REFERATUL BIBLIC DESPRE CREAREA LUMII VĂZUTE

(suport de curs pentru Teologie Dogmatică) – Pr. Ioan Bădiliță

„Pentru că întru Εl [Hristos] au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe
pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii.
Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt
aşezate”. (Epistola către Coloseni, 1:15-16)
- I-
La/Întru început (ἐν ἀρχῇ / in principio) a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi
pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui
Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" Şi a
fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a
numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi. (Facere 1, 1-
5)
ORIGEN: „Întru început a făcut Dumnezeul cerul și pământul. Care este începutul tuturor, dacă nu Domnul nostru și
Mântuitorul tuturor, Iisus Hristos, Întâiul născut al întregii creaturi? Întru acest început, așadar, adică întru Cuvântul Său, a
făcut Dumnezeu cerul și pământul, după cum și evanghelistul Ioan spune la începutul Evangheliei sale: Întru început era
Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-
au făcut și fără El nimic nu s-a făcut. Deci început nu numește aici ceva ce ține de timp, ci Scriptura spune că Întru Început,
adică întru Mântuitorul au fost făcute cerul, pământul și toate câte au fost făcute”.
Sfântul VASILE CEL MARE: „Ce frumoasă orânduire de cuvinte! A spus mai
întâi: Întru început, ca să nu socotească unii că lumea este fără de început. Apoi
a adăugat: a făcut, ca să arate că ceea ce a făcut este o foarte mică parte din
puterea creatoare a lui Dumnezeu. După cum olarul, cu aceeași meserie, face
nenumărate vase, fără să-și irosească meseria și puterea, tot așa și Creatorul
acestui univers nu are putere creatoare numai pe măsura creării unei singure
lumi, ci puterea lui este nesfârșită; și-a exprimat numai voința, și a și adus la
existență mărețiile celor ce se văd”.
Dr. ALEXANDROS KALOMIROS: „Creația are un început, nu e fără început ca
Dumnezeu. A venit la existență de la neexistență, și existența ei depinde în
întregime de Dumnezeu. Nu există de sine. Există numai fiindcă Dumnezeu vrea
să existe. Numai Dumnezeu există de Sine, numai El este autoexistență. El i-a
spus lui Moise: Eu sunt cel ce sunt (Ieșire 3, 14), adică existență de Sine, izvor
al existenței, însăși Existența. Între
Dumnezeu și creația Sa există un abis
infinit și o distincție absolută. Nimic în
creație nu poate fi comparat cu Dumnezeu,
fiindcă Dumnezeu este absolut altul față de ea. Cu toate acestea, El le menține pe toate
în existență în mod liber, prin nemăsurata Sa iubire”.
Sfântul VASILE CEL MARE: „Duhul lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, pentru că
Scriptura folosește pentru Duhul lui Dumnezeu o denumire ca aceasta și nimeni altul
nu e numit Duhul lui Dumnezeu decât Duhul cel Sfânt, Care completează
dumnezeiasca și fericita Treime (...) Dar cum se purta pe deasupra apei? Înțelesul
acestui cuvânt ar fi următorul: Cuvântul se purta se interpretează prin: încălzea și
dădea viață apelor, după chipul găinii care clocește și dă putere de viață ouălor. Duhul
se purta, adică pregătea apele pentru nașterea vieții”.
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR: „Aceste cuvinte arată că în ape era o energie plină de
viață (...) Apa aceasta nu era o simplă apă, ci una care era în mișcare care se frământa
și cuprindea totul”.
VLADIMIR LOSSKY: „Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Și a fost lumină. Este prima poruncă a lui Dumnezeu: cuvântul Lui
se introduce în ceea ce este elementar și face să apară prima „informație” a existenței – lumina. Lumina este deci perfecțiunea
existenței create, „puterea luminoasă” produsă de logoi – voiri care se revarsă din Cuvântul și vor fecunda întunericul”.
Sfântul VASILE CEL MARE: „Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit întunericul, a pus capăt tristeții, a
veselit lumea, a adus dintr-odată, peste toți și peste toate, priveliște veselă și plăcută. S-a arătat cerul, care mai înainte, era
acoperit de întuneric, tot cu atâta frumusețe pe cât o mărturisesc și astăzi ochii noștri. Văzduhul s-a umplut de lumină; dar,
mai bine spus, avea atârnată în el chiar lumina în întregime, care trimitea pretutindeni, până la marginile văzduhului, iuțile
împărțiri ale strălucirii ei”.

- II -
Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de
ape!" Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele
de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi
a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.
(Facere 1, 6-8)
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR: „Ce înseamnă cuvintele: Să se facă tărie? Este ca și cum
ar spune cineva cu glas omenesc: Să se pună între ele un zid, o îngrăditură, care să
despartă apele. Dar ar putea să mă întrebe cineva: Ce este tăria? Este, oare, apă
condensată, aer concentrat sau altă substanță? Orice om care gândește bine, n-ar putea
susține una sau alta. De aceea se cuvine ca, plini de pricerepe, să primim cele spuse
de Sfânta Scriptură și, nedepășind hotarele firii noastre, să nu cercetăm cele mai
presus de noi, ci numai aceasta să știm și să reținem că la porunca Stăpânului a fost
adusă la ființă tăria, care face despărțire între ape, așa că unele sunt jos, iar altele sus”.
Sfântul VASILE CEL MARE: „Scriptura nu numește tărie substanța rezistentă și tare,
care are greutate și este solidă; că pământul ar fi meritat mai potrivit o astfel de
numire; dar din princină că substanța celor care stau deasupra pământului este fină și
rarefiată și nu-i percepută de nici unul din simțurile noastre, substanța aceasta s-a numit tărie în comparație cu substanțele
foarte fine, care nu pot fi sesizate de simțirea noastră. Gândește-te la un loc care desparte umezeala! Acest loc duce în sus
ce este fin și purificat și lasă jos tot ce este des și pământesc; aceasta, ca să se păstreze de la început până la sfârșit aceeași
bună întocmire a văzduhului, micșorândus-se în parte umezeala”.
DAMASUS BULLMAN: „După ce a separat lumina de întuneric, Cuvântul lui Dumnezeu introduce o a doua separație, între
ape, prin crearea tăriei sau firmamentului (în ebraică: raquia). Scriitorul inspirat face aluzie la concepția antică despre cer
închipuit ca o boltă sau semicalotă solidă, transparentă, care divide apele în două
și explică formarea ploilor: prin orificiile lui, apele de jos urcă la cele de sus, sub
formă de vapori și coboară sub formă de ploaie. Într-un sens mai profund,
firmamentul introduce o a doua mare diferențiere în creație, un principiu
invizibil, dar eficient, de organizare și ordine, un element de orientare spațială,
între un sus și un jos. De acum înainte, deasupra imensității apelor se va arcui
bolta cerului. Ca și lumina, bolta cerului constituie simboluri naturale ale
imensității divine. Cerul și apele își vor oglindi unele în altele adâncurile.
Circuitul apelor, fără de care viața ar fi cu neputință, va fi baza fecundității și
înfloririi pământului”.
- III -
Şi a zis Dumnezeu: "Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate
uscatul!" Şi a fost aşa. şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi
s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor
a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Apoi a zis Dumnezeu:
"Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul
şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după
fel, pe pământ!" Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care
face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut
Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia. (Facere 1, 9-13)
VLADIMIR LOSSKY: „În ziua a treia, la porunca dumnezeiască, elementele cosmice, a căror nediferențiere era simbolizată
de ape, încep să se separe, apele, în sensul lor propriu, se adună, pământul apare. El primește porunca de a produce plante,
adică prima formă a vieții”.
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR: „Uită-mi-te aici, iubite, la minunata înlănțuire și ordine. La început a spus: Pământul era
nevăzut și netocmit, pentru că era acoperit de întuneric și de ape; apoi, în ziua a doua, poruncind să se facă tăria, a despărțit
apele și a numit tăria cer; acum ne învață iarăși că în ziua a treia a poruncit apei celei de sub cer, adică de sub tărie, să se
adune într-o singură adunare și să se arate uscatul. Și s-a făcut așa. Pentru că toate erau pline cu apă, Dumnezeu a poruncit
ca mulțimea de ape să se adune într-o adunare, ca astfel să se arate uscatul. Observă că ne arată treptat-treptat frumusețea și
podoaba pământului (...) Ai văzut, iubite, că Dumnezeu dezbracă, ca să spun așa, pământul, care era nevăzut, netocmit și
acoperit cu ape, ca de niște perdele, ne arată fața lui și-i pune nume?”
Sfântul AMBROZIE DE MILAN: „Cât de frumos ni se înfățișează țarinile bogate! Ce miros, ce plăcere, ce bucurie pentru
plugar! Cum ar trebui să ne exprimăm mai cuviincios acest sentiment dacă ne-am folosi doar de limba noastră de toate
zilele? Or, noi avem mărturiile Scripturii, în care găsim comparat farmecul țarinilor cu belșugul binecuvântării și al harului
sfințitor. Așa vorbește de pildă Isaac: Iată, fiul meu
ca mirosul unei țarini pline! Cum să descriem
parfumul albăstriu al viorelei, album strălucitor al
crinului, roșul aprins al trandafirului ori livezile
strălucind ca pictate acum în auriu, acum în toate
culorile, acum în galben deschis, la care nu știi ce să
admiri mai mult: frumusețea florilor sau mirosul lor
parfumat? Nu ți se mai satură ochii de astfel de
priveliști; în lung și în lat se răspândește un miros
plăcut, al cărui farmec ne surprinde pe toți. De aceea,
pe bună dreptate spune psalmistul: Frumusețea
țarinii cu Mine este (Psalm 49, 12)”.
Sfântul VASILE CEL MARE: „Era firesc ca după ce pământul s-a odihnit, despovărat de greutatea apei, să primească porunca
de a odrăsli mai întâi iarbă, apoi pomi. Că glasul acela de atunci, acea primă poruncă, a ajuns o lege a naturii și a rămas lege
a pământului, dându-i pe viitor puterea de a naște și rodi (...) Să răsară pâmântul! Această mică poruncă s-a prefăcut îndată
într-o puternică lege a naturii și într-o rațiune măiastră. Porunca aceasta a săvârșit miile și miile de însușiri ale plantelor și
ale arborilor mai uite decît un gând de-al nostru. Pământul are în el și acum această poruncă și-l silește, în fiecare anotimp
al anului, să dea la iveală puterea pe care o are pentru răsărirea plantelor, semințelor și arborilor. După cum titirezul, după
ce a fost fixat în vârf, se învârtește în continuare de la cea dintâi lovitură ce i se dă, tot așa și natura, luând început de la cea
dintâi poruncă, se continuă în tot timpul care urmează până ce se va ajunge la sfârșitul obștesc al universului”.
- IV -
Şi a zis Dumnezeu: "Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe
pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească
anotimpurile, zilele şi anii, Şi să slujească drept luminători pe tăria
cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei
doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi
luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. Şi le-a pus
Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, Să cârmuiască
ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu
că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra. (Facere 1,
14-19)
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR: „Ai văzut înțelepciunea Creatorului? A spus
numai și a fost adus la ființă stihia aceasta minunată, soarele. Pe acesta îl
numește luminătorul cel mare și spune despre el că a fost făcut spre
stăpânirea zilei. Soarele face mai strălucitoare ziua, slobozind razele sale
pline de lumină și arătând în fiecare zi proaspătă frumusețea sa. Se arată
odată cu zorile și deșteaptă pe fiecare om la munca sa. Vrând fericitul profet David să înfățișeze frumusețea soarelui, a spus:
el este ca un mire ce iese din cămara sa. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui. De la marginea cerului ieşirea
lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui (Ps. 18). Nu încălzește numai, ci și
usucă; și nu usucă numai, ci și arde și ne aduce multe și felurite foloase. Mare este minunea acestei stihii! Nimeni n-ar
putea-o spune după cum merită. Spun aceste lucruri și laud cu cuvântul stihia, ca să nu te oprești aici, iubite, ci să pornești
de la ea și să duci mintea la Făcătorul stihiei. Cu cât va fi arătată mai mare stihia, cu atât vei arăta mai mare minunea
Creatorului”.
Sfântul VASILE CEL MARE: „Cerul și pământul fuseseră făcute mai înainte; după facerea lor a fost creată lumina (...) Nu era
încă soarele, nici luna, ca să nu spună oamenii că soarele este cauza și tatăl luminii și nici ca cei care nu-L cunosc pe
Dumnezeu să-l socotească creator al celor răsărite din pământ. De aceea a fost făcut soarele în a patra zi (...) Cuvintele
acestea nu sunt contrare celor ce s-au spus despre lumină. Atunci, la început, s-a adus la existență natura luminii; acum,
corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini prim-născute. După cum altceva este focul și altceva lampa
– focul are puterea să lumineze, iar lampa este făcută să lumineze pe cei care au nevoie de lumină – tot așa și acum au fost
creați luminătorii, ca să fie vehicule ale acelei lumini prea curate, adevărate și nemateriale”.
- V-
Apoi a zis Dumnezeu: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă
în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!"
Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi
toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după
felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut
Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis:
"Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să
se înmulţească pe pământ! Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua
a cincea. (Facere 1, 20-23)
DAMASUS BULLMANN: „Ziua a cincea aduce cu sine popularea celor
două elemente fluide: apa și aerul, cu diversitatea uluitoare a
speciilor de animale marine și aeriene (...) Doamne, înainte de a
apărea muzica, instrumentele și orchestrele omenești ca să Te laude
pe Tine, pentru că Ți-a plăcut cântecul, Ți-ai făcut o orchestră care
întrece în diversitatea vocilor ei orice orchestră: păsările, Doamne,
pe care Sf. Francisc le numea surorile lui! Ce voci minunate le-ai
dat! Cântă, fluieră, ciripesc, strigă de bucurie; trebuie doar să-ți faci
timp să le asculți. Cât de frumos e recitalul solist al unei privighetori
atunci când te laudă pe Tine, cu vocea ei fermeceată, neegalată de
nicio soprană de coloratură! Unde rămâne cântul nostru, atunci când
un stol de ciocârlii se înalță pe cerul dimineții lăudându-Te pe Tine,
Creatorul lor?”
VLADIMIR LOSSKY: „A cincea zi, Logosul face să apară peștii și
păsările: apa, umedul (element) este cea care primește porunca de a
le produce. O interesantă apropiere se stabilește atunci între ființele
care înoată și cele care zboară (ale căror forme, într-adevăr, nu sunt
fără similitudine), între apă și aer, amândouă fluide și umede. Simțim aici că nu este vorba despre o cosmogonie științifică,
în sensul modern al termenlui, ci de o altă viziune a ființei și a ierarhiilor ei, viziune pentru care taina formei, calitățile
secundare ale sensibilului (atît de neglijate de către știință) au o semnificație decisivă care trimite la profunzimile
inegalabile, la logoii creației. Această viziune a devenit foarte dificilă pentru natura noastră căzută, dar o putem regăsi în
noua creație bisericească, atât în universul liturgic și sacramental, cât și în contemplarea naturii (φυσική θεωρία) a
asceților”.
Sfântul VASILE CEL MARE: „Astfel apa a fost silită să slujească poruncii Creatorului. Nespusa și marea putere a lui
Dumnezeu a arătat vii, lucrătoare și mișcătoare tot felul de viețuitoare ale apelor; și este cu neputință să numeri speciile lor.
Odată cu porunca, apele au și primit capacitatea de a naște. Acum, pentru întîia oară, a fost creată o ființă vie, înzestrată cu
simțire. Să scoată apele târâtoare. În aceste puține cuvinte, care neam de târâtoare a fost lăsat la o parte? Care neam n-a
fost cuprins în porunca creației? Nu și cele care nasc ființe vii, de pildă: focile, delfinii, narcele și cele asemenea acestora,
așa numiții pești cartilaginoși? Nu și cele care se nasc din ouă, așa cum se nasc aproape toate felurile de pești? Nu cîte sunt
cu solzi? Nu cîte sunt din neamul crustaceelor? Nu câte au aripioare și câte n-au? Glasul poruncii a fost mic; da, mai bine
spus, nici n-a fost glas, ci numai un impuls, o mișcare a voinței; dar în această poruncă sunt tot atâtea idei, cît de diferiți
sunt peștii și grupurile de pești, pe care a-i descrie pe toți cu de-amănuntul este la fel cu a număra valurile mării sau a măsura
cu pumnii apa mării”.

- VI -
Apoi a zis Dumnezeu: "Să scoată pământul fiinţe vii, după felul
lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor". Şi a fost
aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele
domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după
felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. (Facere 1, 24-25)
Sfântul VASILE CEL MARE: „Este, oare, însuflețit pământul? Au
dreptate, oare, proștii manihei, când spun că pământul are suflet?
Pământul a scos la iveală ceea ce se afla în el, nu pentru că Dumnezeu
a spus: Să scoată, ci pentru că Dumnezeu, Care i-a dat porunca, i-a
dăruit pământului și puterea de a scoate din el (...) Cuvântul
dumnezeiesc creează cele ce se fac (...) Gândește-te la cuvintele lui
Dumnezeu, care străbat creația! Au început de atunci, de la facerea
lumii, și lucrează și acum și merg mai departe până la sfârșitul lumii.
După cum sfera, dacă se împinge și este pe un loc înclinat, merge la
vale datorită construcției sale și a însușirii locului, și nu se oprește
înainte de a ajunge pe un loc șes, tot așa și existențele, mișcate de o
singură poruncă, străbat în chip egal creația, supusă nașterii și pieirii,
și păstrează până la sfârșit continuarea spețelor, prin asemănarea
spețelor, prin asemănarea celor ce alcătuiesc speța. Din cal se naște un
cal, din leu un leu, din vultur un vultur și fiecare din viețuitoare își
păstrează speța prin continui nașteri până la sfârșitul lumii. Timpul nu
strică, nici nu pierde însușirile viețuitoarelor, ci, ca și cum acum ar fi
fost făcute, merg veșnic proaspete împreună cu timpul. Să scoată pământul suflet viu. Această poruncă a rămas statornică
în pământ și nu încetează să stea în slujba Creatorului. Sufletul necuvântătoarelor nu s-a arătat, fiind ascuns în pământ, ci a
luat ființă odată cu trupul lor, la porunca Creatorului. Sufletul lor este același în toate și are aceeași caracteristică: nu are
darul vorbirii; dar fiecare din animale se deosebește printr-o însușire deosebită. Boul este potolit, măgarul leneș, iar calul
înfierbântat de pofta părții femeiești; lupul nu se poate domestici; vulpea e vicleană, cerbul fricos, iar furnica harnică; câinele
este recunoscător și ține minte prietenia. Fiecare dintre animale a fost creat în același timp și i s-a dat atunci fiecăruia și
însușirea lui firească. Odată cu leul s-a născut și mânia lui, dorința lui de o viață singuratică și neprietenia lui cu cei din
aceeași familie cu el. Este tiranul animalelor; iar din pricina firii lui mândre nu acceptă egalitatea de rang cu mulțimea
animalelor. Leul nu se apropie de mâncarea de ieri, nici nu se întoarce la rămășițele propriei lui prăzi. Natura a pus în el
organele unui glas ca acela, încât multe animale, care îl întrec la fugă, sunt prinse de multe ori numai datorită mugetului lui.
Iute este pantera și cu mișcări repezi; trupul îi este mlădios ca apa și ușor, în stare să urmeze îndată mișcările sufletului.
Leneșă este firea ursului, iar felul de a se purta, specific: viclean și ascuns; la fel îi este și trupul: greoi, tare, așa cum se
potrivește unei vietăți reci, care locuiește în vizuini”.
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR: „Vezi că și pământul, slujind poruncii Stăpânului, dă un îndoit rod? Mai înainte a dat plantele
și semințele; acum pământul dă vietăți însuflețite, animale cu patru picioare, târâtoare, fiare și dobitoace. Iată ceea ce am
spus și mai sus aceea se arată și acum, anume că Dumnezeu n-a creat pe toate numai pentru trebuința noastră, ci și pentru
dărnicia Lui, pentru ca noi, văzând bogăția nespusă a făpturilor Lui, să ne uimim de puterea Creatorului și să putem ști că
toate acestea au fost aduse la ființă cu o înțelepciune și bunătate nespuse, spre cinstirea omului ce avea să fie făcut”.
 Pr. DUMITRU STĂNILOAE: „Lumea slujește ridicării noastre la sensul nostru ultim, sau la obținerea plenitudinii
noastre în comuniunea cu Dumnezeu cel personal, prin raționalitatea ei flexibilă, prin sensurile pe care omul le
poate urmări prin ea. Toate acestea ne impun nouă o responsabilitate față de Dumnezeu și față de lumea însăși,
responsabilitate prin al cărei exercițiu noi sporim în comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii, umanizându-ne sau
desăvârșindu-ne pe noi înșine”.

QUAM MAGNIFICATA SUNT OPERA TUA DOMINE, OMNIA IN SAPIENTIA FECISTI!