Sunteți pe pagina 1din 4

Despre religiozitatea românilor

Daniel David

DIN SERIA SAPERE AUDE – SĂ NE CUNOAȘTEM PROFILUL PSIHOCULTURAL


DESPRE RELIGIOZITATEA ROMÂNILOR (VI)
Reiau acest segment introductiv pentru fiecare articol din serie, pentru a înțelege cadrul său general.
Recent, a apărut la editura Polirom monografia despre „psihologia românilor” (David, 2015). În
concluzia generală a monografiei spuneam că dacă am reuși să creștem încrederea noastră în
oameni, asta ar duce la dezvoltarea cooperării între noi, cooperare care ar permite apoi, prin
reducerea exagerării pozitivului (ex. emoționalitate) și negativului (ex. scepticism/cinism),
utilizarea potențialului bun intelectual și creativ pe care îl avem, pe fondul de competitivitate care
ne caracterizează.
După apariția monografiei am primit sute de mesaje prin care eram rugat să mergem mai departe:
„…Bun, având aceste concluzii, ce putem face cu ele…”? Unele soluții le-am prezentat în
monografie, la un nivel însă general, deoarece scopul meu a fost să ofer cunoaștere psihologică, pe
baza acesteia, din dezbateri ulterioare, putând rezulta apoi soluții diverse. Într-adevăr, cunoaștere
psihologică nu este ideologică și nu favorizează o ideologie și soluțiile ei față de altă ideologie și
soluțiile ei. Dar, fără a intra în aspecte ideologice, totuși se pot detalia mai bine unele soluții
posibile, în baza cunoștințelor de psihologie, pentru a contribui la o cultura publică bazată pe
cunoaștere (evidence-basedculture).
În consecință, la invitația revistei LaPunkt, voi scrie în următoarele luni o serie de articole (probabil
câte un articol săptămânal sau lunar) de tip „rețetă psihoculturală”, focalizată pe elementele
fundamentale identificate în psihologia românilor: (1) dezvoltarea încrederii; (2) dezvoltarea
cooperării; (3) reducerea exagerării pozitivului (ex. emoționalitate) și negativului (ex.
scepticism/cinism); (4) modalități de utilizare eficientă a potențialului intelectual și de creativitate și
(5) utilizarea inteligentă a competitivității românilor; de asemenea, (6) voi aborda rolul religiei în
profilul psihocultural al românilor și modul în care biserica poate contribui mai direct la dezvoltarea
culturii românești. Articolele vor face parte din seria „Sapere Aude – Să ne cunoaștem profilul
psihocultural”. După articolele anterioare, e Despre construirea încrederii (I), Despre construirea
cooperării (II), Despre construirea raționalității și reducerea exagerărilor: Implicații pentru
profilul național de personalitate al românilor (III)și Despre utilizarea potențialului intelectual al
românilor (IV), și Despre utilizarea competitivității românilor (V), urmează acum ultimul articol din
serie și anume Despre religiozitatea românilor (VI).

Despre religiozitate și religiozitatea românilor. Fundamente

Oamenii au nevoie de cunoștințe care să le ofere sens/ semnificație pentru a-șisatisface nevoia
înnăscută de predictibilitate. Lipsa unor astfel de cunoștințe generează stres psihologic, cu
consecințe psihologice și medicale severe – chiar moartale -pe termen mediu/lung. Fără a intra în
dispute definiționale, ca definiție de lucru spun că prin cunoștințe înțeleg aici informații cărora le
asignăm în mod corect valoarea de adevăr. Dacă cunoștințele oferă sens/semnificație, nu tot ce oferă
sens/semnificație reprezintă cunoaștere; uneori pseudocunoașterea– informații cărora le asignăm în
mod incorect valoare de adevăr -, derivată din pseudoștiință, poate oferi sens/semnificație. Dar, deși
atât cunoașterea cât și pseudocunoașterea pot oferi sens/semnificație, doar cunoașterea este sursă de
progres și dezvoltare, pseudocunoașeterea cantonându-ne în situația prezentă.
Cunoștințele au diverse surse, dintre care cele mai importante sunt: (1) simțul comun, prin
experiența de viață; (2) religia, adese aprin revelație și (3) știința, prin cercetare. Simțul comun se
pare că oferă cunoaștere psihologică veritabilă mai ales în registrul relațiilor interpersonale, nu atât
în înțelegerea minții individului și/sau a grupurilor. Fără a fi exclusive, trebuie spus că dacă știința
oferă mai ales cunoaștere pentru rezolvarea unor probleme teoretice și/sau practice, religia oferă
mai ales «cunoaștere axiologică»în forma valorilor; așadar, în această înțelegere, știința și religia
pot fi foarte bine complementare.
Un element sensibil când vorbim despre religie este cel legat de relația dintre religiozitate și
inteligență. Acest aspect bine studiat în știință este adesea comentat exagerat și distorsionat în
spațiul public. Cred că este cazul să-l înțelegem corect. Într-adevăr, o serie de cercetări recente au
reliefat, atât la nivel de țară/cultură, cât și la nivel de individ, o corelație inversă între inteligență și
religiozitate (vezi Ganzach și Gitlibovski, 2013; Zuckerman și colab., 2013). Asta i-a făcut pe mulți
să trâmbițeze imediat și necritic că cei mai inteligenți nu devin religioși sau că cei mai religioși sunt
așa pentru că sunt mai puțin inteligenți! Lucrurile însă, pentru oamenii inteligenți (sic!), trebuie să
fie mai nuanțate. Așadar, sunt cei mai inteligenți mai puțin religioși sau cei mai religioși sunt mai
puțin inteligenți? Răspunsul tentativ este că da, dar imediat trebuie precizat că diferențele la nivel de
individ sunt în registru mic/mediu, mai mari poate la nivel de țară/cultură. Spre exemplu, la nivel
individual, doar 5-6% din varianța în religiozitate este predictibilă prin inteligență (vezi Zuckerman
și colab., 2013); altfel spus, alți factori au o contribuție importantă la predictibilitatea religiozității,
dincolo de inteligență. Mai mult, recunoscând această relație, trebuie imediat adăugat că explicația
nu se reduce automat la o relație cauzală directă – inteligența cauzează nivelul de religiozitate -, ci
la mecanisme mediatoare și interrelaționatecomplexe. Spre exemplu (vezi Zuckerman și colab.,
2013), astfel de relații ar putea să fie explicate de faptul că în societatea modernă se promovează
prin educația formală un stil cognitiv analitico-sintetic, în dauna celui intuitiv. Acest lucru duce
simultan atât la creșterea inteligenței (care este măsurată însă prin teste psihologice bazate tot pe
raționamente analitic/sintetice), cât și la scăderea religiozității care în principiu este favorizată mai
mult de un stil cognitiv intuitiv. Într-adevăr, nedezvoltarea unui stil cognitiv intuitiv prin educație
poate defavoriza asimilarea credințelor religioase, a căror funcție psihologică (ex. de a satisface
nevoia de predictibilitate prin cunoștințe care să ofere sens/semnificație) este preluată apoi tocmai
de inteligența dezvoltată pe un stil cognitiv analitico-sintetic. Congruent și complementar acestei
ipoteze,Ganzach și Gitlibovski (2013) găsesc că cei mai inteligenți accesează mai multă educație,
iar cunoștințele dobândite prin educație reduc astfel nivelul de religiozitate. În acest context nu cred
că se poate afirma atât simplu că cei mai inteligenți nu devin religioși sau că cei mai religioși sunt
așa pentru că sunt mai puțin inteligenți; cu siguranța asta nu se aplică potențialului de inteligență!
Dar și în cazul inteligenței manifeste relația nu pare să fie directă, ci avem cel puțin o variabilă
mascată – tipul de educație primită – care poate media această asociere. Mai mult, în cazurile
analizelor la nivel de individ relația chiar când există nu este puternică din punctul de vedere al
mărimii efectului, alte variabile fiind probabil mai importante în predicția religiozității.
Ce știm despre religiozitatea românilor? (în baza World Values Surveyapud David, 2015)
Notă: toate analizele de mai jos se bazează pe datele World
ValuesSurvey(http://www.worldvaluessurvey.org/wvs.jsp), culese pe eșantioane reprezentative
național pentru populația adultă (peste 18 ani).
· Românii au un nivel foarte crescut de religiozitate, atât în forma religiozității personale (ex.
România 81.4% vs. SUA 67%) și credinței în D-zeu (ex. 92.3% vs. SUA 87.7%), cât și în forma
importanței religiei în viață (ex. România 50.5% vs. SUA 40.4%). De asemenea, România are
unul din cele mai mici procente de atei (1.1.%) în comparație cu alte țări/culturi din spațiul vestic
(ex. SUA 4.4%).
· Religiozitatea românilor (ca a altor țări/culturi) nu are însă o încărcătură teologică suficient
de puternică. Spre exemplu, românii aleg predominant semnificația religiei ca „a face bine
oamenilor” față de „normă/ceremonie religioasă” (72.1% vs. 22.4%); aceste valori în alte țări
arată astfel: China 45.4% vs. 11.2%; Germania 40.9% vs. 53.5%; Japonia 35.8% vs. 15.6%;
Polonia 70.5% vs. 23.5%; Rusia 70.9% vs. 17.2%; Spania 84.3% vs. 9.6%; Turcia 33.1% vs.
64.3%; Ucraina 83.7% vs. 16.3% și SUA 77.1% vs. 20.6%.De asemenea, românii aleg
predominant semnificația religiei ca „să facă sens în viața actuală” față de „să facă sens pentru
viața după moarte” (72.7% vs. 16.4%); aceste valori în alte țări arată astfel: China 24.5% vs.
10.1%; Germania 70.6% vs. 22.1%; Japonia 47.7% vs. 9.7%; Polonia 62.6% vs. 25.8%; Rusia
71.2% vs. 12.8%; Spania 70.8% vs. 16.1%; Turcia 22.1% vs. 74%; Ucraina 83.3% vs. 16.7% și
SUA 68.9% vs. 28.5%.
· Românii au mai mică încredere în oameni de altă religie (70.1%) în comparație cu alte țări
(ex. SUA-29.4%) și preferă (19.1%) mai mult ca alte țări (ex. SUA-3.4%) să nu aibă vecini de altă
religie.De asemenea, la itemul „singura religie acceptabilă este religia mea” românii tind să fie de
acord într-o proporție (43.3%) mai mare decât alte țări (ex. SUA-21.2%). Interesant însă, românii
sunt în majoritatea lor (71.7%) de acord cu ideea că „oamenii de altă religie sunt probabil la fel de
morali ca cei din religia mea”, cu scoruri similare cu alte țări (ex. SUA-79.8%). Acest lucru
sugerează o toleranța religioasă a românilor, neîncrederea legată de oameni sau vecini de altă
religienefiind intrinsecă religiei românilor, ci făcând parte din neîncrederea mai generală a
românilor în oameni.
· Jumătate dintre români (50.2%) consideră că dacă știința și religia vin în opoziție, religia
este corectă. Acest procent este mai mare decât în China (4.9%), Germania (14.1%), Japonia
(3.7%), Polonia (25.5%), Rusia (22.55), Spania (26%), Ucraina (26.2%) și SUA (38.9%), dar mai
scăzut decât în Turcia (70.3%).

Desprereligiozitatearomânilor. O rețetă “psihoculturală”


știind aceste informații despre religiozitatea românilor, propunem următoarea „rețetă
psihoculturală”:
· Pentru cei cu religiozitate crescută, biserica trebuie să aibă un rol mai activ pentru educație
teologică. Altfel, religiozitatea crescută, pe un fond de educație teologică redusă, va aduce nu atât
valori, cât pseudocunoaștere. Într-adevăr, religiozitatea crescută pe un fond superstițios ne face
spre exemplu să nu înțelegem că opțiunea creștină este incompatibilă cu astrologia sau vrăjitoria.
· Religiozitatea face parte din fondul psihocultural al unui popor. România începe să aibă un
fond psihocultural mixt. Într-adevăr, în România, fondul tradițional – caracterizat prin colectivism
(indivizi reuniți în grup pe bază de rudenie/cunoștințe), concentrarea puterii (puțini conduc mulți),
represia noului/evitarea incertitudinii, controlul comportamentului prin pedepse, etc. – există deja
alături de un fond modern – caracterizat prin indivizi autonom reuniți în comunități pe bază de
valori comune, descentralizarea puterii, căutarea noului/schimbării, controlul comportamentului
prin recompense, etc. Așadar, biserica trebuie să vină în întâmpinarea religiozității indivizilor cu
modele și traiectorii diferite, adaptate – în cadrul permis de dogme – profilurilor psihoculturale
diferite. Altfel biserica va rămâne ancorată doar de profilul psihocultural tradițional și își va pierde
treptat relația cu generațiile mai tinere care au dezvoltat deja un profil psihocultural modern
(probabil un fenomen similar a avut deja loc în multe țări vestice). Într-o lume modernă, biserica
are un rol dificil, trebuind să fie atât o alternativă, cât și o prezență în lumea modernă. Integrând
dialectic aceste roluri, biserica poate deveni astfel locul în care oamenii – indiferent că se
identifică sau nu cu lumea modernă – se regăsesc mereu; asta este o provocare la care biserica
trebui să facă față cu înțelepciune.
· Pentru cei cu religiozitate scăzută sau atei, practicile religioase pot fi promovate și pot servi
ca modele culturale din care să fie derivate apoi chiar valori (cunoaștere axiologică). Așa cum am
spus, dacă știința este vârful de lance în achiziția de noi cunoștințe, religia rămâne sursa principală
de valori. Abordările seculare nu au reușit până acum să propună opțiuni axiologice de anvergura
celor aduse de religie.

S-ar putea să vă placă și