Sunteți pe pagina 1din 2

Orb sărac face parte din volumul de povestiri Hanu Ancuţei, de Mihail Sadoveanu, şi este o specie aparte,

o portretizare prin naraţiune. Dinspre carele negustorului lipscan vin la han o babă şi un moşneag. Ea
păşea înainte, iar moşneagul din urma ei era orb, femeia trăgându-l „după dânsa cu-o frânghioară”.
Salomia spune că a plecat din Rădăuţi şi se îndreaptă spre Iaşi, cu intenţia de a ajunge „până la sfânta
cuvioasă Paraschiva” ca să pună pe racla ei un ban de argint şi să-i mărturisească necazurile.

Orbul se ţinea după ea, fără ca să fie în vreun fel neamuri, ci el voia numai”ca să-l duc şi să-l lepăd la
târgu Ieşilor”. Zâmbind, bătrânul recunoaşte că-i place „şi vinul nou şi friptura de pui în ţâglă” şi
istorisirile care se spun aici „din trecute vremi”. Comisul Ioniţă se laudă din nou că va spune o poveste
mai frumoasă decât tot ce-au auzit, iar orbul se învoieşte să le cânte din cimpoi, ca să meargă vinul mai
bine.

Orbul le cântă din gură şi acompaniindu-se cu cimpoiul balada Mioriţa, impresionând până la lacrimi
întreaga adunare de la hanul Ancuţei. Atunci, bătrânul le povesteşte de ce a cântat el tocmai această
baladă. Rămânând de mic copil fără vedere, a plecat din sat şi s-a aşezat pe lângă nişte ciobani bătrâni
care l-au învăţat acest cântec, punându-l să jure că nu-l va uita niciodată şi că, „de câte ori oi suna din
cimpoi, să-l zic mai întâi şi mai întâi”.

După ce s-a despărţit de ciobani, orbul s-a însoţit cu Ierofei, un „calic bătrân, care nu era orb cu adevărat,
dar ştia să cerşească tare frumos, cântând creştinilor cântece spre a fi miluit”. Au umblat împreună prin
toată lumea şi nimeni nu le-a cerut „hârtie cu pecete”, pentru că peste tot în lume „cerşetorii sunt
oamenii lui Dumnezeu”, de aceea, din „carboavele” câştigate, aprindeau câte o lumânare pe la icoane.

Ajunşi în „târgul cel mare al Chiului”, cei doi au trăit bine în „breasla noastră a calicilor orbi, unii fiind orbi
şi alţii nu” şi-au deprins atunci şi alte cântece jalnice. După ce a murit Ierofei, orbul s-a întovărăşit cu alţii
şi a umblat prin lume până la o apă mare, unde a auzit limbă tătărască. După ce a trăit o vreme în „tagma
necredincioşilor”, i-a venit „dor” de mirosul răşinei de brad şi s-a întors în ţara Moldovei, dar totdeauna a
început cu Mioriţa, „am purtat cimpoiul cu mine ş-am cântat, - neuitând blăstămul bacilor de la Prut”.

Ducându-se în satul natal, află că nu mai trăia nimeni din familia lui, „pieriţi şi morţi au fost toţi ai mei”,
deoarece râul Moldova inundase ţinuturile şi „le-a risipit mormintele şi le-a dus cioloanele la vale prin
scruntare şi lunci”. Atunci a auzit el de hanul Ancuţei, unde venise cu mulţi ani în urmă, iar acum este
bucuros că are prilejul să poposească din nou aici unde găsise „cuvânt bun şi milă”.

• Mihail Sadoveanu

Orbul se ducea şi el „la moaştele sfintei Paraschiva de la Trei-Sfetite”, pentru că atunci când era copil
auzise de la un străbunic „despre o minune a sfintei”, pe care o povesteşte acum celorlalţi oaspeţi. Era în
vremea lui Duca-Vodă, care domnea „asupra ţării Moldovei, ca Antihrist”, având o mare lăcomie pentru
argint şi aur şi punând biruri mari asupra moldovenilor. Slujitorii domnitorului umblau călări şi înarmaţi şi
„luau vită, luau ştiubei (stupi primitivi), luau ţol (velinţă, covor, pătură), luau bani. Cui se punea
împotrivă, îi luau şi viaţa”.

Într-o zi, nemaiputând îndura oprimarea, „nişte sărmani năcăjiţi” s-au dus la moaştele sfintei şi „l-au
pârât pe Duca-Vodă, scăldând racla cu lacrimi”. Ca urmare, în ziua de 14 octombrie s-a pornit viscol
mare, „s-au tulburat stihiile” şi până a doua zi s-a aşternut zăpadă mare. Demonul adus de vânt a bătut
în geam la curtea domnească şi i-a spus lui Duca-Vodă că venise vremea „să-ţi dai socotelile şi să plăteşti
ce-ai iscălit”. Speriat de moarte, Vodă a fugit „cu ce averi a putut strânge”, dar nişte Ieşi l-au prins şi l-au
prădat de bani, iar „Vestitorul nopţii fiind de faţă, râdea, şi l-a dat pe mâna acelor duşmani”.

Cumpărând cu ultimii trei galbeni o sanie şi-o iapă de la un ţăran, Duca-Vodă, obosit şi flămând, a ajuns
la acest han. Cerând „bătrânei aceleia a noastre o ulcică de lapte”, ea s-a văicărit că nu are, deoarece „ni
le-a mâncat Duca-Vodă, mânca-l-ar temniţa pământului şi viermii iadului cei neadormiţi!”. Ajungând în
locuri pustii şi codri bogaţi, Vodă a căzut într-o râpă „ş-a trecut pe tărâmul celălalt”. Ancuţa se repede la
orb, recunoscând în uncheşul pribeag pe „unul, Constandin”, despre care îi povestise mama ei, îi sărută
mâna şi îi dă să mănânce „pită şi friptură”.