Cuprins:

Introducere……………………………………………………………………………..3

Capitolul I. Descrierea Metagalaxiei…………………………………………………...5

Capitolul II.Structura Metagalaxiei…………………………………………………….6

2.1 Galaxiile…………………………………………………………………......6
a.Istoric…………………………………………………………….…….6
b.Tipuri de galaxii…………………………………………………….....9
c. Structuri de proportii mari………………………………………….10
2.2.Stele…………………………………………………………………………11
2.3. Planete Extrasolare (Exoplanetele)……………………………………….12
2.4.Constelatii……………………………………………………………….…..14
2.5.Nebuloase………………………………………………………………........15
2.6.Altele…………………………………………………………………………16
Capitolul III. Curiozitati………………………………………………………………..18
Concluzii………………………………………………………………………………....19
Bibliografie……………………………………………………………………………....22

Introducere
2
 Problema originii Universului si a Sistemului Solar a preocupat pe oameni de multã
vreme. S-au emis diverse ipoteze care au încercat sã rãspundã la aceastãpreocupare. În
ultima vreme se rãspândeste tot mai mult asa-numita ipotezã a marii explozii (big-
bang,în limba englezã).   Aceastã ipotezã se bazeazã pe unele date obtinute prin
observatii astrofizice si pe cunostintele de fizicã atomicã si nuclearã.O constatare
imprtantã este acea a expansiunii Universului în urma acestei explozii. Observatiile
astrofizice au dus la concluzia  cã galaxiile se deplaseazã în spatiu, îndepãrtându-se
între ele. Totodatã, s-a constatat existenta, în Univers, a unor radiatii care ar data din
timpul marii explozii.  Conform cu aceastã teorie, initial toatã materia existentã astãzi în
Univers era concentratã într-un corp mic, extrem de fierbinte, o "minge de foc". Materia
era reprezentatã prin particule elementare si antiparticule. S-a produs o expansiune
foarte rapidã a acestei materii fierbinti, ca o imensã explozie. Ca urmare a expansiunii,
materia se rãcea încât la dublarea volumului se înjumãtãtea valoarea temperaturii.  S-a
calculat cã la o secundã dupã marea explozie temperatura materiei scãzuse la cca 10
miliarde de grade, adicã de aproape o mie de ori mai mare decât este tempertura în
interiorul Soarelui.Materia era alcãtuitã atunci din electroni si protoni, cu antiparticulele
lor, dar si din neutroni. Expansiunea si rãcirea au continuat si electronii s-au unit cu
antielectronii, formând fotoni. În felul acesta, Universul a devenit o sferã de
luminã.  Dupã aproximativ o sutã de secunde de la marea explozie, protonii s-au unit cu
neutronii, formând nuclee de hidrogen greu ( deuteriu ). Din acestea s-au format
nucleele de heliu si alte elemente mai grele. Neutronii rãmasi au dus la fomarea
nucleelor de hidrogen. Acest proces a durat câteva ore.  Expansiunea Universului a
continuat încã aproximativ un milion de ani, fãrã schimbãri deosebite, ci doar o rãcire
continuã. În acest timp, temperatura a coborât la doar câteva mii de grade, încât a
început formarea de atomi, prin unirea nucleelor cu electronii.Se considerã însã cã în
unele pãrti ale Universului expansiunea s-a încetinit si acolo s-a concentrat materia,
formând galaxii. Atractia gravitationalã a dus la comprimarea norilor de hidrogen si
heliu, cu cresterea localã a temperaturii pânã la declansarea fuziunii nucleare. Aceasta a
dus la cresterea din nou a temperaturii si la formarea stelelor. Ele au atras în jurul lor
materia rãcitã formând planete, asteroizi, meteoriti si comete.  În felul acesta s-a format

3
si Sistemul Solar în cadrul Galaxiei noastre. O aglomerare mare de materie a dus la
formarea Soarelui, care este o stea. În jurul lui, s-au produs alte aglomerãri de materie,
mai mici, care au format planetele cu satelitii lor.  Si în prezent continuã concentrarea
materiei în corpuri mai mari. Astfel, unii asteroizi si meteoriti sunt atrasi si cad pe
suprafata planetelor si satelitilor lor. Pãmântul primeste o cantitate de aproximativ 100
000 de meteoriti în 24 de ore.

Capitolul I.

4
 Descrierea Metagalaxiei.
Metagalaxia -sistem ipotetic în care ar fi grupate galaxiile, așa cum stelele sunt
grupate în galaxii.

Chiar daca Universul cel mai probabil este infinit si pe langa acest aspect, el nu
are nici margini, iar partea pe care oamenii de stiinta o cunosc si au reusit sa o
studieze cat de cat este destul de finita si de limitata, si ea poarta numele de Univers
Observabil. Acesta mai exact reprezinta regiunea sferica ce se intinde in jurul
Pamantului de la care lumina a putut si a avut timp sa ajunga la noi, din momentul in
care s-a format Universul. Granita care sta la restul Universului poarta denumirea de
orizont cosmic. Lumina care este emisa de unul dintre obiectele cosmice ce se afla
foarte aproape de acest orizont, poate sa ajunga la Pamantul nostru dupa o calatorie a
carei durata este cel mai probabil egala cu varsta pe care Universul o are, si anume
13,7 miliarde de ani. Aceasta lumina a parcurs oarecum, si spunem oarecum,
deoarece totul este probabil si nu sigur, o distanta de 13,7 miliarde de ani lumina
pentru a putea ajunge la Pamant. O asemenea distanta poate sa fie numita ca fiind
distanta aparenta sau distanta de calatorie a luminii ce are loc intre Pamant si obiectul
indepartat. Totusi se spune ca distanta reala este mult mai imensa, dat fiind ca din
momentul in care lumina a fost emisa de un obiect, lumina acestuia „devine tot mai
lunga”, avand in vedere ca intre timp obiectul cu pricina s-a indepartat prin insasi
expansiunea universala.

Capitolul II.

5
 Structura Metagalaxiei

2.1 Galaxiile.
a. Istoric. 

 Această contabilizare a istoriei a explorării galaxiei noastre și a altor galaxii este luată
în mare parte din .

În 1610, Galileo Galilei a folosit un telescop pentru a studia banda strălucitoare de pe

cerul nopții, cunoscută și sub numele de Calea Lactee, și a descoperit că este alcătuită
dintr-un număr imens de stele mici. Într-un tratat din 1755, Immanuel Kant, inspirându-
se din munca lui Thomas Wright, a speculat (corect) că galaxia ar fi un corp rotativ
alcătuit dintr-un număr imens de stele, grupate de forțe gravitaționale, asemenea
sistemului solar, dar la o scară mult mai mare. Discul de stele rezultat va fi văzut ca o
bandă din perspectiva noastră din interiorul discului. Kant a presupus de asemenea că
unele din nebuloasele vizibile pe cerul nopții ar fi galaxii separate.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, Charles Messier a întocmit un catalog conținând

cele mai strălucitoare 109 nebuloase, urmat mai apoi de un catalog de 5000 de
nebuloase, creat de William Herschel. În 1845, Lord Rosse a construit un telescop nou
și a fost capabil să distingă între nebuloasele eliptice și cele în spirală. Cu toate acestea,
nebuloasele nu au fost acceptate ca fiind galaxii separate, până când problema a fost
rezolvată de Edwin Hubble la începutul anilor 1920 folsind un nou telescop. El a reușit
să determine părțile exterioare a unor nebuloase în spirală ca fiind colecții de stele
individuale și a identificat câteva variabile Cefeide, astfel permițând estimarea
distanțelor până la nebuloase: erau prea departe ca să facă parte din Calea Lactee.
În 1936, Hubble a produs un sistem de clasificare a galaxiilorcare se folosește și astăzi,
numit "secvența Hubble".

Prima încercare de a descrie forma Căii Lactee și poziția soarelui în interiorul ei a fost
realizată de William Herschel în 1785 prin numărarea atentă a stelelor în diferite regiuni
ale cerului. Folosind o abordare îmbunătățită, în 1920, Kapteyn a ajuns la imaginea unei
galaxii elipsoidale mici (cu diametrul de aproximativ 15 kiloparseci), având Soarele
6
aproape de centru. O metodă diferită, folosită de Harlow Shapley, bazată pe
catalogarea clusterelor globulare a condus la o imagine total diferită: un disc plat cu
diametrul de aproximativ 70 kiloparseci și Soarele departe de centru. Amândouă
analizele nu au luat în calcul absorbția luminii de praful interstelar prezent în planul
galactic. Odată ce Robert Julius Trumpler a cuantificat acest efect în 1930,
studiind clusterele deschise, imaginea actuală a galaxiei prezentată mai sus s-a stabilit.

În 1944 Hendrik van de Hulst a prezis radiația microundelor ca având o lungime de

undă de 21 centimeti, rezultată din hidrogenul atomic interstelar. Această radiație a fost
observată în 1951 și a permis un studiu mult îmbunătățit al Galaxiei, deoarece nu este
absorbită de praf, iar deplasarea sa Doppler poate fi folosită pentru a urmări mișcarea
gazului în Galaxie. Aceste observații au condus la postularea unei structuri sub formă
de bară rotativă în centrul Galaxiei. Cu ajutorul telescoapelor radio îmbunătățite,
hidrogenul putea fi urmărit și în alte galaxii. În anii 1970 s-a realizat că masa totală a
galaxiilor vizibile nu se potrivește cu viteza gazului rotativ, astfel s-a ajuns la
postularea materiei întunecate.

Galaxia Abell 1835 IR1916 se vede ca un punct mic în această fotografie a galaxiilor
depărtate. Imagine pusă la dispoziție de ESO (European Southern Observatory).

Începând cu anii 1990, telescopul Hubble a produs observații îmbunătățite. Printre

altele, s-a stabilit că materia întunecată nu poate consta doar din stele slabe și mici.
Telescopul a fotografiat Câmpul Adânc Hubble, aducând dovezi pentru miliarde de
galaxii care există în universul vizibil.

În 2004, galaxia Abell 1835 IR1916 a devenit cea mai depărtată galaxie văzută vreodată
de oameni.

O galaxie este o aglomeratie de stele, gaze, praf cosmic si materie intunecata tinute

impreuna de gravitatie. Cele mai mici galaxii au cateva sute de ani lumina si contin
100.000 de stele. Cele mai mari pot avea si 3 milioane de ani lumina si contin mii

7
 de miliarde de stele. Formele acestora au fost clasificate pe baza unui sistem
introdus de Edwin Hubble. Cu toate că asa numinta materie intunecata si energie
intunecata reprezinta peste 90% din masa majoritatii galaxiilor, natura acestor
componente invizibile nu este inteleasa bine. Exista ceva dovezi conform carora in
centrul unor galaxii (probabil a tuturora) există gauri negre imense. 

Galaxiile sunt de patru feluri: eliptice, in spirala, in spirala barata si neregulate. O

descriere putin mai detaliata a tipurilor de galaxii este data de secventa Hubble. Cu
toate ca secventa Hubble cuprinde toate galaxiile, ea se bazeaza numai pe tipul
morfologic vizibil. Deci ea poate omite importanta anumitor caracteristici ale
galaxiilor cum ar fi rata de formare a stelelor.
 
Galaxia noastra, Calea Lactee, este o galaxie in spirala ce contine in jur de 500
miliarde stele. S-a format dintr-un urias nor de gaz si praf acum 10 miliarde de ani.
In centru exista un nucleu dens si sferic de stele care poate contine o gaura neagra.
Nucleul este inconjurat de un disc ce contine brate sub forma de spirale ce sunt
formate din stele tinere, iar nucleul si marginea discului, din stele mai batrane.

b.Tipuri de galaxii.
Edwin Hubble a clasificat galaxiile în trei grupe: eliptice, spiralate și lenticulare; în
afară de aceste grupe generale mai există și tipuri particulare de galaxii, cum ar fi cele
8
neregulate. Cu toate că secvența Hubble cuprinde toate galaxiile, ea se bazează numai
pe aspectul morfologic vizibil, deci poate omite importanța anumitor caracteristici ale
galaxiilor cum ar fi rata de formare a stelelor.

Galaxia noastră, Calea Lactee, uneori numită pur și simplu Galaxia (prima literă cu

majusculă), este o galaxie în spirală cu bare de forma unui disc, având un diametru de
aproximativ 30 kiloparseci sau 100.000 ani-lumină și o grosime de aproximativ 3.000
ani-lumină. Ea conține aproximativ 3·1011 stele și are o masă de aproximativ 6·1011 ori
masa Soarelui.

La galaxiile spiralate, brațele spiralei au forma asemănătoare cu spiralele logaritmice, o

structură care poate rezulta în mod teoretic în urma unei dislocări într-o masă uniformă
de stele rotative.

Asemenea stelelor, brațele spiralei se rotesc și ele în jurul centrului, aceasta

întâmplându-se cu o viteză unghiulară constantă. Asta înseamnă că stelele se deplasează
în interiorul și în afara brațelor spiralei. Se crede că brațele spiralei sunt suprafețe cu
densitate mare. Pe măsură ce stelele se mișcă în interiorul unui braț, ele încetinesc,
creând astfel o densitate mai mare. Brațele sunt vizibile deoarece densitatea mai mare
facilitează formarea de stele noi, deci adăpostesc multe stele strălucitoare și stele tinere.

Un nou tip de galaxii, clasificate drept Galaxii Pitice Ultra Compacte, au fost

descoperite în 2003 de Michael Drinkwater de la Universitatea din Queensland,
Australia.

c. Structuri de proportii mari.

9
Puține galaxii există în mod separat. Majoritatea galaxiilor sunt legate gravitațional de
alte galaxii. Structurile conținând până la 50 de galaxii sunt numite grupuri de galaxii,
iar structurile mai mari, conținând multe mii de galaxii înghesuite într-o arie de câțiva
megaparseci în diametru sunt numite clustere. Clusterele de galaxii sunt adesea
dominate de o galaxie eliptică gigantică, care, cu timpul, distruge galaxiile satelit din
jurul ei și le încorporează. Superclusterele sunt colecții gigantice conținând zeci de mii
de galaxii, găsite în clustere, grupuri și câteodată individuale.

Galaxia noastră este membră a Grupului Local, pe care-l domină împreună cu galaxia
Andromeda; per total, Grupul Local conține cam 30 de galaxii într-un spațiu de
aproximativ un megaparsec diametru. Grupul Local este la rândul lui parte componentă
a Superclusterului Virgo, care este dominat de Clusterul Virgo (din care Galaxia noastră
nu face parte).

2.2 Stele
10
O stea este in general un anumit tip de corp ceresc, deseori cu forma de sfera, masiv si
stralucitor, format din plasma. Multe stele se pot vedea ca puncte stralucitoare pe cerul
noptii, ce tremura sau clipesc, datorita insa, efectului atmosferei terestre. Soarele este o
exceptie notabila, fiind singura stea suficient de aproape de Terrapentru a fi vizibila ca
un disc (nu ca un punct). Unele stele pot fi orbitate de planete, acestea fiind
numiteexoplanete.
 
Cu ochiul liber se pot observa aproape 5.000 de stele, dar folosind un telescop optic se
pot observa sute de mii de stele din galaxia noastra; cu un radiotelescop se pot cerceta
chiar milioane de galaxii din Univers (numarul acestora fiind extrem de mare, circa
70.000.000.000.000.000.000.000 sau 7 la puterea 22). In galaxia noastra, care poarta
numele de Calea Lactee, exista aproximativ 300 de miliarde de stele.
 
Caracteristicile unei stele, cum ar fi temperatura, volumul si luminozitatea sunt
determinate de masa sa. Caracteristicile fiecarei stele in parte variaza din cauza
schimbarilor din timpul vietii lor. Culoarea unei stele are legatura cu temperatura sa.
Daca stii valoarea uneia din proprietati se poate stabili cealalta. Stelele albastre sunt cele
mai fierbinti. Cele rosii sunt cele mai reci, iar cele galbene, intermediare. Cele albastre
pot avea la suprafata 50.000 grade Celsius iar cele rosii, 2.000.

2.3 Planete Extrasolare (Exoplanetele)

11
O planeta extrasolara sau o exoplaneta este o planeta ce se gaseste in afara sistemului
nostru solar. Pana in septembrie 2011, numarul acestora ajunsese la 558 de candidate,
majoritatea dintre acestea fiind descoperite prin alte metode decat observarea directa.
Cele mai multe dintre ele sunt planete gigantice asemanatoare lui Jupiter. 
Conform definitiei data de Uniunea Astronomica Internationala, o planeta trebuie sa
orbiteze o stea. Au existat insa rapoarte ale unor asa zise planete (uneori numite planete
interstelare) ce ar pluti libere in spatiu. 
Planetele extrasolare au devenit un subiect investigat stiintific la jumatatea secolului al
19-lea. Astronomii au presupus ca acestea ar exista insa nu stiau cat de comune ar fi sau
daca exista si unele asemanatoare Pamantului. Primele confirmari ale existentei acestora
au avut loc in anii 1990; incepand cu anul 2000 mai bine de 15 planete au fost
descoperite in fiecare an. Se estimeaza ca mai bine de 10% din stelele asemanatoare
Soarelui au propriile planete insa se poate ca procentul sa fie mai mare. 
Descoperirea acestor planete ridica si mai multe semne de intrebare privind posibilitatea
existentei vietii extraterestre pe unele astfel de planete. Pana acum "Gliese 581 d", a
treia planeta a stelei "Gliese 581" (la aproape 20 ani lumina departare de soare) pare a fi
cel mai bun exemplu de posibila exoplaneta terestra ce habiteaza imediat in zona
acestei stele. Adica aceasta planeta pare a fi pozitionata la o distanta optima fata de stea,
dar posibilul efect de sera de pe aceasta exoplaneta ar putea cauza o crestere substantiala
a temperaturii suprafetei acesteia.
 
Metode folosite pentru detectarea exoplanetelor:

1. Astrometria - Aceasta metoda consta in masurarea precisa a pozitiei stelei pe cer si

observarea modului in care aceasta isi schimba pozitia in timp. Daca steaua are o
planeta, atunci influenta gravitationala a acesteia va provoca miscarea stelei pe o mica
orbita eliptica.
2. Metoda Doppler - Variatiile in viteza de miscare a stelei fata de Pamant pot fi deduse
utilizand efectul Doppler. Aceasta a fost si este cea mai productiva metoda folosita.
3. Sincronizarea Pulsarului - Un pulsar (miezul ce ramane in urma exploziei unei stele
12
ca o supernova) emite unde radio foarte regulate, in concordanta cu rotatiile lui. Micile
anomalii in aceste sincronizari pot fi cauzate de prezenta unei planete.
4. Metoda Tranzitului - Daca o planeta tranziteaza steaua pe care o orbiteaza, stralucirea
acesteiea scade foarte putin. Volumul de stralucire ce scade in urma trecerii planetei
prin fata acesteia depinde de marimea planetei.
5. Discul Circumstelar - Un disc de praf cosmic inconjoara multe stele, si acest praf
poate fi detectat deoarece absoarbe lumina venita de la stea si o re-emite ca radiatie
infrarosie. Diverse trasaturi ale acestui disc de praf cosmic pot sugera prezenta unei
planete.
6. Eclipsarea Binara - Intr-o eclipsa al unui dublu sistem stelar, planeta poate fi
detectata prin gasirea unei variabilitati minime pe parcursul miscarii acesteia de dute -
vino.
7. Faza Orbitala - Ca si Luna sau Venus, si exoplantele au faze. Fazele orbitale depind
de inclinatia orbitei. Prin studierea fazelor orbitale, oamenii de stiinta pot calcula
dimensiunile particulelor din atmosfera planetelor.
8. Polarimetria - Lumina stelelor devine polarizata atunci cand interactioneaza cu
moleculele atmosferice. Un instrument numit Polarimetru este folosit in cautarea
exoplanetelor, dar pana acum nu a gasit nici una.
 
Fara cateva exceptii, toate celelalte planete extrasolare au fost descoperite
utilizand telescoapele terestre. Oricum, exista o multitudine de metode prin care aceste
planete pot fi descoperite daca este folosit un telescop localizat in afara atmosferei
terestre. In prezent, exista mai multe misiuni active destinate descoperirii de planete
extrasolare, dintre care amintim: Kepler, Telescopul Spatial Spitzer, CoRoT, Telescopul
Hubble, MOST etc. Deasemenea, mai multe misiuni sunt planificate pentru urmatorii
ani, cum ar fi: Gaia, Space Interferometry Mission, Terrestrial Planet Finder si
PEGASE.

13
 2.4 Constelatii
Din timpurile stravechi, oamenii au observat forme imaginare formate din grupuri
de stele, pe cerul noptii. Folosind linii, ei au unit stelele in aceste grupuri, spre a forma
figuri numite constelatii. Fiecare constelatie reprezinta o creatura sau un obiect si o
parte din ele au nume luate de la figuri mitologice. De pe Terra stelele ce formeaza o
constelatie par apropiate una de cealalta, dar de fapt se afla la diferite distante de noi.
Totul depinde de diametrul si luminozitate stelei.
 
Printre primele civilizatii care au construit constelatii amintim Babilonienii, Indienii,
Grecii, Romani, Chinezii si Amerindienii. Aceste civilizatii locuiau in emisfera nordica
si de aceea ei au construit numai constelatiile vizibile din aceasta parte a plantetei
noastre. Astronomul greco-egiptean ce a trait in al doilea secol, Ptolemeu, a catalogat
mai mult de 1000 de stele si a notat 48 de constelatii in lucrarea sa Almagesta. Aceste
48 de constelatii sunt numite constelatiile antice si se folosesc si acum.
 
La inceputul secolului XVI navigatorii europeni au inceput sa exploreze emisfera
sudica, si au observat pe cer stele necunoscute. Asa au aparut constelatiile emisferei
sudice ce au nume mai tehnice. La inceputul secolului XVII, astronomul Johann Bayer a
numit 12 constelatii sudice; compatriotul sau Jakob Bartsch a numit alte trei constelatii.
Johannes Hevelius a numit in sapte constelatii in 1687. In urma unei calatorii in Africa
de Sud, Nicolas-Louis de Lacaille a numit inca 14 constelatii si a catalogat 10,000 de
stele. Aceste noi constelatii sunt cunoscute sub numele de constelatii moderne.
 
Inainte de anul 1922 orice astronom putea sa denumeasca o parte dintre constelatii sau
chiar constelatii intregi. Din cauza aceasta s-au creat multe confuzii. Pentru a elimina
orice problema, Uniunea Astronomica Internationala, formata din astronomi din toata
lumea, a decis sa stabileasca un numar fix de constelatii cu granite precis delimitate.
Astfel s-au stabilit 88 de constelatii. Aceste 88 de constelatii au numele in latina, o
limba universala.

14
 2.5 Nebuloase
O nebuloasa (denumire provenita din latina, unde inseamna ceata) este un urias nor de
gaz interstelar (98% hidrogen, 2% alte elemente in stare gazoasa (O, C, S) si silicati in
forma de praf interstelar - nisip interstelar) si praf cosmic situat în spatiul care se intinde
intre stele. Parti mai dense din nebuloase se pot contracta atat de tare incat pot da
nastere la stele. Toate stelele din univers s-au nascut in nebuloase.
Cea mai cunoscuta nebuloasa este aceea din constelatia Orion, un nor imens de gaz si
praf aflat pe cer in directia constelatiei cu acelasi nume. Cu ochiul liber, Nebuloasa
Orion se vede ca o pata mica (mai mica decat apare Luna pe cer) stralucind slab sub
stelele care formeaza 'centura' lui Orion. Astronomii au gasit sute de stele pe cale de
formare in inima Nebuloasei Orion.
Nebuloasele pot fi clasificate, in functie de modul in care sunt iluminate, in 4 categorii,
astfel:
Nebuloase difuze - acestea sunt de doua tipuri: nebuloase de emisie ce contin gaz
ionizat ce face ca nebuloasa sa emita lumina; nebuloase de reflexie ce sunt iluminate de
alte stele; exemplu este nebuloasa ce inconjoara roiul Pleiade. 
Nebuloase planetare - sunt regiuni de gaz ce inconjoara o stea moarta. In anumite
conditii, cand o stea si-a folosit tot combustibilul, aceasta isi imprastie o mare parte din
masa, sub forma unui inel de gaze care o inconjoara, acesta devenind vizibil datorita
excitatiei provenite de la steaua centrala. Ele se diluează in spatiu in cateva zeci de mii
de ani. Aceste nebuloase sunt numite "planetare" deoarece atunci cand sunt privite
printr-un telescop modest au un aspect circular, asemanator cu o planeta.
Nebuloase obscure - sunt nebuloase ce nu sunt iluminate si pot fi detectate doar in
momentul in care se suprapun peste o nebuloasa difuza. Privind prin telescop sau
prin binoclu anumite zone ale cerului se observa ca in anumite zone bogate in stele apar
mici arii intunecate in care nu straluceste nici o stea. Acestea sunt nebuloase obscure,
care acopera stelele aflate in spatele lor si le absorb lumina.
Ramasitele supernovelor - sunt produse de explozia unor stele masive. Materia lor se
imprastie cu mare viteza, fiind precedata de o undă de soc ce comprima si incălzeste
spatiul interstelar. Un bun exemplu il reprezinta nebuloasa Crab, din constelaţia Taurul.
15
 2.6 Altele
Quasarii
Quasarii sunt stiuti ca fiind miezuri active de galaxii. Sunt cele mai stralucitoare, rapide
si departate obiecte cosmice cunoscute din univers. Ca si o stea, un quasar apare ca un
punct stralucitor. Quasarul are in dimensiuni cam cat Sistemul Solar. Unii quasari
radiaza energie cat 100 de galaxii gigant.

Pulsarii
Pulsarii sunt stele neutronice care se rotesc si emit unde radio ce pot fi detectate de pe
pamant ca un impuls. Rata de pulsatie arata rata de rotire. Cele mai incete se rotesc o
data la 4 secunde, iar cele mai rapide de 30 de ori pe secunda.

Stelele neutronice 
Daca miezul unei stele explodate are intre 1,4 si 3 mase solare, gravitatia il comprima
pana cand protonii si electronii se unesc formand neutroni. Acest tip de stea este numita
neutronica.
 
Gaurile Negre 
Cand o stea explodeaza ramane in urma un miez. Daca are de peste 3 ori masa Soarelui,
miezul se contracta intr-un punct de volum 0 dar densitate infinita. Campul gravitational
al acestuia este atat de puternic incat creeaza in jur o regiune numita gaura neagra; odata
intrat in gaura, nimic, nici macar lumina nu mai poate iesi.

Supernovele
O stea gigant cu o masa de peste 10 ori masa Soarelui isi incheie viata cu o explozie
numita supernova. Explozia este atat de energica incat poate fi observata de oriunde din
galaxie. Daca explozia lasa in urma un miez de 2, 3 ori masa Soarelui, atunci miezul va
forma o stea neutronica. Daca este de peste 3 ori masa Soarelui, va forma o gaura
neagra.

16
 Capitolul III.
Curiozitati

Galaxia noastra se numeste Calea Lactee (bombata la mijloc).

Sistemul nostru solar se gaseste catre marginea Galaxiei.
Galaxia noastra face parte din roiul galactic care se numeste grupul local (D = 5 mil. ani
lumina). Acesta contine 30 galaxii. Calea Lactee este una din cele 2 mai mari.
1 an - o rotatie completa in jurul Soarelui.
O zi - o rotatie completa in jurul axei proprii.
An-lumina = lumina are cea mai mare viteza din univers, de 300.000 km/sec. Un an-
lumina este distanta pe care o parcurge lumina intr-un an: 9.46 mil. de mil. km.
Galaxia noastra are D = 100.000 ani-lumina.
Pamantul se afla la 30.000 ani-lumina de centrul galactic.
Galaxiile se rotesc lent.
Galaxia noastra efectueaza o rotatie completa in 230 mil. ani. De la aparitia ei, a
efectuat 52 de rotatii.
Pamantul este un corp aproape sferic, cu raza de 6.370 km; primeste energie de la
Soare; se roteste in nutul axei sale in aproximativ 24 ore.
Soarele este centrul sistemului nostru planetar; are raza egala cu 109 raze terestre.
Planetele sunt corpuri reci, fara lumina proprie, fiind vazute datorita luminii solare pe
care o reflecta.
Luna este satelitul natural al Pamantului si are raza = 0.27 raze terestre.
Sistemul solar are 59 de sateliti naturali.
Stelele sunt imense sfere gazoase incandescente. Spatiul dintre ele este ocupat cu
materie interstelara, formata din gaze si praf.
Galaxia cuprinde toate stelele vizibile impreuna cu materia interstelara.
Numarul stelelor din Galaxie se evalueaza la 150 miliarde. In afara de Galaxia noastra
mai sunt cca. 101 miliarde Galaxii.
Galaxiile se grupeaza in grupuri si roiuri de galaxii. Intre ele exista materie foarte
rarefiata, numita materie intergalactica, sub forma de stele si pulberi.
17
Unele stele au diametrul de 300, 500 ori mai mare decat al Soarelui.
Distanta medie intre stele este de 4-5 ani-lumina (aprox. 45 miliarde km).
Metagalaxia - imensa materie accesibila observatiei.
Distanta medie intre galaxii este de 1 milion ani-lumina.
In Metagalaxie exista cam o suta de milioane de galaxii, care au in medie o suta de
miliarde de stele => nr. total al stelelor din Metagalaxie: 1022 stele.
Metagalaxia este o mica parte din Universul infinit in timp si spatiu!

18
 Conlcuzii.

După cum se ştie, astăzi omul este foarte preocupat de originea sa şi a lumii în care se
află. Deşi sunt mai multe teorii despre modul cum a apărut Universul, acestea nu se
dovedesc a fi credibile pentru toată lumea, motiv pentru care se continuă investigarea
originii Universului. Cu privire la apariţia Cosmosului, teoria Big Bang-ului este printre
cele mai populare şi credibile astăzi, chiar şi în lumea creştină, şi acest lucru nu trebuie
să ne mire, întrucât la originea acestei teorii se află un preot catolic, Georges
Lemaître (1894 – 1966) care era, în acelasi timp, şi profesor de fizică şi astronomie.
Trebuie să evidenţiem că omul de ştiinţă, şi nu numai, priveşte ipoteza biblică, conform
căreia “Dumnezeu la început a creat…” ca fiind naivă şi lipsită de credibilitate, întrucât
ea este văzută ca o simplă legendă cosmologică. Dacă până în prezent s-a încercat să se
emită diverse ipoteze privitoare la originea Universului unde Dumnezeu este implicat în
mod indirect sau aproape deloc, astăzi, investigaţiile ştiinţifice îşi arogă dreptul de a
spune în mod explicit că Dumnezeu nu a contribuit cu nimic ca crearea Universului.
Stephen Hawking, unul dintre cei mai reputaţi fizicieni din lume la ora actuală, a emis
unele ipoteze originale şi inovatoare în lumea fizicii care au stârnit protestul multor
lideri religioşi, dar şi a unor oameni de ştiinţă. În cartea sa: “The Grand Design” el îşi
permite să declare că “fizica moderna ca stiinta nu trebuie sa lase niciun loc lui
Dumnezeu in ecuatia aparitiei Universului, iar stiinta poate explica singura originea
tuturor lucrurilor”. Bazată pe teoria mecanicii cuantice si pe teoria relativitatii – cele
doua explicand practic cum Universul a fost creat din nimic, el spune: “Pentru ca exista
legi asemenea celei a gravitatiei, Universul se poate autocrea din nimic. Creatia
spontana este motivul pentru care mai degraba exista ceva decat nimic, motivul pentru
care Universul si oamenii exista. Nu este nevoie sa-l invocam pe Dumnezeu pentru a
pune Universul in miscare”
Replica altor oameni de ştiinţă asupra acestei ipoteze nu a întârziat să apară pentru a
combate, nu doar atitudinea anti-religioasă, ci şi lipsa de argumente a ipotezei emise.
Elogiul şi atotsuficienţa adusă ştiinţei de către fizicianul Stephen Hawking ne îndreaptă
atenţia spre trecut spre a observa cel puţin două lucruri. Mai întâi, având în vedere cât
de mult şi-a făcut de cap ştiinţa odată cu emanciparea de sub jugul Bisericii şi a religiei,
19
ne întrebăm cât de vinovată era Biserica atunci când acţiona atât de drastic împotriva
“ereticilor”. Pur şi simplu cumpănim: Cum era mai bine? Stâpâniera Bisericii peste
orice domeniu al vieţii (cel social, al minţii etc.), sau detaşarea religiei şi a bisericii de
stat, ştiinţă, etc.? Pentru că, vedem clar, odată cu elaborarea drepturilor omului la a
gândi şi la a face aproape toate lucrurile, omenirea păşeşte într-un nou stadiu, unde sub
pretextul libertăţii, omul poate să-şi exprime cele mai aiurite “invenţii”, şi pentru că sunt
“interesante”, prin mass-media devin mod de viaţă pentru societate. Ceea ce spun astăzi
oamenii de ştiinţă trebuie să ne preocupe pe noi, cei care suntem cu Biblia în mână,
întrucât tendinţa generală a omului astăzi e orientată mult mai mult spre ştiinţă decât
spre religie, vocea ştiinţei şi a thnologiei avansate direcţionând în mare parte omul de
astăzi.
Apoi, revenind la ceea ce a afirmat fizicianul  Stephen Hawking, şi anume că Universul
s-a autocreat singur fără vreo intervenţie din partea lui Dumnezeu, afirmăm răspicat că
aceasta este împotriva creştinismului şi a revelaţiei lăsate de Dumnezeu în Scriptură.
Dacă nu vedem nici o intervenţie divină în creaţie, atunci putem face un pas mai departe
spunând că nici în coordonarea ordinii cosmosului sau a vieţii umane, Dumnezeu nu
intervine cu nimic şi ajungem la un ateism notoriu. Dacă Dumnezeu nu s-a implicat
deloc în crearea Universului este logic ca nu are nici un drept să se implice în
menţinerea ordinii acestuia, întrucât nu este proprietatea Lui.
Mă uimeşte faptul că filosofi păgâni, care n-au avut parte de revelaţia Sfintelor
Scripturi, precum Aristotel, Platon, etc., au avut un simţ al divinităţii mult mai dezvoltat
decât generaţia aşa-zisă creştină a epocii noastre care, într-un stil sfidător, îl alungă pe
Dumnezeu, nu doar din gândirea lor, ci şi din societate. Aristotel, de exemplu, era
conştient că la originea existenţei Universului se afla o cauză primă sau un motor prim
care stă la baza începutului Universului. Nu are rost să venim cu secţiuni din Biblie care
anihilează teorii ştiinţifice emise doar de dragul popularităţii, pentru că viaţa omului
este premisa care arată spre existenţa unei puteri metafizice ce o susţine. Ordinea
cosmosului, ca rezultat al intervenţiei divine, observată prin bunul simţ, este atestată şi
de Scriptură: “El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se  menţin prin El -
Coloseni 1:17″. Dacă mintea umană se crede în stare să înfrunte,prin nişte teorii după

20
anumite raţionamente limitate, cunoştinţa plină de sţiinţă a lui Dumnezeu, revelate prin
har, atunci înseamnă că omul nu-şi mai recunoaşte locul existenţial pe care-l are.

21
 BIBLIOGRAFIE

http://www.astronomia.go.ro/Pages/altele.html
http://www.astronomia.go.ro/Pages/galaxiile.html
http://www.astronomia.go.ro/Pages/stelele.html
http://www.astronomia.go.ro/Pages/planetele_extrasolare.html
http://www.astronomia.go.ro/Pages/constelatiile.html
http://www.astronomia.go.ro/Pages/nebuloasele.html
http://dli.ro/universul-observabil.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Galaxie

22