LISTA CU SUBIECTELE DE EXAMEN LA PSIHOLOGIA SPORTULUI - 2018

1. Definirea Psihologiei sportului:definițiile date de Epuran (2008) și Bull și colaboratorii (2011).

M. Epuran, fiind adeptul denumirii de „psihologia sportului”, o definește ca fiind „acea știință care studiază fenomenele de ordin
psihologic- comportamental pe care le prezintă participarea oamenilor la activitățile sportive de tip performanțial”.
S. Bull și colaboratorii săi apreciază că „psihologia sportului este o știință care explorează factorii mentali ce influențează participarea
și performanța în sport, în exercițiul și activitatea fizică, facilitând aplicarea cunoștințelor dobândite prin cercetare la viața de zi cu zi”.

2. Rolurile Psihologiei sportului: enumerarea rolurilor, sectoarele intervenției Psihologiei sportului.

Psihologia sportului are cinci roluri principale: de a ajuta, de a preveni, de a descoperi, de a pregăti pentru antrenament și competiție,
de a cerceta.
Intervenția psihologiei sportului se realizeaza în patru sectoare, și anume:
 cercetare;
 aplicare (evaluare, pregătire, terapie – prin sugestie – psihofarmacologie și psihologie dinamică);
 didactică (formarea specialiștilor);
 difuzare (congrese și publicații).
Epuran a făcut o reducție la două roluri principale ale psihologiei sportului, și anume:
 teoretic și academic (de cercetare și învățământ);
 practic.
Cei care au sarcina să aplice rațional și eficient rezultatele cercetării psihologice sunt psihologul, antrenorul și medicul.

3. Rolurile psihologului sportiv: enumerare, descriere.

Psihologul sportiv are ca principală îndatorire să urmărească modul în care factorii psihologici intervin în activitatea unui sportiv sau a
unei echipe și să acționeze acolo unde se pot aduce îmbunătățiri.
Trei roluri ce pot fi jucate de psihologii sportivi:
 primul rol este de cercetător de bază,
 al doilea, de psiholog sportiv educațional (care utilizează experiența anterioară în educație fizică pentru a preda și învăța sportivii și
antrenorii),
 al treilea, de psiholog sportiv clinician (care se bazează pe formarea lor pentru a consilia sau ajuta oamenii din sport).
La această listă ar putea fi adăugat cu ușurință un al patrulea rol, cel de psiholog ocupațional, deoarece psihologii cu o formare în
psihologia industrială și organizațională au, de asemenea, multe de oferit lumii sportului, în special sportului
de performanță.

4. Ariile de sprijin psihologic oferit de psihologul sportiv: enumerare, descriere succintă.

cinci arii de sprijin psihologic pe care poate să-l ofere psihologii sportivi.
1. Antrenamentul de creștere a performanței . Antrenamentul abilităților mentale este cel mai evident serviciu pe care psihologii
sportivi îl pot oferi, transmițând sportivilor abilități și strategii legate de motivare, managementul anxietății și stresului,
concentrare, încredere în sine și strategii mentale.
2. Construirea echipei (team building) și dezvoltarea socială . În obținerea succesului foarte importantă este armonia echipei și a
comuniunii acesteia. Totuși, rivalitățile din interiorul grupului, confruntările între personalități, abilitățile reduse de comunicare
și presiunea externă amenință deseori coeziunea echipei și astfel devin necesare identificarea problemelor și inițierea metodelor
necesare de construire a echipei (team building).
3. Managementul stilului de viață. Datorită faptului că mulți sportivi duc o viață foarte stresantă datorită călătoriilor, termenelor-
limită stricte și a faptului că performează în situații competitive și solicitante, psihologii sportivi le pot furniza un sprijin foarte
valoros prin sesiuni de training de gestionare a stilului de viață. Dacă sportivul este relaxat și are control asupra propriei vieți,
 performanța se îmbunătățește, sportivul învățând să gestioneze dificultățile cotidiene, să-și organizeze viața în așa fel încât timpii
de antrenament să fie cât mai poductivi și mai eficienți.
4. Gestionarea accidentărilor. Importante in aceasta etapa sunt: Fixarea obiectivului, Antrenamentul de relaxare ,Vizualizarea,
Dialogul interior, Suport social
5. Educarea antrenorilor. psihologii sportivi lucrează cu antrenorii pentru dobândirea abilităților mentale, a abilităților de
comunicare și stilurilor de conducere, datorită faptului că și antrenorii resimt stresul competițional și au perioade de încredere de
sine scăzută.

5. Cadrul de ilustrare a rolului psihologului sportiv: enumerarea stadiilor cadrului, succintă descriere.
Stadiul 1: CONTACTUL ȘI NEGOCIEREA – presupune stabilirea contactului între sportiv și psiholog și negocierea tipului de
sprijin dorit și considerat adecvat.
Stadiul 2: STABILIREA RELAȚIEI – trebuie să existe încredere și respect între cele două persoane pentru ca sportivul să se simtă
liber și să se confeseze psihologului. Responsabilitatea psihologului sportiv este de a se implica în antrenamentul sportivuluiși în
competițiile acestuia, în loc să acționeze dintr-un cabinet.
Stadiul 3: REALIZAREA PROFILULUI INDIVIDUAL – după ce a fost stabilită relația, începe o procedură de diagnosticare a
profilului într-o manieră inofensivă, chiar plăcută. Psihologul trebuie să identifice punctele tari și punctele
slabe legate de activitatea sportivă.
Stadiul 4: PROGRAMUL DE ANTRENAMENT MENTAL INDIVIDUALIZAT – în elaborarea profilului sportivului trebuie să se
țină cont de cerințele specifice ale sarcinii pe care o îndeplinește sportivul, dezvoltarea unui plan de antrenament mental
individualizat depinzând de combinația dintre profilul sportivului și cerințele sportului pe care îl practică.
Stadiul 5: EVALUAREA CONTINUĂ – eficiența programului de antrenament mental trebuie monitorizată îndeaproape de
psihologul sportiv, care va discuta cu antrenorul aspecte legate de îmbunătățirea performanței sportivului.
Programul va fi adaptat periodic, iar abilitățile s-ar putea dezvolta progresiv, în paralel cu îmbunătățirea capacității sportivului de a se
antrena mental.
Stadiul 6: RETRAGEREA – sportivul nu trebuie să devină dependent de serviciile unui psiholog sportiv, ci să dezvolte abilități de
autocontrol și să își asume responsabilitatea asupra aplicării acestora.

6. Asistența și consilierea psihologică: definirea conceptelor de asistență psihologică și consiliere;scurta caracterizare.

Asistența psihologică, este „un ansamblu de măsuri menite să-l sprijine pe sportiv în vederea atingerii celui mai înalt nivel al
performanței de care este capabil”.
Sportul de înaltă performanță, fiind o activitate de limită a capacităților umane, solicită maximal resursele fizice și psihice ale
sportivului, iar în acest context asistența psihologică implică măsuri de organizare, coordonare și control a activității sportivului,
aspecte de protecție și sprijin, dar mai ales măsuri de formare a unor mecanisme eficiente de autoconducere și autocontrol al propriei
activități.
„Consilierea, denumită și ghidare, este un proces prin care o persoană (sportiv, în cazul nostru) este ajutată să-și descopere și să-și
dezvolte potențialitățile acționale, vocaționale și psihologice, precum și să ajungă la nivelul optim de fericire personală și împlinire
socială”.
Consilierea reprezintă un proces intensiv de acordare a asistenței pentru persoanele normale care doresc să-și atingă obiectivele și să
funcționeze mai eficient, în timp ce psihoterapia este un demers complex de tratament psihologic centrat pe reducerea unor simptome
sau comportamente disfuncționale sau, și mai pretențios, pe reechilibrarea și reconstrucția personalității.

7. Factori psihici ai performanței sportive - Aptitudinile: definire, principalele componente aptitudinale ale sportivului.
Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice și psihice organizate în mod original pentru a permite efectuarea cu rezultate înalte a
activității. În sport se pune un mare accent pe aptitudinile motrice, lucru firesc dacă luăm în considerație preponderența activității
motrice în performanță. Dar, nu este de neglijat faptul că întreaga funcționalitate motorie este condusă conștient de instanțele psihice
superioare și că în toate sporturile inteligența, motivația, echilibrul afectiv, controlul și efortul voluntar sunt absolut indispensabile.
 principalele componente aptitudinale ale sportivului sunt:
 factorul general sau inteligența generală – este considerat ca „talent motric” în sport;
 factorul major de grup – aptitudinile „spațial-mecanice”, care includ aptitudinil psihomotrice și motrice (viteză, rezistență, forță,
mobilitate);
factorul major de grup – aptitudinile de tip intelectual verbal-educaționale (atenție, memorie, gândire, imaginație);
factori minori de grup și factori specifici – dexteritatea degetelor, ochirea, viteza de reacție, suplețea gândirii, concentrarea atenției

8. Factori psihici ai performanței sportive - Atitudinile: definire, caracteristici, tipuri de atitudini implicate în prestația
sportivilor.
Atitudinile sunt componente structurale ale personalității umane, rezultate mai ales din educație și influențe sociale.
Caracteristica principală este constituită din disponibilitatea relativ constantă și organizată a sistemului psihic uman de a percepe și
judeca realitatea și de a reacționa într-un anumit mod la aceasta.
tipuri de atitudini implicate în prestația sportivilor:
Atitudinile de tip cognitiv se exprimă în procesele perceptive, ca stări de așteptare și prevedere (anticipare a ceea ce urmează să
percepem). De exemplu, cunoscând dinainte tacticile unui adversar, ne pregătim să percepem tocmai acele acțiuni pe care dorim și
putem să le contracarăm.
Atitudinile complexe de tip cognitiv-afectiv – gândirea tactică poate fi influențată de anumite idei preconcepute despre adversar și
despre sine. Ideile preconcepute, prejudecățile și preferințele pot influența negativ procesele de prelucrare a informației și tipul de
decizie.
Atitudinile evaluative – Sportivul se evaluează pe sine, își evaluează colegii, emite păreri despre conduitele antrenorului, se întreabă
„dacă merită sau nu” să facă sacrificii în pregătirea sportivă
Atitudinile reprezintă infrastructura personalității și se exprimă prin trei tendințe: față de lucruri (achiziție, distrugere, construire), față
de alții (dominare, supunere, agresiune, autonomie, punere în valoare, căutarea sprijinului altuia, nevoia de a fi iubit, ajutorarea altuia),
față de sine (de a risca sau nu propria persoană, de perfecțiune, de a se impune, sentiment de inferioritate).

9. Factori psihici ai performanței sportive - Antrenamentul și Ambianța: definirea antrenamentului, motivele pregătirii
psihologice a sportivilor, definirea mediului sportiv și a climatului sportiv.
antrenamentul se prezintă ca o realitate foarte complexă de condiții, stimuli, strategii, tehnici și metode prin care se urmărește, în
principal dezvoltarea maximală a capacității integrale de performanță a sportivului, pregătirea sportivului pentru reușită performanțială
deplină în concurs si dezvoltarea armonioasă a personalității socio-morale a sporivului, rămânând o persoană utilă și după încheierea
acivității competiționale.
Pregătirea psihologică a sportivilor a devenit un factor tot mai important în structura și strategia antrenamentului, și aceasta din cel
puțin trei motive:
 tot ceea ce face sau este pus să facă sportivul trece prin mintea lui (intelect, afectivitate, voință, atitudini etc)
 numai un nivel superior de motivație, efort voluntar și aptitudini psihocomportamentale îl pot menține pe sportiv – copil sau
adolescent – într-un proces de pregătire lung, dur și chiar plictisitor sau stresant;
 conduitele eficiente din concurs sunt condiționate de sistemul stărilor atitudinale precompetiționale și de capacitatea de autoreglare
a comportamentului propriu al sportivului.
Ambianța este relația de echilibrare dintre individ și ambianță are dublu caracter:
 asimilare – ca proces de transformare a elementelor externe în componente interne prin intermediul unor scheme sau montaje
operaționale;
 acomodare – ca adaptare a organismului la cerințele pariculare ale mediului.
Mediul sportiv este alcătuit din organizațiile sportive (federațiile de specialitate) și din „actorii” domeniului: antrenorul, echipa de
tehnicieni (medic, psiholog, administrator), la care se adaugă jurnaliștii. Calitatea climatului psihologic asigurat de acest mediu are un
rol însemnat în reușita sportivă. Climatul sportiv este constituit din ansamblul relațiilor din cadul echipei, clubului și organizației
superioare, departamentele, de exemplu.
 10. Capacitatea psihică: definire, caracterizare și dezvoltare.
capacitatea este posibilitatea de reușită în execuția unei sarcini sau exercitarea unei profesii. Ea poate fi evaluată direct, dacă subiectul
depune efortul voluntar necesar. Aceasta este condiționată de aptitudini (deci evaluată indirect) și depinde de condiții prealabile,
între care gradul de maturizare (sau involuție), formarea educativă și exercițiul.
La realizarea performanței sportive contribuie, în primul rând, suma însușirilor de tot felul ale sportivului, însușiri perfectibile, dar în
același timp limitate. Acesta este aspectul multifuncțional al structurii performerului. În al doilea rând, performanța sportivă este rodul
eforturilor pe care le fac diferitele discipline științifice și reprezentanții lor în vederea creșterii nivelului abilităților sportivilor. Acesta
este aspectul pluridisciplinar al determinării performanței sportive.

11. Puterea mentală: definire și caracteristici.

Termenul „putere mentală” a fost definit într-o varietate de moduri, dar punctul comun în toate aceste definiții îl constituie abilitatea
de a face față circumstanțelor dificile.
Puterea mentală este de a avea avantajul psihologic natural sau dezvoltat care îți permite să faci față mai bine stresului decât oponentul
tău si să fii mai persistent sau mai bun decât oponenții tăi în a rămâne hotărât, concentrat, încrezător și în control.
patru caracteristici ce stau la baza forței, puterii:
- controlul, a fi capabil să menții emoțiile la un nivel echilibrat;
- devotamentul, a avea un rol activ în evenimente;
- provocarea, o atitudine pozitivă de schimbare;
- încrederea, încrederea în sine.

12. Motivația intrinsecă în activitățile sportive: definire, caracterizare, forme.

Motivația intrinsecă constă în angajarea într-o activitate datorită plăcerii și satisfacției interne ce o oferă. Multe activități fizice sunt
plăcute în sine și nu necesită recompense externe sau stimulente pentru a fi performate. Motivația intrinsecă pentru activitățile fizice
este facilitată de suportul autonomiei și competenței.
Indivizii motivați intrinsec se angajează benevol, într-un mod care implică voință și control personal, în activități care îi interesează.
Acest tip de angajare nu este influențat de recompense materiale sau alte forme de recompense externe.
formele acesteia:
 Motivația intrinsecă spre cunoaștere: reflectă dorința sportivului de a învăța noi deprinderi și căi de a îndeplini sarcina.
 Motivația intrinsecă pentru realizare: se referă la dorința sportivului de a obține perfecțiunea în executarea unei deprinderi și la
satisfacția care rezultă din realizarea unui obiectiv personal de perfecționare.
 Motivația intrinsecă pentru experiențierea stimulării: reprezintă trăirea pe care un sportiv o obține din experiența fizică determinată
de o sarcină specifică.

13. Motivația extrinsecă în activitățile sportive: definire, caracterizare, tipuri.

motivația extrinsecă caracterizează activitățile ce sunt realizate pentru a obține un rezultat separat, fie că este vorba de o recompensă
tangibilă, evitarea unei pedepse, obținerea recunoașterii sau a aprobării. Activitățile fizice pot fi adesea motivate extrinsec, dar
motivațiile extrinseci diferă în funcție de autonomia lor relativă. Cu cât motivele extrinseci sunt mai internalizate și integrate, cu atât
mai mult sunt autonome și acest fapt prezice atât o experiență pozitivă cât și o mai bună menținere de-a lungul timpului.

Ea se caracterizează prin următoarele elemente :

- recunoaştere publică;
- obligativitatea participării la pregătire şi concursuri;
- sarcina rezultatului sportiv angajat;
- evitarea dezaprobării publice ;
- evitarea pierderilor materiale ;
- asigurarea independenţei individuale.
Motivaţia extrinsecă apare în diferite forme, exemplele comune fiind premiile, trofeele, banii, medaliile, aprobarea socială, dar și frica
sau pedeapsa.

Exista patru tipuri de motivație extrinsecă, fiind denumite:

Reglarea prin introiecție definește situația în care motivația extrinsecă este parțial internalizată. Acest tip de motivație extrinsecă nu
este în întregime autodeterminat pentru că individul încă resimte presiune, chiar dacă aceasta este autoimpusă (prin vinovăție sau
anxietate). Un exemplu de reglare prin introiecție este sportivul care merge la antrenament pentru că nu vrea să se simtă vinovat dacă
lipsește.

Reglarea prin identificare este prezentă atunci când un sportiv se angajează într-o activitate pe care nu o consideră foarte interesantă,
dar o execută pentru că o vede utilă pentru atingerea unui obiectiv de care este interesat. Ca exemplu în acest sens, ar fi un jucător de
fotbal care se antrenează la sala de forță în extrasezon pentru a-și îmbunătăți forța șutului.

Reglarea prin integrare. Cea mai internalizată formă de motivație extrinsecă este reglarea integrată. Atunci când mecanismele de
reglare sunt bine integrate, ele devin valori personale și sunt executate fără constrângeri. La acest nivel de integrare, un comportament
considerat anterior ca fiind controlat extern, devine în întregime asimilat și controlat intern.

14. Climatul motivațional: caracterizare, condițiile oferite de antrenor pentru un climat orientat spre perfecționare.
Comportamentul antrenorilor, părinților și al prietenilor are un puternic efect asupra percepției sportivilor asupra a ceea ce înseamnă
realizarea. Persoanele enumerate mai sus creează un mediu în jurul sportivului, cunoscut sub numele de climat motivațional.
Un climat care promovează perfecționarea este cel în care sportivul primește întăriri pozitive de la antrenor atunci când:
 lucrează din greu;
 înregistrează progrese;
 îi ajută pe alții să evolueze prin cooperare;
 consideră că fiecare sportiv are o contribuție importantă la reușita echipei.
Un climat de competiție, înțelegând adesea un „climat de performanță”, este unul în care sportivii percep următoarele lucruri:
a. contraperformanța și greșelile trebuie pedepsite;
b. sportivii mai dotați trebuie să primească cea mai mare atenție și recunoaștere;
c. competiția dintre membrii echipei este încurajată de antrenor.
condițiile pe care un antrenor e bine să le aibă în vedere pentru a crea un climat orientat spre perfecționare sunt:
1. Sarcinile – varietatea și diversitatea acestora facilitează interesul pentru învățare și implicare în sarcină;
2. Moderarea autorității antrenorilor – aceștia trebuie să le ofere sportivilor oportunitatea de a participa activ în procesul de învățare,
prin implicarea în procesul decizional și prin stimularea responsabilității în monitorizarea propriilor progrese;
3. Recompense – recompensarea participării trebuie centrată pe asimilările și progresele personale, și nu pe comparații sociale;
4. Stimularea interacțiunilor – sportivii trebuie plasați în grupuri, astfel încât ei să-și exerseze abilitățile într-un climat de învățare
colaborativă;
5. Evaluarea – trebuie să implice numeroase autoevaluări focalizate pe efort și perfecționare personală;
6. Sincronizarea – reprezintă variabila esențială pentru interacțiunea sinergică a acestor condiții.

15. Agresivitatea în sport: definire, elemente definitorii, termeni care au legătură cu problematica agresivității.
agresivitatea umană ca orice formă de comportament care are ca obiectiv vătămarea sau rănirea unei ființe umane care are toate
motivele să evite un astfel de tratament. Din această definiție pot fi extrase următoarele elemente definitorii:
1) agresivitatea este mai mult un comportament decât o emoție;
2) acțiunea de vătămare este intenționată;
3) încercările nereușite de a răni sunt tot acte de agresiune;
4) vătămarea include și acte non-fizice, cum ar fi umilirea intențională;
5) victima are toate motivele să evite agresiunea.
Agresivitatea și violența sunt termeni care adesea sunt folosiți ca și sinonime, când în realitate sunt noțiuni distincte, violența
referindu-se mai mult la componenta fizică a agresivității.
termeni care au legătură cu problematica agresivității, și anume:
1. Agresivitatea ostilă – scopul primordial al acesteia este accidentarea adversarului. Acest tip de agresivitate este întotdeauna însoțită
de furie din partea agresorului și de intenția de a cauza suferință adversarului.
2. Agresivitatea instrumentală – intenția de a face rău adversarului este încă prezentă, dar scopul este de a primi o recompensă externă,
cum ar fi victoria echipei. Agresorul privește comportamentul său ca un mijloc prin care își
obține scopul primar, acela de a obține victoria. Agresivitatea instrumentală este un mijloc prin care se ajunge la un rezultat dorit și nu
un scop în sine.
3. Comportamentul asertiv – este deseori confundat cu termenul de agresivitate. De multe ori antrenorii își încurajează sportivii să
joace „mai agresiv”, doar că antrenorii cer din partea lor un joc cu mai mult angajament sau mai multă asertivitate. Comportamentul
asertiv în sport presupune un efort crescut și mai multă energie, corespunzător acțiunii adversarului. Acest lucru nu presupune furie și
nici nu există intenția de a provoca suferință adversarului. Asertivitatea în sport presupune folosirea forței verbale și fizice în măsura
permisă de regulament și în funcție de intensitatea opoziției adversarului.

16. Cauzele agresivității în sport: enumerare și scurtă descriere.

1. Competiția Una dintre primele teorii psihologice care explicau agresivitatea este teoria frustrare-agresivitate. Această teorie
sugerează faptul că frustrarea crește probabilitatea apariției comportamentelor agresive. Frustrarea, în acest caz, este
definită ca reacție la împiedicarea în îndeplinirea unui obiectiv.
2. Rezultatul concursului. Cercetările au demonstrat că cei care pierd se comportă mai agresiv decât cei care câștigă. Pentru explicarea
acestei ipoteze a fost folosită tot teoria frustrare-agresivitate. Din moment ce acela care pierde trăiește mai multe reacții la „blocarea”
atingerii obiectivelor sale, sportivul devine tot mi frustrat și acționează mai agresiv. Echipele aflate pe poziții inferioare în
clasament tind să se manifeste mai agresiv decât cele mai sus clasate, fiind mai frustrate.
3. Diferența de puncte. Acest factor este strâns legat de cel anterior, deoarece s-a observat că avansul de puncte/goluri câștigat de
echipa adversă corelează cu agresivitatea. Atunci când scorul este strâns sau egal, de obicei, există mai puțină agresivitate. Probabil
pentru că atunci când scorul este strâns, un fault poate determina rezultatul meciului.
4. A juca acasă versus în deplasare și reacția fanilor. Studiile care vin din domeniul fotbalului au scos în evidență faptul că echipele
oaspete comit mai multe faulturi și joacă mai agresiv decât echipele gazdă. Acest fapt ar putea fi rezultatul mai multor factori,
incluzând provocările echipei gazdă și ale fanilor față de oaspeți. Dacă sportivii percep reacțiile ostile ale fanilor, nivelul activării lor
poate crește și duce la comportamente agresive.
5. Contacul fizic. Există anumite sporturi (hocheiul pe gheață, rugby și într-o anumită măsură chiar baschetul), care prin natura lor
necesită un grad mare de contact fizic. Deseori acest contact fizic duce la dispute și, în anumite cazuri, agresiunea escaladează până
aproape de bătaie.
6. Atribuirea făcută de sportiv Atribuirea se referă la percepția noastră asupra cauzelor unui eveniment. Reacția la contactul fizic va
diferi în funcție de modul cum percepem acel act. Astfel, o deposedare puternică în rugby sau fotbalul american va fi interpretată
diferit în funcție de cum percepem situația – dacă noi credem că adversarul încearcă în mod deliberat să ne loveascăsau doar vrea să
preia controlul asupra mingii.
7. Arbitrii. Și arbitrii sunt menționați ca posibile cauze ale comportamentului agresiv în sport. Dacă arbitrul nu conduce meciul în mod
ferm, competitorii învață foarte repede că jocul agresiv este tolerat. Acest fapt duce la creșterea agresivității, sportivii răspunzând cu o
agresivitate tot mai mare.
8. Antrenorii și părinții. Atât antrenorii, cât și părinții sunt responsabili pentru manifestarea unui comportament agresiv în sport. Este
oricând posibil să găsești un caz izolat de antrenor sau părinte care sfătuiește intenționat sportivul să fie agresiv, dar situațiile
de acest gen sunt rare. dacă un sportiv se comportă agresiv și primește o întărire pozitivă (încurajări din partea coechipierilor), atunci
acest fapt crește mult șansele ca sportivul să se comporte agresiv când se va ivi o situație similară. Din contră, dacă gestul agresiv
este urmat de o întărire negativă (critici din partea antrenorului), atunci este mai puțin probabilsă se repete comportamentul agresiv.
9. Observarea comportamentului agresiv. Au fost realizate multe cercetări care arată că observarea unor modele agresive poate duce la
un comportament agresiv crescut din partea observatorului.
17. Atitudinea în sport: definiție, funcții și structură.
18. Strategii cognitive pentru scăderea activării: enumerarea pașilor și scurtă descriere a fiecărui pas.
19. Strategii cognitive pentru creșterea activării: enumerarea pașilor și scurtă descriere a fiecărui pas.
20. Imageria mintală: definire, caracteristici ale imageriei eficiente, tipuri de imagerie.
21. Dezvoltarea cognitivă și practicarea sportului: procesele cognitive de bază în opinia lui Piget, etape în dezvoltarea
intelectuală a copiilor sportivi.
22. Dificultățile și copingul la tinerii sportivi: consecințele stresului, dimensiuni ale copingului, caracteristici ale programelor
individualizate de training a abilităților mintale.
23. „Stările de preparație” ca atitudini specifice în vederea concursului: enumerare și caracterizare.
24. Stările emoționale ale sportivului în concurs: categoriile de emoții din perspectiva lui Hanin (2000)