Sunteți pe pagina 1din 10

Ce te Legeni?...

- Ce te legeni, codrule, Şi de ce să nu mă plec,


Fără ploaie, fără vânt, Dacă păsările trec!
Cu crengile la pământ? Peste vârf de rămurele
- De ce nu m-aş legăna, Trec în stoluri rândurele,
Dacă trece vremea mea! Ducând gândurile mele
Ziua scade, noaptea creşte Şi norocul meu cu ele.
Şi frunzişul mi-l răreşte. Şi se duc pe rând, pe rând,
Bate vântul frunza-n dungă - Zarea lumii-ntunecând,
Cântăreţii mi-i alungă; Şi se duc ca clipele,
Bate vântul dintr-o parte - Scuturând aripele,
Iarna-i ici, vara-i departe. Şi mă lasă pustiit,

Vestejit şi amorţit

Şi cu doru-mi singurel,

De mă-ngân numai cu el!


Crăiasa din Poveşti

Trandafiri aruncă roşii


Neguri albe, strălucite Peste unda fermecată.
Naşte luna argintie,
Ea le scoate peste ape, Ca să vad-un chip, se uită
Le întinde pe câmpie; Cum aleargă apa-n cercuri,
Căci vrăjit de mult e lacul
S-adun flori în şezătoare De-un cuvânt al sfintei
De painjen tort să rumpă, Miercuri;
Şi anină-n haina nopţii
Boabe mari de piatră scumpă. Ca să iasă chipu-n faţă,
Trandafiri aruncă tineri,
Lângă lac, pe care norii Căci vrăjiţi sunt trandafirii
Au urzit o umbră fină, De-un cuvânt al sfintei Vineri.
Ruptă de mişcări de valuri
Ca de bulgări de lumină, Ea se uită... Păru-i galben,
Faţa ei lucesc în lună,
Dându-şi trestia-ntr-o parte, Iar în ochii ei albaştri
Stă copila lin plecată, Toate basmele s-adună.
Criticilor Mei

Multe flori sunt, dar puţine Toate cer intrare-n lume,

Rod în lume o să poarte, Cer veştmintele vorbirii.

Toate bat la poarta vieţii,

Dar se scutur multe moarte. Pentru-a tale proprii patimi,

Pentru propria-ţi viaţă,

E uşor a scrie versuri Unde ai judecătorii,

Când nimic nu ai a spune, Ne'nduraţii ochi de gheaţă?

Înşirând cuvinte goale

Ce din coadă au să sune. Ah! atuncea ţi se pare

Că pe cap îţi cade cerul:

Dar când inima-ţi frământă Unde vei găsi cuvântul

Doruri vii şi patimi multe, Ce exprimă adevărul?

Ş-a lor glasuri a ta minte

Stă pe toate să le-asculte, Critici voi, cu flori deşerte,

Care roade n-aţi adus -

Ca şi flori în poarta vieţii E uşor a scrie versuri

Bat la porţile gândirii, Când nimic nu ai de spus.


De-aş avea

De-aş avea şi eu o floare Amalgam de-o roz-albie


Mândră, dulce, răpitoare, Şi de una purpurie,
Ca şi florile din mai, Cântând vesel şi uşor,
Fiice dulce-a unui plai, Şoptind şoapte de amor;
Plai râzând cu iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde, De-aş avea o porumbiţă
Undoind încetişor, Cu chip alb de copiliţă,
Şoptind şoapte de amor; Copiliţă blândişoară
Ca o zi de primăvară,
De-aş avea o floricică Câtu-ţi ţine ziuliţa
Gingaşă şi tinerică, I-aş cânta doina, doiniţa,
Ca şi floarea crinului, I-aş cânta-o-ncetişor,
Alb ca neaua sânului, Şoptind şoapte de amor.
Floare-albastră

- Iar te-ai cufundat în stele Şi de-a soarelui căldură


Şi în nori şi-n ceruri nalte? Voi fi roşie ca mărul,
De nu m-ai uita încalte, Mi-oi desface de-aur părul,
Sufletul vieţii mele. Să-ţi astup cu dânsul gura.

În zadar râuri în soare De mi-i da o sărutare,


Grămădeşti-n a ta gândire Nime-n lume n-a s-o ştie,
Şi câmpiile asire Căci va fi sub pălărie -
Şi întunecata mare; Ş-apoi cine treabă are!

Piramidele-nvechite Când prin crengi s-a fi ivit


Urcă-n cer vârful lor mare - Luna-n noaptea cea de vară,
Nu căta în depărtare Mi-i ţinea de subsuoară,
Fericirea ta, iubite! Te-oi ţinea de după gât.

Astfel zise mititica, Pe cărare-n bolţi de frunze,


Dulce netezindu-mi părul. Apucând spre sat în vale,
Ah! ea spuse adevărul; Ne-om da sărutări pe cale,
Eu am râs, n-am zis nimica. Dulci ca florile ascunse.

- Hai în codrul cu verdeaţă, Şi sosind l-al porţii prag,


Und-izvoare plâng în vale, Vom vorbi-n întunecime:
Stânca stă să se prăvale Grija noastră n-aib-o nime,
În prăpastia măreaţă. Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Acolo-n ochi de pădure, Înc-o gură - şi dispare...


Lângă balta cea senină Ca un stâlp eu stam în lună!
Şi sub trestia cea lină Ce frumoasă, ce nebună
Vom şedea în foi de mure. E albastra-mi, dulce floare!

Şi mi-i spune-atunci poveşti Şi te-ai dus, dulce minune,


Şi minciuni cu-a ta guriţă, Ş-a murit iubirea noastră -
Eu pe-un fir de romaniţă Floare-albastră! floare-albastră!...
Voi cerca de mă iubeşti. Totuşi este trist în lume!
La Steaua

La steaua care-a răsărit


E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum


În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit


Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor


Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.
Lacul

Lacul codrilor albastru


Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,


Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,


Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec


Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic


În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.
Mai am un singur dor

Mai am un singur dor: Alunece luna


În liniştea serii Prin vârfuri lungi de brad.
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării; Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Să-mi fie somnul lin Deasupră-mi teiul sfânt
Şi codrul aproape, Să-şi scuture creanga.
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin. Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
Nu-mi trebuie flamuri, M-or troieni cu drag
Nu voi sicriu bogat, Aduceri aminte.
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri. Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Şi nime-n urma mea Fiindu-mi prieteni,
Nu-mi plângă la creştet, O să-mi zâmbească iar.
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted. Va geme de patemi
Al mării aspru cânt...
Pe când cu zgomot cad Ci eu voi fi pământ
Izvoarele-ntruna, În singurătate-mi.
Numai Poetul

Lumea toată-i trecătoare,


Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ca un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.
Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpurilui:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.
Revedere

- Codrule, codruţule, - Codrule cu râuri line,


Ce mai faci, drăguţule, Vreme trece, vreme vine,
Că de când nu ne-am văzut Tu din tânăr precum eşti
Multă vreme au trecut Tot mereu întinereşti.
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat. - Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
- Ia, eu fac ce fac de mult, Că de-i vremea rea sau bună,
Iarna viscolu-l ascult, Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Crengile-mi rupându-le, Şi de-i vremea bună, rea,
Apele-astupându-le, Mie-mi curge Dunărea.
Troienind cărările Numai omu-i schimbător,
Şi gonind cântările; Pe pământ rătăcitor,
Şi mai fac ce fac de mult, Iar noi locului ne ţinem,
Vara doina mi-o ascult Cum am fost aşa rămânem:
Pe cărarea spre izvor Marea şi cu râurile,
Ce le-am dat-o tuturor, Lumea cu pustiurile,
Umplându-şi cofeile, Luna şi cu soarele,
Mi-o cântă femeile. Codrul cu izvoarele.