc.
Aplicarea acestui gen de programe, ca şi apelul la frecvente analize de caz realizate cu elevii în
cadrul orelor de dirigenţie sau al modulelor de educaţie civică (sau cu profesorii în cadrul
convocărilor de specialitate), vom amplifica valoarea şi eficienţa măsurilor de prevenţie terţiară a
devianţei şcolare.

Sarcini:
1. Realizaţi un studiu de caz cu tema „Consecinţele nefaste ale toxicomaniei în mediul
şcolar”.
2. Elaboraţi un eseu de minim 40 rânduri pornind de la afirmaţia: „Absenteismul constituie
o formă de agresiune pasivă împotriva școlii”.
3. Elaboraţi un plan de intervenţie pentru prevenţia abandonului şcolar luând ca punct de
plecare concluziile rezultate din terapia cognitiv-behavioristă.
4. Analizaţi comparativ prevenţia defensivă (axată pe valorile fricii şi excluderii) şi
prevenţia emancipării (axată pe valorile includerii şi integrării).
5. Elaboraţi un ghid de interviu pentru investigarea unui caz de maltratare a copilului.

Bibliografie
1. Adler, A., Psihologia copilului greu aducabil, Bucurelti: Editura IRI, 1992.
2. Bauman, L., Richie, R., Adolescenții o problemă, părinții un necaz, Oradea: Editura
Antet, 1995.
3. Băban, A., (coord.), Consiliere psihopedagogică. Ghid metodologic pentru orele de
dirigenție si consiliere, Cluj-Napoca: Editura Universitatii, 2001.
4. Boncu, St., Devianța tolerată, Editura Univ. Iași: Al. I. Cuza, 2000.
5. Crețu, E., Probleme de adaptare scolară, București Editura ALLEDUCATIONAL, 1999.
6. Ferréol, G., (coord.), Adolescenții si toxicomania, Iași: Editura Polirom, 2000.
7. Ionescu, I., Sociologia școlii, Iași: Editura Polirom, 1997.
8. Ionescu, S., Copilul maltratat. Evaluare, prevenție, intervenție, București: Editura
Fundației Internaționale pentru Copil și Familie, 2001.
9. Ogien, A., Sociologia devianței, Iași: Editura Polirom, 2002.
164
10. Păun, E., Școala. Abordare sociopedagogică, Iași: Editura Polirom, 1999.
11. Selaru, M., (2002), Drogurile, Editura Semne, Iasi;
12. Soitu, L., Havărneanu, C., (coord.), Agresivitatea în școală, Iași: Editura Institutul
European, 2001.
13. Ungureanu, D., Copiii cu dificultăți de învățare, București: Editura Didactică și
Pedagogică, 1998.
14. Yin, R.-K., Studiul de caz, Iași: Editura Polirom, 2005.

165
ANEXE
Anexa 1

PROGRAM DE PREVENIRE A ABANDONULUI SCOLAR (ADAPTARE)


 Se adresează elevilor între 13-15 ani ce prezintă riscul de a abandona scoala;
 Număr de ore necesar implementării programului (câte o oră pe săptămână)

Obiective:
 Redescoperirea relaţiei ce există între educaţie si opţiunile de carieră pe care le pot face
elevii;
 Constientizarea aptitudinilor si abilităţilor de care vor avea nevoie în viitor;
 Dobândirea acestor abilităţi necesare în carierele profesionale pe care si le doresc.
 Mod de desfăsurare:
 Elevii vor juca „Succes” – un jos-simulare prin care se ilustrează relaţia dintre nivelul de
educaŃie si sansele de realizare a obiectivelor personale;
 Elevii vor lucra în echipe pentru a descoperi care sunt cheltuielile de scolarizare si care
este costul de oportunitate suportat de elevi pentru continuarea educaţiei; în acest sens se
vor citi si se vor interpreta rezultatele jocului „Succes”;
 Elevii vor lucra pe grupe pentru a întocmi bugete lunare având la dispoziŃie, pe de o
parte, veniturile aferente locurilor de muncă pe care si le doresc si, pe de altă parte,
informaţii (din presa locală si din alte surse) privind cheltuielile pe care le presupune un
trai decent.
Conţinutul programului:
 În cadrul acestui program sunt atinse tematici diverse, cum ar fi:
- abilităţile personale;
- succesul în viaţă;
- cariera profesională (piaţa forţei de muncă);
- luare celei mai bune decizii;
- realizarea bugetului familial;
- avantajele si responsabilităţile angajatului;
- estimarea propriilor venituri si cheltuieli;
- costul de oportunitate;
- importanţa muncii etc.;
 Prin parcurgerea acestor teme, elevii vor învăţa:

166
- care sunt elementele care constituie succesul;
- ce calităţi si aptitudini au;
- ce fel de oportunităţi de carieră ar trebui să ia în considerare;
- ce fel de experienţe îi vor pregăti pentru a avea locul de muncă pe care si-l doresc etc.;
 programul are la bază sase activităţi diferite între ele prin obiectivele, conceptele si
abilităţile specifice; aceste activităţi antrenează participarea activă a tuturor elevilor
stimulând dezbaterile pe diferite teme si învăţându-i să lucreze în echipă.

Activităţi Obiective Concepte si abilităţi


Cum să îţi alegi singur Elevii vor descoperi ce relaţie educaţia;
drumul în viaţă. există între educaţie si opţinulie de opţinile de carieră;
carieră pe care le au si vor învăţa veniturile salariale;
care sunt abilităţile de care vor oportunităţile de educaţie
avea nevoie.
„Joaca de-a succesul” Elevii vor juca „Succes”, un joc înţelegerea importanţei
prin care să ilustreze relaţia dintre educaţiei scolare;
educaţie si obiectivele personale cauzele care duc la
abandon scolar
„Învăţând din experienţă” Elevii vor lucra în echipe pentru a obţinerea de rezultate
descoperi care sunt cheltuielile de deosebite în educaţie;
scolarizare si care este costul de rata somajului;
oportunitate presupus de rata sărăciei populaţiei;
continuarea studiilor. venitul familial lunar
Costul vieţii Elevii vor lucra pe grupe mai mici costul vieţii de fiecare zi;
pentru a întocmi bugete lunare, bugetele lunare;
având la dispoziţie veniturile gruparea, analizarea si
corespunzătoare locurilor de utilizarea informaţiei
muncă
Cunoasterea de sine Elevii îsi vor descoperi calităţile si autoevaluarea;
aptitudinile prin realizarea de analizarea aptitudinilor
autoevaluări si vor învăţa care sunt personale;
modalităţile de dobândire a orientarea scolară spre
abilităţilor acele cariere profesionale care
pot să pună în valoare
abilităţile elevilor
Stabilirea identificarea mai multor definirea succesului;
obiectivelor definiţii ale succesului; stabilirea obiectivelor
167
personale identificarea obiectivelor pe care trebuie atinse în drumul
care trebuie să le îndeplineacsă lor către obţinerea succesului.
pentru obţinerea succesului

Metodologia programului:
 implementarea programului se realizează printr-o combinaţie de elemente si concepte
teoretice însoţite de activităţi practice si exemplificări din viaţa reală, prezentările fiind
susținute de un program computerizat de software si de prezenţa în clasă a consultanţilor
voluntari proveniţi din mediul de afaceri;
 activităţile care se vor desfăsura cu elevii includ: discuţii, jocuri, teste, simulări ale unor
situaţii reale, prezentări cu ajutorul retroproiectorului etc.;
 un accent deosebit se va pune pe încurajarea lucrului în echipă.

Rezultatele preconizate prin implementarea programului:


 reducerea numărului de elevi care abandonează prea devreme scoala;
 explorarea relaţiei dintre nivelul de educaţie si sansele de realizare a obiectivelor
personale;
 învăţarea responsabilităţii implicate de asigurarea prin eforturi proprii a unui nivel de trai
 decent;
 examinarea oportunităţilor de carieră prin raportarea acestora atât la nivelul de educaŃie,
 aptitudinile si abilităţile elevilor, cât si la obiectivele de viitor si stiul de viaŃă pe care
acestia sil doresc.

168
Anexa 2
PROGRAME DE PREVENIRE A CONSUMULUI DE DROGURI

I. Programul de prevenire a consumului ilicit de droguri în rândul tinerilor. Obiective:


 Informarea tinerilor, profesorilor si părinţilor asupra consecinţelor consumului de droguri
si
 prezentarea reglementărilor juridice în domeniu;
 Educaţia activă a tinerilor prin seminarii, pliante, afise, formarea de voluntari, discuţii
interactive etc.;
 Mediatizarea fenomenului si a rezultatelor obţinute prin mass-media si iniţierea unor
manifestări publice (conferinţe, simpozioane);
 Crearea unor grupuri de acţiune la nivelul fiecărei unităţi scolare, care să contribuie la
constientizarea în rândul tinerilor, a implicaŃiilor consumului de droguri si la adoptarea
unor
 măsuri preventive adecvate;
Cooperarea eficientă între instituŃiile partenere în vederea iniţierii si adoptării de măsuri
eficiente de prevenire a consumului de droguri în perimetrul scolar.

II. Program de prevenire a delicvenţei juvenile si a consumului ilicit de droguri. Obiective:


 Dezvoltarea de acţiuni în scoli si comunitate prin implicarea profesionistilor care intervin
în domeniul justiţiei pentru minori si a voluntarilor (profesori, medici, tineri care s-au
confruntat cu problematica);
 Programul pune accentul pe patru module de intervenţie:
- drepturi si responsabilităţi;
- săvârsirea de infracţiuni si consecinŃele lor;
- consumul de droguri ;
- victimizarea – cum să ne protejăm împotriva abuzurilor.

III. Program de prevenire a consumului de droguri. Obiectiv:


 Urmăreste pregătirea antiinfracţională si antivictimală a studenţilor si, mai cu seamă,
prevenirea consumului de droguri de către studenţi.

169
Anexa 3
Profilul unui elev cu comportament deviant
Studiu de caz
Descrierea cazului
AB este în clasa a IV-a, înscris la o şcoală de stat. Ridică probleme părinţilor acasă şi
profesorilor la şcoală.
Copilul locuieşte împreună cu mama şi bunicii din partea mamei şi este crescut de aceştia
de la cinci luni cand a fost adus de mama lui din Italia. Tatăl nu lucrează şi îi place să bea, din
cauza aceasta sunt permanent certuri în familie.
Mama are la dispozitie foarte puţin timp pentru fiul ei. E plecată acum la muncă în Italia
fiindcă nu se descurcă cu banii.Aşa că bunicii sunt cei care îl îngrijesc şi se preocupă de educatia
copilului în cea mai mare parte a timpului. Bunicul e cel care îi ia apărarea mereu, nu-i refuză
nimic niciodată copilului însă şi acesta a plecat la muncă în străinătate pentru câteva luni.
La şcoală, băiatul are probleme cu învăţătura şi disciplina.
Nu respectă regulile clasei, vorbeşte urât cu colegii si profesorii, ba chiar s-a apucat si de
furat de la colegi . Intră în conflicte cu colegii, e agresiv cu cei din jur. Are prieteni cu mult mai
mari cu care se ocupa de furturi. Cu colegii din clasă nu se prea înţelege.
Elevul înregistrează rezultate slabe la învăţătură, atingând cu greu standardele minimale
de performanţă; riscă să rămână repetent.
Tata îl depreciază, îl critică, îl minimalizează constant pe copil şi refuză să îi ofere ajutor
la lecţii atunci când acesta are probleme respingând frecvent copilul.
Analiza cazului
Subiectul prezintă tulburări de comportament, perturbă permanent activităţile, încalcă
frecvent regulile clasei, are dificultăţi în menţinerea şi stabilirea relaţiilor interpersonale.
 manifestări frecvente : loviri ale colegilor, injurii, ameninţări, refuzul de a realiza o sarcină şi
chiar de a vorbi
 se integrează greu în grup
 nu lucrează în echipă şi nu e acceptat de grup
Bariere în calea învăţării
 nu se implică în activităţile şcolare
 diminuarea activităţii intelectuale ca urmare a unui consum nervos rapid
 frecvenţa şcolară, de cele mai multe ori slabă, generează acumularea unor lacune în învăţare.
 sarcinile şcolare le consideră ca pe o pedeapsă, profesorul fiind pentru el un adversar.
Factorii psihosociali care au cauzat comportamentul deviant al copilului
- Lipsa de timp şi afecţiune a părinţilor
- Agresivitatea verbală a cuplului în prezenţa băiatului
170
- Agresivitatea verbală şi fizică a tatălui asupra fiului.
- Anturajul băiatului cu modele negative de conduită
Strategii şi intervenţii utile
 sunt importante atât identificarea cât şi intervenţia precoce
 stabilirea clară a regulilor şi aplicarea lor
 antrenarea copilului în activităţi care să permită afirmarea sa
 stimularea şi încurajarea comportamentelor adecvate, includerea elevului în activităţile
extraşcolare ( activitati sportive, centre de pictură)
 motivaţia pozitivă (formulări de tipul: „dacă vei realiza ... vei obţine ....”)
 învăţaţi-l să devină empatic (să se pună în locul celui agresat)
 recompensaţi cel mai mic progres în evoluţia pozitivă a comportamentului
Ajutor şi intervenţii ale unor persoane specializate
 consultarea psihologului, terapie psihologică cu implicarea tuturor factorilor educaţionali
(familie, cadre didactice etc.)
 consiliere individuală sau de grup, terapia prin artă.
 terapie prin muncă, activităţi : desen, muzică, sport,etc
 programe de psihoterapie pentru tulburări emoţionale şi de comportament (tehnici de
relaxare);
Plan de interventie
Comportamentul ţintă – întrerupe ora/jocul, plimbându-se printre bănci în timpul
lecțiilor, este foarte agitat, nu respectă regulile clasei şi vorbeşte urât cu cei din jur
Analiza comportamentului
Forma de manifestare a comportamentului : vorbeşte tot timpul/ subiecte care nu au
legătura cu tema lectiei, agitat, adresează cuvinte injurioase colegilor
Frecvenţa: de 5-8 ori pe parcursul unei ore
Latenţa: indiferent dacă ştie sau nu răspunsul la întrebarea învăţătorului, vorbeşte
imediat, fără a da posibilitatea învăţătorului să termine de formulat întrebarea.
Contextul de apariţie a comportamentului: în orice moment al lectiei;
Scop:
 diminuarea comportamentului impulsiv şi opoziţionist manifestat în cadrul şcolii;
 stimularea inclinatiilor elevului spre activitatile practice, plastice, sportive;
Obiective:
 Formarea deprinderii de a vorbi numai în contextul temei abordate; de a răspunde doar atunci
când este întrebat

171
 Conştientizarea de către elev a faptului că prin întrebarea formulată de învăţător se vor evalua
şi cunoştinţele celorlalţi elevi.
METODE SI MIJLOACE DE REALIZARE :
Contractul
 întocmit împreună cu elevul , încurajează elevul să-şi monitorizeze comportamentul
 elevul identifică şi constientizează consecinţele propriului comportament
 contractul cuprinde comportamentele neadecvate; se descriu consecinţele
nerespectării regulilor.
Metoda modelării
 modelarea se bazează pe puterea exemplului, pe învăţarea socială. Esenţa metodei constă în
îndepărtarea conduitelor negative dobândite prin imitaţie şi plasarea copilului sub influenţa unor
modele pozitive (părinţi, profesori, colegi)
Metoda întăririlor
 creşte frecvenţa de apariţie a comportamentului adecvat;
 pentru fiecare comportament adecvat am administrat acel tip de întărire potrivită elevului (ex:
alegerea jocului in pauză). Pentru fiecare dată când a ridicat mâna pentru a răspunde, a primit o
bulină roşie. La 10 buline adunate pe parcursul unei zile elevul beneficia de o recompensă.
Extincţia comportamentului dezadaptativ
 prin înlăturarea întăririlor unui comportament neadecvat, reducem frecvenţa acelui
comportament;
 când elevul răspundea neîntrebat, îl ignoram şi repetam întrebarea. În cazul în care răspundea
când era întrebat, întăream acest comportament.
„TIME-OUT” (TEHNICA IZOLĂRII)
 prin izolarea temporară de activitatea aflată în desfăşurare, elevul este pedepsit pentru
menţinerea comportamentului neadecvat;
 time-out-ul era redus temporal, iar elevul cunoşte durata acestuia;
Regula premark
 creşterea frecvenţei de apariţie a comportamentului adecvat prin manipularea unei activităţi
preferate;
 ex. de aplicare: dacă vorbesti cand esti solicitat si pe tema discutata, ai dreptul să alegi în
pauză un joc;
REZULTATE OBŢINUTE ÎN URMA IMPLEMENTĂRII PLANULUI DE INTERVENŢIE:
- Se reduce frecvenţa apariţiei comportamentului neadecvat;
- Se conformează regulilor de grup;
- Respectă persoanele din grup şi la scoală şi acasă;
172
- Recompensele duc la creşterea încrederii în sine, stima de sine pozitivă ;
- Conştientizează că întrebarea nu este numai pentru el;
- Stă în bancă, respectând regulile de comportament adecvate din timpul orei.

Bibliografie
1. Balica, M., Horga I., Fartuşnic, C., Elevi în situaţii speciale: devianţi şi supradotaţi.
Modulul al II-lea-Perfecţionare, Bucureşti: Comunicare.ro, 2012.
2. Băban. A., Consiliere Educaţională, : Cluj-Napoca: Imprimeria Ardealul 2001.
3. Blandul.,C.,V., Psihopedagogia comportamentului deviant, Ed. Aramis, Colecţia: Arta
predării, 2012.
4. Neamţu., C., Devianţa şcolară, Iaşi: Ed. Polirom, 2003.
5. Vîrlan M.; Frunze O. Aspectele resocializării delicvenţilor minori. În Dimensiuni
contemporane în formarea personalităţii copilului şi adolescentului. Ch.: Tipografia
„Reclama”, 2014. pp. 234 – 238.
6. Vîrlan, M.; Ţurcan, C. Educaţia incorectă în familie – sursa comportamentelor nedorite
ale copiilor. În: Aspecte psihologice ale familiei contemporane şi problemele educaţiei
copilului. Ch.: Reclama, 2012, p. 238-244
7. Vîrlan, M.; Frunze, O. Activitatea asistentului social în procesul de diminuare a violenței
şcolare. În Fundamente psihopedagogice ale prevenirii şi combaterii violenţei în sistemul
educaţional Chişinău : S. n., 2014.
8. Diţa, M.; Vîrlan, M. Rolul echipei multidisciplinare în profilaxia comportamentului
deviant. În Probleme ale ştiinţelor socioumane şi modernizării învăţământului. Ch.:
Tipografia UPS ”Ion Creangă”, 2014, pp. 442-449.

173