Sunteți pe pagina 1din 3

Avatarii faraonului Tlá   —

Nuvela fantastica de Mihai Eminescu

Avatarii faraonului Tlá este considerat de G. Calinescu „nuvela romantica cea mai


imaginativa” (Georeg Calinescu – Avatarii faraonului Tlá) a lui Eminescu. Intriga se complica
atat de mult, incat devine pana la urma eproape ininteligibila si imposibil de urmarit, prezentand
multe intreruperi si sincope ale naratiunii. Este foarte posibil, ca aceasta nuvela sa fi fost redactata
in perioada studiilor lui Eminescu la Viena si Berlin, unde prozatorul a audiat cursuri de istorie a
Egiptului antic, printre care acela al celebrului egiptolog Karl Lepsius, de unde provine si numele
de Tlá. Intr-un manuscris, care cuprinde o compunere memorialistica versificata, Eminescu
aminteste de o poveste de istorie despre “Craiul Rhamses si nevasta lui Rhodope”, in altul,
trecand-ul intro lista de faraoni si pe Tlá. Nuvela incepe cu dragostea faraonului Tlá pentru
frumoasa curtezana Rhodope. O anecdota spune, ca un vultur i-a furat delicata sandala. in timp ce
ea facea baie si a lasat-o la Memfis, in poalele reglui, care la fel ca in Cenusareasa, a gasit-o dupa
marimea piciorului si a luat-o in casatorie. Avatarii faraonului Tlá este o povestire pe tema
metampsihozei, fiind cea mai ilustrativa intre toate prozele eminesciene.

Daca acceptam criteriile lui Roger Caillos despre „estetica rupturii”, si a lui Tz. Todorov
despre „ezitarea cititorului”, atunci ar insemna, ca nu incadram nuvela in sfera fantasticului,
deoarece, cu cuvintele lui Caillos aici cititorul “se instaleaza de la inceput in miraculos”, ca in
basme. Cititorul nu trebuie sa fie surprins de nimic, acest fiind nevoit sa accepte conventia
literara asa cum este. Nuvela incepe cu descrierea amanuntita a Egiptului antic. Faraonul Tlá,
bolnav si trist, invins de durerea de a fi pierdut-o pe Rhodope, se plimba pe o luntre pe
Nil: “Luntrea se opri la mal Regele se dete jos palid si adancit si se pierdu in umbra naltelor
bolti de frunze a gradinilor, trecu in lumina lunii si umbra lui se zugravea pe nisipul
cararilor ca un chip scris cu carbune pe un lintoliu alb. In fruntea gradinii cei mai nalte era
palatul lui, cu cupola rotunda, cu siruri de coloane sure, cu boli uriesesti”. Ajunse la
Memfis, in orasul de piatra, cu constructii gigantice, monumentale. Peisajul descries este
asemanatoare cu acela din poemul Egipetul, conceput ca un fragment din vasta si
panoramatica sociogonie Memento mori. Faraonul intra intr-o sala mare si isi consulta viitorul,
dintr-o cupa cu apa de Nil, in care se pun trei picaturi dintr-o fiola de ametist. Tlá parcurge
metamorfozele sale, adica formele pe care le imbraca “arheul”, de la avatarurile pana la
reincarnarile successive din urmatorii 5000 de ani. In sala alaturata, intr-o oglinda – alt
procedeu al artei divinatiei la vechii egipteni – afla de la Isis sfarsitul sau apropiat. Zeita ii face
teoria “arheilor”, a umbrei si a tiparelor eterne, pe care le imbraca substanta viesii in
transformare ei vesnice. Ii vorbeste despre intrepatrunderea regnurilor in spiritual lui Goethe,
din Die Metamorphose der Pflanzen.  “Isis, striga el, spre oglinda Isis, apari! Tabla se-nnegri
si deasupra-i aparura scrisori albe chipuri de oameni si animale Palatul intreg se cutremura
lin - A sosit ora morii mele… Nu-mi zugravi chipuri trecatoare care sa ma faca a crede ca
suntem numai pulbere Pulbere? raspunse un glas din oglinda cu o rece si crunta expresie de
ironie pulbere? te-nseli ce esti tu, rege Tlà? Un nume esti o umbra! Ce numesti tu
pulbere? Pulberea e ceea ce exista intotdeuna tu nu esti decat o forma prin care pulberea
trece Ceea ce-nainte de doi ani se numea regele Tlà este atom cu atom altceva decat ceea ce
azi se numeste tot cu acelasi nume”

         Dupa consultarea oracolului faraonul coboara treptelepiramidei ajungand pe malul unui


lac subteran. In mijlocul acesteia se afla o insula, inconjurata de o dumbrava, cu flori
minunate, infatisand o natura edenica, in care pe un piedestral erau asezate doua sicrie. Intr-
una era Rhodope, “o femeie cu chipul de ceara rozele rosii impletite in jurul fruntii
contrastau cu fata palida si moarta Ochii cei mari inchisi, fata trasa si slabita, pleoapele-

1
nvinetite peste ochii infundati. Haina ei trecea din toate partile peste marginile sicriului si
ajungea la pamant Mainile reci, transparente de albe, cu degetele lungi si subtiri inclestate
peste piept Era un cadavru de-o spaimantatoare frumuseta” Faraonul “murise cu fruntea
plecata pe pieptul ei. Flacara urieseasca mai palpaia in aer, de facea sa joace in razele-i
rosii, sa dispara si reapara fantastic toata lumea subteranei apoi se stinse, si un intuneric
adanc, fara intindere, mut, domni peste sfarsitul unui om. Era ca si cand toata maretia
trecuse ca un vis iluminat de-un fulger pe dinaintea ochilor si nu ramasese decat un intuneric
asemenea celuia din somnul fara de vis, un intuneric fara spatiu si fara timp.” Aceasta
intamplare a unit prin moarte pentru eternitate cuplul, predestinate sa refaca dupa lungi
avatruri unitatea primordiala. In urmatorul moment actiunea trece, peste cateva mii de ani, in
Spania medievala, mai exact la Sevilla, unde un batrancersetor, nebun, canta “cucurigu” pe
strada. El este batut de niste copii neastamparati, insa este salvat de un calugar franciscan si
dus pe tinda unei cladiri. Acolo are un cosmar, in care viseaza ca s-a nascut din nou, dar in
chip de cocos, dintr-un ou (aluzie la mitul genetic egiptean al oului primordial). “Dar intr-
un par era o cioara care tot striga: crrr! Tlà! Tlà! Tlà! crrr Sunetele astea-l urmareau in
somn pana ce simti ca nu simte nimic parea ca o tabla neagra se-ntinde naintea ochilor lui,
apoi inceta si asta apoi i se paru lui ca e un punct negru, mic, care totuna se contrage mereu,
pana ce n-a ramas din el nimic.” Putem mentiona aici, ca batranul cersetor nebun, Baltazar,
este avatarul faraonului Tla (Eminescu a imprumutata numele de la Th. Gautier, din
opera Avatar, de la personajul Teozof Balthazar Cherbonneau). Batranul cersetor, fiind
considerat mort, este luat si ingropat in cimitirul orasului. Moartea este insa aparenta astfel
batranul “se trezi intr-o groapa adanca - fara sa stie cum, fara sa stie cine-i el”. Pe moment
opera seamana “cu nuvelele terifiante ale lui Edgar Allan Poe, pe tema mortii
aparente”[3]  din Amintirile d-lui August Bedloe. Batranul intra intr-o biserica, se tuned si se
barbiereste cu un foarfece ruginit, se imbraca in haine noi de catifea si arunca o privire in
oglinda, de unde ii apare un “gentilom batran si bogat”. Acesta este punctual, unde tema
metampsihozei se complica cu motivul dublului romantic. Batranul gentlimon renunta la mana
doamnei Ana si ii face, precum un cavaler, o donatie, oferindu-i jumatate din avere. Ajunge in
pivnita unui castel, unde vroia  sa bei vin vechi dintr-o butie, dar dupa ce “el scoase cepul de la
bute Nu curgea nimic Desigur ca camasa prinsa asupra vinului era foarte groasa. El baga
spada in bute si tinu cupa Un vin ca chihlimbarul, transparent mirositor curse din bute El o
astupa, isi apropie buzele de acel lichid vechi si bau paharul intreg. I se cutremura corpul de
placere Parea ca chipurile de piatra incepeau a se legana pe piedestalele lor balantand cu
mainile, apoi el se culca pe manta la pamant ca sa priveasca”. Privea cum cavalerii din filide
se joaca in jurul lui, strigand “Sa traiasca Almanzor!”. Tema statuilor ce prind viata este cea
mai insemnata caracteristica a literaturii fantastice. Dupa ce se trezeste, coboara intr-o subterana
alaturata a castelului, unde da peste comori, “lazi de aur gramadit licureau slab in lumina cea
rosietica a facliei de ceara. El s-apropie Erau monete foarte vechi, din cele mai deosebite
vremuri. Unele batute de romani inca, altele de mai incoace, insa toate vechi El merse
inaintegasi mici sicrie, pe polite de fier, pline de pietre scumpe. Diamante intruna, rubine si
smaragde intr-alta si o lada plina de cele mai frumoase margaritare Atotputernicia
omeneasca era stransa-n subterana…” Subteranele si comorile sunt idei imprumutate de la
Dumas, din Contele de Monte-Cristo, pe care Eminescu il cunostea din Halima. Batranul
ca “marchizul Alvarez de Bilbao (numele e din Diavolul indragostit al lui Cazotte) se trezise
dimineata in casa contelui, dupa ce avuse un vis ciudat pe care, se-ntelege, nici in minte nu-i
venea sa-l realizeze.” Intriga devine tot mai inexplicabila. Marchizul Alvarez I este provocat
la duel de Alvarez II, aceste din urma fiind desigur doar chipul sau reflectat in oglinda.
Alvarez II este ucis. Astfel putem afirma, ca suntem pusi in fata cu un “dublu al dublului”, cu
un joc in oglinzi paralele. Alvarez I, cel triumfator, isi cumpara un palat la Madrid. Datorita
bogatiei enorme este curtat de multe femei, care il parasesc, cand afla, ca averea este in mana

2
favoritei, a Ellei, care disparuse fara urme. Dupa multe nopti albe “simtea iar nebunia
cuprinzandu-i sufletul simtea iar sufletul contragandu-i-se ca o noapte intinsa ii invaleste
simtirea si cugetarea, ca lumea inceteaza imprejurul lui si in somnul lui mortuar parca mai
simte, ca un sunet de vioara subtire si dulce, vorba: amor apoi nu simti nimic nimic” De fapt
el moare de scarba si dezgust fata de viata. Actiunie continua dar cu cateva veacuri in urma,
in Franta romantica si revolutionara. Un nou avatar este tanarul francez Angelo (nume
simbolic la Eminescu), cine vrea sa se sinucida din dragoste, insa este salvat de doctoral
Dreyfus. Suntem martorii unui dialog, in care o femeie ii declara dragoste lui Angelo, acesta
raspunzand: “Imi pare ades ca noi am mai trait odata si ca eu te-am iubit c-un amor nebun
si  copilaresc Visez ades si in fundul visarilor mele vad Egiptul cu toata maretia istoriei si imi
pare ca-m fost rege si c-am avut o femeie frumoasa, ce se numea Rodope, si ca acea femeie
esti tu”. Dar femeia ii confirma impresia si il paraseste, spunandu-i: 'Adio, copilul meu!' Pe
Angelo un alt medic, de Lys (numele il intalnim la Dumas-fils) il atrage intr-o societate
mistica “Amicii intunericului” insotind-ul intr-un club subteran, la o experienta spiritista. O
femeie tanara, care pare o “gratioasa androgina”, de un sex incert. Ea este imbracata barbateste
si se numeste Cezar sau Cezara – nume preluat din Titanul lui Jean Paul. Femeia incearca sa
castige dragostea eroului, facand niste atractii iluzioniste, executate la fel ca in Diavolul
indragostit al lui Cazotte. In acest moment apare predilectia lui Eminescu despre tipul femeii
agresive, voluntare, care preia initiativa actului erotic. Angelo se simte, in mainile Cezarei,
ca “turturica in ghiarele vulturului”, deoarece Cezara se adreseaza eroului nostrum in acest
fel “Te nimicesc, voiu sa-ti beau sufletul, sa te sorb ca pe o picatura de roua in inima mea
insetata ingere!' Dragostea atat de posesiva a Cezarei il infricoseaza si il indeparteaza pe
Angelo. Cezara se declara “demon al amorului”, si apare in fata lui Angelo prezentand-o pe
Lilla (nume din onomastica romantica), care, in contrast cu Cezara este intruchiparea iubirii
domestice, mici-burgheze.