1

INTRODUCERE

1.1. Materie-Mişcare-Modele
1.2. Notiuni fundamentale
1.3. Verificarea cunoştinţelor
 Introducere
Lumea pare a fi o imensă şi complexă, scenă a unei uimitoare diversităţi de apariţii şi
evenimente. Aceste impresii sunt justificate de estimările ordinelor de mărime ale valorilor
mărimilor de interes pentru studierea lumii naturale,[6]. Stiinţele experimentale ajută la
înţelegerea lumii naturale şi vin în completarea înţelegerii teoretice, înţelegere care face ca
anumite părţi ale imaginii despre lume să arate mai simplu. Astfel, spre exemplu ” calitatea
estetică a legilor fizicii descoperite până acum colorează speranţele noatre, pentru legile încă
necunoscute. Tindem să denumim o ipoteză ca atractivă atunci când simplitatea şi eleganţa o
singularizează dintr-un număr larg de teorii posibile.”.
Dintre legile descoperite până acum, amintim, [10] :

 Legile mecanicii clasice ajută la descrierea cantitativă şi cauzală a mişcării

mecanice

 Legile mecanicii cuantice descriu fenomene la nivel atomic oferind o bază teoretică
precisă pentru chimie şi fizică

 Legile electrodinamicii clasice descriu toate efectele electrice şi magnetice şi stau la

baza electrotehnicii şi industriei comunicaţiilor

 Legile mecanismului de stocarea informaţiei genetice au condus la înţelegerea

principiilor de operare a codului genetic şi permis descrierea capacităţii de stocare a
informaţiei într-o celulă a unui simplu organism, capacitate ce depăşeşte pe cea a celor
mai bune calculatoare.

1.1. Materie-Mişcare-Modele

Contemplarea lumii înconjurătoare ne arată că ea este într-un continuu proces de

schimbare, într-o continuă transformare, adică intr-o permanentă mişcare. Intrega lume
anorganică şi organică, de la atom la stea, de la celulă la om, este o realitate obiectivă,
independentă de conştiinţa noastră şi reperezintă un tot unitar având drept bază materia.
Materia se află în necontenită mişcare, ce se desfăşoară în timp şi spaţiu, [6,10].
Se poate spune că materia, mişcarea, timpul şi spaţiul sunt legate între ele
inseparabil. Orice fenomen din natură, orice schimbare, orice transformare, începând cu
simpla deplasare geometrică şi până la gândire sunt fenomene reale ale mişcării materiei.
Toate aceste fenomene nu sunt dependente între ele şi se condiţionează reciproc. Starea de
repaus, este numai o aparenţă: Corpurile de pe pământ se rotesc odată cu Pământul, acesta
se mişcă în jurul Soarelui, tot sistemul solar fiind în mişcare.

-2-
 Introducere

Mecanica este una dintre ştiinţele fundamentale din ansamblul ştiinţelor naturii,
ce descrie mişcarea a corpurilor materiale şi transformările pe care acestea le au
în timpul mişcării.

Forma cea mai simplă de mişcare pe care o putem sesiza constă în modificarea în timp
şi spaţiu a poziţiilor relative ale corpurilor materiale macroscopice, datorită interacţiunii directe
sau prin intermediul câmpurilor.
Această formă de mişcare poartă numele de mişcare mecanică.
Devine evidentă necesitatea de a descrie cantitativ si cauzal mişcarea mecanică, una
dintre formele fundamentale de mişcare, fig.1.1.

Forme fundamentale
de mişcare a materiei

mişcarea mecanică mişcarea fizică mişcarea chimică mişcarea biologică mişcarea socială

Figura 1.1

O divizare a diferitelor ramuri ale Mecanicii, definite pe criteriul dimensiunii corpurilor (

macro-, microscopice), pe criteriul vitezei de deplasare a corpurilor ( viteze mai mici sau
comparabile cu viteza c de propagare a luminii în vid) şi pe criteriul acoperirii legilor generale
ale proceselor, respectiv a aspectelor aplicative, este prezentată în figura 1.2.
 Introducere

MECANICA

Mecanica cuantică
studiul
microparticulelor

Mecanica teoretică Mecanica Aplicată Mecanica

studiul corpurior Relativista
Studiul corpurilor
macroscopice macroscopice deformabile ce studiul corpurilor
nedeformabile care se deplasează cu viteze v<< macroscopice care se
se deplasează cu c viteza luminii deplasează cu viteze
viteze v << c viteza apropiate de c,
luminii 
viteza luminii
Rezistenţa materialelor
Teoria elsticităţii
Teoria plasticităţii
Statica, Stabilitatea
Dinamica construcţiilor
Mecanica fluidelor

Figura 1.2

Mecanica teoretică (mecanica clasică) studiază legile obiective ale

fenomenelor de mişcare mecanică a corpurilor materiale nedeformabile,
mişcare care se produce cu viteze mult inferioare vitezei de propagare a
luminii în vid.

Miscarea este o proprietate intrinsecă a materiei, în sensul că nu există materie in repaus

absolut, după cum nu poate fi concepută miscare fără suportul material.
Modificarea stării de miscare a unui sistem fizic este studiată ca o consecinţă a acţiunii
corpurilor înconjurătoare, sau ca rezultat al interacţiunilor unor părţi din interiorul sistemului şi
poate fi studiată în condiţii reale sau doar pur descriptiv, fără a lua în considerare cauzele care
o determină.

Dezvoltarea mecanicii a avut loc prin evoluţia geometriei, cinematicii şi dinamicii, [6,10].

Geometria cea mai simplă şi cea mai des folosită în mecanică este geometria euclidiană.
Ea reprezintă cadrul ideal al studiului mişcării sistemelor de puncte materiale şi a corpului rigid.
Structura metrică a unui spaţiu euclidian este omogenă şi izotropă, deci independentă de
distribuţia materiei în spaţiu. Geometria euclidiană a fost larg acceptată drept cadru natural al
descrierii proceselor mecanicii clasice, newtoniene.
 Introducere

Cinematica se ocupă cu studiul mişcării corpurilor materiale. De aceea, ea este numită şi

geometria mişcării. Mişcarea cere definirea unui reper (sistem de referinţă) spaţio – temporal,
adică alegerea unui sistem de coordonate şi a unui mod de măsurare a timpului. Cinematică,
are ca obiectiv studiul mişcărilor posibile ale sistemelor materiale, ţinând seama de legăturile la
care sunt supuse si introduce noţiuni si mărimi fizice strict necesare ulterior in studiul mecanicii.

Dinamica studiază mişcarea corpurilor materiale sub influenţa forţelor care acţionează
asupra acestora. Dinamica, denumită uneori şi Cinetica, bazându-se pe rezultatele cinematicii,
studiază mişcările pe care le iau efectiv sistemele materiale sub acţiunea lor reciprocă, sunt
luate in considerare efectele unor factori-cauză si anume forţele cu care corpurile exterioare
sau interioare acţionează asupra sistemului studiat.
Statica, caz particular al Dinamicii, studiază interacţiunile sistemelor materiale şi condiţiile
de repaus relativ ale sistemelor aflate în interacţiune.

Descrierea mişcării sistemelor materiale în condiţii reale cu stabilirea unor principii

generale, din care să se deducă în particular toate rezultatele mecanicii newtoniene este
realizată de Mecanica analitică.

Mecanica
Teoretica

Statica Cinematica Dinamica

Figura 1.3
Mecanica clasică presupune existenţa unui spaţiu euclidian absolut şi a unui timp
absolut, ce este independent de structura spaţiului. Deoarece spaţiul euclidian este omogen şi
izotrop, nici o poziţie sau orientare nu poate fi privilegiată, deci nici sistem de coordonate nu
poate fi privilegiat.
Pentru a măsura scurgerea timpului într-un punct dat putem folosi un fenomen periodic
uniform. Practic, drept unitate de măsură a timpului este aleasă ziua solară medie (durata
medie de timp scursă între două treceri consecutive ale Soarelui la meridianul unui punct de pe
suprafaţa Pământului). Tradiţional, acest meridian trece prin Greenwich, Anglia. Secunda
reprezintă 1/86400 din ziua solară medie, [6, 10].

-5-
 Introducere
Modelele fizice şi modelarea sunt instrumente esenţiale, în întreg procesul cunoasterii
lumii inconjurătoare.
O reprezentare simplificată a unui sistem sau a unui proces fizic se numeste model fizic.
De aceea se recurge la o descriere matematică asociată unui model fizic. Cu cât modele
sunt mai simple, cu atât ne îndepărtăm mai mult de realitate. Cum lumea reală este
întotdeauna mult mai complicată decăt modelele cu care se operează şi rezultatele obţinute
sunt, într-un anume sens, incomplete, folosirea modelelor simple este necesară în faza
incipientă a cunoaşterii. Pe măsura luării în considerare a aspectelor care dau complexitate
realităţii studiul se apropie mai mult de aceasta, cu preţul utilizării unui instrument matematic
mai sofisticat şi mai dificil.

Materia are o structură dublă şi anume o structură discontinuă, concentrată, denumită

substanăţă şi o structură continuă, extinsă, denumită câmp. Materia se prezintă astfel ca o
unitate dialectică, rezultat al contopirii celor două structuri contrare, discontinuă (substanţă-
corpuscul) şi continuă (câmp-undă), materia având concomitent proprietăţile undelor şi
corpusculilor, [1, 6].

O anumită parte de substanţă (ale carei elemente sunt legate prin interacţiuni reciproce)
constituie un corp sau un sistem material.
Pentru studiul mişcării corpurilor materiale se recurge la o schematizare a acestora,
reţinându-se numai proprietăţile şi parametrii esenţiali privind schimbarea în timp a poziţiei. In
acest mod, un sistem material real se transformă în ,,model’’ al mecanicii, care permite
utilizarea calculului matematic pentru studiul mişcării.
Justeţea unui model se verifică prin corespondenţa dintre rezultatele calculului
matematic şi cele obţinute experimental pe sistemul material natural.

Modelul general al mecanicii este mediul continuu sau continuul material, care
consideră că întreg domeniul ocupat de un corp (nedeformabil sau deformabil) este
”umplut” cu materie, deşi se ştie că structura materiei este discontinuă.

Prin introducerea acestui model, se poate considera că toate mărimile caracteristice

care descriu proprietăţile şi particularităţile mişcării sunt funcţii continue de coordonatele
spaţiului în care se găseşte corpul, funcţii ce pot fi scalare, vectoriale sau tensoriale.

Modelul fundamental al mecanicii teoretice este mediul continuu solid şi

nedeformabil, numit şi ,,solidul Euclid” sau solid rigid.

-6-
 Introducere

Solidul rigid este caracterizat prin aceea că distanţele, respectiv unghiurile dintre
punctele sale rămân invariante în decursul interacţiunilor cu alte corpuri materiale, el fiind
conceput ca un corp macroscopic continuu care îşi păstrează nealterată forma şi
dimensiunile. Mecanica teoretică utilizează mai multe modele cu ajutorul cărora pot fi
interpretate principiile fundamentale ale mecanicii newtoniene:

 punct material,
 corp material (solid rigid),
 sisteme de puncte materiale,
 sisteme de solide rigide.

In unele situaţii particula materială poate fi asimilată din punct de vedere matematic cu
punctul geometric. In aceste cazuri, particula poate fi reprezentată abstract printr-un punct
geometric având toate proprietăţile materiei. Un astfel de punct geometric dotat cu proprietăţile
materiei poartă numele de punct material.
In Mecanica teoretică, chiar corpurile macroscopice aflate în mişcare de translaţie pot fi
considerate puncte materiale, adică punctele geometrice ce reprezintă centrul maselor în care
se presupune concentrată întrega lor masă. Prin urmare, punctul material constitue modelul de
corp ce are dimensiunile neglijabile în raport cu distanţele care îl separă de corpurile
înconjurătoare, sau este animat de o mişcare reductibilă numai la o simplă translaţie şi care
este dotat cu o masă proprie determinată. Considerarea unui ansamblu de puncte materiale
care interacţionează, conduce la noţiunea de sistem de puncte materiale.

Modele utilizate
pentru corpurile
materiale

punct material solid rigid

sisteme de puncte
sisteme de solide rigide
materiale

Figura 1.4

-7-
 Introducere
In cazul obiectelor materiale ale căror dimensiuni nu pot fi neglijate, despre care
imaginea exterioară este aceea că ele umplu în orice moment un anumit domeniu finit al
spaţiului, denumit “domeniu suport geometric” se foloseşte modelul de solid rigid. Funcţie de
dimensiunile geometrice preponderente se disting următoarele modele, fig. 1.5.

Modele utilizate
pentru
solidul rigid

Linia
Suprafaţa materială
materială

fire bare plăci membrane

Volume
(blocuri)

Figura 1.5

-8-
 Introducere

1.2. Noţiuni fundamentale

Noţiuni
fundamentale

Spaţiu Timp

Masă Forţa

Figura 1.6

Studiind forma mecanică de mişcare a corpurilor materiale, Mecanica admite că

mişcarea este într-o continuă transformare, fiind legată de spaţiu, timp şi masă.

Spaţiul fizic
este o formă obiectivă de existenţă a materiei ce exprimă ordinea coexistenţei obiectelor
în natură (poziţie relativă, formă) şi întinderea lor relativă (distanţe, mărimi, orientări),
[1,5,10].

Mecanica teoretică a adoptat modelul fizic al spaţiului care este spaţiul absolut, iar
modelul matematic al acestuia este spaţiul euclidian tridimensional (E3).
Calităţile spaţiului absolut sunt următoarele:
 continuu (nu conţine goluri),
 infint,
 omogen, (toate punctele sunt echivalente,)
 izotrop, (toate direcţiile considerate printr-un punct al său sunt echivalente),
 tridimensional cu metrica ds2  dx 2  dy 2  dz 2 .

Timpul fizic
este o formă obiectivă de existenţă a materiei ce exprimă succesiunea, simultaneitatea
şi durata diferitelor procese.

-9-
 Introducere
Mecanica teoretică utilizează pentru timp modelul fizic care este timpul absolut, iar modelul
matematic al timpului absolut este o axă reală de timp care are sensul de la trecut la viitor
[10,12].

Timpul absolut se caracterizează prin următoarele proprietăţi:

 universal,
 unidimensional (E1),
 infint,
 continuu,
 omogen,
 uniform,
 ireversibil ( variind doar într-un singur sens).

Orice obiect material capabil să execute o mişcare mecanică este sensibil la interacţiunile
mecanice. Modelul fizic al interacţiunii mecanice ce poartă numele de forţă. Nu ea produce
mişcarea materiei, ci materia în mişcare este sursa ei. De aici rezultă că forţa este o mărime
care caracterizează transmiterea mişcării de la un corp material la altul. In general, ea
caracterizează transformarea mişcării din forma nemecanică în forma mecanică.

 Forţa
este o mărime vectorială ce măsoară interacţiunea mecanică dintre corpurile materiale şi
reprezintă cauza modificării unei anumite stări (de mişcare sau de repaus) a corpului
material.

Acestă mărime este caracterizată prin:

 sens,
 direcţie,
 intensitate (mărime sau modul,)
 punct de aplicaţie.

Rezultatul prezenţei interacţiunilor şi modul cum răspunde la aceste interacţiuni poartă

numele de inerţie mecanică, [1,3]. Pentru măsurarea cantitativă a inerţiei mecanice se
introduce noţiunea de masă.

Masa
este o măsură a inerţiei corpurilor aflate în mişcare de translaţie.
Această noţiune este caracterizată prin:
 mărime scalară,
 pozitivă ce există în mod obiectiv şi independent de locul unde se măsoară,
 constantă.

Observatie:
- 10 -
 Introducere

pentru cazul mişcării de rotaţie a solidelor rigide, un rol important îl are repartiţia masei.
In cazul acesta măsura inerţiei este dată de o altă mărime denumită moment de inerţie.

Invarianţa

Omogenitatea şi izotropia spaţiului Euclidian pot fi exprimate prin două principii de

invarianţă, care implică două principii fundamentale de conservare, [10].

Invarianţa la translaţii

Prin acest principiu se înţelege că spaţiul este omogen, deci nu diferă de la un punct la
altul. La translare fără rotaţie dintr-un punct în altul nu apare nicio schimbare în mărimea
sau proprietăţile ei geometrice. Se presupune că proprietăţile fizice ale unui obiect, cum
ar fi inerţia sa sau forţele dintre particulele sale constituente nu se modifică dacă obiectul
este translat. Astfel, frecvenţa naturală a unui diapazon nu este schimbată într-o astfel
de deplasare.

Invarianţa la rotaţii

Izotropia spaţiului permite ca toate direcţiile să fie echivalente. Proprietăţile geometrice şi

fizice nu se modifică, dacă reorientăm în direcţie un obiect în spaţiu.

Proprietăţile de invarianţă la translaţii conduc la conservarea impulsului, iar invarianţa la rotaţii

conduce la conservarea momentului cinetic.
Pentru descrierea mişcării sunt necesare procedee de fixare a poziţiei relative pe care o
au două corpuri în spaţiu şi procedee de determinare a momentului în care corpurile
considerate ocupă acea poziţie.

Sistemul de referinţă (în general un solid rigid nedeformabil) este obiectul material în
raport cu care se sesizează modificările de poziţie ale mobilului. Caracterul relativ al mişcării
apare si din faptul că acelaşi corp execută, în raport cu sisteme de referintă diferite, mişcări cu
aspect diferit. O alegere convenabilă face ca mişcrea mobilului să se prezinte mai simplă. Un
rol esenţial îl joacă sistemele de referinţă inerţiale, în care se verifică principiul inerţiei.

Sistemul de coordonate sau reperul, care se asociază sistemului de referinţă,

desemnează 3 vectori (numiţi versori) liniar independenţi, în spaţiul tridimensional, având
originea comună.
Operaţia prin care se fixează în spaţiu şi timp poziţia mobilului poartă numele de reperare.
Aceasta implică:
1) alegerea sistemului de referinţă,
2) alegerea sitemului de coordonate,
3) precizarea momentului în care mobilul ocupă o anumită
poziţie în spaţiu.

- 11 -
 Introducere
Reperarea are un caracter spaţio-temporal, adică presupune o reperare geometrică în
spaţiu, o reperare în timp şi este operaţia fundamentală pentru descrierea cinematică a
mişcării.
In cazul unui corp, poziţiile tuturor punctelor unui corp se pot determina unic dacă se
cunosc poziţiile unui număr finit de puncte, ceea ce revine la a găsi mărimile independente
capabile să repereze corpul în spaţiu. Numărul acestor mărimi independente desemnează
numărul gradelor de libertate. Aceste cantităţi independente capabile să fixeze corpul în spaţiu
poartă numele de coordonate. Generic ele se pot nota cu q1, q2, ...qn. unde n = numărul
gradelor de libertate. In cazul particulei materiale numărul gradelor de libertate n  3, iar în
cazul unui corp material numărul gradelor de libertate n  6.
Descrierea mişcării se poate realiza în momentul în care se cunoaşte poziţia sa în orice
moment al timpului t.
Timpul t este un parametru universal în mecanica clasică, care variază pe axa reală în
sens continuu crescător. El este obţinut prin asocierea unui număr fiecărei poziţii a unui punct
mobil într-o mişcare de , de preferinţă periodică, [6,10].
Astfel, descrierea mişcării devine posibilă atunci când se cunoaşte dependenţa de timp
a coordonatelor independente :

qi  qi (t ), (i  1,2,3...n); t  [t0 , t * ].

Având în vedere faptul că mişcarea mecanică a oricărui corp are loc în decursul unui
interval de timp într-un spaţiu Euclidian, devine evidentă ideea că a cunoaşte mişcarea unui
corp material presupune cunoaşterea în orice moment a poziţiei în spaţiu şi timp. Mişcarea unui
mobil este sesizabilă numai în raport cu un alt obiect (sistem de referinţă). Acesta, ca parte
componenetă a materiei infinite în continuă mişcare şi transformare, se află în mişcare în raport
cu alte corpuri.

Obiectul material în raport cu care se studiază modificările de poziţie ale celuilalt obiect
material poartă numele de sistem de referinţă, ce întotdeauna este un corp nedeformabil.
Având în vedere caracterul relativ al mişcării, este evident faptul că în raport cu sisteme de
referinţă diferite, acelaşi corp execută mişcări cu aspect diferit.

Pentru exprimarea, determinarea poziţiei, obiectului material aflat în mişcare faţă de

sistemul de referinţă ales, se asociază acestuia din urmă un sistem de coordonate.

In Mecanică teoretică se utilizează ca sisteme de referinţă - în raport cu care se verifică

experimental legile mecanicii- sisteme de referinţă inerţiale. Asemenea sisteme sunt:

 sistem de referinţă cartezian, având originea în centrul de masă al galaxiei noastre

şi cele trei axe îndreptate în direcţiile a trei stele foarte îndepărtate (denumite impropriu
“stele fixe”),

 orice alt sistem de referinţă aflat în mişcare de translaţie rectilinie şi uniformă în

raport cu sistemul definit mai sus.

- 12 -
 Introducere

1.3. Verificarea cunoştinţelor teoretice

 Care este ipoteza fundamentală a Mecanicii teoretice ?

 Care sunt formele fundamentale de mişcare ?
 Ce fel de mişcare studiază mecanica teoretică ?
 Ce este modelul fizic?
 Enumeraţi mărimile fundamentale ale Mecanii clasice ?
 Ce este un sistem de referinţă ?
 Cum se realizează reperarea spaţio-temporală ?
 Ce reprezintă gradele de libertate ?
 Ce se înţelege prin reperarea corpului ?

- 13 -