Prof. dr.

Adrian NECULAU
Lect. dr. Corneliu HĂVÂRNEANU

PSIHOLOGIE GENERALĂ ŞI SOCIALĂ

PSIHOLOGIE GENERALĂ
Scopul unităţii de curs:
 cunoaşterea particularităţilor specifice psihicului;
 cunoaşterea posibilităţilor de folosire a conceptelor ca unităţi
de bază ale gândirii şi
a modalităţilor de formare a conceptelor;
 cunoaşterea implicaţiilor gândirii în procesul de rezolvare a
problemelor;
 cunoaşterea relaţiilor dintre gândire şi limbaj şi a modului de
însuşire a limbajului;
 cunoaşterea teoriilor explicative ale memorie;
 cunoaşterea specificului motivaţiei şi a principalelor categorii
de motive;
 cunoaşterea specificului emoţiilor şi a principalelor
caracteristici ale acestora;

Obiective operaţionale
După parcurgerea acestei unităţi cursanţii vor putea:
 să argumenteze natura contradictorie a psihicului şi
determinismul specific;
 să distingă procesele psihice de cele fiziologice.
 să identifice cele mai importante aspecte caracteristice fiecărei
modalităţi de cogniţie senzorială;
 să identifice nivelul de cuprindere şi caracteristicile conceptelor
ca unităţi de bază ale gândirii;
 să identifice principalele operaţii cognitive implicate în
rezolvarea de probleme;
 să identifice modalităţile de organizare a informaţiilor în
memorie;
1
 să diferenţieze între motivele biologice şi cele psihologice;
 să identifice formele motivaţiei;
 să diferenţieze între modalităţile explicative ale emoţiilor;

PSIHOLOGIE SOCIALĂ
Scopul unităţii de curs
 să ofere cursanţilor noţiuni şi explicaţii pentru a înţelege
domeniul psihologiei sociale
 să înfăţişeze problematica largă a câmpului social din perspectiva
disciplinei noastre

Obiective operaţionale
În urma studierii acestei unităţi de curs, studenţii ar trebuie:
 să înţeleagă şi să explice câmpul social şi fenomenele sociale
din perspectiva psihologiei sociale
 să cunoască noţiunile cu care se operează în acest domeniu
 să explice modalităţile şi mecanismele articulării personalităţii
la mediul social
 să identifice rolul contextului social în formarea reprezentărilor
sociale şi atitudinilor sociale
 să dobândească competenţa psihosocială, adică capacitatea de a
analiza şi acţiona în câmpul social
 să promoveze o atitudine activă, faţă de realitatea socială

2
 CUPRINS

PARTEA I: PSIHOLOGIE GENERALĂ

1. OBIECTUL PSIHOLOGIEI
1.1 Natura psihicului
1.2 Psihologie şi fiziologie
1.3. Obiectul psihologiei

2. PROCESE PSIHICE COGNITIV SENZORIALE

SENZAŢII, PERCEPŢII ŞI REPREZENTĂRI
2.1 Senzaţiile
2.1.1 Atenţia selectivă
2.1.2 Pragurile senzoriale
2.1.3 Adaptarea senzorială
2.1.4 Contrastul senzorial
2.1.5. Interacţiunea analizatorilor
2.2 Percepţiile
2.2.1 Legile percepţiei
2.2.2 Percepţia formei
2.2.3 Constantele perceptive
2.2.4 Influenţe individuale şi culturale asupra percepţiei

3. COGNIŢIE ŞI LIMBAJ
3.1 Gândirea
3.1.1 Conceptele: unităţi de bază ale gândirii
3.1.2 Formarea conceptelor: învăţarea de noi concepte
3.2 Rezolvarea de probleme
3.2.1 Formularea problemei
3.2.2 Înţelegerea elementelor problemei
3.2.3 Generarea şi evaluarea soluţiilor alternative
3.3 Limbajul
3.3.1 Însuşirea limbajului
3
 3.3.2 Etapele însuşirii limbajului
3.3.3 Structura semantică şi sintactică a limbajului.
3.3.4 Relaţia dintre gândire şi limbaj

4. MEMORIA ŞI PROCESAREA DE INFORMAŢII

4.1 Teorii explicative ale memoriei
4.1.1 Teoria engramării
4.1.2 Teoria procesării de informaţii
4.1.3 Teoria blocurilor memoriei
4.1.4 Memoria episodică versus memoria semantică
4.1.5 Teoria dublei codări
4.1.6 Teoria reţelei de afirmaţii
4.1.7 Nivele de procesare: o alternativă la modelul blocurilor
de memorie

4.2 Uitarea
4.2.1 Teoria ştergerii urmelor
4.2.2 Teoria interferenţei
4.2.3 Teoria reconstrucţiei
4.2.4 Uitarea motivată

5. MOTIVAŢIE ŞI AFECTIVITATE
5.1 Motivaţia
5.1.1 Motivele biologice
5.1.2 Motive psihologice
5.1.3 Formele motivaţiei
5.2 Afectivitatea
5.2.1 Teorii ale emoţiei

PARTEA II: PSIHOLOGIE SOCIALĂ

1. CE ESTE PSIHOLOGIA SOCIALĂ?

4
2. CONSTRUIREA SOCIALĂ A PERSONALITĂŢII
2.1 Personalitatea - o construcţie socială
2.2 Socializare şi internalizare
2.3 Rolul culturii şi ideologiei în formarea personalităţii
2.4 Identitate psihosocială
2.5 Relaţiile interpersonale

3. CONSTRUIREA REALITĂŢII SOCIALE

3.1 Gândirea socială
3.2 Reprezentările sociale
3.3 Atitudinile şi schimbarea lor

5
 PARTEA I

PSIHOLOGIE GENERALĂ

1. OBIECTUL PSIHOLOGIEI

1.1 Natura psihicului

Problema naturii psihicului, a specificului acestuia în raport cu alte

fenomene, a modului său de organizare, structurare şi funcţionare a
stârnit vii controverse ajungându-se la conturarea unui tablou foarte
variat de puncte de vedere. Astfel, s-au conturat concepţii contradictorii
religioase, filosofice sau ştiinţifice referitoare la natura fenomenelor
psihice. Explicaţia acestei varietăţi de puncte de vedere se datorează
naturii contradictorii a psihicului care prezintă mai multe aspecte
bipolare care se opun unele altora (M. Zlate, 1996).
a. Psihicul este concomitent obiectiv şi subiectiv. Este obiectiv din
punct de vedere ontologic, existenţial (psihicul unei persoane este
independent de psihicul altei persoane) şi este subiectiv din punct de
vedere gnoseologic, al cunoaşterii (fiecare persoană se implică în
cunoaştere cu subiectivitatea sa, prin însuşirile şi particularităţile sale
proprii);
b. Psihicul este material şi ideal. Este material deoarece apare din
materie şi evoluează o dată cu ea, având la bază activitatea materială a
creierului şi este ideal deoarece prin natura sa posedă un conţinut de idei
şi imagini, dobândite prin cunoaştere individuală sau socială;
c. Psihicul apare atât în calitate de proces cât şi de produs.
Procesualitatea se referă la desfăşurarea în timp, serială a fenomenului
psihic, la succesiunea transformărilor produse în subiect. Produsul este
rezultatul final obţinut pe baza interacţiunii dintre subiect şi obiect.
Există o interacţiune între proces şi produs în sensul că produsul
influenţează şi condiţionează dinamica viitoare a procesului, iar un nou
6
proces introduce o anumită modificare în structura produselor realizate
anterior;
d. Psihicul este întâlnit atât în stare latentă (interiorizată) cât şi în
stare manifestă (exteriorizată). Dificultatea cunoaşterii provine din
faptul că nu întotdeauna starea latentă coincide cu cea manifestă, deseori
între ele există o contradicţie netă (o persoană care se bucură de
producerea unui eveniment trist poate afişa în exterior o mască de
tristeţe);
e. Psihicul dispune de manifestări normale, dar şi de manifestări
patologice. Dificultatea constă în a stabili graniţa dintre normal şi
patologic. Pe un fond normal putem întâlni manifestări mai ciudate iar
pe un fond patologic putem întâlni suficiente momente de normalitate.
Deoarece criteriile de diferenţiere a stărilor normale de cele patologice
sunt greu de stabilit, unii autori propun renunţarea la o delimitare fixă,
vorbind de un continuum, de o trecere treptată de la o stare la alta;
f. Psihicul este determinat dar şi determinant. El este cauzat,
influenţat de factori şi condiţii naturale şi sociale de experienţa personală
a fiecărui individ, dar el dispune şi de iniţiative şi acţiuni determinative.
Astfel, o persoană cu un temperament coleric poate determina situaţii
conflictuale în cadrul unor interacţiuni de grup.
Problema naturii psihicului este legată şi de raportul dintre psihic şi
creier. A. Cosmovici (1996) evidenţiază, în legătură cu această
problemă, existenţa a trei poziţii filosifice:
a. Poziţia interacţionistă consideră că spiritul ar fi o substanţă
cu proprietăţi net diferite de cele ale creierului. Deşi se află în
subordine, creierul poate acţiona asupra psihicului.
De exemplu, în cazul beţiei, alcoolul influenţează activitatea
creierului şi poate duce la tot felul de tulburări ale conştiinţei.
După Rene Descartes, interacţiunea s-ar produce prin intermediul
glandei pineale (epifiza), iar K. Popper consideră că interacţiunea are
loc prin mijlocirea unor moduli existenţi în scoarţă. El simte nevoia să
accepte existenţa spiritului, deoarece neurofiziologia nu poate explica
încă sinteza proceselor nervoase care face posibilă producerea proceselor
psihice (percepţie, voinţă ş.a.m.d.).

7
 b. Paralelismul susţine că există două realităţi, spiritul şi
materia, realităţi complet diferite care nu comunică. Modificările
din spirit se produc paralel şi în creier. Se pune problema cum se
realizează această potrivire permanentă. Unii consideră că intervine
voinţa divină, care a creat totul, alţii consideră că biologii vor clarifica în
viitor această chestiune.
c. Pentru susţinătorii teoriei identităţii, activitatea psihică este tot
una cu activitatea creierului. Activitatea creierului poate fi privită din
două puncte de vedere: prin analiză interioară, extragem aspecte prin
care ne referim la psihic şi prin observaţie exterioară şi experiment
studiem procesele nervoase. De exemplu, în cazul unui vapor, unul este
aspectul exterior, văzul dintr-un avion şi altul este aspectul pe care-l
observă marinarii car se află pe puntea navei.
Dificultatea constă în posibilitatea de a stabili legături între cele
două aspecte: cum se poate ca o idee să declanşeze o acţiune, un act
exterior.
Problema se rezolvă dacă se accepta că psihicul este expresia unei
proprietăţi caracteristice tuturor obiectelor şi fiinţelor din univers: şi
anume FORMA.
Psihicul ar fi FORMA pe care o îmbracă succesiunea
proceselor nervoase din creier. (Cosmovici, Celmare, 1990).
Forma se referă la structura obiectelor, la configuraţia
elementelor sale. Forma are un rol hotărâtor în desfăşurarea
cauzală a fenomenelor. Să luăm cazul unui bolovan care se desprinde
din munte la un cutremur. Consecinţele desprinderii vor depinde de
forma sa (rotundă sau paralelipipedică). Izomerii au aceeaşi compoziţie
chimică, acelaşi număr de atomi, structuraţi diferit, dar au proprietăţi
diferite.
Forma intervine în lanţul cauzal în mod hotărâtor. Este vorba
de structura exterioară (primul exemplu) şi modul de organizare
internă (al doilea exemplu).
Cauzalitatea formală sau structurală este rezultatul unei relaţii
dintre elemente. De exemplu, imaginea fotografică rezultă din
totalitatea raporturilor dintre petele negre şi albe, care reflectă fidel
petele de umbră şi lumină ale obiectului fotografiat. În acest caz hârtia
8
fotografică şi bromura de argint nu au nimic comun cu imaginea
fotografiată, iar dimensiunile imaginii din fotografie şi obiectul real sunt
total diferite. Observăm că păstrarea raporturilor permite reproducerea
fidelă a imaginii.
Forma, imaginea nu înseamnă decât un sistem precizat de
raporturi. Senzaţia de verde, este altceva decât culoarea verde (o
vibraţie electromagnetică). Deosebirea dintre culorile obiective (verde şi
roşu) corespund în creier deosebirii dintre senzaţia de verde şi cea de
roşu. Acest aspect poate fi explicat prin faptul că raportul care există
între cele două culori în exterior se păstrează şi în interior (între cele
două senzaţii de culoare). Aceste imagini reprezintă fenomene psihice.
Psihicul este o imagine, o formă şi ca atare intră în lanţul cauzal al
reacţiilor umane.
Psihicul este o informaţie. Ceea ce este programul (soft) pentru
computer, este psihicul pentru creier. Deosebirea constă în faptul ca
programele computer sunt create de om, în timp ce creierul se
autoprogramează mereu în funcţie de experienţă.
Pentru a vedea cum intervine psihicul în lanţul cauzal,
devenind o cauză a comportării vom apela la un exemplu. Un tânăr
indian, din clasa de jos se îndrăgosteşte de o tânără prinţesă dar, îşi dă
seama de imposibilitatea unei căsătorii datorită mentalităţii înscrisă în
conştiinţa tânărului. Pentru un prinţ, normele, obiceiurile fac posibilă
apariţia ideii de căsătorie. Imaginea prinţesei blochează sau eliberează
circuite nervoase, fiind posibile acţiuni diferite la cei doi tineri. Psihicul
intervine în procesele nervoase care declanşează acţiuni îndreptate spre
un scop. Între imaginea psihică şi cea fotografică există o deosebire
fundamentală: imaginea fotografică este fixată pentru totdeauna, pe când
cea psihică este în continuă transformare, datorită influenţelor din mediu
şi din interiorul organismului.
Psihicul are un rol activ, transformator. Psihicul nu este un
epifenomen, adică un fenomen fără nici o influenţă acţională. Psihicul
este constructiv deoarece apare iniţiativa, imaginaţie care-l determină pe
individ să acţioneze.

9
 1.2 Psihologie şi fiziologie
Fizica este una dintre disciplinele care a jucat un loc important în
naşterea psihologiei ştiinţifice, însă pe lângă aceasta a jucat şi continuă
să joace un rol capital fiziologia iar mai nou şi neurologia. Studiile au
fost orientate asupra mecanismelor de percepţie. Hermann von
Helmholtz (1821-1894) a studiat în acelaşi timp atât medicina cât şi
biologia. El a cercetat experimental procesele senzoriale de auz şi văz.
După părerea acestuia, nu există o ruptura între cercetarea fiziologică şi
cea psihologică. În domeniul studiului senzaţiilor şi percepţiilor, cele
două disciplinele sunt strâns legate şi nu poate fi în nici un caz ignorat
aportul lor reciproc.
Numeroase dezbateri care au evidenţiat evoluţia cunoştinţelor
biologice au ridicat problema separaţiei între creier şi mental. Putem
adopta o poziţie dualistă, sau una monistă ?. Deoarece evoluţia
cunoştinţelor biologice a permis constituirea psihofiziologiei, ni se pare
util să stabilim raportul fiziologiei cu psihologia şi în particular cu
psihologia cognitivă.
"Doctrina localizaţionistă" tratează funcţiile superioare mentale în
raport cu structurile cerebrale. Aceasta face joncţiunea cu ceea ce numim
astăzi neuroştiinţe (neurologie, neuroanatomie, neuropsihologie,
neurochimie etc.), ştiinţele comportamentului şi ştiinţele umane, în
particular, psihologia experimentală, psihologia genetică,
psiholingvistica şi lingvistica. Aportul său constă în posibilitatea de a
pune un diagnostic asupra leziunilor sistemului nervos plecând de la
studiul tulburărilor de comportament şi elaborarea metodelor de
"restaurare funcţională". Cunoaşterea funcţionării mentale a progresat
datorită cunoştinţelor acumulate în domeniul fiziologiei. Ipoteza
modularităţii proceselor de nivele scăzute (Fodor, 1983) este contopită
cu datele localizaţioniste. Absenţa localizărilor precise pentru activităţile
mentale complexe sugerează că ele presupun activităţi de colaborare mai
mult decât globale. Anumite dezbateri opun astăzi multe concepţii
cognitive. Pentru unii funcţionarea cognitivă implică recursul la
procesarea serială de informaţii şi deci la o ierarhie a funcţiilor şi
structurilor neuronale care le susţin. Se poate spune că ei adoptă tezele
localizaţioniste. Alţii insistă, din contră, asupra caracterului masiv
10
paralel a funcţionării cerebrale, altfel spus asupra faptului că multe
procesări pot fi efectuate simultan. Astfel, fără a nega datele
localizaţioniste se insistă mai mult asupra legăturilor, a interacţiunilor
dintre diferite structuri şi, deci, asupra funcţionării în cooperare.
Dezbaterile legate de antinomia dintre o concepţie dualistă şi o
concepţie monistă continuă şi în prezent. Emergenţa ştiinţelor cognitive
reactivează în sânul psihologiei o dihotomie. De o parte partizanii
monismului care se reataşează de neuroştiinţe. Pe de altă parte, partizanii
dualismului, care fără a nega importanţa cunoştinţelor şi mecanismelor
biologice, proclamă caracterul ireductibil al mentalului şi simbolicului la
mecanismele fiziologice care le sunt suport. Primii ajung uneori la
reducţionism care, prin anumite aspecte reaminteşte de excesele
reflexologiei. Ceilalţi, din contră, tind adesea să ignore importanţa
constrângerilor biologice în determinarea comportamentului. Nu este
benefic să privim dogmatic diferenţele dintre cele două extreme. Aceasta
tendinţă ne-ar duce la concluzia că psihologia, în toate variantele sale
(cognitive, afective, individuale, sociale) nu ştie să profite de dezvoltarea
cunoştinţelor sale armonizate cu cele ale disciplinelor conexe şi, în
particular, cu ale psihofiziologiei. În mod cert, cunoaşterea umană nu
este reductibilă la descrierea unei funcţionări neuronale sau hormonale,
dar între idealul logic şi realizările sale cotidiene există multe variaţii şi
procedee care sunt tributare funcţionări noastre biologice. Psihismul nu
este în nici un caz autonom şi cunoştinţele noastre psihologice nu s-ar
putea constitui în cunoştinţe structurate fără a ţine seama de rădăcinile
biologice.

1.3. Obiectul psihologiei

Psihologia studiază modul de comportare a persoanei, toate

reacţiile psihice ale acesteia. Psihologul trebuie să cunoască trăirile
interne care sunt exteriorizate prin comportamente externe.
Comportamentul reprezintă toate reacţiile externe ale individului
(gesturi, mimică). Conduita reprezintă acţiunile şi cauzele care se traduc
11
direct sau indirect în comportament (imediat sau tardiv). Termenul de
conduită cuprinde atât comportamentul exterior cât şi pe cel interior.
Psihologia studiază conduita persoanei, acţiunile omului privite în
raport cu acţiunile şi reacţiile anterioare, cu mediul social, cu sistemul
nervos şi organismul în general. Reacţia este un răspuns la un stimul sau
la o excitaţie. Acţiunea poate implica o reacţie, dar poate proveni dintr-o
cauză internă, în care cu greu depistăm stimulul care a produs-o.
Raportul psihologiei cu alte ştiinţe:
Psihologie - fiziologie (neurofiziologie) Pot să apară perturbări în
activitatea creierului, care produc tulburări psihice. Aceste tulburări sunt
importante pentru psihopatologie şi psihosomatică (tulburări fiziologice
provocate de cauze psihice).
Psihologie - sociologie şi etnologie Psihicul este influenţat de
mediul social. Procesele superioare au origine socială (gândirea
abstractă, limbajul). Mediul social influenţează atitudinile, mentalităţile,
obiceiurile. Particularităţile psihice ale unor persoane (mai ales ale
conducătorilor) îşi pun amprenta asupra unor grupuri şi pot influenţa
evoluţia socială.
Psihologie - filosofie Filosofia studiază probleme care nu au fost
încă rezolvate, unele dintre acestea provin din domeniul psihologiei. Ea
elaborează ipoteze despre lume, viaţă, sensul existenţei, apelând la
norme morale, la aspecte estetice.
Psihologia a rămas legată de analiza reflexivă deoarece anumite
procese (voinţă, sentimente) nu sunt accesibile experimentului şi
precizia este greu de realizat. Sunt multe fenomene în care înţelegerea şi
interpretarea rămâne deschisă. Nu tot timpul se ajunge la certitudine.
Psihologia influenţează gândirea filosofică prin datele
experimentale şi material faptic, mai ales în domeniul teoriei cunoaşterii,
logicii, eticii şi esteticii. Prin implicaţiile sale practice psihologia este
necesară în toate domeniile de activitate umană (medicină, învăţământ,
producţie, sport, armată, justiţie).

12
 2. PROCESE PSIHICE COGNITIV SENZORIALE
SENZAŢII, PERCEPŢII ŞI REPREZENTĂRI

2.1 Senzaţiile

Noi suntem conştienţi de lumea externă, precum şi de lumea internă

a corpului nostru doar pentru că avem un număr de organe senzoriale
capabile să primească mesaje. Acestea ne dau posibilitatea să vedem,
auzim, atingem, să simţim plăcerea, căldura, durerea etc. Organele
senzoriale operează prin intermediul celulelor senzoriale receptoare, care
receptează din exterior diferite forme de energie (lumină, vibraţii,
lovituri), le convertesc în impulsuri nervoase şi le transmit spre creier
pentru a fi interpretate. Procesul de primire a informaţiilor din lumea
externă, de codificare şi transmitere a lor spre creier este denumit
senzaţie (Lahey, B. 1990). Psihologii disting între senzaţie şi percepţie.
Senzaţia porneşte de la un anumit tip de stimul, deci de la forma de
energie (unda luminoasă sau sonoră), care acţionează asupra organelor
senzoriale (ochii sau urechea). Senzaţia este procesul de detectare a
stimulilor care vin din exterior sau din propriul corp. Percepţia este un
proces de organizare a senzaţiilor în structuri cu înţeles. În timp ce
senzaţia ne dă posibilitatea să detectăm un punct negru pe această
pagină, percepţia vizuală ne permite să organizăm punctele negre în
litere sau cuvinte. Deşi psihologii disting între senzaţie şi percepţie, cele
două procese se suprapun şi nu există un punct clar în care senzaţia să se
termine şi să înceapă percepţia.
Stimulii, care reprezintă un concept cheie în acest capitol, se referă
la diferite aspecte ale lumii externe şi influenţează în mod direct
comportamentul şi experienţa conştientă. Denumirea de stimul vine de la
acţiunea de stimulare a organelor senzoriale. Virtual orice aspect al
lumii externe, care poate stimula celulele receptoare, poate fi considerat
stimul: căldura camerei este stimul pentru receptorii din piele, când
mâncăm hrana este stimul pentru receptorii gustului, mirosului. Dacă o
persoană este conştientă de prezenţa unui stimul sau răspunde într-un
anumit fel la acţiunea acestora, putem spune că acea persoană
13
recepţionează un stimul.
Nu numai aspecte ale lumii externe pot fi stimuli, ci şi ”lumea
internă” a organismului. De exemplu, dacă mâncăm mult la o petrecere
stomacul va deveni un stimul evident.

2.1.1 Atenţia selectivă

Primul pas în primirea şi interpretarea mesajelor senzoriale este să
dai atenţie mesajului respectiv. Noi suntem bombardaţi constant de un
număr prea mare de stimuli interni şi externi pentru a putea răspunde
acestora la timp. Pentru a putea “înţelege” acest amalgam de informaţii,
trebuie să procesăm doar o mică parte din ea şi să facem abstracţie de
restul. Procesul care permite să se răspundă doar la anumiţi stimuli este
denumit atenţie selectivă. Acest proces face posibil, de exemplu, să
ascultăm melodia preferată la radio în timp ce citim un text.
Există o serie de factori care influenţează selectivitatea atenţiei:
semnificaţia stimulilor, lucrurile care au semnificaţie pentru noi ne atrag
atenţia, de exemplu, propriul nume rostit la radio, vocea şefului care se
apropie; intensitatea informaţiei, un zgomot puternic ne va atrage
atenţia; noutatea şi mişcarea, când oamenii încep să îmbrace haine mai
scurte şi subţiri primăvara acest lucru ne atrage atenţia, la fel se întâmplă
şi în cazul în care un prieten îşi schimbă tunsoarea; alţi factori sunt
culoarea, complexitatea şi repetarea stimulilor.
Energia stimulilor externi nu poate ajunge direct la creier, tipurile
de energie din exterior nu pot trece prin nervi, iar creierul nu poate
“înţelege” sensul acestor informaţii. De aceea mesajele trebuie să fie
codificate, traduse în impulsuri nervoase, care sunt transmise creierului
şi pe care acesta le înţelege. Procesul de trecere de la o formă de energie
la alta poartă denumirea de convertire.
Organele receptoare au celule receptoare, care au neuroni
specializaţi, adică pot fi stimulaţi de un anumit tip de energie senzorială.
Anumite celule receptoare sunt sensibile la sunete, altele la lumină,
altele la substanţe chimice etc. În toate cazurile celulele receptoare trimit
informaţia codificată sub formă de impuls nervos, prin intermediul
nervilor, spre ariile senzoriale din creier. Noi suntem conştienţi de
stimuli numai dacă celulele receptoare pot recepţiona informaţia. De
14
exemplu, noi nu putem auzi sunetele care au o frecvenţă foarte mare de
20.000 vibraţii pe secundă.

2.1.2. Pragurile senzoriale

Chiar dacă organele senzoriale pot converti un anumit tip de
informaţii senzoriale, nu orice mesaj este suficient de puternic pentru a fi
detectat. Termenul de prag se referă la limitele inferioare ale experienţei
senzoriale. Există două tipuri de praguri: cea mai mică intensitate a unui
stimul care poate fi detectată, şi cea mai mică diferenţă dintre doi stimuli
care poate fi detectată.
Pragul absolut reprezintă cea mai mică intensitate a unui stimul
care poate fi detectată. Pragul absolut este influenţat nu numai de
intensitatea stimulilor dar şi de starea psihică şi fizică a individului.
Astfel, răspunsul subiectului poate fi influenţat de predispoziţia
subiectului de a raporta prezenţa unui anumit stimul. Să presupunem că
mergem noaptea pe stradă. Predispoziţie de a detecta un sunet depinde
de estimarea probabilităţii de a fi atacat. Este mult mai probabil să
detectăm un sunet atunci când zona este periculoasă decât atunci când
suntem într-o zonă sigură. Măsurarea acestui prag nu este uşoară,
deoarece oamenii diferă considerabil în ceea ce priveşte sensibilitatea la
stimulii slabi, iar sensibilitatea variază în timp. Din acest motiv pragul
absolut este definit ca intensitatea stimulului detectat în jumătate din
cazuri.
Cea mai mică diferenţă dintre doi stimuli, care poate fi detectată în
jumătate din cazuri este denumită prag diferenţial. Acesta depinde de
condiţia fizică, motivaţia şi calităţile stimulului testat. Weber şi Fechner
denumesc acest prag diferenţa observabilă. Ei au descoperit că
modificarea intensităţii stimulării pentru a produce o diferenţă
observabilă reprezintă o proporţie constantă din stimularea iniţială (legea
lui Weber şi Fechner). De exemplu, dacă o persoană ridică o greutate de
1 kg, este nevoie să se adauge sau să se ia 1/30 din greutatea iniţială
(1/30 din 1000 g = 33,3 g) pentru a fi simţită diferenţa. Persoana care
ţine în mână o greutate de 500 g va observa schimbarea dacă se adaugă
sau se iau 16,6 g. Experimental s-a demonstrat că pragul diferenţial se
află într-un raport constant faţă de mărimea care se adaugă sau se ia
15
din stimulul iniţial. (s/S = k). Acest raport este de 1/30 pentru greutate,
1/100 pentru lumină şi 1/10 pentru sunete. Cercetările realizate de
Weber, Fechner şi Bouguer au demonstrat că stimulul creşte în
progresie geometrică iar senzaţia în progresie aritmetică: S = KlogE +
C , unde "S" reprezintă senzaţia, "E" excitantul, iar "K" şi "C" sunt
constante. Legea lui Weber şi Fechner este valabilă pentru stimulii cu
intensitate medie şi mai puţin pentru cei cu intensitate foarte scăzută sau
ridicată.

2.1.3. Adaptarea senzorială

Am menţionat deja că organele senzoriale sunt bombardate constant
de stimuli, precum şi faptul că sensibilitatea individuală la anumiţi
stimulii variază în timp. Cum totuşi oamenii observă numai anumiţi
stimuli? Un motiv este acela că un stimul care rămâne constant în
intensitate, progresiv nu mai este observat. Astfel pe lângă alţi factori,
cum ar fi oboseala şi neatenţia, intervine şi adaptarea senzorială. Când
un stimul este prezent continuu sau se repetă la intervale scurte, senzaţia
produsă de acea cantitate de energie devine progresiv mai slabă, probabil
pentru că celulele receptoare obosesc. De exemplu, dacă întrăm în apa
unei piscine pentru a înota, apa este simţită ca fiind rece. După câteva
minute ni se va părea “bună” pentru înotat. Apa nu îşi schimbă
temperatura, ci senzaţia se modifică deoarece receptorii temperaturii din
piele se adaptează la temperatura apei. Adaptarea senzorială ne permite
să detectăm modificările importante din jurul nostru şi să le ignorăm pe
cele care rămân constante. Adaptarea nu este completă la senzaţiile de
intensitate extremă, în acest caz putând să apară tremurăturile sau chiar
durerea produsă de frig. Adaptarea apare şi pentru alţi stimuli, cum ar fi
sunetele joase, substanţele odorifice.
Psihofizica studiază limitele senzoriale şi adaptarea senzorială, mai
precis relaţia dintre proprietăţile fizice ale stimulilor şi senzaţia psihică
pe care o produce. Adaptarea senzorială este un proces care alterează
relaţia dintre stimuli şi senzaţie, dar şi pragul diferenţial.
Capacitatea de a detecta schimbările mici în intensitatea stimulilor
slabi şi modificările mari în intensitatea stimulilor puternici a fost pentru
prima dată studiată, aşa cum am arătat anterior, de Weber (1834). Acest
16
fenomen este astăzi cunoscut sub numele de Legea lui Weber, care
susţine că intensitatea necesară unui stimul pentru a fi detectată o
modificare a acestuia este direct proporţională cu intensitatea iniţială a
stimulului. Aceeaşi modificare în mărimea fizică a unui stimul poate fi
evidentă uneori, în timp ce în anumite situaţii aceasta nu este sesizată.
Acest fapt are implicaţii practice. Să presupunem că trebuie să găsim o
modalitate pentru ca monitorul de altitudine a unui avion să fie mai
vizibil pentru pilot. Vom folosi o lumină care creşte în intensitate cu cât
avionul va pierde mai mult din altitudine. Astfel, presupunem că pilotul
va observa mai uşor modificările în altitudinea avionului. Conform legii
lui Weber, acest mod de a concepe monitorul este periculos: la o
altitudine mare intensitatea luminii va fi mică şi orice schimbare în
altitudine va fi repede detectată, pe când la altitudine mică, însă,
intensitatea luminii va fi mare iar diferenţele în altitudine, care ar putea
fi fatale, nu vor fi observate.

2.1.4. Contrastul senzorial

Constă în scoaterea reciprocă în evidenţă a unor stimuli cu
caracteristici opuse, existând două modalităţi de realizare a acestuia:
a. contrastul succesiv constă în creşterea sensibilităţii pentru
stimulul care urmează (un sunet înalt care urmează unui sunet jos va fi
sesizat mai bine datorită contrastului dintre cele două sunete).
b. contrastul simultan se manifestă când doi stimul apar în acelaşi
timp şi este întâlnit cel mai frecvent în sensibilitatea vizuală (negru pe
fond galben, negru pe fond alb şi verde pe fond roşu).

2.1.5. Interacţiunea analizatorilor

Constă în faptul că o senzaţie care se produce într-un analizator
influenţează producerea senzaţiilor în alţi analizatori, intensificându-le
sau diminuându-le.
De exemplu, zgomotul produs de un avion determină o scădere a
sensibilităţii vizuale, urmată apoi de o creştere a acesteia peste valoarea
medie. Fenomenul se explică pe baza legii inducţiei reciproce negative şi
pozitive (un focar de excitaţie produce în jurul său inhibiţie, iar un focar
17
de inhibiţie produce în jur excitaţie). Zgomotul avionului produce pe
scoarţă un focar puternic de excitaţie, care prin inducţie negativă
produce în jur inhibiţie. Zona inhibată se extinde şi asupra ariei corticale
a văzului, ceea ce determină scăderea sensibilităţii vizuale. Încetarea
zgomotului produce în zona auditivă un focar de inhibiţie, care prin
inducţie pozitivă dezvoltă în jur excitaţie, care cuprinde şi zona vizuală.
Aceasta determină o creştere a sensibilităţii vizuale peste valoarea
medie.
Sinestezia este o formă specifică de interacţiune şi constă în faptul
că stimularea unui analizator produce efecte senzoriale caracteristice
unui alt analizator, deşi acesta nu a fost stimulat. De exemplu, sunete
înalte produc senzaţia că sunt ascuţite sau reci, culorile pot produce
senzaţia că sunt catifelate sau dulci etc.

2.2. Percepţiile

Percepţia se referă la modul în care interpretăm şi înţelegem

mesajele provenite de la organele senzoriale. Procesul este asemănător
pentru cei mai mulţi dintre oameni, dacă nu ar fi aşa atunci fiecare ar
interpreta informaţia senzorială primită în mod diferit, iar lumea nu ar
mai fi o “realitate” comună. Există aspecte ale percepţiei care sunt
specifice pentru un anumit individ sau pentru membrii unei culturi.
Experienţa trăită, motivaţia, memoria şi emoţiile pot influenţa percepţia.
De exemplu, percepţia vizuală a unui cuţit este aceeaşi, deoarece există
modalităţi înnăscute de a organiza informaţia vizuală. Dar cuţitul poate
avea semnificaţii perceptive unice pentru fiecare individ: dacă a fost
atacat de cineva cu un cuţit, dacă are un cuţit de vânătoare asemănător
sau atunci când se întrebă dacă ar fi bun pentru a-l folosi la bucătărie.
În continuare vom descrie proprietăţile organizării perceptive
specifice tuturor oamenilor şi vom analiza câteva dintre modalităţile care
fac ca percepţia să fie individuală.

2.2.1. Legile percepţiei

Teoria imaginii sau semnului
18
 Helmholtz examinează modul în care oamenii percep vizual lumea
tridimensional, în condiţiile în care imaginea care se formează pe retină
este bidimensională. Helmholtz consideră că fără experienţa anterioară,
învăţare şi memorie nimic din ceea ce vedem nu ar avea sens. Conform
acestei teorii, atunci când citim un text dintr-o carte se produce corelarea
senzaţiei vizuale cu experienţa de atingere şi manipulare a cărţii.
Helmholtz consideră că distingerea unei forme din fundal necesită
experienţă. De asemenea, crede că fiecare imagine care ajunge la retină,
trebuie prin experienţă să fie un semn care să se potrivească cu
informaţia pe care o are observatorul.

Teoria percepţiei directe

Dacă ceea ce sugerează Helmholtz este adevărat, adică învăţarea
este cheia distingerii unei forme de fond, cum se explică faptul că noii
născuţi se descurce atât de bine cu stimulii externi? Gibson
argumentează că oamenii sunt predeterminaţi genetic şi biologic de la
naştere să dea sens percepţiei lumii înconjurătoare. Astfel, caracteristici
importante, cum ar fi forma, distanţa şi mărimea obiectelor, sunt
percepute datorită mecanismelor înnăscute pe care le deţin membrii
sănătoşi ai unei specii. Astfel de mecanisme sunt celulele specializate
pentru detecţia culorilor sau mişcării. Se susţine ideea existenţei unei
percepţii directe, realizate prin mecanisme înnăscute.
Gibson vorbeşte despre invariantele observabile, care intervin în
percepţia vizuală şi care pot genera informaţii despre distanţa, mişcarea
sau forma obiectelor. Un astfel de invariant este gradul de detaliu, adică
diferenţele de detaliu. Suntem capabili să vedem mai multe detalii ale
obiectelor care ne sunt apropiate şi mai puţine pentru obiectele care sunt
la distanţă. Gibson consideră că mecanismele senzitive înnăscute ale
gradului de detaliere sunt folosite ca invariant pentru estimarea mărimii
unui nou obiect, fără a fi necesară experienţa anterioară.
Există şi studii care susţin ambele explicaţii ale percepţiei:
învăţarea, experienţa anterioară şi organizarea neurobiologică.
Perspectivele moderne ale psihologiei consideră că aceste puncte de
vedere nu se exclud. Aspecte din ambele teorii sunt implicate în fiecare
organizare perceptivă.
19
 2.2.2. Percepţia formei
Senzaţiile vizuale “aduc” materialul brut care este organizat în
unităţi cu sens prin intermediul percepţiei vizuale. Se pune problema
dacă percepţia vizuală are la bază doar mecanisme înnăscute, care în
mod automat convertesc senzaţiile în percepţii ale stimulilor externi sau
dacă această convertire este rezultatul experienţei anterioare. Cei mai
mulţi cercetători consideră că noi ne “construim” percepţii pe baza
inferenţelor pe care le facem plecând de la senzaţii. Aceste inferenţe se
bazează pe experienţa noastră cu obiectele din mediul fizic înconjurător.
Pentru a percepe o formă trebuie să distingem o figură, adică un
obiect, de fundal, de ceea ce-l înconjură. De exemplu, a distinge un
copac de cer sau o persoană de peretele camerei. Se vorbeşte de
separarea figurii de fond. “Figurile reversibile” demonstrează că
separarea figurii de fond nu este un aspect inerent stimulilor, deoarece
aceeaşi figură reversibilă se dovedeşte o avea o organizare perceptivă
diferită în funcţie de modul cum o privim. Psihologii gestaltişti au fost
primii interesaţi de modul în care mintea prelucrează informaţiile pentru
a da sens şi organizare perceptivă stimulilor care prezintă interes.
Gestaltiştii au fost interesaţi să demonstreze că abordarea
structuralistă, care împarte percepţia în părţi componente
nesemnificative pentru înţelegerea percepţiei, este greşită, deoarece
oamenii îşi organizează percepţia ca întreg. Gestaliştii argumentează că
noi putem recunoaşte aceeaşi melodie chiar dacă este cântată cu
instrumente diferite. Relaţia dintre părţi este mai importantă decât însăşi
părţile sau “întregul este mai important decât suma părţilor”. Gestaltiştiii
au observat că organizarea percepţiei se face după anumite principii,
printre care amintim: figură-fond, apropiere, similaritate, continuitate,
închidere, simplificare.
1. Figură-fond. Când percepem un stimul vizual, o parte din ceea ce
vedem este în centrul atenţiei şi anume obiectul, figura, iar restul
formează fondul percepţiei. Obiectul percepţiei este perceput în detaliu:
contur, structură, soliditate.
2. Proximitatea. Obiectele care sunt apropiate sunt percepute
împreună.
20
 3. Continuitatea. Se referă la faptul că liniile sau punctele care
formează o linie dreaptă sau o curbă vor fi văzute împreună, iar liniile
vor părea că urmează aceeaşi cale.
4. Similaritate. Acest principiu afirmă că obiectele asemănătoare
sunt percepute împreună.
5. Închidere. Obiectele incomplete tind să fie percepute ca fiind
complete. Astfel, vor fi completate informaţiile senzoriale care lipsesc
pentru a crea o percepţie completă şi întreagă.
S-a considerat că percepţia este rezultatul unor mecanisme
înnăscute care ar ajuta să se dea un sens lumii înconjurătoare. Gestaltiştii
susţin că principiul “soartei comune” ar elucida această idee. Acest
principiu se referă la faptul că obiectele sau stimulii care în mod normal
nu formează acelaşi grup sunt văzuţi ca un ansamblu deoarece, au
aceeaşi mişcare sau acţionează în manieră asemănătoare.
Percepţia mişcării este foarte sensibilă, astfel că văzând doar o parte
din obiectul care se mişcă sau doar zărind direcţia mişcării, mecanismele
perceptive vor “completa golurile” creând percepţia unui singur obiect în
mişcare. Gestaltiştii vorbesc de fenomenul de mişcare aparentă prin care
o persoană percepe mişcarea unui obiect când de fapt obiectul respectiv
nu se mişcă (este staţionar).
Acest principiu de organizare perceptivă este implicat în percepţia
lumii exterioare. Astfel, dacă vedem o parte a unui leopard într-un copac
vom “completa” restul şi probabil nu vom greşi. În percepţia lumii reale
obiectele care au părţi ascunse privirii, sunt văzute ca fiind întregi.
Astfel, sistemul nostru perceptiv poate elabora obiectele întregi şi să
prelucreze informaţiile despre aceste obiecte ca entităţi.

2.2.3. Constantele perceptive

Noi percepem lumea exterioară ca fiind constantă, mesele, lămpile,
oamenii nu-şi schimbă mărimea, culoarea sau mărirea de la un moment
la altul. Senzaţiile sunt cele care ne dau informaţii despre schimbările
care apar de la un moment la altul. Dacă noi am examina lumea doar pe
baza imaginilor proiectate pe retină, imaginile familiare şi-ar schimba
constant mărimea şi forma în funcţie de unghiul din care le-am vedea.
21
Cu toate aceste alterări datorate unghiului sau distanţei de la care sunt
văzute obiectele, noi recunoaştem obiectele familiare. Acesta este una
din funcţiile de bază ale percepţiei. De exemplu, dacă ne uităm la o
maşină parcată în timp ce ne îndepărtăm de aceasta, sistemul senzorial
transmite în acest timp mesaje către creier. Imaginea maşinii este
proiectată pe retină. Dacă continuăm să privim maşina, imaginea ei pe
retină devine din ce în ce mai mică pe măsură ce ne îndepărtăm de
maşină. Deşi imaginea senzorială a maşinii se micşorează, noi nu
percepem că maşina îşi schimbă mărimea, ci că se măreşte distanţa de la
noi până la maşina respectivă.
Pe parcursul experienţei noi am învăţat că obiectele nu îşi modică
mărimea. În sprijinul acestei afirmaţii, dăm exemplul unui pacient de 53
de ani, orb din naştere şi care a fost operat de cataractă. După operaţie
subiectul a întâmpinat dificultăţi de adaptare la noi stimuli senzoriali.
Într-o zi, însă, s-a aplecat mai mult peste pervazul unui geam al
spitalului pentru a privi mai bine “micile” obiecte, pe care le-a
considerat suficient de aproape pentru a le putea atinge. Din păcate
“micile” obiecte erau maşinile care se deplasau pe stradă, iar geamul se
afla la etajul al patrulea.
Constanţa mărimii nu este prezentă de la naştere. Ea se dezvoltă la
copii după vârsta de şase luni. Acest lucru a fost demonstrat într-un
experiment realizat pe copii de 5-6 luni cărora li s-au arătat fotografii cu
figuri umane mari şi mici. Adulţii, care posedă constanţa mărimii ar
încerca să atingă fotografiile figurilor mari, figurile mici considerându-le
ca fiind mai depărtate. Copiii de 5 luni au încercat să atingă cu mâna atât
fotografiile figurilor mici cât şi pe cale care conţinea figuri umane mai
mari. Copiii de 7 luni au încearcat să întindă mâna mai des spre figurile
mari, ceea ce indică constanţa mărimii şi păreau să reacţioneze la figurile
mici ca şi cum acestea ar fi prea departe pentru a fi atinse. Toate acestea
indică faptul că constanţa mărimii este rezultatul experienţei individului.
Constanţa formei se realizează, de asemenea, pe parcursul
experienţei. Obiectele sunt percepute ca rămânând constante chiar dacă
imaginea lor proiectată pe retină se schimbă. O uşă apare ca
dreptunghiulară atunci când este închisă sau trapezoidală atunci când
este parţial deschisă, dar noi nu percepem uşa ca modificându-şi forma.
22
De fapt noi percepem că uşa este deschisă.
Constanţa culorii. Culorile nu par să se schimbe prea mult în ciuda
diferitelor condiţii de luminozitate sau de mediu înconjurător din care
vin informaţiile vizuale.
O altă constanţă perceptivă este constanţa strălucirii. Datorită
acesteia obiectele par să aibă aceeaşi strălucire indiferent de intensitatea
luminii în care sunt văzute. De exemplu, chiar dacă o foaie gri la lumina
soarelui pare mai strălucitoare decât o foaie albă privită în întuneric sau
la umbră, totuşi foaia albă ne pare ca fiind mai strălucitoare. Noi
percepem albul ca fiind mai strălucitor iar griul mai închis, în funcţie de
cantitatea de lumină reflectată de suprafaţa foii. O foaie albă nu-şi
schimbă strălucirea când trecem de la o veioză cu lumină slabă la una cu
lumină puternică, chiar dacă intensitatea luminii provoacă schimbări
considerabile asupra receptorilor vizuali.
Aceste procese ale constanţei perceptive sunt folosite de oameni în
mod automat, pentru interpretarea corespunzătoare a ceea ce au învăţat
despre lumea fizică. În acest fel ei nu folosesc numai informaţiile
datorate schimbărilor stimulilor senzoriali.

2.2.4. Influenţe individuale şi culturale asupra percepţiei

Un anumit număr de caracteristici personale pot influenţa procesul
de percepţie. S-au constatat că copiii săraci estimau monezile ca fiind
mai mari decât copii proveniţi din familiile bogate. S-a constat că este
mult mai probabil ca persoanele înfometate să perceapă tablourile
ambigue ca reprezentând hrană, în comparaţie au persoanele care abia au
mâncat (McCelland şi Atkinson, 1948). Femeile se percep mai atractive
sexual atunci când sunt înconjurate de bărbaţi (Stephan, Berscheid &
Walster, 1971) decât atunci când nu sunt înconjurate de bărbaţi.
Factorii culturali influenţează aspectele de bază ale percepţiei. În
1963, Sgall, Campbell şi Herskovitz, au realizat un studiu folosind
subiecţi din culturi industrializate şi neindustrializate. Ei au cerut
subiecţilor să evalueze dificultatea stimulilor “Muller-Lyer” şi desenul
“segmente perpendiculare”.
23
 Muller-Lyer Segmente perpendiculare

Autorii au plecat de la ipoteza că dacă factorii de organizare

înnăscuţi sunt determinanţi ai percepţiei, atunci este de aşteptat să nu
apară diferenţe între culturi în ceea ce priveşte evaluările eronate. Dacă,
experienţele diferite ale oamenilor care au crescut în medii diferite pot
influenţa percepţia, atunci aceste diferenţe vor apărea în judecăţile
făcute.
Rezultatele au evidenţiat câteva diferenţe culturale, sugerând că
învăţarea joacă un rol important în dezvoltarea abilităţilor de percepţie.
Astfel, populaţia zulu (din sudul Africii) vede mai puţine unghiuri şi
colţuri în comparaţie cu cei care trăiesc în clădiri rectangulare. De aceea,
probabil aceştia au fost mai puţin sensibili la iluzia “Muller-Lyer” şi cea
cu “segmente perpendiculare”. Totuşi cei din populaţia zulu care trăiesc
în oraş au fost sensibili la aceste iluzii perceptive. Concluzia este că
diferenţele în percepţie nu sunt înnăscute ci se datorează diferenţelor de
experienţă. Acest fapt dovedeşte că factorii culturali şi individuali joacă
un rol important în percepţie.

3. COGNIŢIE ŞI LIMBAJ

Gândirea şi limbajul ne fac unici, probabil mai mult decât alte

aspecte ale naturii umane. Deşi maimuţele, de exemplu, pot gândi,
gândirea lor este limitată deoarece ele pot învăţa doar un limbaj
rudimentar. Abilităţile noastre de a gândi şi vorbi au reprezentat piatra
de temelie pentru civilizaţia modernă. Generaţiile anterioare au găsit
soluţii la multe dintre probleme şi le-au comunicat prin intermediul
24
limbajului. Noi am construit plecând de la cunoştinţele lor, dar în acelaşi
timp noi vom rezolva problemele noastre şi le vom comunica
generaţiilor următoare. Mai mult decât alte specii avem puterea de a
controla lumea şi de a ne construi un loc mai bun pentru a trăi. Ironic,
tocmai aceste abilităţi ne-ar putea fi fatale, pentru că le-am folosit pentru
înarmare şi devastare.
Cogniţia poate fi definită ca un proces intelectual (la fel ca şi
percepţia, memoria, gândirea şi limbajul) prin care informaţia este
obţinută, transformată, stocată, reactivată şi utilizată. Prezentăm în
continuare câteva aspecte importante ale cogniţiei:
1. Informaţiile sunt prelucrate de cogniţie. Informaţiile prelucrate
reprezintă materialul cogniţiei: materialul este preluat, transformat,
păstrat şi folosit. Multe dintre informaţii sunt legate de categorii şi
concepte.
2. Cogniţia este activă. Informaţiile preluate din lumea externă sunt
schimbate, păstrate şi folosite în procesul cogniţiei. În cogniţiei
informaţia obţinută are un sens, este transformată prin procesul de
interpretare al percepţiei şi gândirii, stocată şi reamintită prin intermediul
memoriei, folosită în procesul de rezolvare de probleme şi limbaj.
3. Cogniţia este utilă, foloseşte unui scop. Gândim când nu
înţelegem ceva, folosim limbajul pentru a comunica ceva celorlalţi,
creăm când avem nevoie de ceva care nu există. Oamenii folosesc
cogniţia pentru a supravieţui din punct de vedere fizic şi pentru a trăi în
lumea socială.

3.1. Gândirea

Gândirea se referă la utilizarea percepţiei, combinaţiilor mentale

şi a reprezentărilor simbolurilor, obiectelor sau conceptelor. Când ne
imaginăm ceva, rezolvăm probleme mentale, utilizăm limbajul intern, de
fapt noi gândim. Manipularea mentală a obiectelor este independentă de
acţiunea fizică, musculară.

3.1.1.Conceptele: unităţi de bază ale gândirii

25
 Conceptele sunt definite drept categorii de idei, evenimente sau
calităţi care sunt legate între ele prin anumite trăsături comune, în
ciuda diferenţelor dintre ele. Dacă luam conceptul “barcă”, fiecare
dintre noi recunoaşte o barcă chiar dacă arată diferit de alte bărci pe care
le-am văzut până atunci. A barcă nouă poate fi inclusă în concept pentru
că are calităţi comune cu întreaga clasă de obiecte pe care noi o
denumim bărci. Bărcile aparţin unei categorii conceptule mai largi, şi
anume vehicule de transport. Existenţa unor concepte, cum ar fi barcă,
clădire, câine este foarte utilă. Multe dintre obiectele şi ideile cu care ne
intersectăm zilnic aparţin unor categorii familiare, deşi ele pot să ne
apară ca fiind diferite. Aplicând conceptele putem să înţelegem imediat
noile idei sau obiecte, pentru că putem să le legăm de clase de obiecte
similare cu care suntem familiarizaţi. Noi ştim la ce să ne aşteptăm de la
un obiect chiar dacă îl întâlnim pentru prima dată. Astfel, economisim o
mare cantitate de efort pe care ar trebui să-o cheltuim de fiecare dată
pentru a învăţa ceea ce este fiecare obiect.
Iată şi un alt exemplu. Fiecare act de generozitate este diferit de la o
persoană la alta, dar ele pot fi grupate deoarece împart o calitate comună,
generozitatea. Când dăm o definiţie a termenului de generozitate,
definiţia va fi o afirmaţie care include toate actele de generozitate şi le
exclude pe cele de negenerozitate.
Unele concepte se bazează pe o singură trăsătură comună, cum ar fi
conceptul de “roşu”. Acestea sunt considerate ca fiind concepte simple.
Dacă un lucru este roşu, el aparţine conceptului de “roşu” fără a ţine
seama de alte caracteristici. Merele roşii, mingiile roşii şi tricourile roşii
sunt exemple ale conceptului de roşu, în ciuda altor aspecte care fac ca
aceste obiecte să fie diferite. Alte concepte sunt mai complexe.
Conceptele conjunctive sunt definite prin prezenţa simultană a două
sau mai multe caracteristici comune. Conceptul de “mătuşă domnişoară
(necăsătorită)” este un exemplu de concept conjunctiv pentru că are trei
caracteristici simultan (femeie, necăsătorită şi sora unuia dintre părinţi).
Conceptele disjunctive sunt definite prin prezenţa uneia sau alteia dintre
caracteristicile comune sau a ambelor. De exemplu, o persoană poate fi
considerată schizofrenă dacă are permanent experienţe senzoriale
distorsionate sau are permanent idei false (crede că este rege sau agent
26
CIA) sau pe ambele. Conceptul de “persoană schizofrenică” este un
concept disjunctiv deoarece este definit de prezenţa fie a uneia fie a
alteia dintre caracteristici sau de prezenţa ambelor.

3.1.2. Formarea conceptelor: învăţarea de noi concepte

Formarea conceptelor a fost studiată în laborator folosindu-se
concepte arbitrare. De exemplu, erau prezentate subiecţilor o serie de
cartonaşe, fiecare dintre ele conţinând câte o figură geometrică. Figura
putea fi un cerc sau un triunghi, putea avea culoare neagră sau cărămizie.
Figurile erau prezentate câte una pe fiecare cartonaş sau în pereche şi
puteau fi mici sau mari. Fiecare cartonaş era prezentat subiectului cu
precizarea că numai unele dintre ele aparţin unei anumite categorii iar
alte nu. Subiectul trebuia să înveţe ce concept era. După ce subiectul
vedea un cartonaş trebuia să ghicească dacă acesta era sau nu membru al
conceptului, experimentatorul precizând corectitudinea răspunsului.
Conceptul ilustrat în acest exemplu este un triunghi mare. Cercetările în
domeniul formării conceptelor au evidenţiat mai multe aspecte ale
cogniţiei. De exemplu, conceptele cu mai multe dimensiuni irelevante
(număr şi culoare irelevante ca în exemplul anterior) sunt mai greu de
învăţat.
Experienţa umană şi contextul joacă un rol foarte important în
formarea conceptelor.
Noi dezvoltăm concepte prin clasificarea obiectelor în acord cu
asemănările cu alte obiecte, clasificările putând să apară chiar când
asemănările sunt foarte abstracte. Tindem să clasificăm obiectele şi
ideile care par să fie similare într-un singur concept. Aceleaşi obiecte pot
să împartă mai multe categorii conceptuale, care se bazează pe
cunoştinţele persoanei despre asemănările şi diferenţele dintre obiecte.
Concepte naturale
Rosch (1973) a sugerat că nu toate conceptele sunt la fel de uşor de
învăţat. Unele sunt mai naturale decât altele. Suntem biologic pregătiţi
să învăţăm mai uşor anumite lucruri. Din această perspectivă suntem
pregătiţi să învăţăm mai uşor anumite concepte în comparaţie cu altele.
Din punctul de vedere al lui Rosch conceptele au două caracteristici
27
primare, sunt concepte de bază şi prototipice.
Un concept de bază are un grad mediu de cuprindere. Cuprinderea
se referă la numărul de membri care sunt incluşi într-un concept.
Rosch distinge trei nivele de cuprindere:
1. Conceptele supraordonate, care sunt foarte cuprinzătoare şi au
un număr foarte mare de membri. De exemplu, vehicul este un
concept supraordonat care conţine foarte mulţi membri (maşini,
biciclete, atelaje etc.).
2. Conceptele de bază care au un grad mediu de includere.
Maşina este un exemplu de concept de bază deoarece are o
cuprindere mai mică decât conceptul supraordonat de vehicul,
dar include mulţi membri.
3. Conceptele subordonate au cel mai mic nivel de cuprindere.
De exemplu, conceptul subordonat de “Dacia” include mult mai
puţini membri în comparaţie cu conceptul supraordonat de
vehicul sau conceptul de bază, maşină.
Conceptele de bază sunt mai naturale şi de aceea mai uşor de
învăţat şi folosit. Acest aspect este demonstrat de modul în care copii
învaţă conceptele. Copiii, în general, învaţă mai întâi conceptele de bază
cum ar fi maşină şi apoi conceptele supraordonate (vehicul) sau
conceptele subordonate (Dacia). Explicaţia acestui aspect este legată de
caracteristicile conceptelor de bază care se potrivesc mai bine
intelectului uman. Aceste caracteristici ale conceptelor de bază sunt:
1. Conceptele de bază posedă atribute comune. De exemplu, toţi
membrii conceptului de bază şurubelniţă sunt folosiţi pentru a
răsuci şuruburile şi au un capăt metalic iar la celălalt capăt un
mâner. Membrii categoriei supraordonate de unealtă au mai
puţine caracteristici comune. Membrii categoriei subordonate de
şurubelniţă din crom au multe caracteristici comune, doar unele
dintre acestea nefiind comune cu cele ale membrilor conceptului
de bază şurubelniţă.
2. Membrii conceptelor de bază au forme similare. Toate
şurubelniţele au aceeaşi formă, dar nu se poate spune acelaşi
lucru despre unelte. Formele şurubelniţelor din crom sunt
asemănătoare, ele distingându-se de alte şurubelniţe prin
28
 materialul folosit în construcţia lor.
3. Membrii conceptelor de bază presupun folosirea aceloraşi
mişcări motrice. Mişcările motrice asociate membrilor
conceptului de bază sunt aceleaşi, răsucirea şurubelniţelor. Nu
acelaşi lucru se poate spune despre conceptele supraordonate,
fiecare membru din această categorie presupune mişcări motrice
diferite. Membrii conceptului subordonat şurubelniţă din crom
presupune aceleaşi mişcări musculare cu cele ale membrilor
conceptului de bază.
4. Conceptele de bază sunt uşor de denumit. De exemplu, dacă se
cere unei persoane să denumească obiectele dintr-o încăpere
atunci cele mai multe cuvinte folosite se referă la conceptele de
bază cărora aparţin obiectele. La vederea unei şurubelniţe din
crom persoana va spune şurubelniţă şi nu unealtă sau şurubelniţă
din crom.
Aceste patru caracteristici ale conceptelor de bază le fac mai
naturale, adică mai uşor de învăţat şi folosit în sistemul uman de
procesare a informaţiei.
A doua caracteristică a conceptelor naturale se referă la faptul că
acestea sunt exemple bune pentru o categorie sau prototipuri. Dacă
cerem unei persoane să dea un exemplu pentru categoria supraordonată
“jucărie”, există o probabilitate mai mare ca persoană să spună “păpuşă
sau maşinuţă” decât “găletuşă de nisip”. La fel, pentru categoria
supraordonată “fruct” răspunsul prototipic este “măr”.

3.2. Rezolvarea de probleme

O modalitate de utilizare a conceptelor este rezolvarea de probleme.

Rezolvarea de probleme este definită ca un proces cognitiv în care
informaţia este folosită pentru atingerea unui scop blocat de anumite
obstacole.
Cercetătorii consideră că există trei tipuri principale de operaţii
cognitive implicate în rezolvarea de probleme, operaţii care se
desfăşoară într-o anumită ordine. Mai întâi trebuie să percepem şi să
29
formulăm problema, pentru a stabili cu ce tip de problemă ne
confruntăm. Apoi, trebuie să evaluăm elementele problemei pentru a
decide care sunt informaţiile şi instrumentele necesare rezolvării
problemei. În final trebuie să elaborăm o listă de soluţii şi să le evaluăm.

3.2.1 Formularea problemei

Înainte de a rezolva o problemă trebuie să o definim. Uneori
problema este evidentă. De exemplu, ce fac dacă doresc să ajung la
Suceava şi nu am bani de benzină. Alteori problema nu este prea clară.
De exemplu, dacă o persoană doreşte să avanseze la locul de muncă ea
are mai multe posibilităţi: să muncească mai mult şi mai bine, să se pună
bine cu superiorul sau să ceară insistent promovarea.
Posner (1973) evidenţiază importanţa acestei etape în rezolvarea de
probleme. De exemplu, în cazul problemei din figura 1 se dă raza
cercului şi se cere să aflăm lungimea segmentului “BD”

FIG. 1 FIG. 2

Nu trebuie să gândim rezolvarea problemei prin implicarea

triunghiului “ABD”. Formularea problemei în acest fel blochează
găsirea soluţiei. După cum se vede în figura 2, problema poate fi uşor
rezolvată dacă considerăm segmentul “BD” ca diagonală a
dreptunghiului “ABCD”. Raza cercului, care este cealaltă diagonală a
dreptunghiului, este cunoscută. Pe baza principiilor geometriei,
diagonalele unui dreptunghi sunt egale (AC = BD), iar diagonala “AC”
este raza cercului. Deci “BD” este un segment egal cu raza cercului.
Observăm că este important să trecem de la o formulare la alta pentru a
30
găsi o formă care ne poate duce spre soluţia corectă.

3.2.2. Înţelegerea elementelor problemei

După formularea problemei trebuie să facem un inventar al
elementelor problemei, a informaţiilor şi resurselor utile. Adesea
rezolvarea efectivă a problemei solicită o interpretare flexibilă a
semnificaţiei şi utilităţii acestor elemente. Multe dintre problemele
cotidiene necesită o reorganizare a elementelor problemei. Lipsa de
flexibilitate în evaluarea elementelor problemei poate duce la eşec.
Într-un experiment, s-a cerut subiecţilor să-şi imagineze că au la
dispoziţie trei vase de diferite mărimi (A=18 ml, B=43 ml, C=10 ml).
Aceştia trebuiau să obţină o cantitate de apă care nu era egală cu
volumul nici unui vas. De exemplu, li s-a cerut să obţină într-un vas 5
ml. Rezolvarea acestei probleme presupune parcurgerea următoarelor
etape. Din vasul B de 43 ml se umple vasul A de 18 ml. În vasul B
rămân 25 ml de apă. Apoi se umple de două ori vasul C de 10 ml, în
acest fel în vasul B rămân 5ml. Soluţia poate fi exprimată algebric astfel
B - A - 2C. După ce subiecţii au rezolvat încă cinci probleme folosind
vase de mărimi diferite, dar care implicau acelaşi algoritm de rezolvare,
subiecţilor li s-a dat o altă problemă. Măsuraţi 20 ml când vasul A are 24
ml, vasul B are 52 ml, iar vasul C 4 ml. Subiecţii au încercat să rezolve
problema folosind acelaşi algoritm. Soluţia corectă era mai simplă, A -
C. Explicaţia acestui comportament constă în faptul că subiecţii au
folosit în rezolvarea acestei probleme rutina mentală formată atunci când
au rezolvat problemele anterioare.
Concluzia este că atunci când evaluăm elementele unei probleme
facem apel la rutine mentale sau seturi cognitive. Termenul de set
cognitiv se referă la o modalitate obişnuită de abordare sau percepere a
problemei. Acest set cognitiv împiedică utilizarea flexibilă a elementelor
unei probleme.

3.2.3. Generarea şi evaluarea soluţiilor alternative

Deseori o problemă are mai multe soluţii posibile. În acest caz
sarcina este de a genera o listă de soluţii posibile, prin evaluarea fiecărei
soluţii încercăm să prevedem efectele sau consecinţele acestora, alegerea
celei mai bune soluţii şi apoi dezvoltarea unei modalităţi de
implementare a acesteia. Nu este posibilă o rezolvare ideală a
31
problemelor care apar, dar există strategii de îmbunătăţire a capacităţilor
de rezolvare care cuprind mai multe etape:
1. Identificarea problemei este etapa în care situaţia problematică
trebuie precizată cât mai exact.
2. Generarea tuturor opţiunilor posibile. În această etapă
variantele posibile nu trebuie evaluate critic deoarece pot să
apară variante neobişnuite. Este indicat să se producă cât mai
multe variante posibile, acceptându-se combinarea acestor
variante.
3. Eliminarea variantelor evident inconvenabile.
4. Examinarea opţiunilor rămase. Se procedează la realizarea
unei liste care să cuprindă toate consecinţele negative posibile
pentru fiecare opţiune. Acelaşi lucru se va face şi pentru
consecinţele pozitive ale opţiunilor. Apoi se elimină opţiunile
care au consecinţe preponderent negative şi în final se compară
opţiunile rămase şi se alege opţiunea care are cele mai multe
efecte pozitive.
5. Generarea tuturor modalităţilor posibile de implementare a
opţiunii.
6. Implementarea unei strategii pentru rezolvarea problemei.

3.3. Limbajul

Unii cercetători consideră că limbajul derivă dintr-o abilitate

cognitivă generală. Alţii susţin că limbajul este rezultatul combinării
abilităţilor cognitive care include aptitudini intelectuale (utilizarea
gramaticii), informaţie verbală (semnificaţia cuvintelor), strategii
cognitive (organizarea unei propoziţii pe baza regulilor gramaticale şi a
semnificaţiei cuvintelor), abilităţi motorii (mişcările buzelor şi limbii în
timpul vorbirii). Există şi părerea conform căreia limbajul este o
aptitudine specială, specific umană, diferită de alte aptitudini cognitive.
Se consideră că limbajul poate afecta gândirea atât de puternic încât
gândirea poate fi modificată sau limitată de cuvintele utilizate în limbaj.
Aceasta înseamnă că oamenii pot gândi doar în limitele limbajului pe
care îl posedă. Limbajul facilitează modul în care oamenii se raportează
la probleme şi fac discriminări.
32
 Limbajul se bazează pe folosirea unor semne sau simboluri care au
o semnificaţie şi care respectă anumite reguli gramaticale. Gramatica
este un ansamblu de reguli care specifică relaţiile care se stabilesc între
aceste semne sau simboluri.

3.3.1. Însuşirea limbajului

Teoriile însuşirii limbajului
Au fost elaborate mai multe teorii ale însuşirii limbajului, care pot
fi împărţite în trei categorii principale: teorii behavioriste, nativiste şi
sociale.
a. Teoriile behavioriste. Abordarea behavioristă a însuşirii
limbajului a fost propusă de Skinner (1957) care susţinea că însuşirea
limbajului apare ca rezultat al unui proces de condiţionare operantă. El
consideră că punctul de plecare în însuşirea limbajului îl reprezintă
gânguritul copilului. Când un copil gângureşte, produce diverse foneme.
Fiinţele umane sunt capabile să producă un număr foarte mare de
foneme distincte. Atunci când un copil gângureşte, el produce întreaga
gamă de foneme pe care le folosesc fiinţele umane din întreaga lume.
Skinner susţinea că acesta este comportamentul operant, condiţionat apoi
de interacţiunea copilului cu mediul său.
Când copilul gângureşte, ajunge să lege accidental câteva foneme
pe care părinţii săi le consideră a fi primul cuvânt, cum ar fi “mama”.
Când acest lucru se întâmplă, părinţii sunt foarte satisfăcuţi, iar copilul
este recompensat pentru comportamentul său. Această recompensă
măreşte probabilitatea de repetare a comportamentului. Treptat, printr-
un proces de încercare şi eroare şi de formare a comportamentului (în
care copilul este recompensat doar pentru anumite sunete), se formează
din ce în ce mai multe cuvinte pe care ajunge să le spune la momentul
oportun.
Viziunea lui Skinner asupra felului în care copilul deprinde
limbajul are două caracteristici principale:
a1. Este o teorie behavioristă, considerând limbajul produsul unui
anumit tip de comportament (comportamentul verbal) şi susţinând că
sunetele au doar rolul de a transmite o semnificaţie, deoarece sunt
asociate cu anumiţi stimuli din ambianţă.
33
 a2. Este o teorie reducţionistă deoarece încearcă să reducă
deprinderea limbajului la elementele simple ale legăturii stimul-răspuns.
b. Teoriile nativiste. Lingvistul Chomsky a criticat abordarea lui
Skinner, aducând patru argumente:
1. Dacă toţi copiii ar deprinde limbajul prin acest proces de
încercare şi eroare, atunci fiecare şi-ar însuşi limbajul în felul său. Dar,
limbajul şi învăţarea acestuia de către copii prezentă aceleaşi structuri de
bază peste tot în lume;
2. Timpul necesar unui copil pentru a deprinde limbajul este prea
scurt pentru a valida învăţarea acestuia prin încercare şi eroare. Ar fi
imposibilă însuşirea unui sistem atât de complex în aproximativ doi ani
de la primul cuvânt, dacă procesul s-ar realiza prin condiţionare
operantă;
3. Se pare că există un fel de “predeterminare” a copiilor pentru a fi
atenţi la cei care vorbesc în mediul lor, fără a da atenţie celorlalte sunete,
iar acest aspect necesită o explicaţie;
4. Trebuie explicat de ce, deşi nimeni nu-i învaţă pe copii să
vorbească, ei reuşesc să extragă suficient din fragmentele incomplete, şi
deseori negramaticale, pe care le aud de la alţii, deprinzând în acest fel
reguli şi principii lingvistice.
Chomsky susţine ideea moştenirii mecanismului de deprindere a
limbajului, care operează prin extragerea regulilor de bază, din
ansamblul cuvintelor auzite de copil. Copilul nu trebuie să fie învăţat să
vorbească, deoarece poate identifica regulile limbajului doar auzindu-i
pe alţii vorbind. Pentru funcţionarea mecanismului de deprindere a
limbajului copilul trebuie doar să asculte limba vorbită. Sistemul este
înnăscut, automat.
Nu se pune problema că moştenim limbajul sau toate regulile
gramaticale specifice oricărei limbi. Chomsky susţine că regulile
gramaticale de care suntem conştienţi sau pe care le deprindem atunci
când învăţăm o limbă nouă, reprezintă doar structura de suprafaţă a
limbii respective. Structura de suprafaţă diferă de la o limbă la alta, dar
sub aceasta se găseşte structura profundă, care este identică pentru toate
limbajele umane. Copilul posedă la naştere structurile profunde ale
limbajelor, care-i dau posibilitatea să recunoască substantive sau verbe
34
atunci când aude limba vorbită.
Teoria lui Chomsky este o abordare reducţionistă chiar dacă nu este
în acord cu reducţionismul lui Skinner. Considerând deprinderea
limbajului un proces genetic, copilul rămâne inactiv în acest proces,
deoarece învăţarea are loc mai mult sau mai puţin automat. Deprinderea
limbajului este redusă mai curând la acţiunea genelor decât la realizare
conexiunilor stimul-răspuns.
Teoria lui Lenneberg reprezintă o altă abordare nativistă în
explicarea deprinderii limbajului. El susţinea că limbajul este o
capacitate biologică moştenită a fiinţei umane, aspect demonstrat prin
faptul că limbajul este deprins de copii fără ca aceştia să fie învăţaţi.
Limbajul trebuie să fie însuşit într-o perioadă critică din viaţa copilului,
iar dacă acest lucru nu are loc la momentul oportun, atunci nu va mai
avea loc niciodată. Această perioadă critică se situează înainte de
pubertate, deoarece mai târziu zonele creierului implicate în funcţia
limbajului devin prea rigide şi inflexibile pentru învăţarea unui nou
limbaj. Adulţii care învaţă o limbă străină, nu o învaţă niciodată aşa cum
au învăţat limba maternă. Justificarea acestei idei provine din studiile
făcute asupra ariilor corticale ale limbajului. Aceste arii sunt situate în
emisfera stângă a creierului, iar deteriorarea lor la adult duce la o
disfuncţie permanentă a limbajului. Dacă o astfel de deteriorare are loc
la copii, până la vârsta pubertăţii, funcţiile limbajului trec de obicei în
cealaltă parte a creierului şi astfel copilul este capabil să se refacă
complet după deteriorare.
Ipoteza lui Lenneberg a fost pusă sub semnul întrebării în urma
studiului efectuat asupra unui copil, care a fost închis într-o mansardă de
la vârsta de 1 an şi 8 luni până la 13 ani, când trecuse de pubertate. În
această perioadă copilul nu auzise niciodată limba vorbită şi nu poseda
nici o formă de limbaj. Luat sub supraveghere într-o instituţie
specializată, copilul a deprins limbajul foarte rapid. Deşi a învăţat să
utilizeze limbajul au existat unele diferenţe semnificative, copilul
neajungând la o fluenţa gramaticală deplină.
Interpretarea nativistă s-a dovedit utilă pentru studierea
mecanismului de înţelegere a limbajului, pentru că a evidenţiat
predispoziţia copiilor pentru limbaj şi dobândirea foarte rapidă a
35
acestuia. Totuşi Chomsky şi Lenneberg au exagerat în susţinerea acestor
idei. Nu putem contesta că există o tendinţă moştenită de deprindere a
limbajului, iar această tendinţă nu o putem considera ca acţionând
automat şi independent aşa cum au sugerat autorii.
c. Teoriile sociale. Brown (1973) a observat că teoriile anterioare
asupra dobândirii limbajului au omis deseori scopurile şi semnificaţiile
care stau la baza utilizării limbajului de către copil. El a elaborat o teorie
în care a evidenţiat aspectele sociale ale dezvoltării limbajului. Această
teorie porneşte de la ideea că limbajul provine din nevoia copilului de a
comunica şi este cunoscută sub denumirea de gramatică a relaţiilor
semantice. Conform acestei teorii pentru copil este important sensul,
intenţia indicată prin ceea ce spune. Versiunile scurtate ale enunţurilor
copiilor sunt numite vorbire telegrafică, deoarece vorbirea lor seamănă
cu o telegramă din care se omit cuvintele de legătura fără a se pierde însă
semnificaţia. Astfel, o frază ca “Dă lapte” ar fi adecvată mesajului “Aş
mai dori puţin lapte dacă se poate.” Omiterea cuvintelor de genul
articolelor, prepoziţiilor şi conjuncţiilor duc la o versiune prescurtată a
limbajului, fără a se pierde conţinutul semantic.
Efectuând studii longitudinale asupra vorbirii copiilor, el a
evidenţiat faptul că însuşirea limbajului se desfăşoară într-o succesiune
care parcurge aproximativ cinci etape. În prima etapă, copilul articulează
doar propoziţii simple de două cuvinte “Vreau maşinuţă” sau “Mama
plecat”. Pe măsură ce intră în a 2-a etapă începe să folosească forme
flexionale şi articole, spunând “Uite o pisică” sau “Am plecat”. În etapa
a 3-a copilul începe să pună întrebări, de la cele relativ uşoare, cum ar fi
“ce?”, “unde?” şi “când?” până la “cum” şi “de ce?“. Etapa a 4-a este
caracterizată prin introducerea frazelor simple, cum ar fi “eu am băut
lapte şi căţeluşul a băut lapte”. În a 5-a etapă copilul este capabil să lege
propoziţii prin elemente de relaţie şi să utilizeze propoziţii subordonate:
“Eliza care locuieşte acolo merge la şcoala noastră.” În această etapă
copilul poate formula majoritatea tipurilor de construcţii gramaticale
specifice adulţilor, dezvoltarea ulterioară a limbajului realizându-se în
principal prin îmbogăţirea vocabularului.

3.3.2. Etapele însuşirii limbajului

36
 La naştere copii nu posedă limbaj. Pe parcursul dezvoltării copiilor
se dezvoltă şi limbajul. Etapele dezvoltării limbajului sunt asemănătoare
indiferent de cultura din care fac parte aceştia. La vârsta de 6-7 luni copii
emit un număr mare de sunete, multe dintre ele vor fi necesare
limbajului pe care ei şi-l vor forma ulterior. Acest proces este denumit
expansiune fonetică. Deoarece repertoriul copiilor se dezvoltă ei încep să
gângurească. Între 9 şi 14 luni copii vor orienta utilizarea fonemelor spre
cei care sunt în anturajul lor şi le vorbesc. În această fază ei
achiziţionează viteza şi ritmul limbajului. Perfecţionarea pronunţiei unor
foneme presupune un feedback. În acest fel ei vor imita fonemele
percepute anterior. Motivul pentru care copiii gânguresc şi nu pot imita
propoziţii întregi este acela că cuvintele individuale pot fi discriminate
sau recunoscute doar după ce ele au fost asociate cu obiecte, acţiuni sau
circumstanţe particulare. Acest proces se desfăşoară pe tot parcursul
dezvoltării. Până când aceste asociaţii apar, adică atunci când sunetele
capătă un sens, copilul distinge doar sunete.
Să presupunem că o persoană este plasată dintr-un areal absolut
necunoscut, unde se vorbeşte o limbă străină. Persoana nu va putea
distinge cuvintele. După un timp persoana respectivă poate conştientiza
câteva dintre aspectele limbajului, când sunetele încep şi când se
termină, când se schimbă ritmul şi tonalitatea vocii sau atunci când apar
diferenţe între sunete. În această situaţie persoana nu poate comunica
pentru că deşi poate imita sunetele nu cunoaşte semnificaţia acestora.
Această formă de imitaţie este facilă pentru majoritatea oamenilor. La
fel cum un actor imită un limbaj care pentru el nu are nici o semnificaţie,
la fel şi copilul imită limbajul nativ.
Primul cuvânt este pronunţat la vârsta de aproximativ 10-12 luni.
Acest prim cuvânt este legat de obiecte concrete sau acţiuni din propria
experienţă. Pentru a ne reprezenta acest aspect să ne imaginăm o
persoană aflată într-o lume necunoscută. Primele cuvinte pe care le va
folosi vor fi cele legate de obiecte concrete prezente sau acţiuni
necesare. La fel se întâmplă şi în cazul copiilor. Ei vor achiziţiona mai
întâi substantive concrete sau verbe, cum ar fi papa, mama, bunu etc.
Copii vor achiziţiona cuvintele concrete, cum ar fi “câine”, înainte
de a învăţa substantivele supraordonate, cum ar fi “mamifer” sau
37
subordonate, ca de exemplu “caniş”. Categoria “mamifer” este prea
largă, iar cea de “caniş” este prea mică. Categoria de câine este cea mai
potrivită pentru că este un concept de bază, simplu şi real (clar). Un
astfel de concept de bază şi concret este cunoscut şi sub denumirea de
protoconcept. De exemplu, este uşor să ne imaginăm un câine. Imaginea
unui “caniş” necesită cunoştinţe specializate despre câini, iar imaginea
unui mamifer (nu a unui câine, iepure sau a vaci, ci a unui “mamifer”)
este imposibilă pentru că este prea abstractă.
Conceptele abstracte se formează după ce sunt achiziţionate
substantivele şi verbele. Primele cuvinte abstracte învăţate sunt
adjectivele, cum ar fi “roşu”, “înalt”, “mare”. Apoi sunt achiziţionaţi
termenii care se referă la aşezarea spaţială: “pe”, “între” “deasupra” etc.
În final copii învaţă cuvinte foarte abstracte, cum ar fi “libertate”,
“tangenţial”. De fapt, sunt învăţate definiţiile verbale ale acestor cuvinte
abstracte şi nu relaţiile lor cu obiectele reale.
În jurul vârstei de 18-24 de luni copiii încep să formuleze propoziţii
formate din două cuvinte. Pe parcursul acestei etape copii îşi însuşesc
funcţia limbajului pentru exprimarea conceptelor, în special pentru
comunicarea dorinţelor lor altor persoane. Copii încep să folosească
diferite forme descriptive existente în limbaj, şi anume nominative (de
exemplu, “acea casă”), posesive (de exemplu, “cartea lui Dan”) şi
acţiuni (“copilul merge”). Ei exersează diferite forme de limbaj înainte
de a încercarea extinderea limbajului.
În următorii câţiva ani copii se exprimă folosind propoziţii scurte,
această etapă purtând denumirea de vorbire telegrafică. Vorbirea lor este
asemănătoare telegramelor, în care cuvintele inutile sunt excluse,
mesajele fiind scurte şi clare. Un exemplu tipic de vorbire telegrafică îl
întâlnim în filmul Tarzan, în care personajul foloseşte doar cuvinte
importante, substantive şi verbe (de exemplu, “Tarzan o ajută pe
Cheetah” sau “Jane pleacă acum”). În această etapă de dezvoltare a
limbajului morfemele gramaticale lipsesc, nu apare pluralul,
conjuncţiile, articolele, prepoziţiile, conjugările.
Cercetările indică faptul că pretutindeni copiii achiziţionează
morfemele gramaticale cam în acelaşi mod. Mai întâi se achiziţionează
prepoziţiile, apoi pluralul, prenumele posesiv, articolele hotărâte şi
38
nehotărâte, conjugarea verbelor. Nu se ştie de ce morfemele sunt
achiziţionate în această ordine, dar se pare că ordinea este legată de
complexitatea acestora. Alţi cercetători consideră că nu complexitatea
morfemelor determină ordinea de achiziţie, ci funcţionalitatea lor.
Ordinea de achiziţie este determinată de multitudinea funcţiilor acestor
morfeme. De exemplu, exprimarea pluralului şi localizarea obiectelor
este mult mai utilă în conversaţia zilnică decât folosirea articolului sau
conjugarea verbelor. Morfemele gramaticale au o structură semantică
sau o semnificaţie. De exemplu, utilizarea la plural a substantivului
“câine” semnifică faptul ce se fac referiri la mai multe exemplare ale
acestei categorii.

3.3.3. Structura semantică şi sintactică a limbajului

Psiholingviştii au studiat limbajul uman pentru a descoperi cum
oamenii decid să spună ceva. Procesul nu este simplu. Să presupunem că
o persoană, într-o zi toridă de vară, este însetată. Cum îşi exprimă
persoana dorinţa de a bea un pahar cu apă ? Cum exprimă această
semnificaţie într-o propoziţie structurată. Pur şi simplu va spune “Vreau
un pahar cu apă”. Aparent lucrurile sunt simple, dar cum ajunge
persoana să formuleze această propoziţie? Cum a pus cuvintele
împreună? Sunt unele cuvinte mai importante decât altele? Probabil că
persoana nu a început să caute în întregul vocabular cuvântul “vreau” pe
care a decis să-l folosească ca prim cuvânt. Oamenii aleg întreaga
propoziţie înainte de a o spune. Ei construiesc sintaxa unei propoziţii
astfel încât aceasta să exprime un anumit înţeles, înainte de exprimarea
verbală. Sintaxa cuprinde regulile care precizează modul în care
cuvintele pot fi puse în legătură pentru a forma propoziţii cu sens. Unele
cuvinte din propoziţie sunt mai importante decât altele. Într-o propoziţie,
substantivele şi verbele, au funcţii principale în jurul lor fiind organizate
alte cuvinte care ajută la exprimarea semnificaţiei. Acest aspect a fost
demonstrat experimental. Subiecţii erau condiţionaţi clasic să saliveze
atunci când auzeau anumite propoziţii. Apoi, li s-au prezentat cuvinte
individuale selectate din aceste propoziţii, măsurându-se cantitatea de
salivă. Deşi articolele, adjectivele şi prepoziţiile erau la fel de numeroase
39
ca şi substantivele şi verbele, s-a constatat că substantivele şi verbele
generau un răspuns salivar mai intens. Nu se cunoaşte încă modul în care
oamenii construiesc o propoziţie. Unii cercetători consideră că se
folosesc strategii de procesare cognitivă necunoscute încă, care pornesc
de la o semnificaţie la sintaxa folosită pentru exprimarea acestei
semnificaţii. Alţii susţin că formularea unei propoziţii este legată atât de
semnificaţie cât şi de regulile gramaticale necesare exprimării
semnificaţiei.

3.3.4. Relaţia dintre gândire şi limbaj

Pentru explicarea relaţiei dintre gândire şi limbaj au fost elaborate
mai multe teorii.
1. Psihologul behaviorist Watson considera că gândirea nu este
altceva decât limbaj. Watson (1930) considera că nu există o activitate
mentală internă, oamenii nu gândesc ci doar emit răspunsuri la anumiţi
stimuli pentru care au fost condiţionaţi. Din punctul lui de vedere
gândirea nu este “activitate mentală” ci vorbire subvocală, adică o
activitate musculară. Cu alte cuvinte oamenii nu gândesc ci vorbesc cu ei
înşişi, dar atât de încet încât aparent se pare că nu vorbesc. Măsurările
făcute la nivelul muşchilor, limbii au indicat o uşoară mişcare în timp ce
ei “vorbeau” cu ei înşişi. Dacă Watson are dreptate, înseamnă că noi
gândim atunci când suntem angajaţi în vorbirea subvocală. Watson
consideră că şi persoanele care sunt mute pot avea răspunsuri musculare
sub forma semnelor mâinilor sau altor gesturi care pot fi considerate
reprezentări musculare a ceea ce se presupune a fi gândirea internă.
Această idee a convenit behavioriştilor deoarece ei doreau să evite
conceptele de minte sau mental.
Un mod de testare a ipotezei lui Watson este de a paraliza complet
o persoană (fără a mai putea respira sau clipi) şi de a descoperi dacă
aceasta mai gândeşte atât timp cât muşchii nu se pot mişca. Acest
experiment a fost realizat de Simth, Brown, Toman şi Goodman în 1947.
Subiect a fost unul dintre cercetători, Smith. S-a folosit un aparat special
de respiraţia pentru a menţine în viaţă. După experiment subiectul a
raportat că deşi a fost paralizat total a fost capabil să gândească şi să
înţeleagă tot ceea ce s-a întâmplat în jur. Aceste rezultate indică faptul că
40
gândirea este o activitate mentală internă, independentă de răspunsurile
musculare. Astfel teoria lui Watson a fost infirmată.
2. Teoria lui Wittgenstein, reprezintă o versiune a ipotezei lui
Watson, susţine că gândirea este pur lingvistică şi că tipurile de procese
mentale identificate la animale sau la copii mici nu reprezintă o formă de
gândire. Acest raţionament este preluat de la Descartes, care considera
fiinţele umane total diferite de animale deoarece animalele reacţionează
instinctiv la stimuli în timp ce oameni pot gândi. Deşi aceste opinii au
importanţă filosofică, ele au avut o influenţă şi asupra unor psihologi.
Cercetătorii moderni consideră că nu se pot ignora studiile efectuate
asupra rezolvării deࠠ probleme la animale sau capacităţile de gândire ale
copiilor foarte mici. Într-un studiu efectuat de Humphrey (1951), care a
vizat modul de formare al conceptelor, s-a demonstrat că subiecţii au
reuşit de multe ori să utilizeze corect anumite concepte, fiind însă
incapabili să explică în cuvinte regulile pe care s-au bazat. Concluzia
este că nu trebuie neapărat să fim capabili să verbalizăm conceptele
pentru a le putea folosi. Deci, oamenii beneficiază de forme de gândire
care reprezintă mai mult decât simpla utilizare a limbajului.
3. Teoria relativităţii lingvistice consideră că gândirea depinde într-
o anumită măsură de limbaj. Această teorie a fost exprimată într-o formă
extremistă de Sapir (1927) şi Whorf (1952) care au sugerat că, pentru a
ne putea gândi la ceva, limbajul nostru trebuie să conţină cuvintele care
desemnează acel lucru. Astfel, dacă o persoană ar cunoaşte doar trei
cuvinte pentru denumirea culorilor ar fi incapabilă să gândească sau să
distingă mai mult de trei nuanţe. Cercetările interculturale au arătat că
gândirea nu este dependentă de limbaj într-o asemenea măsură.
Cercetând membrii tribului Dani, Rosch (1974) a arătat că, deşi aceştia
au doar două cuvinte pentru a desemna culorile, pot totuşi să perceapă
variaţii de culoare, ei descurcându-se la fel de bine ca şi indivizii care
cunosc mai multe cuvinte pentru denumirea culorilor.
Există şi o formă moderată a acestei teorii. Dacă o persoană are la
îndemână, în limba maternă, un număr de cuvinte, acest lucru determină
o înţelegere diferenţiată a experienţelor. De exemplu, laponii care au 27
de cuvinte diferite pentru zăpadă, au resurse mai bogate la care pot apela
în interpretarea şi observarea diferitelor tipuri de zăpadă, în comparaţie
41
cu europenii care cunosc doar 2-3 cuvinte de acest gen.
4. În concepţia lui J. Piaget limbajul, cel puţin în forma în care îl
foloseşte un copil foarte mic, reprezintă o formă externă a procesului de
gândire. Dacă Watson spunea că gândirea este limbaj, Piaget susţine că
limbajul este gândire. Când un copil începe să vorbească, vorbirea sa
este foarte egocentrică, nefiind folosită în scop social, ci din nevoia
copilului de a-şi organiza şi structura problemele apărute în interacţiunea
sa cu mediul. Copilul spune, pur şi simplu, ceea ce crede, cu voce tare.
El ajunge treptat să-şi dea seama că limbajul poate fi utilizat şi în scopul
comunicării a ceea ce gândeşte, acest lucru se întâmplă însă numai
datorită faptului că limbajul este perceput de copil ca un instrument
important pentru rezolvarea de probleme. Gândirea este pentru Piaget
foarte importantă, iar copilul îşi dezvoltă limbajul doar pentru că este un
instrument util gândirii.
5. Vâgotsky (1962) consideră că însuşirea limbajului de către copil
are origini sociale, provenind din nevoia de comunicare cu alte persoane.
El considera că limbajul se dezvoltă direct din primele interacţiuni
sociale pe care copiii le au cu cei din jur, iar majoritatea cercetărilor
moderne referitoare la interacţiunea părinte copil par să sprijine această
idee. Vâgotsky susţinea că la copiii se manifestă necesitatea puternică de
a interacţiona cu alte persoane şi limbajul se dezvoltă pentru că permite
copilului să se angajeze mai eficient în interacţiunea socială.
Vâgotsky nu a negat faptul că limbajul ar putea să reprezinte şi un
instrument al gândirii. El considera comportamentul copiilor care
vorbesc singuri în timp ce se joacă (comportament numit vorbire
egocentrică de Piaget) drept un exemplu pentru ceea ce el a numit
funcţia expresivă a limbajului. Acest tip de limbaj este folosit pentru a
monitoriza şi comanda structurile gândirii interne a copilului. Această
formă de utilizare a limbajului permite copilului să-şi reorganizeze şi să-
şi restructureze problemele, la nivel cognitiv. Cu toate acestea funcţia
socială de comunicare a limbajului rămâne cea mai importantă.

42
 4. MEMORIA ŞI PROCESAREA DE INFORMAŢII

Informaţiile din memorie sunt folosite în fiecare zi. Fără memorie

noi nu am avea sensul continuităţii, nu am putea beneficia de experienţă
şi de ceea ce învăţăm. Fără memorie ar fi imposibil să funcţionăm. Toate
imaginile şi informaţiile sunt stocate în memorie.
Dar memoria nu este perfectă, mintea noastră nu este asemenea
unui bande de magnetofon, unele informaţii sunt uitate, alte sunt
modificate. Modul în care putem să folosim amintirile influenţează
abilitatea noastră de a gândi şi înţelege.

4.1 Teorii explicative ale memoriei

4.1.1. Teoria engramării

Există mai multe teorii care consideră că anumite elemente chimice
sau fenomene electrice ale celulei nervoase ar explica stocarea informaţii
în creier. În 1917, Lashley K. a elaborat teoria engramării, care susţinea
structura biochimică a conţinutului memoriei. Autorul a concluzionat că
fiecare tip de informaţie nu se găseşte doar într-un anumit loc din creier,
ci mai curând este distribuită peste tot în creier (teoria
echipotenţialităţii).
Structura biochimică a engrarării sau a urmelor de memorie nu este
încă cunoscută. Cercetătorii nu au ajuns la un acord în ceea ce priveşte
modul de stocare a informaţiilor în memorie şi a localizării acestora.
Behavioriştii consideră că nu putem explica comportamentul uman
doar ca rezultat al răspunsurilor simple, inconştiente şi condiţionate.
Teoriile cognitiviste, de asemenea, afirmă că animalele şi oamenii
gândesc şi acţionează pe baza unor imagini mentale.
Studiile asupra memoriei sunt abia la început, dar dovezile
experimentale susţin existenţa a două tipuri de memorie: procedurală şi
declarativă.
Memoria procedurală este accesibilă doar prin “acţiune, angajarea
deprinderilor şi operaţiilor în care cunoştinţele sunt întipărite”.

43
Informaţiile stocate în acest tip de memorie par să fie achiziţionate
conform principiului condiţionării clasice şi operante.
Memoria declarativă este accesibilă “conştiinţei şi include fapte,
episoade, şiruri de evenimente din viaţă”. Cunoştinţele cognitive, cum ar
fi hărţile mentale şi diferitele abilităţi necesare pentru gândire şi
rezolvarea de probleme se găsesc în memoria declarativă. Memoria
procedurală se dezvoltă, probabil, înaintea celei declarative, aceasta
explicând de ce suntem capabili să învăţăm în copilărie, iar ca adulţi să
nu avem amintirea feţelor şi evenimentelor din copilărie.

4.1.2.Teoria procesării de informaţii

Majoritatea teoriilor din ultimii ani explică memoria făcând apel la
procesarea informaţiilor. Aceste teorii se bazează pe analogia dintre
modul în care creierul uman şi computerele procesează informaţia. Nu se
poate spune că computerele şi creierul funcţionează la fel, dar există
suficiente asemănări pentru a afirma că modelul procesării informaţiei
poate fi utilizat ca model explicativ al memoriei.
În cazul modelului procesării informaţiei se consideră că informaţia
care intră în sistem este prelucrată, transferată, controlată, modificată,
stocată, reactivată, iar pentru utilizarea acesteia se folosesc o varietate de
mecanisme de control. În modelul explicativ al memoriei, prin
prelucrare informaţia întră în sistemul de memorie prin receptorii
senzoriali într-o formă neprelucrată. Atenţia este un mecanism de control
al memoriei şi operează la acest nivel selectând informaţia care va fi
prelucrată ulterior. Informaţia senzorială brută, selectată, este codificată
în anumite forme (sunete, imagini vizuale, concepte) care pot fi utilizate
în următoarele blocuri ale memoriei. Procesele de control continuă să
guverneze “soarta” informaţiilor. De exemplu, prin repetare mentală
anumite informaţii nu vor fi pierdute din memorie. Un alt mecanism de
control transferă informaţia selectată în depozite de memorie de mai
lungă durată. Atunci când este nevoie de o informaţie, aceasta este
reactivată din memorie, dar din motive diferite anumite informaţii nu
mai pot fi reamintite.
Când ne uităm în cartea de bucate ca să vedem cât zahăr trebuie să
adăugăm în reţeta unei prăjituri, trebuie să ne amintim un bit de
44
informaţie pentru câteva secunde. Numele fratelui trebuie însă să ni-l
reamintim întreaga viaţă. Unele informaţii trebuie să fie stocate în
memorie pentru scurte perioade de timp, altele însă sunt reţinute
permanent.

4.1.3. Teoria blocurilor memoriei

În teoria blocurilor de memorie (Atkinson şi Shiffrin, 1968)
presupun că există trei depozite de memorie. Acestea dau posibilitatea
stocării informaţiilor pentru perioade variabile de timp. Pentru fiecare
dintre acestea există anumite reguli după care funcţionează şi acestea
servesc anumitor scopuri. Deoarece informaţia trebuie să treacă prin
fiecare depozit de memorie pentru a ajunge în cel permanent, vorbim de
trei blocuri de memorie legate între ele şi nu de trei memorii separate.
Cele trei blocuri de memorie sunt: registrul senzorial, memoria de scurtă
durată şi cea de lungă durată. Dworetzky (1989) consideră că aceste trei
depozite de memorie constituie părţi ale modelului memoriei
declarative.

Reprezentarea grafică a modelului lui Atkinson şi Shiffrin (1968)

Memoria senzorială
Lumea exterioară este plină de lumini, sunete şi alţi stimuli
senzoriali, dar noi nu îi reţinem pe toţi. Când percepem pentru prima
dată un stimul particular, noi îl păstrăm pentru o fracţiune de secundă în
memoria senzorială, sau registrul senzorial. Dacă nu am da atenţie
senzaţiei şi nu am codifica-o cu succes în memoria senzorială, senzaţia
ar slăbi şi s-ar pierde. Slăbirea senzaţiei apare în 1/4 dintr-o secundă
după ce senzaţia a fost înregistrată în memoria senzorială. Cu alte
cuvinte dacă nu am da atenţie senzaţiei, aceasta s-ar pierde imediat
(Sperling, 1960).

45
 Registrul senzorial este acel depozit al memoriei în care o anumită
imagine provenită din experienţa senzorială este păstrată până când acea
imagine este procesată complet. Se pare că noi reţinem o copie a fiecărei
experienţe senzoriale în registrul senzorial suficient timp pentru a
localiza biţii de informaţie relevanţi şi pentru a-i transfera în următoarele
depozite ale memoriei. Informaţia este stocată în registrul senzorial
pentru puţin timp şi se pare că este o copie completă a experienţei
senzoriale. Acest fapt a fost demonstrat experimental de Speling (1960).
Autorul a prezentat subiecţilor un şir de 12 litere aranjate pe trei rânduri,
cu câte 4 litere pe fiecare rând:

G K E Q
R Y H T
C M L A

Litere au fost arătate timp de 1/20 dintr-o secundă, cerându-se apoi

subiecţilor să-şi reamintească toate literele de pe un singur rând. El nu
spunea subiecţilor care dintre cele trei rânduri de litere trebuia memorat.
Rândurile erau semnalizate folosind un sunet cu tonalitate înaltă pentru a
indica primul rând, un sunet cu tonalitate medie pentru a indica al 2-lea
rând, iar tonalitatea scăzută indica rândul al treilea. S-a constat că dacă
sunetul apărea foarte repede după prezentarea şirurilor de litere, subiecţii
îşi aminteau cele mai multe dintre literele aflate pe rândul respectiv.
Dacă întârzierea era mai mare de un sfert de secundă subiecţii îşi
aminteau în medie doar o literă din rândul respectiv. Acesta dovedeşte
cât de repede este pierdută informaţia din registrul senzorial.
Informaţia vizuală din registrul senzorial se pierde foarte repede şi
este înlocuită cu alte informaţii noi, încât nu suntem conştienţi că avem o
astfel de memorie. Uneori pot fi observate urme ale informaţiei auditive
asemănătoare ecoului. Să luăm, de exemplu, situaţia în care suntem
absorbiţi de ceea ce citim în timp ce altă persoană ne vorbeşte. Dacă ne
distragem suficient de repede atenţia de la ceea ce citim, putem auzi ceea
ce persoana respectivă ne spune. Acest lucru este posibil datorită
“ecoului sau copiei” senzaţiei auditive stocate în memoria senzorială.

46
 Memoria de scurtă durată (MSD)
Când un bit de informaţie trebuie să fie stocat pentru mai mult timp,
decât permite registrul senzorial, acesta este transferat în memoria de
scurtă durată. Acest transfer nu este intenţional. În general este suficient
să dăm atenţie unei informaţii pentru ca acesta să treacă în memoria de
scurtă durată. Numărul de telefon al unui prieten poate fi transferat în
memoria de scurtă durată dacă îl memorăm intenţionat. Putem să ne
amintim cât a costat masa la restaurant după 20 de secunde când
descoperim că ospătarul ne-a dat restul greşit, fără însă să fi încercat să
memorăm costul mesei la restaurant. Memoria de scurtă durată este
activă. Dacă am face comparaţia cu un computer, acest tip de memorie
ar reprezenta materialul care ar fi activat pe ecranul computerului la un
moment dat. În MSD este stocată informaţia activă, la care suntem
atenţi.
Repetiţia
Acest tip de memorare permite stocarea temporară a informaţiei, în
general mai puţin de un minut. Informaţia nouă din MSD este pierdută
dacă nu este repetată. Probabil că uitarea informaţiilor noi pe care le-am
folosit o singură dată este benefică pentru că altfel am reţine tot ceea ce
am cunoscut: toate numele de străzi pe care am mers, toate numerele de
telefon, numele tuturor persoanelor pe care le-am întâlnit. Unii oameni
nu au abilitatea de a uita informaţiile la care au fost expuşi o singură
dată, transferându-le cu uşurinţă în memoria de lungă durată. Nu este o
situaţie atât de fericită, după cum s-ar crede la prima vedere, pentru că în
mintea lor se găseşte o mare cantitate de informaţii inutile care le ascund
pe cele utile sau importante.
Informaţia stocată în memoria de scurtă durată este de diferite
tipuri: mirosul unui parfum, o melodie, gustul unui fruct, poziţia unui
deget pe clapele pianului, o listă de nume etc. S-a constat că oamenii au
tendinţa de a transforma informaţia în cuvinte făcând astfel posibilă
stocarea acesteia în MSD. Dacă s-ar cere memorarea unui şir de litere
(B. P, V, M, L etc.) este mult mai posibil ca literele să fie reţinute prin
“numele” lor (be, pe, ve etc.) decât prin forma literelor. Probabil că în
MSD utilizăm cât mai mult posibil sunetele, deoarece repetarea mentală
a sunetelor este mult mai uşoară în comparaţie cu repetarea formei
47
semnelor, a mirosurilor sau mişcării. Totuşi în MSD poate fi stocată
orice fel de informaţie care intră în creier prin intermediul organelor de
simţ.

Capacitatea memoriei de scurtă durată

Memoria de scurtă durată are capacitate limitată. Aceasta variază în
funcţie de tipul de informaţie. Miller (1956) consideră că putem să ne
amintim în medie 7 2 elemente.
Estimarea capacităţii MSD s-a făcut cerând subiecţilor să
memoreze liste de numere, litere sau cuvinte fără legătură între ele. S-a
constat că foarte rar oamenii pot reţine mai mult de 5-9 biţi de
informaţie, în funcţie de tipul de informaţie.
MSD serveşte şi altor scopuri decât celui de stocare temporară a
informaţiilor. Spaţiul MSD este folosit atunci când informaţiile
anterioare sunt aduse temporar din memoria de lungă durată pentru a fi
actualizate sau utilizate. Spaţiul MSD este folosit atunci când gândim.
Acest lucru explică faptul că nu putem reţine numărul de telefon pe care
abia l-am privit atunci când începem să ne gândim la ceea ce vom vorbi
la telefon. Ideea despre convorbire a luat locul numărului de telefon.
Dificultatea de a gândi la probleme care implică mai mult de 72
consecinţe se explică tot prin faptul că gândirea utilizează MSD. Uităm
anumite aspecte ale problemei deoarece acestea depăşesc capacitatea
limitată a memoriei de scurtă durată.
Avantajul este că putem căuta cu uşurinţă în depozitul MSD. Când
încercăm să ne reamintim ceva din MSD se pare că examinăm fiecare
element, fiecare item stocat. Experimentele realizate au confirmat
exhaustivitatea de fiecare dată când sunt căutate informaţiile din
memoria de scurtă durată. Autorii au cerut subiecţilor să memoreze o
listă care conţinea un număr diferit de cifre. Apoi se arăta subiecţilor o
cifră şi apoi erau întrebaţi dacă aceasta se afla în lista de cifre memorate.
Subiecţilor le lua mai mult timp să răspundă atunci când lista memorată
era mai lungă decât atunci când lista era scurtă. Timpul necesar pentru a
răspunde creştea constant, cu 0,4 dintr-o secundă pentru fiecare item din
MSD.

48
 Există câteva modalităţi prin care noi putem să depăşim aceste
limite ale memoriei. Una dintre ele este să învăţăm informaţia pentru a o
transfera în memoria de lungă durată, care nu are limite de spaţiu. O altă
modalitate este de a grupa informaţiile în 72 unităţi de memorie. Miller
(1956) numeşte aceste unităţi de memorie “bucăţi” (chuncks) de
memorie. Putem să ne amintim 72 unităţi de memorie, dar fiecare dintre
ele poate să conţină mai mulţi biţi de informaţie. Dacă am citi rapid o
listă de 12 cuvinte: est, primăvară, rochie, pălărie toamnă, vest, cămaşă,
pulover, iarnă, nord, vară, sud, nu am fi capabili să ne-o reamintim exact
10 secunde mai târziu, pentru că cele12 unităţi de memorie depăşesc
capacitatea de memoriei de scurtă durată. Dacă vom organiza materialul
în trei unităţi de memorie (puncte cardinale, anotimpuri, obiecte de
îmbrăcăminte) şi apoi îl vom memora, ne vom putea aminti mai uşor
lista. Această strategie este valabilă dacă vom regrupa lista în unităţi cu
sens.
MSD este un depozit de memorie cu o capacitate limitată în care
informaţia, adesea stocată sub formă verbală, este pierdută rapid dacă nu
este repetată. Capacitatea MSD se poate mări prin creşterea cantităţii de
informaţie din fiecare unitate de memorie.
Ce se întâmplă atunci când memoria este supraîncărcată cu 20 de
itemi? Probabil vor fi reţinuţi primii şi ultimii itemi, aproximativ 7 în
total. Itemii din mijloc sunt mai dificil de reţinut. Primii itemi vor fi mai
uşor reţinuţi pentru că încercăm să-i reţinem, ştiind că urmează şi alţii.
Curând, însă, vom fi copleşiţi de numărul mare de itemi şi vom pierde
mulţi dintre ei. Ne vom reaminti mai bine ultimii itemi pentru că au fost
ultimii la care am fost expuşi. Această secvenţă de reamintire este
cunoscută sub numele de efectul poziţiei seriale, efectul primatului
pentru primii itemi din listă şi efectul recenţei pentru ultimii itemi
Materialul din memoria senzorială este codat în memoria de scurtă
durată pentru a fi reţinut, la fel şi materialul din MSD va fi stocat în
memoria de lungă durată.

Memoria de lungă durată (MLD)

În memoria de lungă durată se găseşte informaţia care trebuie
reţinută pentru o lungă perioadă de timp: zile, săptămâni, ani sau
49
întreaga viaţă. MLD poate stoca aproximativ 100 de trilioane de biţi de
informaţie. MLD nu este doar o versiune mai durabilă a MSD, ci un alt
tip de memorie. MLD diferă de MSD în ceea ce priveşte modul cum sunt
reamintite informaţiile, cum apare uitarea şi forma în care informaţiile
sunt stocate.
Pentru a examina un item stocat în memoria de lungă durată trebuie
mai întâi să-l aducem în memoria de scurtă durată sau memoria de lucru.
Aici aproximativ 7 unităţi de informaţie pot fi examinate la un anumit
moment dat, apoi se reîntorc în memoria de lungă durată, de unde pot fi
reactivate dacă este nevoie. Un bit de informaţie nu este căutat în toată
MLD, deoarece aici se găseşte o mare cantitate de informaţie. De fapt,
MLD are anumiţi indici. Noi reactualizăm informaţia din MLD folosind
semne asemănătoarea numărului utilizat pentru a localiza o carte în
bibliotecă. Reamintirea poate fi intenţionată (vrem să ne reamintim
numele fostului diriginte din liceu) sau neintenţionată (de exemplu, o
melodie ascultată ne aduce aminte despre o iubire din trecut). Stocarea
automată este legată de semnificaţia şi importanţa experienţei. Alteori
pentru a reţine informaţia trebuie să depunem efort.
Mulţi dintre noi ne plângem din când în când că am uitam anumite
lucruri. Am văzut că în MSD pot fi reţinute 7 unităţi de informaţie, iar
dacă aceste unităţi de informaţie au înţeles este mult mai uşor pentru noi
să reţinem informaţia. Se pare că memoria se bazează pe înţeles. Este
dificil să ne reamintim informaţii care nu au înţeles. Din păcate noi
suntem bombardaţi de astfel se informaţii fără sens în fiecare zi. De
exemplu, chiar dacă numărul 8 înseamnă ceva, 8 obiecte, 8 = 4 x 2, ce
înseamnă 8 atunci când este inclus în numărul de telefon 8319011? La
fel se întâmplă şi în cazul imaginilor. Indivizii care au o anumită
imagine în minte (de exemplu, imaginea unui circuit electric) îşi vor
aminti mai bine această imagine în comparaţie cu cei care au privit
imaginea şi au încercat să o memoreze.
Schemele mnezice reprezintă sisteme de reamintire sau de ajutor
ale memoriei. Există mai multe astfel de sisteme de reamintire, cel mai
cunoscut fiind metoda localizării. Să presupunem că vrem să reţinem o
listă de 10 itemi. Să ne gândim la un drum familiar nouă, de exemplu
drumul de la serviciu spre casă. Putem asocia fiecărui item din listă unul
50
dintre obiectele familiale întâlnite în drumul nostru: o statuie, o şcoală,
trecerea de pietoni, cutia poştală, etc. În acest fel obiectele familiare pe
care le întâlnim în drumul nostru spre casă ne vor ajuta să ne reamintim
itemii din lista de memorat care au fost asociaţi acestor obiecte.
James considera că există trei modalităţi în care ne reamintim
lucrurile: metode mecanice, care implică un studiu intens, repetiţie (în
acest fel învaţă copii alfabetul), metode judicioase, care se bazează pe
logică, clasificări şi analize, metode ingenioase, care includ schemele
menezice.
Memoria de lungă durată diferă de cea de scurtă durată prin felul în
care apare uitarea. Există motive să credem că informaţia stocată în
memoria de lungă durată nu este doar durabilă ci şi permanentă. Însă nu
toţi psihologii sunt total de acord cu această afirmaţie. Dacă MLD este
într-adevăr permanentă, înseamnă că “uitarea” apare nu pentru că
informaţia s-a pierdut ci pentru că nu suntem capabili să ne-o reamintim
din anumite motive.
MLD diferă de MSD din punctul de vedere al informaţiilor care
sunt stocate. În MSD sunt stocate, de obicei, calităţile fizice din
experienţa anterioară (ceea ce vedem, gustăm, auzim etc.). În MLD se
stochează informaţia în termeni de semnificaţii. Asta nu înseamnă că nu
putem să ne reamintim, de exemplu, gustul unui pui prăjit pe care l-am
mâncat într-un restaurant, dar cel mai frecvent MLD stochează
înţelesurile, nu imaginile senzoriale.

4.1.4. Memoria episodică versus memoria semantică

Distincţia între aceste două tipuri de memorie a fost făcută de
Tulving (1972). Memoria episodică se referă la memoria unor experienţe
specifice care pot fi definite în termeni de spaţiu şi timp. Memoria
semantică se referă la memoria înţelesurilor, a semnificaţiilor fără
referire la timp şi spaţiu. Când ne amintim că ieri am văzut o maşină de
pompieri trecând în viteză pe o stradă centrală a oraşului vorbim despre
memoria episodică. Abilitatea de a spune că maşina de pompieri este de
culoare roşie şi este dotată cu anumite dispozitive de stingere a
incendiilor, se datorează informaţiilor provenite din memoria semantică,
51
de la termenul de maşină de pompieri. Deşi ambele tipuri de memorie
există în memoria de lungă durată, memoria semantică este mai durabilă
decât cea episodică.
S-a demonstrat experimental uşurinţa cu care pot fi folosite
informaţiile stocate în MLD. S-a cerut subiecţilor să asculte pasaje care
conţineau un număr diferit de propoziţii. După intervale de timp
variabile se cerea subiecţilor să asculte alte propoziţii şi să spună dacă
erau exact aceleaşi propoziţii din primul pasaj citit. Unele dintre
propoziţii erau acelaşi, altele însă erau schimbate ca formă sau ca înţeles.
De exemplu, o propoziţie din primul pasaj era “Maria o urmărea pe
Ioana.”. Aceasta a fost modificată în “Ioana era urmărită de Maria.” (se
modica forma nu şi înţelesul) sau în “Ioana o urmărea pe Maria.” (se
modifica atât forma cât şi înţelesul). S-a constat că subiecţii puteau
spune dacă propoziţia a fost modificată ca formă sau ca înţeles dacă
intervalul între cele două prezentări era de 30 de secunde. Se pare că
informaţiile despre înţelesul propoziţiilor au fost păstrate în MLD de tip
semantic, în timp ce detaliile despre forma, structura propoziţiilor în
memoria episodică şi erau uitate după ce dispăreau din MSD.
Organizarea informaţiilor în MLD
Organizarea MLD are rolul de a uşura actualizarea informaţiilor din
vasta cantitate de informaţii stocate în memorie. În anii 40 s-au realizat
cercetări pentru a demonstra că informaţiile din MLD sunt organizate.
Sarcina subiecţiilor a fost să-şi reamintească categorii de animale sau
automobile memorate anterior. S-a constat că ei îşi aminteau un grup de
itemi legaţi între ei, urma o pauză, apoi o îşi reaminteau un alt grup de
itemi etc. Grupările de itemi reamintiţi reflectă modul cum este
organizată informaţia în memorie. Când subiecţii memorau o nouă listă
de itemi care puteau fi grupaţi, subiecţii aveau tendinţa de a şi-i reaminti
tot grupaţi. S-a cerut subiecţilor să memoreze o listă de 60 de cuvinte
care puteau fi grupate în patru categorii: animale, vegetaţie, nume şi
profesiuni. Chiar dacă cuvintele erau prezentate în ordine aleatoare
subiecţii îşi reaminteau cuvintele grupate pe categorii. Studiul
evidenţiază faptul că aceste cuvinte erau stocate în MLD conform
categoriilor cărora aparţineau.

52
 Într-un alt experiment, s-a cerut subiecţilor să memoreze 12 liste de
câte 10 cuvinte, cum ar fi: băiat, barcă, câine, vagon, fantomă, volan,
casă, lapte, pălărie, gălăgie.
Jumătate din subiecţii au primit indicaţia să memoreze listele
indiferent de ordine, iar celorlalţi să creeze povestiri folosind cuvintele
din listă. Pentru fiecare listă trebuia imaginată o povestire. Grupul de
subiecţi care au avut sarcina de a realiza povestiri şi-au reamintit 90%
dintre cuvinte, în timp ce subiecţii care au avut doar sarcina de
memorare şi-au reamintit doar 15% dintre cuvinte.
Modul cum sunt organizate informaţiile în MLD nu este bine
cunoscut. Se pare că informaţiile sunt organizate primar sub forma unor
categorii de semnificaţii, dar şi în funcţie de cât de frecvent s-au asociat
cu evenimentele din experienţa noastră anterioară. Cu cât există mai
multe legături între informaţiile stocate, cu atât mai logică va fi
reamintirea itemilor de informaţie. Aceste legături fac ca reactualizarea
să fie mai eficientă.

4.1.5. Teoria dublei codări

Această teorie susţine faptul că memoria declarativă conţine atât
informaţii senzoriale cât şi verbale (Paivio, 1971). Această idee se
bazează pe faptul că oamenii se pare că îşi amintesc mai bine imaginile
decât cuvintele. Experimental s-a constat că oamenii cu o bună memorie
vizuală îşi pot aminti toate sau aproape toate obiectele care le-au fost
prezentate timp de 30 de secunde. Imaginile sunt clare, ca şi cum
subiecţii ar mai avea încă obiectele în faţă. Aceste imagini neobişnuite şi
puternice din ochii minţii sunt cunoscute sub numele de imagini eidetice.
O imagine eidetică poate dura 4 minute având o claritate de cristal.
Abilitatea de a utiliza imaginile eidetice este denumită memorie
fotografică şi apare în mod obişnuit la copii.
Să luăm cazul unui cuvânt fără sens: "KARNOBLIK".
Cuvântul poate fi memorat ca imagine vizuală, dar este mult mai
probabil ca să fie împărţit în silabe şi reţinut în formă verbală. Probabil
ne vom aminti cuvântul sub forma: "KAR-NO-BLIK".

53
 Această teorie argumentează faptul că odată cu codificarea
senzorială se poate realiza şi o codificare verbală (folosind limbajul)
pentru a stoca informaţiile. Astfel putem stoca informaţie atât în formă
senzorială cât şi sub formă de cuvinte.

4.1.6. Teoria reţelei de afirmaţii

Deşi există dovezi că anumite amintiri pot fi stocate ca imagini şi
cuvinte, se pare că cea mai mare parte din memoria noastră se bazează
pe o reţea de reprezentări abstracte care au anumite semnificaţii. Să
presupunem, de exemplu, că ne întâlnim pe stradă cu un prieten care ne
povesteşte ce i s-a întâmplat cu o zi înainte. Dacă o altă persoană ne cere
să-i explicăm ceea ce a relatat anterior prietenul nostru, noi nu vom
repeta cuvânt cu cuvânt ceea ce acesta ne-a spus, ci vom folosi propriile
noastre cuvinte. Deci, memoria stochează semnificaţiile informaţiilor nu
cuvinte sau senzaţii.
Conceptul de reţea de memorie nu este nou. Hebb (1949) a descris
pentru prima dată o astfel de reţea neuronală. Autorul considera că
amintirile se fixează direct în căile nervoase din creier. Hebb considera
că sinapsele erau modificate de fluxul continuu de impulsuri electrice iar
schimbările produse se păstrează şi după ce impulsurile dispar creându-
se astfel o reţea de neuroni care stochează amintiri specifice. Autorul
considera că activarea unui neuron sau doi din reţeaua neuronală ar
determina şi activarea altor neuroni, astfel reactivându-se amintirile
stocate.
Cea mai cunoscută teorie a modului de stocare a semnificaţiilor se
bazează pe afirmaţii (Anderson, 1983). Termenul este împrumutat din
logică. O afirmaţie este “cea mai mică unitate cu sens pe baza căreia se
poate judeca adevărul sau falsitatea”. Să luam ca exemplu următoarea
frază: “Ion ia luat Mariei o Dacie nouă, Maria fiind logodnica sa.”
Această frază poate descompusă într-un număr de idei simple, implicate
în fraza iniţială: “Ion ia luat Mariei o Dacie”, “Dacia era nouă”, “Maria
este logodnica lui Ion”. Acestea sunt afirmaţii pentru că fie sunt
adevărate, fie false.
Stocăm informaţiile în funcţie semnificaţia lor şi probabil mai puţin
în funcţie de structura sau felul cum arată. Aceasta implică reprezentarea
54
afirmaţiilor mai curând decât reprezentarea verbală sau vizuală. Teoria
reţelei de afirmaţii susţine că atunci când dorim să ne reamintim cum
arată un obiect sau care este structura lui trebuie mai întâi să ne
reamintim semnificaţia obiectului şi plecând de la aceasta să reconstruim
reprezentarea senzorială sau verbală.
Deoarece MLD conţine o multitudine de astfel de afirmaţii, între
ele trebuie să existe interacţiuni. În cadrul reţelei neuronale fiecare
afirmaţie este reprezentată de un cerc care este conectat la componentele
afirmaţiei prin săgeţi. Componentele sunt denumite noduri, iar săgeţile
legate la noduri sunt denumite legături. Fiecare săgeată indică un
anumit tip de legătură. Afirmaţia (1)“Ion ia luat o Dacie nouă Mariei” ar
putea să apară în MLD astfel:

Amintirile se pare că sunt legate în diferite moduri. Unele noduri

sunt foarte apropiate şi legate de altele, astfel încât dacă ne amintim pe
unul dintre ele atunci ni le reamintim şi pe celelalte. Unele noduri pot fi
foarte departe de altele şi foarte slab legate, în acest caz amintirea lor ne
ajută foarte puţin să reactualizăm celelalte componente.
Cele două teorii prezentate anterior explică organizarea informaţiei
verbale. Să vedem ce să întâmplă cu informaţia senzorială. Pentru a
studia această problemă Anderson a conceput feţe umane, combinând
părţi ale diferitor feţe umane. Investigând cunoştinţele subiecţilor despre
fiecare porţiune a feţei, care era stocată în memorie şi testând cu atenţie
cum sunt activate aceste informaţii, Anderson (1983) a putut demonstra
55
că “procesul de reactivare a informaţiilor verbale este valabil şi pentru
materialul vizual”. Cu alte cuvinte imaginile vizuale par să fie stocate
sub formă de reţele. Deşi materialul verbal şi vizual este stocat în zone
diferite ale creierului mecanismele de stocare fiind asemănătoare. Dacă
s-ar demonstra că şi alte informaţii senzoriale (tactile sau acustice) sunt
stocate în acelaşi fel, s-ar putea demonstra că aceasta este modalitatea
principală prin care s-ar organiza informaţiile în memorie, indiferent
dacă este informaţie senzorială sau verbală.

4.1.7. Nivele de procesare: o alternativă la modelul

blocurilor de memorie
Cercetările recente indică faptul că modelul celor trei blocuri de
memorie este prea simplist. Craik şi Lockhart (1972) au imaginat un
model al nivelurilor de procesare, sugerând că distincţia dintre
memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată este o problemă de grad
mai curând decât de blocuri diferite ale memoriei. Autorii consideră că
există numai o singură memorie în afara memoriei senzoriale.
Durabilitatea informaţiei stocate depinde de cât de bine au fost
prelucrate şi codate informaţiile în memorie.
Informaţiile vor fi păstrate puţin timp dacă vor fi procesate la un
nivel superficial. Conform acestui model de abordare, diferenţele dintre
MSD şi MLD, care au fost descrise anterior, nu se referă la două sisteme
de memorie care operează după principii diferite, ci vizează nivele
diferite de procesare a informaţiei. Din punctul de vedere al autorilor,
putem vorbi despre un continuum al nivelurilor de procesare care merge
de la foarte simplu la complex.
Dar, care este diferenţa între procesarea superficială şi cea
profundă? Procesarea superficială implică o codare superficială a
informaţiei perceptuale, în timp ce procesarea profundă implică
semnificaţiile. Să presupunem că avem următoarea listă de adjective:
moale, dulce, cald, frumos, îngrijit, inteligent. Jumătate dintre subiecţi
au sarcina de a procesa superficial lista: “Priviţi fiecare cuvânt câte 5
secunde şi încercuiţi adjectivele care conţin litera i”. Cealaltă jumătate
avea sarcina de a procesa profund lista: “Priviţi fiecare cuvânt câte 5
56
secunde şi încercuiţi adjectivele care credeţi că vă descriu”. Ambele
grupe de subiecţi au apoi sarcina de a-şi reaminti cât mai multe cuvinte
după 10 minute. Craik şi Lockart au constatat că subiecţii din al 2-lea
grup îşi reamintesc mai multe adjective, deoarece aceşti subiecţi au
procesat cuvintele mai profund, gândind la înţelesul lor.
Un punct de vedere mai recent sugerează că diferenţele dintre
nivelurile de procesare sunt mai generale decât distincţia dintre codare în
termeni de perceperea a caracteristicilor perceptuale sau a înţelesului. O
procesare profundă presupune o mai mare elaborare pe parcursul codării
frazelor decât în timpul procesării superficiale. Elaborarea este definită
ca fiind crearea de asociaţii între noile informaţii şi cele care deja există
în memorie. De exemplu, dacă citim un paragraf şi stăm câteva momente
pentru a lega conţinutul acestuia cu informaţiile din capitolul anterior
sau cu propria noastră experienţă de viaţă, elaborăm, adică facem
legături cu experienţa anterioară. Procesarea profundă a informaţiei noi
ajută la reţinerea paragrafului. Din perspectiva acestui punct de vedere
chiar şi prelucrarea superficială a informaţiei perceptuale poate fi
îmbunătăţită prin elaborare, ca în cazul relaţionării unui nou număr de
telefon cu amintirile existente despre persoana pe care o sunăm.
Nu se ştie încă dacă punctul de vedere al nivelurilor de procesare a
informaţiei va înlocui modelul blocurilor de memorie sau doar îl va
modifica clarificând temenii de memorie de scurtă, respectiv de lungă
durată.

4.2. Uitarea

Nu întotdeauna ne amintim informaţiile stocate anterior. Care sunt

cauzele uitării? De ce unele amintiri sunt pierdute sau nu mai pot fi
reactualizate? Există o serie de teorii care explică apariţia uitării: teoria
ştergerii urmelor, care susţine că timpul face ca urmele de memorie să
slăbească; teoria interferenţei care sugerează că alte informaţii pot
interfera cu cele pe care dorim să ni le reamintim; teoria reconstrucţiei
care susţine că urmele de memorie sunt denaturate de timp, uneori

57
devenind de nerecunoscut; teoria uitării motivate, care sugerează că
informaţia uitată este neplăcută şi ameninţătoare.

4.2.1. Teoria ştergerii urmelor

Conform acestei teorii anumite modificări fiziologice, numite
“urme de memorie” rămân în creier după învăţare şi treptat slăbesc în
timp dacă nu sunt reactivate, adică reamintite din când în când. Uitarea
apare pur şi simplu pentru că timpul trece. Această teorie este contestată
în ultimul timp. Uitarea este un fenomen mult mai complicat decât
slăbirea urmelor de memorie datorită trecerii timpului şi implică şi alţi
factori în afară de timp. Se pare că teoria se verifică în cazul memorie
senzoriale şi de scurtă durată. Slăbirea informaţiilor din memoria de
lungă durată se pare că nu se datorează trecerii timpului. “Urmele” de
memorie sunt “permanente” odată ce au intrat în MLD. Alţi autori
consideră că unii itemi pot fi însă pierduţi sau pot slăbi. Toate teoriile
biochimice ale memoriei susţin ideea că itemii din MLD pot slăbi
deoarece structura chimică a lor se poate rupe sau rearanja din anumite
motive. Aceştia sunt pierduţi pentru că au o structură chimică slabă. Ei
nu au fost importanţi sau nu au fost bine reţinuţi.

4.2.2. Teoria interferenţei

Uneori informaţiile din MLD pe care încercăm să ni le reamintim
pot interfera cu alte amintiri, influenţa acestora fiind cunoscută sub
numele de efect de interferenţă.
Să presupunem că suntem interesaţi de pictorii impresionişti
francezi şi că citim o carte despre tehnica lui Degas, Monet sau Matisse.
Nu este mare lucru să învăţăm tehnicile celor trei pictori, dar să
presupunem că învăţăm şi despre tehnicile altor trei pictori impresionişti,
apoi ale altor trei. În curând reamintirea devine dificilă deoarece
informaţii asemănătoare interferează cu amintirea altora. La fel se
întâmplă când încercăm să ne reamintim, de exemplu, mai multe numere
de telefon sau formule matematice. Acest lucru a fost demonstrat
experimental. Un grup de subiecţi a avut sarcina de a memora 6 liste de
câte trei combinaţii de cifre (632, 785, 877). Subiecţii sunt tot mai
încurcaţi pe măsură ce memorează mai multe liste. Listele memorate
anterior interferează cu reamintirea noii liste. Celui de la doilea grup i s-
a cerut să memoreze 5 liste de combinaţii de câte 3 litere şi o listă de
58
numere asemănătoare celor folosite pentru primul grup. S-a constat că
subiecţii îşi reamintesc progresiv din ce în ce mai greu combinaţiile de
litere datorită interferenţei, dar îşi amintesc foarte bine a şasea listă, de
numere, deosebită de primele. În această situaţie interferenţa nu a apărut
pentru că informaţiile nu erau asemănătoare. Interferenţele iniţiale se
datorează faptului că informaţiile erau similare.
În acest experiment interferenţa vine de la informaţiile care au fost
achiziţionate înainte de a învăţa lista. Memorarea anterioară a unui
material similar cauzează interferenţa cu reamintirea noului material
învăţat. Interferenţa poate fi cauzată şi de informaţii care au fost învăţate
după memorarea materialului.
Psihologii denumesc interferenţa datorată învăţării anterioare,
interferenţă proactivă, iar interferenţa provocată de învăţarea ulterioară,
interferenţă retroactivă.
Interferenţa proactivă
În paradigma interferenţei proactive subiecţii memorau două seturi
de materiale asemănătoare, cum ar fi memorarea a două liste de cuvinte
similare, mai târziu fiind testată memorarea celei de a doua liste.
Amintirea celei de a doua liste era comparată cu cea a subiecţilor din
grupul de control. Grupul de control a avut înainte de a învăţa prima listă
o sarcina fără legătură. Procedeul are următoarea schemă:

Grup învăţarea învăţarea testarea

Experimental listei A listei B listei B

Grup sarcină învăţarea testarea

de control fără legătură listei B listei B

Dacă performanţa primului grup este mai mică decât cea a grupului
de control, putem concluziona că amintirea listei A a interferat cu
amintirea listei B.
Interferenţa retroactivă
În această paradigmă subiecţii învaţă lista A şi B, apoi li se cere să-
şi reamintească lista A. Grupul de control învaţă lista A, apoi realizează
o sarcină care nu are legătură cu materialul listelor. Procedeul are
următoarea schemă:

59
 Grup învăţarea învăţarea testarea
Experimental listei A listei B listei A

Grup învăţarea sarcină testarea

de control listei A fără legătură listei A

Dacă subiecţii din grupul experimental sunt mai puţin capabili să-şi
reamintească lista A în comparaţie cu subiecţii grupului de control,
putem trage concluzia că lista B învăţată ulterior a interferat cu
reamintirea listei A.
Utilizând aceste paradigme cercetătorii au putut să studieze
proprietăţile interferenţei asupra amintirilor şi să demonstreze că aceasta
este o cauză importantă a uitării.
Interferenţa nu este o cauză a uitării doar pentru memoria de lungă
durată ci şi pentru cea de scurtă durată. Interferenţa în cazul MSD
acţionează diferit: prin încărcarea sau slăbirea capacităţii acesteia sau
eliminarea unui item din depozitul de memorie. Dacă privim un număr
de telefon, 689-2354 şi cineva spune “probabil este 689-5423” înainte de
a forma numărul, putem spune că am experimentat interferenţa.
4.2.3. Teoria reconstrucţiei
S-a sugerează că anumite urme de memorie pot fi modificate de
trecerea timpului putând deveni de nerecunoscut. Amintirile devin astfel
mai puţin complexe, mai consistente şi mai congruente cu ceea ce
individul deja ştie şi crede. De exemplu, ascultăm o lungă poveste
despre Mircea (persoană pe care nu o simpatizăm), în poveste fiind
relatate şi aspecte pozitive dar şi negative. Povestea o vom relata altui
prieten, mai scurt şi mai puţin detaliat. Dacă părerea preconcepută
despre Mircea este una negativă, este mai probabil să omitem faptele
pozitive şi să le exagerăm pe cele negative.
Modificările de memorie au fost demonstrate experimental.
Cercetătorii au arătat subiecţilor figuri ambigui, dând informaţii verbale
despre ce înseamnă fiecare dintre aceste figuri. S-au folosit două grupe
experimentale şi pentru fiecare grup s-a dat o listă diferită de
semnificaţii ale desenelor prezentate.
De exemplu:
60
Figură reprodusă Grupul 1 Figura stimul Grupul 2
Figură reprodusă
Şapte Patru

Ulterior subiecţilor li s-a cerut să reproducă desenele figurilor.

Desenele au fost distorsionate pentru a fi în acord cu semnificaţiile date
pentru figurile ambigui.
Alte studii experimentale au demonstrat că distorsiunile de
memorie nu apar treptat ci în timpul procesului reamintirii. Studiul
prezentat anterior a fost reluat mai târziu. Acesta a observat că nu apar
diferenţa între cele două grupe de subiecţi atunci când li se cerea să
recunoască stimulii originali. Se pare că mesajul verbal nu a alterat ceea
ce a fost stocat în memorie sau modul cum a fost stocat. Situaţia este alta
atunci când semnificaţiile (de exemplu, şapte sau patru) figurilor sunt
date puţin înainte de a cere subiecţilor să reproducă figurile. Uitarea
reconstructivă apare în timpul procesului de reamintire.
Această teorie are au punct de vedere interesant legat de uitarea
informaţiilor din MLD, dar în ultimii ani a avut un impact mai slab în
cercetările asupra memoriei. Acest lucru se datorează faptului că Barllet
a utilizat în explicaţie termeni vagi. Ultimele versiuni ale teoriei folosesc
distincţia lui Tulving între memoria episodică şi semantică. Bransford şi
Franks (1971) au sugerat că noi avem tendinţa de a distorsiona sau
reconstrui amintirile deoarece în MLD noi reţinem semnificaţiile
evenimentelor mai curând decât detaliile episodice. Dacă încercăm să ne
amintim un eveniment mai târziu, este mult mai probabil să ne
reamintim semnificaţiile acestuia şi mai puţin detaliile. Fără a fi
conştienţi de acest lucru, noi inventăm detalii care sunt în concordanţă
cu semnificaţia a ceea ce ne amintim. S-a încercat testarea acestei
versiuni a teoriei reconstrucţiei. Subiecţii ascultau un pasaj ca acesta:
“Era târziu în noapte când telefonul a sunat şi o voce începe să
plângă în hohote.
Spionul aruncă documentul secret în şemineu cu doar 30 de
secunde înainte de a fi prea târziu.”

61
 Mai târziu subiecţiilor li s-a cerut să precizeze dacă au auzit
următoarea propoziţie:
“Spionul a ars documentul secret cu 30 de secunde înainte de a fi
prea târziu.”
Observăm că această propoziţie nu a fost ascultată anterior.
Propoziţia originală nu spune nimic despre arderea documentului (putea
să nu ardă focul în şemineu). Cei mai mulţi dintre subiecţi au spus că au
auzit afirmaţia. Autorii consideră că semnificaţia propoziţiei, care
implică puternic ideea că documentul a fost ars, este reactivată din
memoria de lungă durată, dar detaliile au fost reconstruite pentru a
completa această semnificaţie. După cum spune Bartlett (1932) memoria
este parţial o “reconstrucţie imaginativă” a experienţei noastre
anterioare.

4.2.4. Uitarea motivată

Freud considera că uităm informaţii pentru că acestea sunt, într-un
anumit fel, ameninţătoare pentru noi. Freud consideră că conştiinţa
împinge informaţiile neplăcute sau periculoase în inconştient, prin
fenomenul numit represie. Această teorie nu a fost testată în laborator,
dovezile provenind din domeniul clinic. Există multe cazuri de pierdere
a memoriei datorate unor evenimente foarte stresante cum ar fi accidente
sau crime.
Aceste dovezi nu reprezintă un suport puternic al teoriei din trei
motive. În primul rând pentru că istoria cazurilor nu a implicat un
control experimental atent, unele cazuri de pierdere a memoriei putând fi
cauzate, de exemplu, de lovituri la cap în timpul unui accident. În al
doilea rând, s-a constat că stresul are efect de întrerupere a proceselor
biologice de consolidare a urmelor de memorie în MLD şi mai puţin de a
determina reprimarea informaţiilor în inconştient. Un alt argument este
acela că uitarea motivată poate face parte din viaţa noastră zilnică, fiind
legată de evenimentele stresante inutile.
Teoria lui Freud a fost studiată experimental. Subiecţilor li s-a
arătat o listă de cuvinte, iar mai târziu şi li s-a cerut să şi-o reamintească.
S-a constat că aceştia îşi reaminteau mai bine cuvintele cu un impact
emoţional pozitiv decât pe cele cu impact emoţional negativ. Cuvintele
62
neutre au fost reţinute cel mai slab, ceea ce nu este în concordanţă cu
teoria lui Freud.
Deşi Freud afirma că ne amintim mai bine experienţele emoţionale
pozitive în comparaţie cu cele negative, există motive să credem că
experienţa emoţională, în general, ne-o amintim mai bine decât cea
neutră. Viaţa de zi cu zi susţine această afirmaţie. Mulţi dintre noi ne
putem aminti în detaliu un eveniment cu puternice implicaţii emoţionale.
Ambele tipuri de emoţii, pozitive sau negative, îmbunătăţesc
reamintirea, dar - după cum a afirmat şi Freud - este mai dificil să ne
reamintim amintirile negative.

5. MOTIVAŢIE ŞI AFECTIVITATE

5.1. Motivaţia

Psihologii sunt interesaţi de studiul motivaţiei deoarece doresc să

înţeleagă de ce apare un comportament şi care sunt procesele de bază
care activează comportamentul. Motivaţia a fost definită ca un proces
care activează, direcţionează şi menţine comportamentul uman.
Deoarece nu poate fi direct observată, motivaţia este atribuită plecând de
la comportamentul direct observabil. De exemplu, putem atribui
motivaţia de sete unei persoane care bea un sfert de litru de apă.
Conceptul de motivaţie ajută în explicarea fluctuaţiilor de
comportament. Dacă cineva mănâncă într-o dimineaţă trei prăjituri, iar a
doua zi doar una, nu înseamnă că s-a modificat personalitatea.
Schimbarea se datorează motivaţiei de foame.
Behavioriştii, care au studiat comportamentul în termenii stimul-
răspuns, nu au considerat necesar să analizeze motivaţia, deoarece o
considerau ca făcând parte din categoria fenomenelor psihice care nu
puteau fi în mod direct observabile. Behavioriştii au constatat că un
animal nu mânca întotdeauna hrana care îi era servită în aceleaşi
circumstanţe. Deoarece condiţiile externe erau aceleaşi psihologii au
63
considerat că schimbările se datorează unor modificări ale stării interne a
animalului. Foamea era cea care determina comportamentul de
alimentaţie. Dar foamea nu putea fi observată direct, de aceea acest
motiv poate doar fi atribuit în urma observării comportamentului de
alimentare. De aceea, mulţi autori au studiat comportamentul motivat,
care poate fi observat şi nu motivaţia.
Psihologii nu ajuns la un acord în ceea ce priveşte înţelesul
conceptului de motivaţie. Unii psihologi limitează motivaţia la
evenimentele interne care sunt imediate şi cauzează direct acţiunea.
Utilizând această definiţie, mulţi cercetători au studiat modificările
biologice sau fiziologice, cum ar fi nivelul hormonilor sau
neurotransmiţătorii care activează o secvenţă motorie sau o acţiune. Alţi
cercetători au preferat o definiţia mai largă a motivaţiei, incluzând orice
stare sau condiţie (cognitivă sau fiziologică) care poate orienta
organismul spre acţiune În această perspectivă, credinţele sau gândurile
pot fi considerate ca motive într-o situaţie dată. Dworetzty (1995)
consideră că motivaţia include orice stare sau condiţie care face ca
organismul să producă sau să inhibe un răspuns motor sau o acţiune.
Motivaţia este legată de emoţii, reacţii generale pozitive sau
negative faţă de situaţiile stimul. Ele sunt însoţite de manifestări
fiziologice şi comportamente specifice. Motivele şi emoţiile sunt strâns
legate între ele: emoţiile activează dar motivele menţin acţiunea,
motivele sunt acompaniate de emoţii (de exemplu, motivaţia de a face
cât mai bine un test este însoţit de anxietate), emoţiile au proprietăţi
motivaţionale proprii (o persoană îndrăgostită caută să fie cu persoana
iubită).

5.1.1.Motivele biologice
Probabil că cele mai evidente motive sunt cele care derivă din
nevoile fizice: hrană, apă, somn, căldură, evitarea durerii, ş.a.m.d. Dacă
o persoană este însetată ea va căuta să-şi satisfacă această nevoie,
creşterea nevoii de apă determinând intensificarea acţiunilor pentru a o
satisface. Aceste experienţe sunt comune pentru existenţa umană,
motivele şi instinctele putând fi atribuite prin observarea
64
comportamentelor. Dacă cineva caută mâncare este clar că persoana
respectivă este înfometată, dacă vrea apă atunci înseamnă că ea este
însetată. Aceste motive sunt considerate de specialişti ca fiind motive
primare, ele trebuie satisfăcute altfel pot determina moartea (dacă
motivul sexual nu este satisfăcut, speciile nu mai asigură reproducerea şi
deci supravieţuirea).
Cercetătorii consideră că motivele apar datorită schimbărilor
produse în organism. Motivele biologice sunt înnăscute (oameni nu
învăţă să le fie sete!). Dacă o anumită perioadă de timp nu se ingerează
apă sau alimente, la un moment dat va apărea automat motivaţia de a
satisface setea şi respectiv foamea. După consumarea unei anumite
cantităţi de mâncare sau apă această nevoie dispare. Tendinţă de
restabilire a echilibrului organismului este cunoscută sub numele de
homeostazie. Mecanismele homeostazice sunt reglatoare, încearcă să
menţină un nivel optim. Cele mai multe dintre motivele primare au la
bază nevoile organismului de a menţine un anumit nivel al elementelor
esenţiale: un anumit nivel al glucidelor din sânge, o anumită cantitate de
apă etc. Aceste nivele critice sunt reglate de mecanismele homeostazice.
Aceste mecanisme sesizează dezechilibrele care apar în organism şi
determină acţiunea pentru restabilirea echilibrului. Răspunsurile
organismului pentru restabilirea echilibrului pot implica reacţii interne
dar şi comportamente vizibile. De exemplu, atunci când nivelul de apă
din organism ajunge la un nivel critic, se transmite un semnal la rinichi
pentru a nu se elimina apă în urină, iar un alt semnal este transmis spre
creier pentru a fi căutate şi consumate lichide. Mecanisme homeostazice
asemănătoare sunt implicate în cazul nevoii de hrană sau pentru
menţinerea temperaturii corpului.
a. Foamea
S-au făcut numeroase studii experimentale pentru a afla
mecanismele apariţiei şi satisfacere a foamei. Într-unul dintre
experimente, s-a introdus în stomacul unei persoane înfometate un mic
balon ataşat de un tub. S-a constat că atunci când balonul era umflat,
astfel încât să preseze asupra pereţilor stomacului, persoana nu putea să
mai mănânce şi senzaţia de foame dispărea. S-a observat însă că
pacienţii cărora li s-a extras stomacul (datorită cancerului) continuau să
65
simtă senzaţia de foame sau de saturaţie. Aceste date indică faptul că
mecanismele homeostazice ale foamei şi satisfacerii ei nu sunt localizate
doar la nivelul stomacului.
În 1954, Elito Stelar a emis ipoteza că centrul foamei este situat în
hipotalamus. Se consideră că foamea este reglată de două sisteme: un
sistem de alimentare, care iniţiază alimentarea atunci când pare nevoia
de hrană şi unul de saţietate care opreşte alimentarea atunci când o
cantitate suficientă de hrană a fost consumată. Experimental s-a
demonstrat că două zone ale hipotalamusului au rol reglator în cadrul
acestor două sisteme. Atunci când partea hipotalamusului asociată
sistemului de alimentare era stimulată electric, animalele care erau deja
sătule începeau să mănânce din nou. Dacă această parte a
hipotalamusului era distrusă şobolanii nu se mai alimentau deloc, murind
de foame (fenomen denumit afagie). Dacă era distrusă partea
hipotalamusului asociată sistemului de saţietate şobolanii mâncau
excesiv, continuu pe toată perioada zilei.
Cercetările recente au demonstrat că mecanismele biologice
implicate sunt mult mai complexe. Se pare că şi alte structuri cerebrale
au rol reglator. Cercetătorii consideră că hipotalamusul, ca centru de
reglare a mecanismului foamei, primeşte informaţii de la diferite organe:
1. Stomacul oferă cele mai rapide informaţii, contracţiile
stomacului semnalizează sistemul de alimentare, iar stomacul plin
activează sistemul saţietăţii.
2. Nivelul de zahăr din sânge. S-a constat că hipotalamusul are în
structura sa neuroni specializaţi pentru detectarea nivelul de glucoză din
sânge. De asemenea, ficatul şi duodenul monitorizează nivelul de
glucoză din sânge. Când nivelul glucozei scade sub nivelul optim se
activează sistemul de alimentare. Când se obţine un nivel suficient de
glucoză este activat sistemul de saţietate şi alimentarea este oprită.
Rolul glucozei în reglarea foamei a fost demonstrată experimental.
Insulina injectată în sângele unei persoane care era sătulă, a cauzat
scăderea nivelului de glucoză, persoanei respective făcându-i-se foame.
Injectarea de glucagon unei persoane căreia îi era foame, a produs
creşterea nivelului de glucoză din sânge, dispărând senzaţia de foame.
Experienţele făcute pe şobolan au arătat că dacă unui şobolan, care a fost
66
înfometat, i se injectează sângele unui alt şobolan care abia a mâncat,
acesta refuză hrana. Deci, nivelul de glucoză din organism este un
element cheie al mecanismului de control a foamei.
3. Nivelul lipidelor din sânge. Cercetările au indicat că menţinerea
în timp a greutăţii corpului este realizată de către un alt mecanism.
Probabil că hipotalamusul monitorizează nivelul de lipide din sânge.
Când un individ creşte în greutate, nivelul de glicerol creşte. Această
creştere poate fi detectată de hipotalamus, care poate semnaliza fie
descreşterea alimentaţie fie creşterea nivelului de activitate al
organismului pentru a arde caloriile.
Deşi foamea este un motiv biologic, sunt implicaţi şi factori
psihologici. Astfel, învăţarea are un rol important asupra
comportamentului alimentar. Emoţiile joacă, de asemenea un rol
important. Persoanele anxioase mestecă şi înghit de mai multe ori decât
este normal, iar cele depresive îşi pot pierde apetitul pentru o lungă
perioadă de timp.

b. Setea
Setea este şi ea controlată de mecanisme homeostazie. Dorinţa de a
bea este determinată de felul în care apa este distribuită în întregul
organism şi există cel puţin două mecanisme care controlează echilibrul
apei din corp. Apa nu este distribuită uniform în corp: 65% din apă se
găseşte în celule, 25% din apă se găseşte în spaţiul dintre celule, 10%
din apă se găseşte în sânge. Mecanismele intracelulare au la bază un
senzor de înregistrare a cantităţii de apă din interiorul celulelor,
mecanismele intercelulare înregistrează cantitatea de fluid din jurul
celulelor. Cele două mecanisme nu sunt afectate simultan.
Fluidul extracelular, de exemplu, poate fi afectat de pierderea de
sânge sau dezhidratare, fără ca să fie afectate şi mecanismele
intracelulare.
O altă modalitate de control al echilibrului de fluide este
reprezentată de receptorii din creier sensibili la concentraţia de sodiu.
Sodiul extrage apa din celule prin procesul de osmoză. Celule receptoare
sunt capabile să regleze echilibrul de apă, deoarece sunt sensibile la
67
cantitatea de apă eliminată din celulele creierului. Experimental s-a
constat că injectarea de sodiu în hipotalamus a determinat apariţia
dorinţei de a bea. Se pare că şi glanda pituitară poate afecta cantitatea de
apă eliminată din organism.
La fel ca şi în cazul foamei, nu se cunosc încă pe deplin toate
mecanismele care controlează apariţia nevoii de a bea.
Factorii psihologici au rol în reglarea setei. Învăţarea influenţează
ceea ce se bea (de exemplu, nepalezii preferă să bea lapte de yak în loc
de lapte de vacă) şi când se bea (de exemplu, bem un pahar de suc la
micul dejun). Vederea unui pahar de bere poate activa setea, chiar dacă
înainte de vederea paharului persoana respectivă nu era însetată. Stresul
şi emoţiile au un efect mai slab asupra setei în comparaţie cu efectul pe
care-l au asupra nevoii de alimentare. Excepţie fac persoanele
consumatoare de băuturi care conţin alcool sau stimulanţi (cafea, ceai
etc.)
În anii 60 s-a constat că atunci când animale erau private de hrană,
acestea consumau o cantitate mult mai mare de apă. Setea excesivă
“înlocuia” comportamentul de alimentare, atunci când animalele nu
aveau acces la hrană. Această constatare a determinat cercetătorii să
presupună că de fapt foamea şi setea sunt reglate de mecanisme
homeostazice similare.

c. Motivaţia sexuală
Fără o motivaţie sexuală, oamenii şi animalele care se reproduc pe
această cale ar dispărea. În timp ce foamea, setea şi alte motive primare
sunt necesare pentru supravieţuirea individului, motivaţia sexuală este
un motiv primar esenţial pentru supravieţuirea speciilor. Aceleaşi
mecanisme biologice de bază sunt implicate în motivaţia sexuală a
mamiferelor, dar controlul biologic al comportamentului sexual este mai
puţin semnificativ la oameni. Sexualitatea implică mai multe emoţii şi
are o importanţă mai mare la oameni în comparaţie cu alte motive
primare.
Baze biologice ale motivaţiei sexuale.

68
 Ca şi în alte motive primare, hipotalamusul are un rol important în
reglarea comportamentului sexual. Centrii hipotalamici şi alte structuri
cerebrale sunt implicaţi în iniţierea comportamentului sexual. Extirparea
acestor centri determină dispariţia comportamentului sexual. Alte
structuri cerebrale duc la inhibarea comportamentului sexual, iar
distrugerea acestor structuri determină hipersexualitatea.
La animale hormonii joacă un rol important în reglarea motivaţiei
sexuale. Femelele câini, pisici şi şoareci sunt receptive la relaţiile
sexuale doar atunci când sunt în perioada de ovulaţie. Masculii acestor
specii sunt mai puţin influenţaţi de hormoni decât femelele, putând fi
receptivi în orice moment la stimularea sexuală. La alte specii, cum sunt
cerbii sau ţapii, masculii se angajează în relaţii sexuale doar în anumite
perioade ale anului şi numai atunci produc spermă. Comportamentul
sexual al animalelor este limitat la anumite perioade de timp când
fertilizarea şi reproducerea este propice.
Motivaţia sexuală la oameni este mai puţin influenţată de factori
hormonali, relaţiile sexuale producându-se indiferent dacă
reproducerea este posibilă sau nu. Legătura slabă între sexualitate şi
reproducere reprezintă principala diferenţă între comportamentul
sexual uman şi animal. Motivaţia sexuală umană nu este guvernată de
secreţiile hormonale, dar nu trebuie să credem că între sexualitate şi
hormoni nu există nici o legătură. Experimental s-a constatat că atunci
când bărbaţii se excitau sexual vizionând un film erotic, nivelul de
testosteron din sânge creştea. S-a considerat că nivelul testosteronului
are un rol important pentru sănătatea bărbaţilor. Stimularea sexuală
determină secreţia de testosteron, care este benefică pentru sănătatea
organismului.
Pentru a înţelege motivaţia sexuală o vom compara cu celelalte
motive primare.
1. Controlul hipotalamic. La fel ca foamea şi setea motivul
sexual este controlat de sisteme cerebrale, centrii hipotalamici
jucând un rol important;
2. Rolul stimulării externe. La fel cum foamea poate fi stimulată
de stimuli externi şi motivaţia sexuală este sensibilă la această

69
 categorie de stimuli. Persoana care iniţial nu era excitată sexual
poate fi stimulată de fotografii erotice sau fantezii romanice;
3. Rolul învăţării. Am constatat deja că învăţarea are un rol
important în modelarea motivelor primare. Ceea ce, când şi cât
de mult mâncăm este influenţat de experienţa anterioară. Şi
motivaţia sexuală este influenţată de învăţare. Varietatea de
comportamente sexuale întâlnite la membrii unei culturi
demonstrează rolul învăţării. De exemplu, în anumite culturi
stimularea organelor genitale este considerată normală, în timp
ce în alte culturi este o “crimă împotriva naturii”. Marshall
(1971, apud. Dworetzky, 1995) a raportat că relaţiile sexuale
pentru obţinerea plăcerii este principala preocupare pentru
polinezienii, tineri şi bătrâni, din insula Mangaia. Copiii sunt
obişnuiţi cu relaţiile sexuale de la vârste de 12 -14 ani. Cei mai
mulţi tineri încep relaţiile sexuale cu o femeie mai în vârstă şi cu
experienţă, care îi învaţă o varietate de comportamente sexuale.
Această practică determină renunţarea la onanism şi înlocuirea
acestuia cu relaţii sexuale normale. Nivelul intens al sexualităţii
se menţine şi în perioada maturităţii, bărbaţii cu media de vârstă
de 20 de ani raportând două, trei orgasme pe noapte, şase nopţi
pe săptămână. Ambii parteneri experimentează intense plăceri
sexuale. Cea mai mare insultă pentru un bărbat din Mangaia este
să fie acuzat că atinge orgasmul prea repede şi că nu este
interesat de plăcerea partenerei (Lahey şi Ciminero, 1980).
4. Rolul emoţiilor. Stresul, anxietate şi depresia duc la
descreşterea motivaţiei sexuale. Acestea duc la stimularea
sistemului autonom simpatic care are o activitate opusă
sistemului parasimpatic, cu rol de mediere a motivaţiei sexuale.
În anumite situaţii anxietate şi depresia pot determina creşterea
motivaţiei sexuale.

5.1.2 Motive psihologice

Aceste motive nu sunt direct legate de supravieţuirea biologică a
individului sau a speciei. De acestea depinde fericirea şi starea de
70
confort a persoanei. Mai mult decât motivele primare, motivele
psihologice sunt legate de experienţă. Unele motive psihologice sunt
înnăscute şi se întâlnesc şi la diferite specii de animale, în timp ce altele
sunt învăţate.
a. Nevoia de stimulare
Mulţi oameni se plictisesc dacă stimularea este slabă sau dacă
aceasta rămâne neschimbată. Oamenii, dar şi alte animale, se pare că au
un motiv înnăscut de căutare de noi stimuli. Într-un experiment, un
şobolan a fost aşezat într-un labirint în formă de “T”, în care trebuia să
aleagă între a merge la dreapta pe o alee vopsită în gri sau să meargă pe
aleea din stânga, care era dungată. Şobolanul explora mai întâi aleea cea
mai interesantă, apoi explora aleea gri. Maimuţele ţinute într-o cuşcă
plictisitoare vor depune mult efort pentru a deschide o fereastră prin care
puteau privi alte maimuţe sau obiecte în mişcare. Dacă maimuţele aveau
la dispoziţie un puzzle, atunci ele erau preocupate de joc, chiar dacă
cuşca era la fel de plictisitoare.
Oamenii sunt motivaţi să manipuleze şi să investigheze mediul
înconjurător. După un timp, în lipsa unei stimulări psihice oamenii simt
nevoia unei activităţi. Nu se cunosc mecanismele care controlează
nevoia de stimuli noi, dar este evident faptul că oamenii au nevoie de o
anumit nivel de stimulare pentru a se simţi confortabil. Dacă stimularea
este prea slabă apare tendinţa de a o intensifica, dacă este prea puternică
apare tendinţa de a găsi o modalitate de descreştere a acesteia. De
exemplu, atunci când într-o cameră este prea mult zgomot, apare
tendinţa de a căuta liniştea, deci de a reduce stimularea.
Există un nivel optim de stimulare, fiecare individ căutând să-şi
menţină acest nivel optim de stimulare. Stimularea se referă la starea de
alertă sau de activare a unei persoane. O persoană activă are un nivel
mediu de stimulare. Persoanele anxioase sau aflate în panică au un nivel
ridicat de stimulare. Stimularea este legată de activitatea formaţiunii
reticulare şi de cea a sistemului nervos vegetativ simpatic. Nu se ştie
dacă există o nevoie biologică pentru menţinerea unui nivel moderat al
stimulării. Indivizii pot supravieţui la un nivel ridicat sau foarte scăzut
71
de stimulare deşi sunt motivaţi pentru atingerea unui nivel optim de
stimulare. Acest concept este legat de eficienţa activităţii în diferite
situaţii. Dacă stimularea este prea mică activitatea neadecvată, iar dacă
este prea puternică activitatea este întreruptă şi dezorganizată. În funcţie
de natura activităţii nivelul ideal al stimulării diferă. De exemplu,
fotbaliştii au nevoie de un nivel ridicat de stimulare pentru un meci, iar
un ceramist are nevoie de un nivel de stimulare mai scăzut.
b. Motivaţia de afiliere
Ca fiinţe sociale, oamenii sunt motivaţi să desfăşoare activităţi în
grup. S-a observat existenţa unor diferenţe individuale în legătură cu
intensitatea acestui motiv. Sunt persoane care au un nivel ridicat al
acestui motiv, preferând să stea în compania celorlalţi şi neglijând chiar
satisfacerea altor motive. Experimental s-a constatat că persoanele cu un
nivel ridicat al motivaţiei de afiliere şi cu un nivel scăzut al motivaţiei de
realizare de sine, aleg un prieten cu care să lucreze, fără a ţine seama de
competenţa acestuia. Cei cu nivel scăzut a motivaţiei de afiliere şi cu un
nivel ridicat a motivaţiei de realizare de sine îşi aleg partenerul pe care-l
consideră cel mai competent.
Există două teorii explicative ale motivaţiei de afiliere. Una dintre
acestea afirmă că motivaţia de afiliere este înnăscută, bazându-se pe
selecţie naturală. În perioadele preistorice, participanţii la o vânătoare
aveau mai multe şanse de succes dacă se organizau în grupuri, decât
dacă vânau individual. Astfel, şansele lor de supravieţuire erau mai mari.
A doua teorie afirmă că motivaţia de afiliere se dobândeşte prin
experienţă. Deoarece copiii sunt asistaţi de cei din jur atunci când îşi
satisfac nevoile de hrană, căldură, igienă etc., ceilalţi oameni devin
“stimuli pozitivi” prin procesul de condiţionare clasică. Astfel,
comportamentul de afiliere devine o întărire pozitivă. Motivaţia de
afiliere pare să fie mai puternică atunci când este ameninţată existenţa.
Experimental s-a constatat că subiecţii care erau făcuţi să se simtă mai
anxioşi au manifestat un nivel mai ridicat a nevoii de afiliere, în timp ce
subiecţii cu un nivel scăzut de anxietate au manifestat tendinţe de afiliere
mai mici.
72
 c. Motivaţia de autorealizare.
Acest tip de motivaţie se referă la nevoia psihologică de succes în
situaţii competitive (în activitatea şcolară, sportivă, profesională).
Indivizi care au un nivel ridicat al motivaţiei de autorealizare sunt mai
puţin anxioşi în situaţii de eşec şi îşi aleg profesiuni în care au şanse de
succes. Atunci când realizează succesul aceste persoane se bucură de
reuşita lor mai mult decât majoritatea indivizilor.
Persoanele cu un nivel ridicat al motivaţiei de autorealizare trebuie
să înveţe să echilibreze solicitările profesionale cu nevoia de relaxare.
Cei care au un nivel scăzut al motivaţiei de autorealizare nu sunt
interesaţi de atingerea unui statut social sau de succesul material şi-şi
canalizează energia spre alte domenii. Aceştia sunt foarte anxioşi în
situaţii competitive şi au o teamă mare de eşec. Ei evită profesiunile de
competiţie deoarece simt un disconfort accentuat.
Unii cercetători au arătat că există şi o teamă de succes. Indivizii se
tem de succes deoarece sunt preocupaţi de responsabilităţile şi presiunile
asociate succesului sau se tem de respingerea celorlalţi atunci când obţin
succesul.

5.1.3. Formele motivaţiei

Psihologii au distins între motivaţia intrinsecă şi cea extrinsecă.
Motivaţia intrinsecă presupune motivarea persoanei prin natura
activităţii desfăşurate sau consecinţele naturale ale acesteia sau de
ambele. De exemplu, maimuţele care rezolvă un puzzle, fără a fi
recompensate pentru a aceasta, putem spune că sunt motivate intrinsec
pentru a rezolva puzzle. În mod asemănător, oamenii care fac donaţii
anonime, nedorind să fie recunoscuţi sunt motivaţi intrinsec să ajute alte
persoane.
Motivaţia extrinsecă este externă activităţii desfăşurate, nu este
parte a acesteia. Dacă un copil, căruia nu-i place să-şi facă tema la
matematică, este încurajat dându-i-se ciocolată, acesta este motivat
extrinsec. Copilul lucrează pentru a obţine ciocolata şi nu din interes
73
pentru matematică.
Se pune problema modalităţii de utilizare a motivaţiei intrinseci şi
extrinseci în efortul de creştere a motivaţiei. Experimental s-a constat că
atunci când un comportament nu a apare frecvent, deci motivaţia
intrinsecă a acestuia este scăzută, poate fi folosită cu succes motivaţia
extrinsecă pentru a creşte frecvenţa de apariţiei a acelui comportament.
Dacă, însă, subiectul este motivat intrinsec pentru o anumită acţiune,
adăugarea de motivaţie extrinsecă duce la scăderea motivaţiei intrinseci.
De exemplu, dacă unui copil căruia îi place să deseneze i se dă o
diplomă de bun desenator, el va desena mai puţin în continuare, în
comparaţie cu un alt copil care nu a primit o astfel de diplomă.

5.2. Afectivitatea

Majoritatea psihologilor acceptă existenţa a patru caracteristici

definitorii pentru emoţii:
a. situaţii stimul care provoacă reacţia;
b. o tonalitate afectivă pozitivă sau negativă conştientă a
experienţei;
c. anumite manifestări fiziologice produse de sistemul nervos
vegetativ şi glandele endocrine;
d. un comportament care însoţeşte în general emoţiile.
Deşi există o mare varietate de emoţii, psihologii nu au ajuns încă
la un acord în privinţa tipurilor acestora. Izard (1972) consideră că există
nouă tipuri de emoţii de bază: atracţie, bucurie, surprindere, mâhnire,
furie, dezgust, dispreţ, ruşine şi frică. Celelalte emoţii rezultă din
combinarea acestora. De exemplu, anxietatea este o combinare între
frică şi una sau mai multe emoţii de bază (furie, ruşine, mâhnire).
Plutchik (1980) consideră că există opt tipuri de emoţii de bază din
combinarea cărora rezultă emoţiile complexe.
Emoţiile ne dau informaţii vitale despre persoanele din jur. Deseori
ne analizăm sentimentele şi chiar le expunem logic pentru a înţelege de
ce ne comportăm într-un anumit fel. Emoţiile reprezintă un complex de
74
stări emoţionale care implică experienţe conştiente sau mai puţin
conştiente, care duc la răspunsuri psihice ce inhibă sau facilitează
motivaţia comportamentului.
Exprimarea emoţiilor faţă de alte persoane, precum şi decizia a ceea
ce simţim poate fi confuză. Faţă de un obiect, stările emoţionale pot fi un
amestec de sentimente pozitive şi negative, de amintiri plăcute şi
neplăcute. De exemplu, soldaţii se pot simţi fericiţi pentru că şi-au salvat
propria viaţă şi pe cea a camarazilor ucigând soldaţii inamici. În acelaşi
timp ei pot să simtă regret şi compasiune pentru cei care au fost ucişi.
Aceste emoţii amestecate sunt confuze şi greu de înţeles. Încercând să
spunem altora ceea ce simţim putem fi frustraţi pentru că majoritatea
timpului nu suntem siguri de ceea ce simţim.
Emoţiile sunt legate de anumite aspecte ale comportamentului. De
exemplu, dacă o persoană introduce o monedă pentru a primi o cafea de
la un automat, iar acesta fiind defect nu produce cafeaua, atunci
persoana se poate înfuria. Emoţia de furie va determina un
comportament agresiv faţă de automatul de cafea.
Emoţiile puternice sunt bine memorate. Bucuria de a te îndrăgosti,
jena de a fi întrebat de profesor atunci când nu eşti pregătit, frustrarea că
nu ai auzit ceasul şi ai pierdut o întâlnire foarte importantă sunt
experienţe memorabile. Dacă aceleaşi experienţe sunt trăite de o altă
persoană, atunci am putea evoca cu uşurinţă aceste răspunsuri.
Oamenii comunică emoţional. Expresivitatea facială a unei
persoane oferă informaţii despre ceea ce simte persoana respectivă. În
acelaşi timp, informaţiile pe care le primim de la alte persoane reprezintă
referinţe sociale prin care verificăm propriile noastre interpretări. De
exemplu, folosirea sistemului numit panta vizuală imaginat de Gibson şi
Walk (1960) în experimentele în care subiecţii erau copii de un an, au
demonstrat că expresia emoţională a mamei influenţează
comportamentul copiilor. Dacă mama manifestă teamă atunci
probabilitatea ca prăpastia să fie trecută de copii este mai mică. Dacă
mama pare fericită atunci această probabilitate creşte.

75
 5.2.1. Teorii ale emoţiei

a. Teoria lui James - Lange

W. James, consideră incorectă explicaţia emoţiilor ca efecte ale
evenimentelor din mediu. El susţine că experienţele din mediu duc la
apariţia unor răspunsuri musculare şi viscerale, iar aceste răspunsuri
determină apariţia emoţiilor. Emoţia urmează comportamentul şi nu-l
produce. De exemplu, dacă întâlnim un urs în pădure apar modificări
fiziologice asociate pericolului (tremur, paloare etc.). Conştientizarea
acestor modificării reprezintă emoţia. Deci, emoţia este simţită după ce
comportamentul a apărut. James consideră că acest punct de vedere este
corect deoarece anumite comportamente apar atât de repede încât nu
există timpul necesar pentru a simţi o emoţie înainte de acţiune. Lange
urmează aceeaşi linie în explicarea emoţiilor considerând că emoţiile
apar în urma răspunsurilor musculare sau viscerale.

Explicaţia tradiţională a emoţiilor

Explicaţia lui James-Lange

Teoria lui James-Lange a evidenţiat importanţa modificărilor
fiziologice, mai ales în cazul emoţiilor şoc, care fuseseră neglijate în
teoriile anterioare.
De asemenea, prin această teorie se atrage atenţia asupra faptului că
în anumite situaţii reacţia emotivă poate fi în relaţie cu un instinct. De
exemplu, un copil de câteva luni se sperie dacă ai tendinţa de a-l scăpa
din braţe, cu toate că până în acel moment el nu a căzut vreodată. Deci,
simpla percepţie a evenimentului declanşează emoţia înainte oricărei
interpretări.
Limita acestei teorii derivă din faptul că nu se constată o relaţie
direct proporţională a trăirilor afective cu manifestările corporale
exterioare. De exemplu, trăirea unui eveniment trist poate provoca multă
76
agitaţie din partea unei persoane, manifestată pe o durată scurtă, în timp
ce altă poate rămâne imobilă, fiind influenţată mult timp de evenimentul
respectiv. În acest caz cea de a 2-a persoană este mai puternic afectată de
eveniment, însă manifestările ei exterioare, precum şi modificările
fiziologice sunt mai slabe în comparaţie cu cele ale primei persoane. De
asemenea, dacă injectăm adrenalină unei persoane apar multe modificări
fiziologice caracteristice unui şoc emoţional (creşterea ritmului cardiac,
a respiraţiei, înroşire etc.) dar totuşi persoana nu manifestă nici o emoţie.

b. Teoria lui Canon-Bard

Cei doi autori au plecat de la teoria lui James şi Lange. Ei au arătat
că modificările fiziologice asociate emoţiilor de furie, fericire, supărare
erau asemănătoare. Atunci când aceste emoţii apar, creşte cantitatea de
adrenalină, ritmul cardiac şi respirator, pupilele se dilată. Există puţine
diferenţe fiziologice între aceste emoţii. Aceste diferenţe nu sunt
suficiente pentru a explica diversitatea emoţiilor. Autorii consideră că
modificările fiziologice şi musculare nu cauzează emoţia, ci mai degrabă
emoţiile şi aceste modificări apar simultan. Pornind de la aceste idei ei
au formulat o teorie în care rolul esenţial în producerea emoţiilor îl are
talamusul. Informaţia provenită de la un stimul este transmisă
talamusului. De aici informaţia este simultan orientată spre cortex unde
se produce experienţa emoţională, spre hipotalamus şi sistemul nervos
vegetativ, care produce modificările fiziologice ce pregătesc răspunsul.
Pentru Cannon şi Bard, experienţa emoţională conştientă şi modificările
fiziologice sunt două evenimente simultane şi independente.

c. Teoria cognitivă a emoţiilor (Stanley Schachter)

Deşi mai mulţi psihologi au contribuit la dezvoltarea diferitelor
aspecte ale teoriei, constatăm existenţa unei teorii cognitive unitare.
Această teorie pune accentul pe interpretarea cognitivă a stimulilor
emoţionali luându-se în consideraţie două aspecte:
 interpretarea stimulilor proveniţi din mediul extern;
 interpretarea stimulilor interni;
Interpretarea stimulilor externi. Această perspectivă cognitivă a
interpretării stimulilor relevanţi pentru producerea emoţiei face trimitere
la filosoful grec Epicur, care spunea “oamenii nu sunt afectaţi de
evenimente ci de modul cum le interpretează”. De exemplu, dacă o
77
persoană primeşte prin poştă un pachet din care se aude un sunet
asemănător celui produs de un ceas, în funcţie de numele expeditorului
ea poate fi speriată sau bucuroasă. Dacă expeditorul este un duşman,
atunci persoana poate gândi că în pachet este o bombă şi va fi speriată.
Dacă expeditorul este un bun prieten atunci persoana se va bucura,
gândindu-se că în pachet este un ceas. Observăm că interpretarea
stimulului şi nu stimulul însuşi cauzează reacţia emoţională. Din
perspectiva teoriei cognitive a emoţiei, informaţia ajunge mai întâi la
cortex, unde este interpretată prin raportare la experienţa anterioară, apoi
mesajul este trimis spre sistemul nervos vegetativ care determină
modificările fiziologice ale organismului. Experimental s-a demonstrat
importanţa stimulilor exteriori în producerea emoţiilor. Subiecţii au
vizionat un film care prezenta operaţii de circumcizie realizate fără
anestezie asupra copiilor unui trib de arborigeni din Australia. Un grup
de subiecţi vedea filmul fără sunet. Al doilea grup auzea sunetul care
exprima durerea trăită de cei operaţi. Al treilea grup auzeau un mesaj
care descria operaţia în termeni ştiinţifici. Al patrulea grup primea un
mesaj care ignora durerea operaţiei, prezentându-se aspecte irelevante.
Deşi toţi subiecţii vedeau acelaşi film, sunetul a avut un efect puternic
asupra interpretării cognitive a situaţiei. Subiecţii din grupul care a auzit
sunetele ce exprimau durerea au avut modificări vegetative mai
puternice şi au considerat filmul mai trist în comparaţie cu subiecţii
celorlalte grupe. Interpretarea cognitivă a sunetelor receptate a modificat
semnificaţia emoţională a filmului.
Interpretarea stimulilor interni. Această teorie sugerează că
interpretarea stimulilor interni este mai importantă decât stimulii înşişi.
Schachter şi Singer (1962) consideră că modificările vegetative sunt
difuze şi nu sunt specifice pentru diferitele emoţii. Interpretarea
cognitivă a acestor modificări are un rol important în experienţa
emoţională. Această teorie ne ajută să explicăm de ce dragostea poate fi
confundată cu atracţia sexuală sau de ce deţinuţii pot dezvolta
sentimente de prietenie faţă de cei care-i păzesc. Deoarece senzaţiile
produse de sistemul nervos vegetativ, în diferite situaţii emoţionale, nu
sunt distincte, este uşor să apără interpretări greşite ale acestora. Acest
aspect a fost verificat prin realizarea următorului experiment. Subiecţilor
li s-a spus că vor participa la un experiment în care se vizează studierea
efectelor unei vitamine asupra vederii. După injectarea presupusei
78
vitamine li se spunea că vor trebui aşteptaţi şi alţi subiecţi pentru
începerea experimentului. Aceştia erau, de fapt, complicii
experimentatorului. Subiecţilor din grupul experimental li s-a injectat de
fapt epinefrin, un hormon care are efecte de stimulare a sistemului
cardiac şi a altor organe. Autorii erau interesaţi de modul în care
subiecţii vor interpreta cognitiv această stimulare, în circumstanţe
diferite. Într-o situaţie, complicii manifestau o bună dispoziţie, iar în alta
se enervau şi deveneau irascibili. S-a constatat că forma de
comportament a complicilor a influenţat modul de interpretare cognitivă
a modificărilor fiziologice produse de hormonul injectat. Atunci când
complicii erau veseli subiecţii afirmau că au aceeaşi trăire, iar când
complicii erau nervoşi şi subiecţii spuneau că sunt nervoşi. Acest efect
nu apărea atunci când subiecţii erau informaţi despre adevăratul efect al
substanţei injectate. Comportamentul complicilor nu le influenţa starea
emoţională, ei atribuind substanţei injectate modificările fiziologice.

Teoria lui James -Lange Teoria Cannon-Bard

Teoria cognitivă

d. Teoria feedback - ului facial (Tomkins)

Dispoziţiile emoţionale ale oamenilor pot fi evaluate în funcţie de
expresia facială a acestora. Putem recunoaşte expresia facială a unei
persoane şi pe baza ei să spunem care este emoţia pe care aceasta o
trăieşte. Această abilitate apare şi la triburile care nu au contacte cu mass
media sau culturile occidentale. În general, oamenii au aceleaşi expresii
faciale pentru exprimarea emoţiilor. Se consideră că există cinci expresii
faciale universale: bucuria, furia, dezgustul, tristeţea şi frica. Mulţi
consideră că aceste expresii sunt înnăscute, adică există o organizare
predeterminată pentru activarea anumitor muşchi faciali în timpul unei
trăiri emoţionale. Cu toate că sunt înnăscute expresiile emoţionale pot fi
controlate. De exemplu, oamenii se pot abţine să râdă într-o situaţie
amuzantă în care momentul nu este potrivit pentru o astfel de
manifestare.

79
 Evaluarea stărilor emoţionale se bazează şi pe postura şi mişcările
corpului. Observarea posturii şi mişcărilor corpului ajută la interpretarea
expresiei faciale.
Cercetătorii s-au întrebat dacă feedback-ul transmis de propria
noastră expresie ne ajută să ştim ce emoţie trăim. Tomkins, consideră că
acest feedback este un precursor muscular al emoţiei. La fel ca James şi
Lange, el crede că diferitele acţiuni musculare preced apariţia diferitelor
emoţii. Pentru verificarea teoriei s-a cerut subiecţilor să producă diferite
expresii faciale atunci când realizau diferite sarcini. Apoi subiecţii
relatau trăirile emoţionale pe care l-au avut. Scopul era de a verifica dacă
expresiile faciale modificate deliberat influenţează starea emoţională.
Rezultatele au fost neconcludente.
Mai târziu, Paul Ekman (1983) a examinat care sunt muşchi
implicaţi în şase expresii faciale universale (surpriză, dezgust, supărare,
furie, frică, bucurie). Au fost măsurate modificările fiziologice asociate
fiecărei expresii (ritmul cardiac, temperatura mâinilor). Subiecţilor nu li
s-a cerut să producă o anumită expresie emoţională, ci li s-a indicat doar
care muşchi trebuie contractaţi. Subiecţilor din grupul de control li s-a
cerut să contracte muşchii faciali care nu erau implicaţi în expresia
facială a unei anumite emoţii. Rezultatele au evidenţiat faptul că nu
numai construirea unei expresii faciale a dus la modificări fiziologice, ci
şi tipurile de modificări fiziologice asociate celor şase expresii faciale
erau diferite unele de altele.
Pentru a verifica dacă stările fiziologice distincte, create de
expresiile faciale, sunt asociate emoţiilor, Ekman a cerut subiecţilor să
evoce experienţe emoţionale legate de cele şase emoţii. De exemplu, un
subiect trebuia să se gândească la ceva foarte trist şi apoi să evalueze cât
de trist se simte pe o scală cu opt trepte. Experienţele evocate şi evaluate
la un nivel ridicat au creat aceleaşi modificări fiziologice ca şi expresiile
faciale.
Aceste date susţin teoria lui James şi Lange pentru că :
 diferite reacţii musculare şi viscerale duc la apariţia diferitelor
emoţii;
 emoţiile sunt create de reacţii musculare care apar înainte de
emoţia însăşi.
În acelaşi timp aceste cercetări sugerează modificarea teoriei
cognitive a emoţiei. Cogniţia este importantă, dar nu putem spune că
80
cogniţia este necesară înainte de apariţia emoţiei. Unii cercetători
consideră că în multe situaţii emoţiile sunt separate de gândurile noastre.
Din acest punct de vedere informaţia senzorială este orientată direct spre
circuitele neuronale care duc la apariţia emoţiei. Alţii, cred că emoţiile
nu pot exista înainte ca procesele mentale sau activitatea cognitivă să
apară pentru a ajuta la interpretarea senzaţiilor şi la stabilirea
semnificaţiei acestora şi apoi este generată starea emoţională.

e. Teoria evoluţionistă a emoţiilor (Plutchik)

Deşi multe dintre comportamentele emoţionale sunt rezultat al
învăţării şi proceselor cognitive, unele dintre acestea sunt înnăscute.
Această afirmaţie este susţinută de faptul că există expresii facile şi
reacţii emoţionale care apar la toţi membrii speciei umane, precum şi de
apariţia unor expresii facile similare celor umane la alte specii de
animale. Apariţia expresiile emoţionale şi la alte specii de animale este
justificată de faptul că acestea ajută probabil la supravieţuirea speciilor
respective. În acest sens emoţiile există pentru că servesc unei anumite
funcţii.
Plutchik (1980) consideră că emoţiile sunt pattern-uri
comportamentele înnăscute, ele având funcţii importante şi putând fi
modificate pe parcursul experienţei. Autorul defineşte emoţia ca “o
succesiune complexă de evenimente, care conţine elemente de înţelegere
cognitivă, sentimente, impulsuri spre acţiune şi comportamente direct
observabile.” Autorul consideră că anumite emoţii sunt fundamentale
sau primare, celelalte tipuri de emoţii fiind o combinare a emoţiilor
primare. Există opt emoţii primare: tristeţe, frică, surpriză, furie,
dezgust, bucurie, anticipare şi acceptare (sub forma receptivităţii
sexuale). Aceste emoţii apar într-o mare varietate de situaţii şi indiferent
de tipul de personalitate.
Teoria lui Plutchik nu se referă doar la aspectele comportamentale
ale emoţiilor, ci şi la cele funcţionale, care ajută organismul să
supravieţuiască. Fiecare dintre cele opt emoţii de bază sunt funcţionale,
adică servesc unui scop, acesta fiind motivul pentru care ele au fost
selectate în procesul de evoluţie. De exemplu, emoţia de frică are funcţia
de protecţie a organismului.
În concepţia lui Plutchik emoţia are cinci componente: un
eveniment-stimul, cogniţia evenimentului, evaluarea sentimentului, un
81
comportament ghidat de mecanisme înnăscute şi bazat pe evaluare şi
funcţia la care serveşte comportamentul.
Acest model explicativ se deosebeşte de teoria lui James-Lange.
Aceştia argumentează că un animal fuge atunci când îi este frică,
Plutchik însă consideră că un animal fuge nu pentru că îi este frică ci
pentru a se proteja (acesta fiind valoarea sau funcţia emoţiei). Această
teorie se asemănă cu cea a lui Schachter prin faptul că emoţia apare după
ce a fost făcută evaluarea cognitivă. Totuşi, în teoria lui Plutchik emoţia
nu se bazează doar pe evaluarea cognitivă, ci implică şi mecanisme
fiziologice înnăscute care ghidează comportamentul spre un anumit
scop.

BIBLIOGRAFIE

Andrei Cosmovici, Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1996.

Ion Radu (coord.), Introducere în psihologia contemporană, Editura
Sincron, Cluj-Napoca, 1991.
Mielu Zlate, Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

82