Creaţia şi omul

Între creaţionism şi evoluţionism

Din cele mai vechi timpuri până în prezent, consider că cel mai mare mister al omenirii a
fost şi va rămâne enigma legată de existenţa omului şi a lumii în care ne desfăşurăm activităţile
zilnice. Acest mister a creat unele dintre cele mai puternice controverse între cele două puncte de
referinţă ale omenirii şi anume, ştiinţa şi religia. În acest sens, ,,cunoaşterea omului, care este
orientată spre lucrurile create din lumea aceasta, nu este şi nu poate şă desăvârşită” 1. Premisele
ce m-au determinat să dezbat acest subiect sunt legate de discuţiile amicale cu diverse persoane,
ce au convingeri care tind spre ideea de evoluţionism a omului şi a naturii înconjurătoare. În
acest sens, în cele ce urmează vom aborda această problematică controversată, urmărind cu
atenţie argumentele teologice şi ştiinţifice în legătură cu acest subiect. Prin această succintă
lucrare intenţionez să expun legătura dintre ştiinţă şi teologie în pofida discuţiilor legate de
existenţa omului şi a lumii cât şi faptul că dimensiunea cunoaşterii acestor două segmente, nu
poate ajunge la un sfârşit niciodată.

Teologia Ortodoxă, alături de întreaga creştinătate, afirmă cu certitudine că omul, alături

de natura înconjurătoare, au fost create de Dumnezeu din nimic. Referatul Biblic care stă la baza
acestei afirmaţii este cel de la ( Facere 1; 26): <<Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi
după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice,
toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!" >>. Acest temei scripturistic reprezintă
pentru creştinism esenţa existenţei umane cât şi a materiei existente în lume. În acest sens, omul
este rezultatul creaţiei Dumnezeieşti, reprezentând coroana creaţiei văzute şi nevăzute, fiind
înzestrat cu trup şi suflet. Fără doar şi poate, acest crez al creaţiei, semnifică răspunsul
Creştinismului la întrebările exsistenţiale ale omenirii; ,,Cine suntem?” şi ,,De unde venim?”.
Teologia, prin intermediul izvorului nesecat al Sfintei Scripturi, răspunde foarte ferm la aceste
întrebări însă, cunoaşterea absolută a creaţiei şi a omului nu va ajunge niciodată la bun sfârşit. La
cea mai mică analiză vizuală a omului, a cerului cu luminători, a naturii mereu vie şi a
imensitatăţii necuvântătoarelor, putem ajunge rapid la concluzia că toate acestea sunt produsul
unui plan foarte bine pus la punct, lucrat şi finisat de către un Meşter deosebit de iscusit.
Totodată, oricât de mare ar fi efortul unei persone de a se apropia de cunoaşterea absolută a
creaţiei Dumnezeieşti, tot la fel va fi de mare şi distanţa faţă de adevăr deoarece, Dumnezeu, în
imensitatea Sa, a creat totul, din nimic, atât de perfect încât mintea umană nu poate cugeta la

1
Adrian Lemeni, Pr. Răzvan Ionescu, Diac. Sorin Mihalache, Cristinel Ioja, Apologetica Ortodoxă, Vol. I, Editura
Basilica, Bucureşti, 2013, p. 196.
aflarea adevărului. Perfecţiunea creaţiei se reflecţă în însăşi purtarea de grijă a Lui Dumnezeu
faţă de lume dar în special faţă de om cât şi în legătura omului cu natura. De exemplu, cât este de
interesantă ploaia care, prin toate substanţele pe care le conţine, are un rol deosebit în creşterea
vegetaţiei, fără de care nu am putea trăi. Totodată omul, legat fiind de natură, căci pământ este şi
pământ va ajunge, este într-o continuă legătură cu creaţia: oxigenul pe care îl inspiră, necesitatea
apei, importanţa luminii şi nu în ultimul rând hrana. În acest sens, nemărginirea creaţiei
Dumnezeieşti se reflectă prin fiecare act al omului.