UNIVERSITATEA DE ŞTIIłE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU

DE LA BRAD” DIN IAŞI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ; Anul 1 SAPCCPA

CROMATOGRAFIA DE LICHIDE PORTABILĂ

Coordonatori proiect,
Conf. Univ. Dr V. Valeriu Cotea,
Asust. asoc. Marius Niculaua

Masterandă,
Bianca Ana BLAJ

1
 CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................................................3
Generalităţi…………………………………….. ………….……………….…………...4
Cromatografia de lichide de înaltă performanţă……………………………..……….5
Pompe pentru HPLC……………………………………………………..……………..6
Sisteme de introducere a probei………………………………………………………...7
Coloanele în LC…………………………………………………………………………..8
Aplicaţii ale HPLC în industria alimentară……………………………………………11
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................14

2
 INTRODUCERE

Cromatografia este o metodă de separare şi analiză a substanţelor chimice din amestecuri,

care se bazează pe interactiunea diferenţiată a doi sau mai mulţi compuşi de separat (numiţi
solutii) cu două faze cromatografice: faza mobilă si faza staţionară.
Analiza chimică cromatografică este un domeniu mai recent al analizei instrumentale
care include mai multe metode de separare şi totodată de analiză a componenţilor amestecului
din probă. În toate variantele, separarea precede analiza şi se realizează prin repetarea, de un
număr mare de ori, a echilibrului de distribuţie între două faze. Una dintre faze este imobilă şi
poartă denumirea de fază staţionară (aflată de regulă într-un tub numit coloană) iar cealaltă - faza
mobilă - aflată în mişcare, se deplasează prin golurile primei faze. Separarea se petrece în
coloana cromatografică, piesa cheie a întregii metode. Faza mobilă, denumită şi eluent -
scurgându-se continuu (deci cu viteză constantă) prin interstiţiile fazei staţionare, adeseori
poroase, poate provoca migrarea, cu viteze diferite, a celor n componenţi ai amestecului de
separat de-a lungul coloanei.
Amestecul supus separării se introduce sub formă de soluţie la începutul coloanei,
folosindu-se un dispozitiv de introducere a probei (de exemplu o microseringă), şi se află iniţial
fixat într-o zonă îngustă de la începutul coloanei. Spălaţi de eluent, o parte din componenţii probei
migrează apoi prin coloană cu viteze diferite. Acest lucru se datorează interacţiunilor fizice
specifice, dintre moleculele probei şi faza staţionară (desigur, nu orice moleculă poate migra pe
orice fază staţionară). Efectul, este numit retenţie şi aceasta provoacă o aşa-numită migrare
diferenţiată. Adică moleculele migrează în grupri, în fiecare grup existând doar molecule de
acelaşi fel. Aceasta face posibilă sesizarea componenţilor, pe rând, la părăsirea coloanei, de către
un instrument, în grupurile respective - denumite uneori zone. Instrumentul amintit este un
analizor fizico-chimic, sensibil la mai mulţi (în mod ideal la oricare) dintre componenţi ce ies din
coloană şi care este plasat în eluent, imediat după ieşirea din coloană. Acest analizor, denumit
detector este capabil să dea un semnal proporţional cu masa sau cu concentraţia soluţiei de
component în faza mobilă. În consecinţă, dispozitivul, "marchează" trecerea fiecăreia din
substanţele ce formează iniţial proba, similar cu o fotocelulă care înregistrează trecerea
concurenţilor la sosire în atletism. Reprezentarea grafică a semnalului detectorului în funcţie de
timp poartă numele de cromatogramă.

3
 1. GENERALITĂŢI

Cromatografia de lichide este o tehnică de laborator prin care se separă substanțele

chimice aflate în amestec, permițând determinarea calitativă și cantitativă a acestora. Ea se
bazează pe distribuția diferită a componentelor unui amestec între două faze: faza staționară și
faza mobilă. Cromatografia de lichide poate fi pe coloană închisă sau pe coloană deschisă. Cel
mai des utilizată este cromatografia pe coloană închisă, în special cromatografia de lichide de
înaltă performanță (HPLC).
Principalele avantaje ale cromatografiei de lichide de înaltă performanţă sunt:
 capacitate de separare ridicată, viteza ridicată a separării,
 posibilitatea monitorizării continue a eluentului coloanei,
 realizarea unor analize repetate şi reproductibile utilizând aceeași fază staționară
și aceeași fază mobilă,
 automatizarea procedurii analitice şi a prelucrării datelor detecţie nedistructivă
după separare,
 substanțele pot fi colectate în colectoare de fracții,
 scalarea se face ușor.
Domenii de aplicabilitate: cercetare-dezvoltare, controlul calității (detecția de impurități,
stabilitatea în diferite condiții de mediu, stabilitate în timp etc.), analize de probe de mediu,
sinteza chimică (separarea produșilor de reacție), stabilirea compoziției extractelor din plante etc.
Sisteme: compuși organici, anorganici și organometalici.
Industrii: industria farmaceutică, industria chimică, industria suplimentelor alimentare,
industria agroalimentară, industria produselor cosmetice, mediu, sănătate.
Primul cromatograf de lichide modern a fost construit de Csaba Horváth la Universitatea
din Yale în 1964 si a tehnica fost denumita cromatografie de lichide de înalta presiune (HPLC).
În continuare, termenul care s-a impus a fost cel de cromatografie de lichide de înalta
performanta. Prima separare realizata de grupul lui Horváth a fost cea a unor componente ale
acizilor nucleici. Dezvoltarea extraordinara a acestei tehnici în ultimii zeci de ani se datoreste în
mare masura faptului ca a permis analiza unor compusi care puteau fi separati foarte greu pe alte
cai, de exemplu a biomoleculelor.
Principalele tipuri de cromatografie de lichide sunt:
 cromatografia de adsorbtie lichid-solid (LSC)
 cromatografia de repartitie lichid-lichid (LLC)
 cromatografia ionica (IC)
4
  cromatografia prin excluziune (SEC)
2. CROMATOGRAFIA DE LICHIDE DE ÎNALTĂ PERFORMANŢĂ

Cromatografia de lichide de înaltă performanţă (HPLC) acoperă azi, în proporţie

aproximativ 80%, analiza substanţelor moleculare: organice, organo-metalice şi anorganice
inclusiv compuşii foarte polari sau labili termic precum şi compuşii cu masă moleculară ridicată
(naturali sau sintetici). De aceea, împreună cu cromatografia de gaze constituie un punct de
sprijin important în analizele chimice moderne. Deşi eficacitatea coloanelor nu o egalează încă
pe cea din GC, prin faptul că se poate modifica, pe lângă faza staţionară, şi faza mobilă,
cromatografia de lichide (LC) face posibile separări şi analize uneori imposibil de realizat prin
alte tehnici. Cuplajul cu spectrometria de masă a transformat, în ultimul timp, această metodă în
principalul mijloc de analiza a compuşilor moleculari naturali sau sintetici, constituind unul din
pilonii pe care se sprijină chimia sintetică actuală şi pe care s-a dezvoltat biochimia şi
biotehnologia modernă.
Metoda constituie o evoluţie a unei metode mai vechi, cromatografia pe coloană clasică,
care servea în primul rând la izolarea preparativă a compuşilor naturali. Prin introducerea
pompelor şi în consecinţă, lucrându-se la presiuni tot mai ridicate (200atm), dezvoltarea unor
faze staţionare performante, de dimensiuni tot mai mici (recent constituite din granule de faze
staţionare sferice, cu diametre 2-5µm), în coloane tot mai scurte (3-10cm) s-a ajuns, începând cu
anul 1969, la configuraţia actuală (fig. 1). Se poate observa că din rezervoarele conţinând unul
sau mai mulţi solvenţi pompa (sau pompele), alimentează coloana cu eluent (de regulă un
amestec de doi sau mai mulţi solvenţi). În imediata vecinătate a coloanei se introduce proba,
automat, prin intermediul unui ventil cu by pass . În coloana aflată într-o etuvă termostat, are loc
separarea propriu-zisă. Efluentul coloanei intră într-un detector de unde componentul, dacă este
separat complet, poate fi colectat şi izolat, cu ajutorul unui colector de fracţiuni. Semnalul este
înregistrat fie cu un înregistrator, fie direct în memoria unui calculator.

5
 2. POMPE PENTRU HPLC

Pompa este considerată una dintre cele mai importante componente ale HPLC deoarece
permite realizarea unui debit constant al eluentului prin întreg sistemul: injector, coloană,
detector mărind deosebit de mult viteza separării. Într-un cromatograf de lichide pot exista una
sau mai multe pompe, fiecare furnizând o presiune care poate atinge 20mii kPa (cca. 200atm).
Presiunea deosebită este necesară deoarece coloana are o umplutură de fineţe mare şi, în lipsa
presiunii, debitul ar fi nepractic de mic.
Există în uz două tipuri principale de pompe, clasificate astfel în funcţie de debit: pompe
cu presiune constantă (şi debit variabil) şi pompe cu debit constant.
Pompele cu presiune constantă sunt mai simple (a se citi ieftine) şi nu prezintă pulsaţii
în funcţionare (care nu ar permite obţinerea unei linii de bază netede). Acestea, prezintă
dezavantajul că debitul trebuie frecvent modificat pentru a se menţine cât mai constant, ceea ce
la separări de durată pune probleme, deoarece prin obturarea coloanelor debitul se modifică
continuu. Se înţelege că orice modificare de debit (datorită viscozităţii sau temperaturii
eluentului şi a structurii umpluturii) afectează timpul de retenţie şi totodată semnalul detectorilor,
în majoritate sensibili la concentraţie.
Pompele cu debit constant nu mai prezintă dezavantajele de mai sus. De-a lungul
timpului s-au selecţionat două variante: pompele cu piston (alternative) şi pompele de tip seringă
(cu deplasare pozitivă). La primele, cele mai utilizate, mişcarea du-te-vino a pistoanelor şi a
supapelor cu bilă permit o funcţionare indefinită dar presupun existenţa unor atenuatoare de
pulsaţii - dispozitive care să elimine micile variaţii de debit. Acestea constau dintr-o alternanţă
de mai multe rezistenţe, de exemplu tuburi subţiri şi capacităţi - care pot fi incinte cu pereţi
elastici, fie chiar manometre. Pompele cu presiune constantă, asemănătoare cu o seringă dar
având o capacitate mai mare, pompează continuu pe toată durata separării, pistonul deplasându-
se cu o viteză liniară constantă dar după fiecare cursă este necesară oprirea debitului şi
reumplerea cu solvent a corpului pompei.

6
 3 SISTEME DE INTRODUCERE A PROBEI

În cazul HPLC injecţia probei trebuie făcută într-un timp cât mai scurt, pentru a nu
deranja regimul dinamic al eluentului prin coloană şi detector. Dificultatea provine de la
presiunea ridicată la care lucrează coloana (20mii kPa). Sistemul cel mai utilizat în
cromatografele de lichide este ventilul cu 6 căi, numit şi ventil de introducere a probei, prevăzut
cu bucle interschimbabile
Deoarece eluentul aderă la pereţi, pentru completa îndepărtare a sa în momentul
alimentării buclei cu probă, este necesară injectarea prin buclă a unui volum de cel puţin de trei
ori volumul acesteia, înainte de comutarea pe analiză. Bucla lucrează în două etape. Etapa A în
care bucla este umplută cu probă cu ajutorul unei seringi sau în alt mod. Apoi are loc comutarea
pe analiză când prin rotire cu 60°, în direcţia acelor de ceasornic, manual sau automat, bucla este
parcursă de eluentul de la pompă şi conţinutul acesteia este antrenat în coloană. Volumul
probelor pentru coloane obişnuite (25cmx4.6mm) este de 10- 50µl. Evident aceste ventile sunt
confecţionate din materiale rezistente la coroziune şi la solvenţi (oţel inoxidabil, tantal, teflon
etc).

7
 4 COLOANELE ÎN LC

Locul în care se petrece separarea propriu-zisă şi - în funcţie de calitatea acesteia – se

măreşte sau micşorează raportul semnal/zgomot, este coloana cromatografică. Deşi mulţi autori
denumesc coloana “piesa cea mai importantă” dintr-un cromatograf, acesta din urmă, fiind
format dintr-o serie de componente, rezultă că fiecare compartiment în parte, contribuie separat
la obţinerea rezultatului analitic. Pentru un practician din domeniul LC însă, locul unde acesta
intervine efectiv şi unde se concepe logic separarea este într-adevăr coloana.

Corpul coloanei şi mecanisme de separare

Materialul din care se confecţionează corpul coloanei în LC trebuie să asigure acesteia

rezistenţa mecanică adecvată presiunilor înalte (20mii kPa) precum şi rezistenţa la coroziune faţă
de faza mobilă. În majoritatea cazurilor a fost preferat oţelul inoxidabil 316 lucios. Acesta rezistă
la majoritatea solvenţilor, excepţie făcând doar sărurile halogenilor, în special în soluţie puternic
acidă. Alte alternative o constituie coloanele compozite: sticlă sau plastic în interior - oţel
inoxidabil sau material plastic în exterior.

Se cunosc până în prezent mai multe mecanisme de separare prin coloane, care depind
mult de fazele mobilă şi staţionară. Mai exact, depind de natura fenomenului fizico-chimic pe
care se bazează retenţia diferenţiată şi separarea.
Metodele LC (HPLC) se pot clasifica, după mecanismele principale amintite, astfel:
 cromatografie de adsorbţie,
 cromatografie de repartiţie,
 cromatografie ionică,
 cromatografie de excluziune sterică.

Faza staţionară Silicagelul (SiO2) este considerat materialul cel mai important utilizat
ca fază staţionară. Acesta a devenit, în ultimii 20 de ani, doar suportul adevăratelor faze – fazele
chimic legate - ceea ce nu schimbă importanţa sa. Silicagelul s-a obţinut la început în formă
granulară, neregulată, apoi în formă sferică.

8
 Indiferent de formă, granulaţia trebuie să fie uniformă (se elimină partea fină) pentru că
astfel caracteristicile curgerii eluentului sunt mult îmbunătăţite. Obţinerea silicagelului sferic se
face plecând de la soluţii conţinând silicat de sodiu dar şi alţi compuşi hidrolizabili ai siliciului
(tetraclorură de siliciu, silicat de etil etc.). De la aceştia, printro reacţie cu apa urmată de o
pulverizare şi apoi de o sinterizare, proc.
Faza mobilă
Faza mobilă sau eluentul în LC nu reprezintă un mediu inert ca gazul purtător din GC. De
aceea alegerea fazei mobile se face aici în perfectă concordanţă cu faza staţionară.
Astfel faza mobilă diferă destul de mult în funcţie de tipul interacţiunilor componentelor
separate cu faza staţionară din coloană. Singurele caracteristici generale sunt următoarele:
(1) faza mobilă trebuie să aibă o viscozitate coborâtă,
(2) aceasta trebuie să dizolve bine componentele,
(3) nu trebuie să afecteze funcţionarea coloanei
(4) trebuie să permită funcţionarea detectorului.
Unii eluenţi provoacă migrarea unui anumit component mai repede prin coloană. Se
spune că aceştia au o tărie relativă mai mare sau, altfel spus, au o putere de eluţie mai ridicată.
Această denumire provine de la faptul că factorul de capacitate, k, este mai mare şi de aceea
componentul migrează mai repede. Dar totul depinde de trio-ul component – fază mobilă - fază
staţionară. Astfel, pe o fază staţionară polară, folosind o fază mobilă nepolară, se vorbeşte de
cromatografie de repartiţie normală (sau cu faze directe). Din contră, pe o fază staţionară
nepolară utilizându-se o fază mobilă polară se vorbeşte de cromatografie de repartiţie cu faze
inverse (sau inversate). În acest ultim caz au devenit uzuale fazele mobile formate din amestecuri
metanol - apă care în cromatografia de repartiţie sunt considerate printre fazele mobile mai puţin
tari.
Pe o fază staţionară polară, amestecul metanol-apă face parte dintre cei mai tari eluenţi
cunoscuţi.. În cromatografia ionică (IC) se folosesc soluţii diluate de electroliţi ca: NaOH,
NaHCO3, HCl, iar în cea de excluziune sterică solvenţi simpli - evident compatibili cu polimerii,
separaţi unii de alţii după dimensiuni.
O altă cale de îmbunătăţire a separărilor existentă în LC (cale inexistentă în GC) este
folosirea gradienţilor de eluţie. De exemplu, în GC, prin modificarea eluentului gazos nu se
constată nici o îmbunătăţire a calităţii separării, în sensul măririi selectivităţii. În HPLC, din
contră, solventul are o contribuţie importantă în procesul de separare, dar nu trebuie neglijată
importanţa decisivă a cuplului fază mobilă - fază staţionară. Deşi unii compuşi sunt reţinuţi slab
prin coloană, ieşind destul de repede, cei reţinuţi puternic ies din coloană după un timp câteodată
nepractic de lung, lucru care determină diluarea în eluent a componentul în urma parcurgerii
9
coloanei, aceasta micşorându-se calitatea analizei. De aceea s-a recurs la introducerea treptată
peste primul solvent (eluent), a unui al doilea solvent mai tare sau a celui de-al treilea, ceea ce în
limbajul de specialitate se numeşte gradient de eluţie (sau de concentraţie).
La ora actuală soluţia la care s-a recurs în practică constă, în general, dintr-un sistem de
ventile electromagnetice care permite intrarea solvenţilor în aceeaşi pompă, prin intermediul unei
camere de amestecare aflate la joasă presiune.
Este posibil şi un alt montaj în care fiecare solvent are pompa proprie, comandată de un
dispozitiv de control al debitului. Aceşti solvenţi intră în camera de amestec şi de aici în coloană.

10
 5. APLICATII ALE HPLC IN ANALIZA ALIMENTELOR

Dezvoltarea şi modernizarea economică a ţării noastre, integrarea ei în circuitul european

şi mondial de valori materiale, impun acordarea unei atenţii speciale calităţilor produselor, care
trebuie să fie competitive şi să îndeplinească condiţiile de calitate cerute de acest circuit.
Calitatea alimentelor este o entitate deosebit de complexă deoarece, spre deosebire de cea a altor
produse industriale, ea are un cuprins mult mai larg şi efecte mult mai profunde. Dacă pentru
majoritatea produselor industriale, calitatea se caracterizează printr-o însuşire sau grup de
însuşiri fizice şi chimice bine definite, în cazul produselor alimentare calitatea înglobează
caracteristici senzoriale, fizico–chimice, biochimice, microbiologice şi toxicologice. Trebuie
evidenţiat faptul că alimentul, prin calitatea sa, are implicaţii profunde asupra vieţii deoarece
alimentele reprezintă un factor esenţial al proceselor metabolice şi echilibrului organismului.
Realizând produse pentru colectivităţi mari, producătorii de alimente sunt responsabili de
starea de sănătate a consumatorilor, participând la una din cele mai eficiente căi de ocrotire şi
promovare a sănătăţii. Ca urmare, producţia de alimente trebuie să fie sub imperiul a trei mari
cerinţe:
 să posede calităţi igienice;
 să posede calităţi nutriţionale;
 să posede calităţi senzoriale.
Aceste cerinţe impun un permanent control prin utilizarea unor metode complexe şi
performante care să permită obţinerea unor date certe şi reproductibile.
Problemele recente legate de îmbolnăvirile cauzate de consumul de alimente, ca cele
privitor la dioxină, metale grele, acrilamidă, encefalopatie spongiforma bovină, au scăzut
încrederea consumatorilor în unele alimente. Pentru a recâştiga încrederea acestora, organismele
legislative şi producătorii de alimente au început să pună caracteristicile legate de inocuitatea
alimentelor înaintea celor referitoare la calităţi senzoriale şi nutriţionale. Noua abordare,
denumită generic siguranţa alimentelor, se referă la măsurile de protecţie a alimentelor faţă de
hazarduri microbiene, chimice şi fizice care ar putea apare de-a lungul întregului lanţ alimentar
şiare ar pune în pericol sănătatea consumatorilor. Cu alte cuvinte, măsurile de siguranţă alimentară
protejează calitatea produselor alimentare.
Prin urmare, orientarea actuală a consumatorilor din ţările dezvoltate este către alimentele
sigure, care, în plus, prin conţinutul de compuşi bioactivi, să garanteze starea de sănătate
11
(alimente funcţionale). În acest context, calităţile senzoriale ale alimentelor au devenit un criteriu
de selecţie secundar pentru consumator, fără să îşi piardă, însă, semnificaţia economică pentru
producători. Calităţile senzoriale ale produselor alimentare obţinute la nivel industrial nu pot fi
asigurate şi păstrate un timp cât mai lung decât utilizând o gamă largă de aditivi. Aceştia sunt fie
compuşi naturali, fie de sinteză, a căror adăugare în alimente este strict reglementată şi a căror
siguranţă este reevaluată periodic pe baza noilor informaţii ştiinţifice. De aceea, utilizarea
aditivilor admişi şi respectarea dozelor permise de aditivi este o condiţie esenţială pentru
menţinerea sănătăţii consumatorilor, motiv pentru care este necesară urmărirea tipurilor de
aditivi folosiţi şi a nivelurilor acestora .
Cromatografia de lichide de înaltă performanţă (HPLC) este o tehnică de laborator foarte
utilizată, fiind introdusă ca metodă sigura de control a produselor alimentare în legislaţia mai
multor state. Dozarea diversilor compuşi din alimente implică tehnici preparative, separarea
cromatografică şi detectia (pe baza indicelui de refractie, prin spectroscopie UV/VIS,
fluorimetric, conductometric etc.) Au fost stabilite proceduri pentru numeroase clase de compu şi
organici. În prezent se foloseşte pentru:
 identificarea şi dozarea glucidelor. Prin metoda HPLC se pot determina simultan
monoglucide (glucoză, fructoză etc.), diglucide (zaharoză, maltoză etc.), precum şi oligozaharuri.
Astfel, determinarea simultană a glucozei, fructozei şi zaharozei permite detectarea adăugării
ilegale de zahăr invertit în produsele alimentare. Metoda poate fi folosită pentru determinarea
lactozei din laptele praf degresat, astfel putându-se evalua indirect conţinutul de grăsime. Se
foloseşte la determinarea rafinozei şi stahiozei, prezenţa lor indicând adăugarea de făină de soia
în preparatele de carne. Determinarea prezenţei unor oligozaharuri permite selectarea surselor de
compuşi cu proprietăţi prebiotice necesari dezvoltării unei game importante şi interesante de
alimente funcţionale şi anume probioticele.
 determinarea compoziţională a lipidelor. Prin această metodă se poate determina natura
şi cantitatea procentuală de acizi graşi saturaţi şi nesaturaţi din uleiuri sau grăsimi. De asemenea,
analiza cromatografică este utilă pentru determinarea conţinutului de acid linoleic conjugat
(CLA) în produsele de origine animală (carne de vită, lapte, unt ). Acidul linoleic conjugat este
în ultimul timp în atenţia nutriţioniştilor datorită proprietăţilor sale benefice în bolile
cardiovasculare, maligne, în stimularea sistemului imunitar.
 compoziţia în aminoacizi. Tehnica HPLC este cea mai bună metodă de separare a
aminoacizilor din alimente şi, în special, a aminoacizilor esenţiali. Investigarea prezenţei şi
proporţiei aminoacizilor esenţiali este obligatorie pentru evaluarea calităţilor nutriţionale ale
proteinelor din diverse alimente mai ales, ale proteinelor din alimentele obţinute prin utilizarea
unor proteine de diferite calităţi (ex. introducerea derivatelor proteice din soia, sau a cărnii
12
dezosate mecanic – MDM - în preparatele de carne.). Totodată, folosind HPLC se poate
determina autenticitatea şi tipul unor proteine. Astfel, concentraţia şi proporţia relativă a
aminoacizilor sunt două criterii după care se poate identifica tipul de proteină dintr-un preparat
de carne. Această determinare se bazează pe faptul că există mici variaţii ale cantităţilor de
Laminoacizi din diverse surse proteice.
 determinarea tipului si cantitatii de proteine, a diferitelor peptide
 dozarea vitaminelor:hidrosolubile şi liposolubile, alte substante cu actiune vitaminica
 alte tipuri de substanţe. HPLC este o tehnică utilă pentru determinarea componenţilor
minori şi a metaboliţilor. Se pot determina: coloranţii din sucurile de fructe sau vin, diacetilul din
unt, flavonoidele din sucurile de fructe, antioxidanţii din vegetale etc. Tehnicile
spectrofotometrice sunt indispensabile pentru dozarea compuşilor care absorb în UV
(antioxidanţi, vitamine, aminoacizi aromatici, acizi nucleici, nucleotide etc.). Pe baza indicilor de
refracţie se detectează glucide (xiloză, fructoză, glucoză, manoză, zaharoză, maltoză, lactoză,
maltotrioză etc), acizi organici (citric, tartric, malic, lactic, acetic etc.), metanol, etanol etc.

13
 BIBLIOGRAFIE

1. Horea Iustin NEACŞU, Lorentz JÂNTSCHI; Chimie analitică şi instrumentală,

Academic Pres & Academic Direct, 2006.
2. http://www.chromatography-online.org
3. https://adrianachis.files.wordpress.com/2.

14