Partea a III-a: Conditiile generale ale tãmãduirii

3 Conditiile subiective ale tãmãduirii si sanãtatea în Hristos 

3. Leacul pocăinţei
Botezul îl cură ţă pe om de toate pă catele sale. După primirea acestei Sfinte Taine, nu rămâ ne nimic neiertat,
nimic nespă lat, nimic nevindecat Daca Botezul îl scapă pe om de pă cat, iar nu de putinţa de a pă că tui. El îl
scoate pe om de sub stă pâ nirea diavolului şi a demonilor, dar nu-i opreşte pe aceştia de a-l ispiti pe om, nici
pe om nu-l împiedică de a se lă sa în voia lor: Botezul îi dă ruieşte omului libertatea de a nu fi stă pâ nit silnic şi
fă ră voia lui de că tre diavol şi puterea de a se împotrivi ispitelor. Botezul nu ne ră peşte însă libertatea de a
alege ceea ce voim. „Nici Botezul, nici Dumnezeu, nici Satana nu silesc voia omului". Suntem liberi să facem
binele, potrivit harului primit; suntem, de asemenea, liberi să ne întoarcerii la ră utatea dintâ i!"Că ci, după
cum arată Sfâ ntul Nicolae Cabasila, „Taina Botezului lucrează în noidar fă ră a face vreo silă asupra voinţei
noastre şi fă ră a o robi, ci, deşi st ca o putere ascunsă în noi, totuşi nu poate opri de la ră u pe cei ce stau sub
puterea lui; pentru că ochiul cel mai să nă tos nu poate lumina pe cel ce vrea cu tot dinadinsul să zacă în
întuneric". Tot aşa cum l-a creat pe Adam liber şi a îngă duit ispitirea lui, Durrineisştl, îi lasă deplină libertate
celui nou botezat şi nu face să înceteze momeliie diavolilor, pentru ca acesta să nu fie mâ ntuit împotriva voii
lui, ci, prin lepă darea ispitelor, să arate că voieşte să fie tămă duit de Hristos si să vă dească mă sura alipirii de
Dumnezeu, fă câ ndu-se astfel împreună-lucră tor al vindecă rii sale, al mâ ntuirii şi îndumnezeirii,
împropriindu-si şi sporind în chip personal şi de bună voie darurile primite.
Dacă omul se stră duieşte cu toată fiinţa sa să pă streze şi să -şi împroprieze harul dobâ ndit prin Sfintele Taine,
neieşind din calea dreptă ţii, el ră mă ne în starea de să nă tate şi de cură ţie a firii, care i-a fost redată prin
Botez. Sfinţii Pă rinţi arată că nu este cu neputinţă pentru om să ducă o viaţă lipsită de pă cat şi să împlinească
toate poruncile lui Hristos, dar puţini dintre cei botezaţi au conştiinţa mă rimii harului primit. Sfâ ntul Simeon
Noul Teolog, vorbind despre Botez, spune: „S-ar fi cuvenit ca noi toţi să cunoaştem bogă ţia harului, mă rimea
lumină rii, darul pă rtă siei, minună ţia unei asemenea naşteri din nou ! Dar, vai, abia dacă este unul dintre o
mie sau, mai bine zis, din zece mii, care să-l fi cunoscut prin vederea tainică , în vreme ce toţi ceilalţi sunt feţi
lepă daţi, care nu-L cunosc pe Cel care i-a adus pe lume". La fel spune şi Sfâ ntul Nicolae Cabasila, vorbind
despre ungerea cu Sfâ ntul Mir: „Ceea ce Sfâ ntul Mir împă rtă şeşte tuturor creştinilor de totdeauna si din orice
vreme sunt darurile cele atâ t de folositoare sufletelor: darul evlaviei şi al rugă ciunii, al dragostei şi al
înţelepciunii, precum si altele, cu toate că mulţi creştini nu-şi dau seama de aceasta, iar alţii nu cunosc
lucrarea Tainei acesteia, pe câ nd alţii, în sfâ rşit, după cuvâ ntul de la Fapte (l9, 2), se îndoiesc chiar că există
un Duh Sfâ nt, din pricină că atunci câ nd au primit această Taină ... (n-au cunoscut) binefacerile pe care ea le
poate da şi pe care Sfâ ntul Duh le dă ruieşte din plin".
Astfel, dacă efectele Sfintelor Taine nu se fac simţite în cei care le-au primit, dacă aceştia nu şi-au regă sit
să nă tatea pentru care s-au rugat, ci stă ruie în bolile lor, aceasta se întâmplă deoarece n-au avut starea
duhovnicească trebuincioasă pentru a primi harul dă ruit prin ele, nu s-au pregă tit aşa cum se cuvine pentru
a-l primi sau nu s-au nevoit să-l pă streze, nu au stă ruit în cură ţia şi să nă tatea care le-au fost redate, ci au
primit prin libertatea voinţei ispitele diavoleşti şi de bună voie s-au întors la păcatele lor; iar toate acestea,
din pricină că nu s-au îngrijit de lucrarea poruncilor, prin care harul primit în chip tainic la Botez devine
lucră tor. Acest lucru îl spune adeseori Sfâ ntul Marcu Ascetul: „Harul şi cură ţia care se află în noi în chip
ascuns de la Botez nu ni se vor face vă zute decâ t atunci câ nd vom fi stră bă tut bine drumul poruncilor (...); iar
tot cel care l-a primit în chip tainic (harul), dar nu împlineşte poruncile, pe mă sura neîmplinirii e luat în
stă pâ nire de pă cat"; „toţi au fost eliberaţi prin harul lui Hristos, dar s-au predat pe ei înşişi în robia pă catelor
prin faptul că n-au împlinit toate poruncile".
De aceea, pentru ca să nu ră mâ nă pentru totdeauna necunoscă tor al harului Botezului şi pentru ca să nu-şi
piardă pe vecie cură ţia, să nă tatea şi toate celelalte daruri primite prin această Sfâ ntă Taină , ci, dimpotrivă , să
le poată afla şi să le sporească , Dumnezeu i-a dă ruit omului pă că tos leacul pocă inţei (liEtdvoia). După cum
spune Sfâ ntul loan Gură de Aur: „Există cale de întoarcere, dacă voim; ne putem întoarce la frumuseţea şi
stră lucirea dintâ i, numai să lucră m si noi pentru aceasta (...) Sufletul întinat şi urâ ţit şi coborâ t în ocară şi
necinste prin nenumă ratele lui pă cate, repede se poate întoarce la frumuseţea lui de altă dată dacă ne căim cu
adevă rat şi din tot sufletul". Sfâ ntul Simeon Noul Teolog scrie la fel: „Cel care (după Botez) s-a întinat pe sine
însuşi prin fapte nelalocul lor şi fă ră delegi (...), acela are nevoie de pocăinţă pentru (...) a se întoarce la
vrednicia dumnezeiască pe care a pier-dut-o din pricina vieţii pă că toase". Tot el spune că Dumnezeu a dă ruit
acest leac mâ ntuitor, „pentru ca aceia care din trâ ndă vie şi nepurtare de grijă cad din viaţa veşnică, să se
reîntoarcă iară şi prin pocă inţă la aceasta cu o slavă încă şi mai stră lucită şi mai luminată ". Sfinţii Calist şi
Ignatie Xanthopol învaţă şi ei la fel: „Noi primim în sâ nul dumnezeiesc, adică în sfinţita cristelniţă, în dar,
harul dumnezeiesc cu totul desă vâ rşit. Dar dacă, pe urmă , prin reaua întrebuinţare a celor vremelnice şi prin
grija de lucrurile vieţii şi prin ceaţa patimilor îl acoperim pe acesta cum nu se cuvine, ne este cu putinţă prin
pocăinţă şi prin împlinirea poruncilor îndumnezeitoare să primim si să dobâ ndim iară şi această stră lucire
mai presus de fire şi să vedem în chipul cel mai limpede ară tarea ei".
De aceea Sfâ ntul loan Scă rarul spune că „pocă inţa este împrospă tarea Botezului", şi mulţi Sfinţi Pă rinţi
socotesc că inţa un al doilea Botez, „a doua baie a sfintei renaşteri". „Pocă inţa, spune Sfâ ntul Isaac Şirul, s-a
dat oamenilor după botez, ca un har peste har. Căci pocăinţa este a doua maştere din Dumnezeu şi darul a
că rui arvună am primit-o prin credinţă la Botez îl primim prin pocă inţă ". Aceasta nu înseamnă însă că ea ar
putea înlocui Botezul sau că ar aduce vreun dar pe care acela nu ni l-ar fi dat, ca şi cum, într-un anume fel, ar
desă vâ rşi Botezul. Aşa cum am ară tat, Botezul îi dă omului tot ceea ce-i trebuie pentru tă mă duirea şi
mâ ntuirea sa; pocă inţa, în sine, nu-l poate nici vindeca, nici mâ ntui pe om. Rolul pocăinţei de după Botez este
să-l întoarcă pe creştin de la păcatele şi patimile în care a recă zut, să fie din nou cură ţit şi tă mă duit, să
redobâ ndească starea de har în care-l aşezase Sfâ nta Taină , să facă din nou lucră tor harul sălă şluit în el, să-l
facă din nou roditor. In pocă inţă omul nu află un alt Botez şi nici nu-l redobâ deşte pe cel dintâ i - că ci nu
poate fi pierdut vreodată -, ci roadele lui, pe care, din pricina lipsei de grijă şi a trâ ndă viei sale, ca şi prin
întoarcerea la starea cea pă că toasă , le pierduse.
Desigur pocă inţa nu-l priveşte numai pe cel botezat, care a pă că tuit. Ea este necesară pentru tot omul care
vrea să pă ră sească pă catul si să se întoarcă la Dumnezeu, oricare ar fi starea lui duhovnicească. Ea îl priveşte
deci la fel de bine si pe cel care n-a primit încă Botezul si pe care Dumnezeu îl cheamă la mâ ntuire, ca şi pe
cel care, înaintat pe calea virtuţii, n-a ajuns încă la desă vâ rşire, în fapt, toţi oamenii au nevoie întotdeauna de
pocăinţă . Este condiţia esenţială a tămă duirii omului că zut, fundament al întoarcerii sale la să nă tatea deplină
şi al mâ ntuirii sale. Propovă duirea Evangheliei, Vestea cea Bună a mâ ntuirii noastre, a început prin chemarea
la pocă inţă . Cu această chemare începe propovă duirea Sfâ ntului loan Boteză torul (Mt. 3, 8; Mc. l, 4-5; Le. 3, 3,
8). Cu ea îşi începe Hristos, potrivit evangheliştilor Matei şi Marcu, învă ţă tura publică : „De atunci a început
lisus să propovă duiască si să spună : Pocăiţi-vă, că ci s-a apropiat împă ră ţia cerurilor" (Mt. 4, l7; cf. Mc. l, l5).
De asemenea, după evanghelistul Luca (24, 47), înainte de înă lţarea Sa la cer, la sfâ rşitul lucră rii Sale în
această lume, Hristos vorbeşte o dată mai mult despre pocăinţă , în Sfintele Scripturi vedem cum înainte-
mergă torul Domnului, lisus însuşi si Apostolii propovă duiesc în mod constant pocă inţa, ară tâ nd-o ca lucrare
cu totul trebuincioasă mâ ntuirii noastre (Mt. 3, 2, ll; 4, l7;). Sfâ ntul Simeon Noul Teolog socoteşte pocăinţa
drept cea dintâ i poruncă . Pocă inţa, după Sfinţii Pă rinţi, este cea dintâ i si cea mai mare lucrare
duhovnicească , mai presus de orice virtute, că reia omul trebuie să i se dedice cu totul şi înainte de orice
altceva, căci în ea se cuprinde toată partea lui de lucrare pe care se cuvine s-o împlinească pentru a primi
vindecarea şi a se mâ ntui. Sf. Talasie Libianul scrie: „Hristos este Mâ ntuitorul lumii întregi şi a dă ruit
oamenilor pocă inţa spre mâ ntuire". Iar Sfâ ntul Marcu Ascetul îşi începe cuvâ ntul despre pocă inţă astfel:
„Domnul nostru lisus Hristos (...), dâ nd pentru mâ ntuirea tuturor oamenilor poruncile cuvenite mă reţiei lui
Dumnezeu, a pus libertatea ca temelie a lor şi le-a fixat ţinta spre care să alerge, spunâ nd: «Pocă iţi-vă »,
pentru ca noi, prin aceasta, să înţelegem că toată mulţimea poruncilor se cuprinde în una singură : cea a
că inţei pentru păcatele noastre".
Pocă inţa este o adâ ncă si vie simţire lăuntrică prin care omul îşi recunoaşte fiecare dintre păcatele sale sau,
mai general, starea sa pă că toasă , se leapă dă de ea, cere iertare de la Dumnezeu şi, chemâ ndu-L în ajutor,
arată că pe viitor nu mai vrea să păcă tuiască , nu mai vrea sa stă ruie în depă rtarea de Dumnezeu, ci doreşte
să se întoarcă la El şi să-si schimbe cu totul purtarea. Sfinţii Pă rinţi vă d pocă inţa ca pe un proces de
convertire, care nu priveşte atâ t pă catul în sirie, eâ t reîntoarcerea la Dumnezeu. Important este viitorul, iar
nu trecutul, însă nă toşirea , nu boala; nu înstră inarea de Dumnezeu de odinioară , ci întoarcerea şi alipirea de
El. Acest caracter pozitiv al pocăinţei reiese limpede, de pildă , din aceste ciivinte ale Sfâ ntului loan Casian:
Iată care este definiţia deplină si desă vâ rşită a pocăinţei: Să nu mai să vâ rşim în nici un chip pă catele pentru
care ne pocăirh sau pentru care conştiinţa noastră are remuşcă ri", ca şi din ră spunsul dat de Avva Pimen
unui frate care l-a întrebat „ce este pocăinţa pentru păcat ?": „a nu-l mai face de aici înainte". Scopul
fundamental al pocă inţei este o schimbare totală , o întoarcere (aşa cum arată si etimologia cuvâ ntului
Numai prin pă ră sirea cu totul a păcatului, prin lepă darea patimilor şi prin vieţuirea în virtute* potrivit voii
lui Dumnezeu, îşi arată omul cu adevă rat pocă inţa; de aceea, Sfâ ntul loan Scă rarul o numeşte ,,împăcarea cu
Domnul prin lacrimi si prin lucrarea cea bună a celor potrivnice pă catelor". începutul pocă inţei este
recunoaşterea pă catelor. A-ţi recunoaşte pă catele este condiţia indispensabilă pentru a le pă ră si, pentru a fi
vindecat de ele izbă vit si mâ ntuit. Sfâ ntul Efrem Şirul spune în acest sens că „începutul mâ ntuirii este
cunoaşterea de sine". O asemenea cunoaştere de sine se dobâ ndeşte, la început, prin examinarea metodică a
conştiinţei. Avva Nistero învaţă că omul este dator ca „în toată seara şi dimineaţa să facă socoteală pentru ce
a fă cut din cele ce voieşte Dumnezeu şi ce nu am fă cut din cele ce nu voieşte El, şi aşa să -si albească toată
viaţa". „Aşa se cuvine să fie pocăinţa", conchide un alt Bă trâ n, dâ nd ca pildă vieţuirea lui Avva Arsenie. Avva
Dorotei - amintind învă ţă turile Pă rinţilor din pustie: „Pă rinţii au spus că fiecare trebuie să se cură ţească cu
de-amă nuntul, să se cerceteze pe sine în fiecare seară cum a trecut ziua si dimineaţa, iară şi, cum a trecut
noaptea; şi să se pocăiască lui Dumnezeu cum se cuvine pentru cele ce le-a greşit" -, la râ ndul să u îndeamnă :
„Iar fiindcă noi pă că tuim mult, avem nevoie, din pricina uită rii, să ne cercetă m şi la ceasul al şaselea (la
amiază ), cum am petrecut pâ nă atunci şi în ce am pă că tuit". Sfâ ntul loan Scă rarul sfă tuieşte ca la fiecare ceas
să facă omul socoteala faptelor sale, ca să le cunoască lămurit pe fiecare. De fapt, după cum vedem, această
cercetare a conştiinţei trebuie fă cută permanent, si ea trebuie să însoţească fiecare faptă a noastră si fiecare
gâ nd şi să fie pentru om o grijă necontenită , pentru a se putea tămă dui de patimi si ca să se mâ ntuiască.
„Pocăinţa este gâ ndul osâ ndirii de sine şi îngrijirea de sine neîngrijata (de lucrurile lumii)", scrie Sfâ ntul loan
Scă rarul. Cunoaşterea propriilor pă cate este un aspect fundamental al pocăinţei, o condiţie indispensabilă a
înaintă rii duhovniceşti şi o etapă esenţială în procesul de tă mă duire. Ea îl scoate pe om din supunerea oarbă
faţă de păcat, îl face să se depă rteze şi să se lepede de el, să nu mai vadă strâ mb realitatea, cu ochii păcă toşi
ai eului să u că zut, si să iasă din egocentrismul să u pă timaş. Cunoaşterea păcatelor este în sine cură ţitoare şi
eliberatoare. „Fericit eşti, frate - îi scrie Sfâ ntul Varsanufîe unui monah -, dacă simţi peste tot că ai păcate.
Că ci cel ce le simte, fă ră îndoiala că se şi scâ rbeşte de ele şi se desparte de ele".
Scopul pocă inţei nu este însă recunoaşterea în mod abstract a pă catului. Pocă inţa adevă rată este cea în care
omul simte cu durere starea păcă toasă în care se află . Sfâ ntul loan Scă rarul spune, în acest sens, că : „pocă inţa
este lovirea sufletului printr-o simţire adâ ncă ". în pocă inţă , după cuvâ ntul Psalmistului, omul se arată cu
duhul umilit si inima înfrâ ntă şi smerită (Ps. 50, l9). Aceasta este zdrobirea inimii, fă ră de care, după cum
spune Sfâ ntul Varsanufie, „nimeni nu se poate mâ ntui de patimi". Această durere nu are nici o legă tură cu cea
pricinuită de remuşcare, stare patologică, în care cel păcă tos ră mâ ne închis faţă în faţă cu păcatul său,
scrutâ ndu-l cu nelinişte şi nefă câ nd nimic ca să scape de el. în starea de remuşcare, omul se află tot în pă cat,
într-un alt fel, şi tot bolnav, sub o altă formă . Rămâ ne ţintuit pe păcat şi pe propria stare sufletească,
neizbutind să se desprindă de ele. Prin pocă inţă , dimpotrivă , omul îl are în vedere pe Dumnezeu, spre El îşi
îndreaptă privirea. Nu din pricina păcatului în sine suferă el, nici nu se întristează din pricina eului să u ră nit,
ci pentru că prin rjă cat s-a despă rţit de Dumnezeu si stă ruind în păcat, rămâ ne departe de El. în pocă inţă nu
este nici o urmă de sentiment bolnă vicios de vinovă ţie, care nu face decâ t să tulbure sufletul şi să-i
slă bă nogească puterile.
Recunoscâ ndu-si pă catul, în acelaşi timp, prin pocăinţă omul îi cere iertare lui Dumnezeu şi-şi manifestă
voinţa de a se uni din nou cu EL. Departe de a fi o simplă constatare a greşelii şi de a ră mâ ne fixată pe ea,
pocăinţa se manifestă deci ca depă şire a pă catului. Ea este forţa prin care omul înaintează si sporeşte
duhovniceşte, iar bolile sale merg spre vindecare. Prin ea se leapă dă de trecutul să u pă că tos, de omul cel
vechi, şi tinde spre cele dinainte, spre mă sura omului celui nou şi desă vâ rşit la care a fost chemat prin
creaţie. Prin pocăinţă , omul se depă şeşte fă ră încetare pe sine, slă biciunile şi neputâ nt ţele sale, ca să ajungă
la Dumnezeu. „Uitâ nd cele ce sunt în urma şi tinzâ nd că tre cele dinainte, alerg la ţintă ...", spune Sfâ ntul
Apostol Pavel (Filip. 3, l4). Omul îşi află tă mă duirea patimilor şi mâ ntuirea tinzâ nd i spre ceea ce trebuie să
fie potrivit voii lui Dumnezeu, iar nu ră mâ nâ nd ceea ce a fost şi stă ruind în cele pe care le-a făcut potrivit
legii păcatului.
Şi pentru că prin pocă inţă omul se vede întotdeauna departe de desă vâ rşirii, el nu se opreşte niciodată,
înaintâ nd astfel mereu, după cum arată Sfâ ntul Varsanufie. în fapt, înaintarea se vă deşte prin micşorarea
rului pă catelor şi prin slă birea şi împuţinarea patimilor. Clement drinul, folosindu-se de un cuvâ nt din
Pă storul lui Herma, spune: Pocă inţa este mare pricepere; pentru că omul, pocă indu-se de cele ce a fă cut, nu
le mai face, nici nu le mai spune; şi chinuindu-şi sufletul au pentru cele ce a fă cut, să vâ rşeşte binele". Adesea,
înaintarea se face cu încetineală dar sporeşte cu timpul dacă omul stă ruie cu ră bdare în starea de pocă inţă ,
Avva Dorotei arată că „de se cercetează cineva pe sine astfel, în fiecare zi, şi se sâ rguieste să se pocă iască
pentru cele ce, a greşit şi să se îndrepteze pe sine începe să-şi micşoreze patima; de a fă cut păcatul de nouă
ori, îl va iace.de aci înainte de opt ori; si aşa, înaintâ nd pe încetul cu Dumnezeu, nu lasă patimile să se
întă rească în el". Cercetâ ndu-se în fiecare clipă şi căiUctorse neîncetat, împotrivindu-se gâ ndurilor pă timaşe
prin pocăinţă , omul ajunge să biruiască încetul cu încetul, prin harul lui Dumnezeu, toate patimile, care
să lă şluiesc în el şi astfel să-i fie tă mă duite toate bolile sufletului.
Se cuvine să ştim că omul trebuie să se că iască nu numai pentru anumite fapte sau cugete pă că toase. El
trebuie să se pocă iască pentru starea generala de pă că toşenie în care se află . Creştinul, spun Sfinţii Pă rinţi,
trebuie să -si aducă aminte neîncetat de pă catele sale. Nu este vorba aici de o aduce-reaminte amă nunţită a
păcatelor fă cute şi a împrejură rilor în care s-au petrecut - ceea ce l-ar împinge pe om în gâ ndul pă timaş la ele
-, ci de conştiinţa că am păcă tuit şi că oricâ nd putem că dea din nou în acelaşi păcat sau în altele. Altfel spus,
este vorba de recunoaşterea stă rii de neputinţă si slă biciune, de nedesă vâ rşire şi de înstră inare de
Dumnezeu. Aducerea-aminte de greşelile din trecut îl face pe om să se teamă să nu cadă din nou, si să se
ferească de ele în clipa de faţă şi pe viitor, lepă dâ ndu-se de patimile care le-au produs şi chemâ ndu-L în
ajutor pentru aceasta pe Dumnezeu, în acest sens, Sfâ ntul Isaac Sirul defineşte pocăinţa ca fiind „cererea
prelungită în tot ceasul a rugă ciunii pline de stră pungere ce se îndreaptă spre Dumnezeu pentru iertarea
păcatelor trecute", dar şi „întristarea şi grija pentru pă zirea de cele viitoare". Sfâ ntul loan Gură de Aur spune,
la fel: „Se cuvine să pă stră m mereu în minte amintirea păcatelor noastre, chiar după ce ne-am cură ţit de ele
(...) Aducerea*aminte de cele trecute este pază pentru cele viitoare".l58 Se cuvine, de asemenea, să stă ruim
în starea de pocăinţă , chiar dacă, într-un anumit moment, n-arn avea un păcat anume. Sfinţii Pă rinţi arată de
altfel, că omul se amă geşte crezâ nd că este fă ră de pă cat. În Cartea Pildelor lui Solomon stă scris că chiar „cel
drept cade de şapte ori" (Pilde 24, l6). A crede că eşti lipsit de pă cat arată necunoaştere de sine şi de starea
în care te afli. De aceea Sfinţii Pă rinţi îl îndeamnă pe om să se căiască pentru păcatele sale, fie ştiute, fie
neştiute. Aşa cum învaţă însuşi Sfâ ntul Apostol loan, „dacă zicem că pă cat nu avem, ne amă gim pe noi înşine
şi adevă rul nu este în noi" (l Ioan l, 8). Pă catul, de altfel, nu constă numai în fă ptuirea ră ului, ci şi în
nelucrarea binelui (Iac. 4, l7). în sensul propriu al cuvâ ntului, este pă cat orice faptă si orice gâ nd prin care
omul, de bună voie, se abate de la cele voite de Dumnezeu. Si tot pă cat este lipsa de grijă în a împlini voia Lui.
Or, aşa cum arată Sfâ ntul Marcu Ascetul, nu există „om care să tră iască si să fie lipsit de păcat şi care să fi
urmat întru totul poruncile şi să nu fi neglijat nici una dintre ele". De altfel, tot ceea ce îl ţine pe om înstră inat
de Dumnezeu este, de asemenea, păcat. De aceea, atâ ta vreme câ t nu s-a unit desă vâ rşit cu Dumnezeu, atâ ta
vreme câ t n-a ajuns la asemă narea cu Hristos, omul se poate socoti pe sine în stare de pă cat. Pocăinţa este
deci necesară pentru toţi şi ea trebuie să se facă , după cum învaţă Sfinţii Pă rinţi, în fiecare ceas al vieţii.
„Trebuie să ştim că avem nevoie în tot ceasul şi în cele două zeci şi patru de ceasuri ale nopţii şi ale zilei de
pocăinţă ", scrie Sfâ ntul Isaac Şirul. Orice ar face şi orice ar gâ ndi, omul trebuie să -şi cunoască nevrednicia,
să-şi dea seama că este mai prejos de ceea ce s-ar cuveni să fie după voia lui Dumnezeu, să înţeleagă câ t este
de departe de slava la care a fost chemat prin fire şi de desă vâ rşirea la care ar putea ajunge în unirea deplină
cu El. De aceea, Sfâ ntul Varsanufie învaţă : „în toate osâ ndeşte-te pe tine ca cel ce ai pă că tuit şi ai greşit";
„trebuie să fim întotdeauna încredinţaţi că păcă tuim în toate: şi în cuvâ nt, şi în faptă , şi în gâ nd".
Din căinţa neîncetată se nasc doliul (întristarea) şi stră pungerea inimii care, la râ ndul lor, ză mislesc lacrimile
în acestea trei, despre care vom vorbi ulterior, stă pocă inţa desă vâ rşită ;ultima este un dar al Sfâ ntului Duh,
pe care doar puţini oameni ajung să-l dobâ ndească , şi învă ţă tura Sfinţilor Pă rinţi despre pocăinţă îi acordă o
importanţă fundamentală .
Pocă inţa este socotită de Sfinţii Pă rinţi ca un leac deosebit de folositor. Şi cel mai adesea ei vorbesc despre
această stare duhovnicească în termeni medicali. Sfâ ntul Simeon Noul Teolog se referă şi el la „leacul
mâ ntuitor" al pocă inţei, pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor. Acest mod de a privi pocăinţa se întâ lneşte cu
constanţă la Sfâ ntul loan Gură de Aur, care, de pildă, zice: „pocă inţa este vindecarea pă catului"; „pocă inţa
este leac pentru rana pă catului"; „după cum există doctorii pentru ră nile trupului, pentru păcat, care este
boala sufletului, avem drept doctorie pocăinţa"; „să folosim, fraţilor, leacul mâ ntuitor al pocă inţei sau, mai
bine spus, să primim ca din mâ na lui Dumnezeu pocă inţa care ne este de folos pentru tămă duirea noastră ";
„să primim, fraţilor, pocă inţa, leacul care ne va izbă vi de boală şi care va şterge pă catele noastre"; „cu toţii
suntem pă că toşi, dar nu deznă dă jduiţi; nu ostenesc să vă pun în faţă leacul care vă alină suferinţele"; „iau
drept martori, pentru a-mi întă ri cuvâ ntul, nu un singur om, sau doi, sau trei, ci mii de oameni plini de ră ni si
bube, întinaţi de multe patimi, care au fost repede şi deplin vindecaţi de pocă inţă , nemairă mâ nâ nd vreo
urmă sau vreun rest din vechea lor ră utate"; „de-am fi cu totul acoperiţi de ră nile păcatului, dacă ne căim (...),
Dumnezeu le va şterge cu totul, fă ră să mai ră mâ nă vreun semn sau vreo urmă a lor"; „Dacă Dumnezeu vede
că cei pă că toşi se căiesc, de-ar fi ucigaşi şi plini pe tot trupul de ră ni, El are grijă de ei şi-i tămă duieşte şi-i
cură ţă de orice urmă a pă catului"; „să fim cu totul încredinţaţi că mare este puterea acestui leac, care este
pocăinţa".
Pocă inţa este leac, pentru că prin ea, aşa cum arată numeroasele citate de mai sus, omul dobâ ndeşte de la
Dumnezeu cură ţirea de pă cate şi vindecarea de patimi, care sunt adevă rate boli ale sufletului. Urmată
îndelung şi cu simţire vie şi adâ ncă , pocă inţa îl duce pe om la nepă timire, starea în care el îşi recapă tă
deplina libertate şi să nă tatea desă vâ rşită , stare la care nu poate ajunge fă ră ajutorul ei.
Prin iertarea păcatelor şi tă mă duirea de patimi, pe care i le aduce pocăinţa, omul îşi poate regă si pacea
lă untrică . „Să ne întoarcem cu pocăinţa la Dumnezeu şi va aduce toate la pace", scrie Sfâ ntul Varsanufie. Iar
Avva Dorotei arată că „prin zdrobirea inimii... vine omul în sfâ rşit la odihnă ".
Vindecat de patimi, omul ajunge să tră iască în chip virtuos; el poate din nou să ducă o viaţă să nă toasă ,
firească , potrivit adevă ratei sale naturi. Sfâ ntul loan Damaschin spune, în acest sens, că „pocă inţa este
întoarcerea, prin asceză si osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală ".De altfel, pocăinţa se
vă deşte a fi pentru omul păcă tos singura cale prin care se poate întoarce la lucrarea virtuţilor, şi de aceea
mulţi Sfinţi Pă rinţi o socotesc cea dintâ i poruncă , ea fiind condiţia împlinirii tuturor celorlalte porunci.
Numai depă rtâ ndu-se de patimi şi lepă dâ nd de la el orice ră utate, cerâ nd cu lacrimi de la Dumnezeu iertarea
păcatelor, cunoscâ nd cu durere ticăloşia la care a ajuns prin înstră inarea de Dumnezeu, poate omul să ajungă
la simţirea vie şi stră pungă toare a nevoii de a se întoarce la El, şi să se deschidă cu totul harului Sfâ ntului
Duh, Care este izvorul a toată virtutea. Numai lepă dâ nd hainele cele de piele ale pă catului, se poate el
îmbră ca din nou cu harul cel dumnezeiesc, lucrâ nd virtuţile ca om înnoit si deplin să nă tos în Hristos. Iată de
ce Sfinţii Pă rinţi socotesc pocă inţa, stră pungerea inimii şi lacrimile ca temeiuri ale împlinirii tuturor
virtuţilor.
Şi regă sind prin pocă inţă calea virtuţilor, omul îşi redobâ ndeşte adevă rata viaţă . ,Lacrimile, spune Sfâ ntul
loan Gură de Aur, îl învie pe cel mort cu sufletul". Şi tot el spune: „Căinţa îl aduce la viaţă pe cel mort
duhovniceşte". Şi, dimpotrivă , lipsa de că inţă îl duce pe om la moarte. „Dacă nu vă veţi pocă i, toţi veti pieri",
spune însuşi Hristos (Lc. l3, 3, 5).
În vreme ce prin abaterea de la calea dreptă ţii sufletul a fost schimonosit, „pocă inţa îl îndreaptă ", îi reface
însuşirile fireşti. Pocă inţa este tămă duitoare mai ales pentru puterea lui de cunoaştere, care, prin patimi, a
fost îmbolnă vită cu totul. Prin căinţă , omul iese din orbirea necunoaşterii de sine şi a lumii. Recunoscâ nd că
este păcă tos, cunoscâ nd starea că zută în care se aha, ajunge să înţeleagă câ t de departe este de Dumnezeu şi-
şi recunoaşte ră tă cirea. Prin pocă inţă , oameni care ajunseseră nebuni şi nepricepuţi , scrie din pricina
păcatelor, „îşi recunosc nebunia scrie Herma. Stă ruind necontenit în pocăinţă , omul ajunge să se cunoască
pe sine din ce în ce mai bine, să vadă tot mai limpede ră utatea care zace în el sesizâ nd chiar si cea mai mică
dintre greşelile şi lipsurile sale. Atunci el pă trunde în adâ ncul sufletului să u şi vede acolo boli care ră mâ n
necunoscute pentru cel care vieţuieşte în pă cat. Că indu-se chiar pentru greşelile cele neştiute şi pentru cele
fă ră voie, el urmă reşte ră ul pâ nă în cele mai tăinuite ascunzişuri ale sale şi-i vă deşte viclenia, iar cu puterea
harului dumnezeiesc pe care-l cere cu rugă ciuni fierbinţi scoate cu totul din sufletul său şi păcatul, şi boala.
Cunoaşterea stă rii sale pă că toase, pe care omul o dobâ ndeşte prin că inţă, este o condiţie absolut necesară
pentru vindecarea ei. Că ci, dacă n-ar cunoaşte mulţimea păcatelor si gravitatea bolii sale, cum ar ajunge el să
ceară ajutorul dumnezeiescului Doctor, ca să primească astfel tămă duirea sufletului să u ? „Cum s-ar lă sa
îngrijit de doctor cel care nici măcar nu ştie că e ră nit şi zace ră pus de boală ?", se întreabă Sfâ ntul Simeon
Noul Teolog, De aceea, Sfâ ntul loan Gură de Aur dă urmă torul sfat: „Să recunoaştem cu sinceritate ce-am
ajuns şi câ t de rele sunt ră nile sufletului nostru, căci numai aşa ne lecuim; cel care nu-şi cunoaşte boala, nu-şi
face griji din pricina ei". Aşa cum am mai spus, Dumnezeu, Care respectă libertatea omului, nu-l mâ ntuie cu
sila, ci aşteaptă în marea Lui milostivire ca omul să-şi manifeste dorinţa de a fi vindecat şi să ceară de la El
harul Său cel tămă duitor. Iar dacă omul face aceasta, Dumnezeu îl vindecă negreşit. Or, tocmai prin pocăinţă
ajunge omul să-şi descopere boala, şi să ceară ajutor lui Dumnezeu, şi să primească vindecarea. „Celor ce-şi
caută într-adevă r vindecarea - spune Sfâ ntul loan Casian - nu le pot lipsi leacurile din partea acelui adevă rat
medic al sufletelor, mai ales celor care nu şi-au dispreţuit prin deznă dejde şi nepă sare bolile, nu şi-au ascuns
primejdiile ră nilor şi nici n-au respins cu minte necugetată leacul pocă inţei, ci, faţă cu slă biciunile că pă tate
din neştiinţă sau ră tă cire, cu minte smerită şi totuşi prevă ză toare, au alergat la medicul cel ceresc".
Dar nu numai la cunoaşterea de sine ajunge astfel omul, ci şi, aşa cum am mai spus, la adevă rata cunoaştere a
tot ceea ce există , aici cuprinzâ ndu-se şi realită ţile duhovniceşti cele mai tainice şi mai înalte, într-adevă r, cel
care se că ieşte de pă catele sale, prin harul lui Dumnezeu este cură ţit de patimi şi încetul cu încetul
întunericul care se aşternuse peste puterea de cunoaştere a sufletului se risipeşte, iar mintea îi este tot mai
mult luminată de Duhul Sfâ nt, pe mă sura cură ţirii sale. „Pocăinţa este uşa care scoate din întuneric şi duce la
lumină ", scrie Sfâ ntul Simeon Noul Teolog. Iar în altă parte, spune mai pe larg: „Rodul şi fapta pocă inţei sunt
cele care alungă neştiinţa şi aduc cunoştinţa: mai întâ i cunoştinţa despre noi şi despre cele ale noastre, apoi
despre cele mai presus de noi şi despre tainele cele dumnezeieşti, cele nevă zute şi necunoscute pentru cei
care n-au fă cut pocăinţă (...); cele dumnezeieşti (...) se descoperă numai celor care au făcut pocă inţă fierbinte
şi s-au cură ţit frumos printr-o pocă inţă sinceră şi atâ t pe câ t e mă sura pocă inţei şi cură ţirii lor; acestora li se
arată adâ ncurile Duhului (...). Dar pentru toţi ceilalţi ele sunt necunoscute şi ascunse".
Din aceste râ nduri reiese că această cunoaştere de sine şi a lui Dumnezeu, la care se ajunge prin pocă inţă , nu
este o cunoaştere teoretică, abstractă , ci este o cunoaştere existenţială , o cunoaştere, insuflată de Duhul
Sfâ nt, a min ţii coborâ te în inimă şi unite cu ea. De aceea, spun Sfinţii Pă rinţi, prin pocăinţă , în om se petrece
unirea acestor puteri, care dintru început au fost unite şi împreună lucră toare în firea sa, dar care au fost
despă rţite prin păcat. Iar această sfâ şiere şi ruptură stă ruie ca boală si rană adâ ncă a fă pturii sale.
Reunificarea lor este una dintre condiţiile esenţiale pentru a se ajunge la rugăciunea curată , care este
adevă rata lucrare a minţii, potrivit menirii ei fireşti. Prin stră pungerea inimii - prin care se înlesneşte
rugă ciunea şi se face roditoare, si de aceea cu adevă rat se cuvine să fie împreunată cu ea -, nu numai că omul
se cură ţeşte de întină ciunea păcatului, ci si, simţind cu durere starea nenorocită în care se află şi înstră inarea
de Dumnezeu, se smereşte cerâ nd cu lacrimi si suspine ajutorul Lui şi poate primi astfel harul Său
tămă duitor şi mâ ntuitor. Numai aşa rugă ciunea omului nu rămâ ne pur intelectuală , ci se face din toată fiinţa
sa, al că rei centru este inima.
Întorcâ ndu-l pe om la Dumnezeu şi înlesnindu-î rugă ciunea că tre El, pocă inţa face ca omul să fie ajutat în tot
timpul şi în tot locul de Dumnezeu. Şi aşa omul biruieşte toate greută ţile, fie ele lăuntrice sau din afară , ca
şi^pri-mejdiile şi necazurile întâmpinate. Lacrimile de pocăinţă au, de altfel, darul de a întă ri inima, ca o
adevă rată hrană , aşa cum spune Psalmistul: „Fă cu-tu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea" (Ps. 4l, 3).
Pocă inţa sporeşte tă ria omului în faţa gâ ndurilor pă că toase semă nate de diavol în suflet. Mustrarea inimii
este, aşa cum învaţă Sfinţii Pă rinţi, armă de nebiruit în faţa ispitelor. Pocă inţa are de altfel puterea de a risipi
tulbură rile aduse de diavoli si de a-i alunga din suflet. Cel ce are „plâ nsul adevă rat împreunat cu
stră pungerea inimii... nu e biruit de nici un ră zboi (...). Că bi este o pavă ză care întoarce toate să geţile
diavolului (Efes. 6, l6). Cel că re îl are nu e atins de nici o lovitură în ră zboi", scrie Sfâ ntul Varsanufie. Sfâ ntul
loan Gură de Aur spune că „diavolul fuge întotdeauna de împunsă tura ascuţită a pocăinţei". Iar Sfâ ntul loan
Scă rarul îi face pe diavoli să spună : „Un singur vră jmaş avem, asupra că ruia nu avem putere (...), iar aceasta
este a te defă ima pe tine însuţi în chip sincer înaintea lui Dumnezeu. Atunci să te socoteşti ca pe o pâ nză de
păianjen". Vedem că, pe lâ ngă funcţia tămă duitoare, pocă inţa are şi o funcţie de apă rare şi prevenire. Avva
Pimen spunte că „dacă omul se va prihă ni pe sine, află sprijin pretutindeni". „Lacrimile pă zesc neîncetat cu
Numele lui Dumnezeu pe cel ce le-a dobâ ndit", scrie Sfâ ntul Varsanufie; şi, adaugă el, atunci câ nd omul
ajunge la nepă timire, tot prin pocăinţa ră mâ ne neatins de patimi.
Se vede limpede că pocă inţa este o lucrare cu adevă rat trebuincioasă omului, pe toate treptele vieţii sale
duhovniceşti. De aceea, Sfâ ntul loan Scă rarul spune: „Nu vom fi învinuiţi, fraţilor, la ieşirea sufletului, că n-am
să vâ rşit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost vă ză tori, dar vom da negreşit socoteală lui
Dumnezeu că n-am plâ ns pentru pă catele noastre" Iar Sfâ ntul Isaac Sirul laudă pocă inţa ca cea mai vrednică
stare duhovnicească a sufletului: „Cel ce-si simte pă catele e mai bun decâ t cel ce scoală morţii prin
rugă ciunea lui. Cel ce suspină un ceas pentru sufletul să u e mai bun decâ t cel ce foloseşte lumii întregi prin
gâ ndirea lui. Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decâ t cel ce s-a învrednicit să-i vadă pe
îngeri".
JEAN-CLAUDE LARCHET
TERAPEUTICA BOLILOR SPIRITUALE
5. Leacul poruncilor
Credinţa, pocăinţa, rugă ciunea, împreunate cu primirea Sfintelor Taine, nu sunt de ajuns pentru mâ ntuirea si
îndumnezeirea omului, dacă nu sunt însoţite de pă zirea şi împlinirea poruncilor dumnezeieşti.
Sfintele Scripturi şi Tradiţia amintesc întotdeauna faptul că, pentru a aduce roade şi pentru a se chema
desă vâ rşită , credinţa trebuie să se arate în lucrarea poruncilor. Astfel, Sfâ ntul Apostol lacov spune: „Aşa e cu
credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însă şi" (Iac. 2, l7); „Căci precum trupul fă ră de suflet mort este,
astfel şi credinţa fă ră de fapte, moartă este" (Ide. 2, 26); „Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu
numai din credinţă " (Iac. 2, 24). Sfâ ntul Isaac Sirul reia această învă ţă tură , spunâ nd: „credinţa are nevoie de
fapte". Sfâ ntul loan Damaschin, la fel, arată că „ea (credinţa) se desă vâ rşeşte prin toate cele legiuite de
Hristos, este învederată prin fapte, este cucernică şi îndeplineşte poruncile Aceluia care ne-a reînnoit". „Să
nu se încreadă cineva numai în credinţa în Hristos", învaţă Sfâ ntul Simeon Noul Teolog, care merge pâ nă la a
spune că „cei care se sprijină numai pe credinţă , cu adevă rat sunt lipsiţi de credinţă ". Sfâ ntul Marcu Ascetul
spune chiar că dragostea faţă de Hristos si împlinirea poruncilor sunt totuna: „împlinind poruncile, ne
ară tăm dragostea faţă de Cel ce ne-a eliberat". Sfâ ntul loan Gură de Aur, după ce, la fel, arată că „nu-i de ajuns
numai să crezi (pentru ca să te mâ ntuiesti)", spune că „trebuie să fim cu multă luare-aminte asupra vieţii
noastre... să ducem o viaţă dreaptă şi curată ". Omul îşi arată în mod concret voinţa de a fi izbă vit şi mâ ntuit,
prin hotă râ rea de a-şi orâ ndui viaţa potrivit poruncilor lui Hristos. Aşa arată el că tă mă duirea si mâ ntuirea
sa nu sunt o simplă dorinţă vagă şi deşartă , ci că tâ njeşte cu toată fiinţa după ele şi s-a aşezat pe calea care
duce la ele.
Ală turi de credinţă , aflăm la temelia mâ ntuirii pocăinţa. Hristos Şi-a început propovă duirea chemâ ndu-i pe
oameni la pocă inţă (Mt. 4, l7; Mc. l,l5) şi Şi-a încheiat lucrarea tot cu această chemare (Luca 24, 47). Nu este
vorba aici de simpla pă rere de ră u faţă de starea de pă cat, trecută sau prezentă , ci de voinţa de a te întoarce
şi a-ţi schimba viaţa (este, de altfel, una dintre conotaţiile cuvâ ntului (leTdcvoia). Pă zirea poruncilor apare ca
urmarea firească a pocăinţei, dacă nu cumva ea este chiar una dintre caracteristicile ei esenţiale.
Tot aşa, după cum învaţă însuşi Mâ ntuitorul Hristos, rugă ciunea nu este de ajuns pentru ca omul să se
mâ ntuiască : „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împă ră ţia cerurilor, ci cel ce face voia Tată lui
Meu Celui din ceruri" (Mt. 7, 2l). Rugă ciunea nu este ascultată decâ t dacă cel ce se roagă pă zeşte poruncile lui
Dumnezeu: „Şi orice cerem, primim de la El, pentru că pă zim poruncile Lui şi cele plăcute înaintea Lui facem"
(l In 3, 22). „Să vâ rşirea binelui şi împlinirea poruncilor", după cum spune Origen, „fac parte din rugăciune".
Chiar Botezul nu înseamnă nimic fă ră lucrarea poruncilor, că ci, dacă omul primeşte prin el deplină tatea
harului, roadele lui nu se vă d decâ t în mă sura în care omul împlineşte poruncile. Aşa cum spune Sfâ ntul
Marcu Ascetul: „Sfâ ntul Botez este desă vâ rşit, dar nu desă vâ rşeşte pe cel care nu împlineşte poruncile". Iar în
altă parte arată că „celor botezaţi în Hristos li s-a dă ruit harul în chip tainic; dar el lucrează în ei pe mă sura
împlinirii poruncilor"; „harul, care locuieşte în chip ascuns... pe mă sura împlinirii poruncilor... se descoperă "
Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol spun şi ei la fel: „Hristos, fiind Dumnezeu desă vâ rşit, a dă ruit celor botezaţi
harul desă vâ rşit al Sfâ ntului Duh... dar ni se descoperă nouă si ni se arată pe mă sura lucră rii poruncilor"; si
încă : „Harul desă vâ rşit al Duhului (ne-a fost) dă ruit nouă prima dată prin Botez. Acest dar se află în noi... dar
se poate descoperi doar prin lucrarea poruncilor". Simpla împlinire a poruncilor nu-l mâ ntuieşte pe om şi
nu-l îndumnezeieste, că ci numai prin har, care este darul lui Dumnezeu se mâ ntuieşte cel credincios (Efes.
2,8-9). Dar fă ră împlinirea lor nimeni nu poate ajunge la bună tă ţile fă gă duite, că ci doar astfel se poate pă stra
harul primit prin Sfintele Taine, numai aşa poate fi făcut lucră tor, si numai aşa sporeşte omul în har; iar dacă
s-a îndepă rtat de el, aşa îl poate afla din nou.
După cum, în rai, porunca lui Dumnezeu fl ajuta pe Adam să nu iasă din calea pe care fusese pus de la crearea
sa şi să -şi pă streze astfel firea în starea dintru început, poruncile lui Hristos, mai întâ i de toate, au menirea
de a-l ajuta pe creştin să se menţină în starea sa înnoită şi să pă streze darurile primite. „Harul lui Dumnezeu
se pă strează prin lucrarea poruncilor", scrie Sfâ ntul Simeon Noul Teolog. în chip obiectiv, zestrea harului
ră mâ ne oricum, dar pentru ca s-o dobâ ndească cu adevă rat, iar lucrarea lui să-i fie vă dită , omul trebuie să se
predea de bună voie harului şi să conlucreze cu el, căci Dumnezeu dă ruieşte harul, dar nu ne sileşte să-l
primim, nu siluieşte voinţa noastră , ci ne respectă libertatea. Or, primirea harului şi conlucrarea cu el se
vă desc prin fă ptuirea poruncilor. „Pă zind poruncile", „ră mâ nem cum am fost botezaţi", spune Sfâ ntul Petru
Damaschinul, Poruncile deci îl ajută pe om să -şi pă streze să nă tatea duhovnicească dobâ ndită prin Sfintele
Taine, pă strâ ndu-se curat de orice ră utate şi stă ruind în viata cea nouă adusă de ele. Astfel, Sfâ ntul Marcu
Ascetul scrie: „Cei ce ne-am învrednicit de baia naşterii de-a doua, să vâ rşim faptele bune nu pentru ră splata,
ci pentru pă zirea cură ţiei date nouă ".44l Iar în altă parte explică acest lucru: „Celor ce au primit puterea de a
împlini poruncile, Hristos le porunceşte ca unor credincioşi să se nevoiască să nu se mai întoarcă spre cele
dinapoi (adică la păcat)".
Psalmistul arată adeseori câ t de puternice sunt poruncile ca să ne ferească de ră u: „Atunci nu mă voi ruşina,
câ nd voi căuta spre toate poruncile Tale" (Ps. ll8, 6); „Pusu-mi-au păcă toşii cursă mie, dar de la poruncile
Tale n-am ră tă cit" (Ps. ll8, ll0); „multă pace au cei ce iubesc legea Ta şi nu se smintesc" (Ps. ll8, l65). Sfâ ntul
Diadoh al Foticeei scrie şi el în acest sens: „Se cuvine ca mintea să se ocupe pururea cu pă zirea sfintelor
porunci si cu pomenirea adâ ncă a Domnului slavei, (iar atunci) nu se va abate la gâ nduri sau la cuvinte rele".
De aceea, poruncile nu trebuie privite ca obligaţii - şi cu atâ t mai puţin ca interdicţii sau tabuuri - de natură
legalistă , ci ca un fel de parapet, care-l împiedică pe cel ce ascultă de ele să se întoarcă la „nebunia păcatului",
să cadă din nou în bolile cele sufleteşti care sunt patimile. Sfâ ntul Simeon Noul Teolog face remarca subtilă
că poruncile ne sunt date nu atâ t ca să le pă zim pe ele, câ t mai degrabă sa ne pă zim pe noi prin ele. Pe de altă
parte, ele îşi merită cu adevă rat numele de porunci, că ci, cu toate că cele la care îndeamnă corespund întru
totul, cum vom vedea, naturii profunde şi adevă rate a omului, restaurată prin Botez, ele nu se împlinesc uşor
şi de la sine, căci se împotrivesc înclină rilor pă că toase ale firii că zute şi ale lumii în care tră ieşte. „Gă sesc deci
în mine, care voiesc să fac bine, legea că ră ul este legat de mine. Că , după omul cel lă untric, mă bucur de legea
lui Dumnezeu; dar vă d în mă dularele mele o altă lege, luptâ ndu-se împotriva legii minţii mele şi făcâ ndu-mă
rob legii pă catului, care este în mă dularele mele" (Rom. 7,2l-23).
Dar poruncile nu numai că -l fac pe creştin în stare să pă streze darurile Botezului, ci-l şi ajută să înmulţească
talanţii (cf. Mt. 25, l4-29; Mc. l9, l2-27) care i-au fost daţi de Sfâ ntul Duh. într-adevă r, viaţa duhovnicească a
omului după Botez şi Mirungere trebuie să fie o viaţă de sporire si creştere prin puterea Sfâ ntului Duh, pâ nă
la mă sura vâ rstei deplină tă ţii în Hristos (Efes. 4, l3), pâ nă la atingerea asemă nă rii desă vâ rşite cu Dumnezeu.
Această creştere ia forma unei tot mai mari aproprieri, a unei însuşiri din ce în ce mai depline a harului
primit prin Sfintele Taine. Iar o asemenea lucrare nu se poate face fă ră împlinirea poruncilor. Sfâ ntul
Macarie cel Mare spune că „cel care voieşte... să primească de la Dumnezeu harul ceresc al Duhului, să
sporească şi să se desă vâ rşească în Duhul Sfâ nt, se cuvine să se silească a împlini toate poruncile lui
Dumnezeu". într-adevă r, împă rtă şirea tot mai mare de har, ca şi vă direa roadelor, se face prin conlucrarea
omului cu Duhul Sfâ nt; iar aceasta nu doar prin voinţa de a-L primi, ci prin participare activă , cu toate
puterile fiinţei sale si în tot ceea ce face, prin întreaga sa viaţă , adică prin lucrarea poruncilor. Fă ră ea, harul
ră mâ ne ceva stră in pentru om; nu stră in de om - că ci Dumnezeu nu-Şi ia înapoi darurile Sale, dar omul nu se
poate uni cu harul, nu poate creşte în el şi prin el, nu-l simte lucră tor si de viaţă fă că tor pentru el, nu-l poate
face desă vâ rşit lucră tor în fiinţa sa, nu poate fi cu adevă rat transformat de el, nu-l poate vă di prin faptele şi
felul să u de vieţuire. Roadele harului, deplin şi real prezente, nu pot fi simţite de om decâ t în mă sura în care
el este plin de luare-aminte şi de râ vnă în fă ptuirea poruncilor, în mă sura în care el vieţuieşte în chip concret
potrivit poruncilor lui Dumnezeu. Astfel, Sfâ ntul Simeon Noul Teolog spune că cei care nu se împă rtă şesc de
roadele harului primit la Botez sunt „slă bă nogi şi neputincioşi, pentru că n-au pă zit poruncile". Sfâ ntul Marcu
Ascetul, aşa cum am vă zut, insistă asupra faptului că la Botez omul primeşte deplină tatea harului
dumnezeiesc, dar „în chip tainic", acesta facâ ndu-se vă dit şi dâ nd roade numai în mă sura în care omul
pă zeşte si împlineşte poruncile. Nu harul Sfâ ntului Duh, care ni s-a dat în toată plină tatea lui sporeşte în noi;
nouă ni se cuvine a spori în el. „Sfâ ntul Botez, spune el, este desă vâ rşit faţă de noi, dar noi suntem
nedesă vâ rsiti faţă de el. Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care
ai luat puterea si te pregă teşte ca să primeşti ară tarea Celui ce locuieşte întru tine". „în mă sura în care,
crezâ nd, lucrăm poruncile, lucrează şi Duhul Sfâ nt în noi roadele Sale".
Şi numai împlinind poruncile se poate omul face fiu al lui Dumnezeu (Le. 20, 36; Rom. 8, l4; Gal. 3, 26) prin
înfiere (Rom. 8, l5; Gal. 4, 5; Efes. l, 5) şi dumnezeu prin har. „Prin să lă şluirea Duhului Sfâ nt, li s-a dat tuturor
puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu (In l, l2)... prin pă zirea poruncilor Lui", spune Sfâ ntul Petru
Damaschin. Iar poruncile arată cu adevă rat care este voia lui Dumnezeu, deplin descoperită şi desă vâ rşit
împlinită de Hristos. Pă zind poruncile, omul nu-şi mai împlineşte voia sa, care-l înstră inează de Dumnezeu,
si, dimpotrivă , împlineşte voia lui Dumnezeu, făcâ ndu-se urmă tor lui Hristos, Care Şi-a supus întru totul
voinţa Sa omenească voinţei dumnezeieşti, făcâ ndu-Se ascultă tor în toate Tatălui. Atunci omul se face frate al
lui Hristos: „Oricine face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu" (Mc. 3, 35; cf. Mt. l2, 50). Putem spune,
de asemenea, că ascultarea poruncilor îl face pe om fiu al lui Dumnezeu prin înfiere pentru că prin ele omul
se poartă aşa cum se cuvine unui fiu înaintea Tatălui, mă rturisindu-şi cu adevă rat, în chip concret şi fiinţial,
credinţa în El („toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos lisue", Gal. 3, 26) si ară tâ ndu-şi
iubirea faţă de El; „De Mă iubiţi, pă ziţi poruncile Mele" (In l4, l5) şi „Cel ce are poruncile Mele şi le pă zeşte,
acela este care Mă iubeşte" (In l4, 2l), învaţă Mâ ntuitorul Hristos. Iubirii de fiu a omului faţă de Tată l ceresc îi
ră spunde iubirea de Tată a lui Dumnezeu pentru cel făcut fiu prin înfiere si a Fiului pentru fratele să u
adoptiv: „Cel care Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tată l Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi ară ta lui" (In l4, 2l).
Prin trimiterea Sfâ ntului Duh Hristos Se face vă zut, şi-L face vă zut si pe Tată l, celui care-si arată iubirea faţă
de Dumnezeu ascultâ nd şi împlinind poruncile Lui. „De Mă iubiţi, pă ziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe
Tată l şi alt Mâ ngâ ietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevă rului" (In l4, l5-l7). Atunci creştinul
poate să strige cu bucuria Psalmistului: „Gura mea am deschis şi am aflat (Duh), că de poruncile Tale am
dorit" (Ps. ll8, l3l).
Poruncile se vă desc a fi pricinuitoare ale sfinţirii şi îndumnezeirii omului prin Duhul Sfâ nt, că ci, împlinindu-
le, omul se deschide harului Duhului, unindu-se astfel cu Hristos si, în El, cu Tată l. Putem spune deci, o dată
cu Sfinţii Calist si Ignatie Xanthopol, că poruncile sunt „îndumnezeitoare", iar celor botezaţi, cum arata
Sfâ ntul Simeon Noul Teolog, li s-a dat „să dobâ ndească prin lucrarea poruncilor sfinţenia". Sfâ ntul Isaac Sirul
spune ră spicat: „Nici unul dintre cei care n-au pă zit poruncile şi n-au umblat pe urmele fericiţilor Apostoli nu
s-a învrednicit să se cheme sfâ nt".
Sfâ ntul Petru Damaschin afirmă chiar că poruncile sunt „daruri ale harului lui Dumnezeu", iar Sfâ ntul Marcu
Ascetul scrie: „Domnul e ascuns în poruncile Sale. Şi cei ce-L caută pe El, îl gă sesc pe mă sura împlinirii lor";
de aceea, omul nu poate zice cu dreptate: „Am împlinit poruncile, şi n-am aflat pe Domnul".
Toate acestea, pentru a fi înţelese aşa cum se cuvine, trebuie puse în legă tură cu cele spuse mai înainte şi
cunoscâ nd limpede că poruncile nu sunt un cod juridic, nici un ansamblu de reguli morale abstracte, definite
a priori şi elaborate în urma unor experienţe omeneşti, fie ele, de altfel, cu totul excepţionale, şi nici precepte
de felul celor oferite de înţelepţii lumii acesteia, de care Sfâ ntul Apostol Pavel ne învaţă să ne ferim: „Luaţi
aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia si cu deşartă înşelă ciune din predania omenească , după
înţelesurile cele slabe ale lumii" (Col. 2, 8). Hristos însuşi arată goliciunea şi deşertă ciunea lor funciară ,
spunâ nd despre cei care le practică : „în zadar Mă cinstesc, învă ţâ nd învă ţă turi care sunt porunci omeneşti"
(Mc. 7,7: Mt. l5, 9). Ele nu-l pot mâ ntui pe om, că ci sunt simple învă ţă turi omeneşti. „Nu vă încredeţi.. în fiii
oamenilor, în care nu este izbă vire" (Ps. l45, 3). Poruncile lui Hristos, dimpotrivă , au putere mâ ntuitoare şi
îndumnezeitoare, pentru că sunt prin natura lor divino-umane, întemeiate fiind pe Persoana însă şi a Fiului
lui Dumnezeu fă cut om. Astfel, Sfâ ntul Apostol Pavel opune învă ţă turilor „din predania omenească, după
înţelesurile cel slabe ale lumii", pe cele „după Hristos" (Col. 2, 8), adă ugâ nd îndată : „Căci întru El locuieşte,
trupeşte, toată plină tatea Dumnezeirii" (Col. 2, 9). Iar înainte de toate acestea spune: „Deci, precum aţi primit
p- Hristos lisus, Domnul, aşa să umblaţi întru El. înră dăcinaţi şi zidiţi fiind într-însul, întă riţi în credinţă , după
cum aţi fost învă ţaţi" (Col. 2, 6-7).
Prin poruncile Sale, Hristos nu-i oferă omului simple precepte morale, ci, împlinindu-le El însuşi în chip
desă vâ rşit, îi descoperă prin cuvintele şi prin faptele Sale, prin felul Să u de a fi, modelul desă vâ rşit al vieţuirii
omeneşti în forma ei desă vâ rşită , să nă toasă , sfâ ntă , adică cea teantropică . îisus ne descoperă în Persoana Sa,
în care a unit firea umană cu firea dumnezeiască, omul adevă rat, „omul nou" (Efes. 2, l5), făcut „după
Dumnezeu" (Efes. 4, 24), „care se înnoieşte... după chipul Celui ce l-a zidit" (Col. 3, l0), Adam cel Nou, nu doar
restaurat, ci desă vâ rşit prin unirea desă vâ rşită cu Dumnezeu. Iar dacă pă zim şi împlinim poruncile Sale, El
binevoieşte ca noi să ne facem cu adevă rat şi întru totul asemenea Lui, să fim „urmă tori ai lui Dumnezeu"
(Efes. 5,l), nu din afară , aşa cum am fi urmat şi imitat un înţelept sau un erou, ci îmbrăcâ ndu-ne în El (cf. Gal.
3, 27), împă rtă şindu-ne de omenitatea Sa îndumnezeită , devenind „pă rtaşi dumnezeieştii fui" (2 Pt. l, 4).
Scoliastul Ră spunsurilor că tre Talasie spune limpede: „Cuvâ ntul lui Dumnezeu Se arată în cei lucră tori
întrupat în porunci. Iar prin acestea Cuvâ ntul îi duce pe cei lucră tori spre Tată l, în Care Se află El după
fire".460 Prin împlinirea poruncilor, unită cu primirea Sfintelor Taine, omul ajunge la viaţa cea
dumnezeiască : „De vrei să intri în viaţă , pă zeşte poruncile" (Mt. l9, l7), şi încă : „porunca Lui este viaţa
veşnică " (In l2, 50); atunci putem striga cu Psalmistul: , Jn veac nu voi uita îndreptă rile Tale, că într-însele m-
ai viat, Doamne" (Ps. ll8, 93), si cu Apostolul: „nu eu mai tră iesc, ci Hristos tră ieşte în mine" (Gal. 2,20).
Pentru că prin pă zirea poruncilor ne facem, prin Duhul Sfâ nt, asemenea lui Hristos, iar în Hristos venim la
Tată l (cf. In l4, 6), prin ele ajungem la adevă rata cunoaştere a lui Dumnezeu.46l Această legă tură directă
între împlinirea poruncilor si cunoaşterea adevă rului este adeseori pomenită de Psalmist: ;,Calca adevă rului
am ales, si judecă ţile Tale nu le-am uitat" (Ps. ll8, 30); „învaţă -mă... cunoştinţa, că în poruncile Tale am
crezut" (Ps. ll8, 66); „Poruncile Tale sunt gâ ndirea mea" (Ps. ll8, l43); ceea ce înseamnă nu numai că
poruncile sunt adevă rate, ci că ele vin de la Adevă rul însuşi si duc la El. Vom vedea mai departe că împlinirea
poruncilor îl duce pe om pâ nă la cunoaşterea cea mai înaltă şi mai deplină, vederea lui Dumnezeu în lumina
cea neapropiată şi îndumnezeitoare, la care ajung cei vrednici de primirea acestui dar, prin lucrarea
Sfâ ntului Duh.
Dacă o asemenea cunoaştere este doar a celor desă vâ rşiţi, totuşi, aşa cum arată Sfâ ntul Simeon Noul Teolog,
Dumnezeu Se arată şi Se face cunoscut în oarecare mă sură tuturor celor care ascultă şi împlinesc poruncile
Sale, „pe câ t cuprinde fiecare".
Pă zirea poruncilor este întotdeauna singurul criteriu al adevă ratei cunoaşteri a lui Dumnezeu, aşa cum arată
Sfâ ntul Apostol loan: „Şi întru aceasta ştim că L-am cunoscut, dacă pă zim poruncile Lui. Cel ce zice: L-am
cunoscut, dar poruncile Lui nu le pă zeşte, mincinos este şi întru el adevă rul nu se află " (l In 2, 3-4). Şi mai
ales împlinirea primelor două porunci: iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui (Mt. 22, 40; Mc. l2, 30-3l), care
în fapt le cuprind pe toate celelalte (Mt. 22, 40; cf. Rom. l3, 9), ne duc la cunoaşterea lui Dumnezeu,464
pentru că Dumnezeu este iubire: „şi oricine iubeşte este nă scut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel
ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire" (l In 4, 7-8).
Rostul poruncilor este mai întâ i de a-l ajuta pe creştin să pă streze darurile primite la Botez şi să le facă
roditoare, iar apoi, dacă , după acesta, de bună voie s-a lă sat pradă pă catului şi patimilor si s-a înstră inat de
har, să le redobâ ndească . Sfâ ntul Marcu Ascetul arată că omul, în urma Botezului, este cură ţit de toate
păcatele şi eliberat de tirania patimilor, şi, dacă recade în robia lor, este din lipsa sa de grijă în împlinirea
poruncilor, singurele care-l fac să conlucreze cu harul primit şi să ajungă în fapt la cură ţia care i-a fost tainic
dă ruită .465 Este deci foarte firesc ca, împlinind poruncile, omul să-şi recapete cură ţia şi, în general, toate
celelalte daruri primite prin Botez. Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol spun, ca şi Sfâ ntul Marcu Ascetul, că
„începutul orică rei lucră ri după Dumnezeu este... sa ne gră bim în tot chipul, cu toată puterea, să vieţuim
după legea tuturor poruncilor îndumnezeitoare ale Mâ ntuitorului. Iar sfâ rşitul este să ne întoarcem, prin
pă zirea lor, la zestrea dată nouă de sus şi de la început din sfinţita cristelniţă , adică la desă vâ rşita alcă tuire şi
naştere duhovnicească a noastră plin har"; „însă harul acesta este înecat de patimi, dar se poate descoperi
prin lucrarea poruncilor. De aceea, se cuvine să ne silim în tot chipul să ne cură ţim şi să facem câ t mai vă dită
ară tarea Duhului în noi prin împlinirea, după putinţă , a tuturor acestor porunci". în acest sens, Sfinţii Pă rinţi
subliniază rostul poruncilor de a curaţi de pă cate si de patimi. Astfel, Avva Dorotei scrie: „Cunoscâ nd Bunul
Dumnezeu slă biciunea noastră si ştiind de mai înainte că vom pă că tui iară şi şi după Sfâ ntul Botez..., ne-a dat
iară şi, după bună tatea Lui, sfinte porunci care ne cură ţesc pe noi, ca, dacă vom voi, să putem iară şi să ne
cură ţim prin pă zirea lor nu numai de păcatele noastre, ci şi de patimile înseşi".
Poruncile, cură ţindu-l pe om de toată ră utatea şi făcâ ndu-l să redescopere harul care este în el, îi redau prin
însuşi acest fapt să nă tatea sufletească a firii sale celei dintru început, pe care deja o câ ştigase prin Botez. „Tu
ştii - scrie Sfâ ntul Isaac Sirul - că pă catul a intrat în noi prin călcarea poruncilor. Deci e vă dit că prin pă zirea
lor vine din nou să nă tatea. Nu trebuie să dorim noi şi să nă dă jduim cură ţirea sufletului fă ră lucrarea lor,
adică fă ră să umblăm mai întâ i pe calea care duce spre cură ţia sufletului. Să nu zici că Dumnezeu poate să ne
dă ruiască cură ţia sufletului şi fă ră lucrarea poruncilor, numai prin har".469 Scopul venirii lui Hristos, ne
arată Sfâ ntul Isaac Şirul, „a fost să cureţe din suflet ră utatea primei noastre neascultă ri şi s ă-l preschimbe
potrivit stă rii lui de la început. De aceea ne-a dat nouă poruncile Lui de viaţă fă că toare, ca pe nişte leacuri
cură ţitoare ale stă rii noastre pă timaşe. Că ci ceea ce sunt leacurile pentru trupul bolnav, aceea sunt poruncile
pentru sufletul pă timaş". Şi încă : „la cură ţia sufletului (se ajunge) pe calea bă tă torită si legiuită prin pă zirea
poruncilor, în vieţuirea mult ostenitoare, ră bdată pâ nă la sâ nge". Sfâ ntul Grigorie Palama spune la fel: „Doar
prin împlinirea poruncilor vine să nă tatea sufletului"; „nu se poate ajunge la să nă tatea şi desă vâ rşirea
sufletului decâ t prin iubire şi pă zirea poruncilor".
Se vede limpede că Sfinţii Pă rinţi socotesc poruncile leacuri în sensul propriu al cuvâ ntului, iar rostul şi
valoarea lor tă mă duitoare, deosebit de importante. Pentru Sfâ ntul Simeon Noul Teolog, ele sunt leacuri
(<j)dpn.aica) pe care omul le dă sufletului să u bolnav de patimi.474 Tot aşa spune şi Sfâ ntul Maxim
Mă rturisitorul: „Că ci după pricina patimilor află toare în suflet, aduce si Doctorul sufletelor leacuri prin
judecă ţile Lui". La Sfâ ntul Isaac Sirul gă sim o mulţime de asemenea texte: „Mâ ntuitorul ne-a dat nouă
poruncile Lui de viaţă fă că toare ca pe nişte leacuri cură ţitoare ale stă rii noastre pă timaşe"; „ce sunt leacurile
pentru trupul bolnav, aceea sunt poruncile pentru sufletul pă timaş"; „sufletul nu se poate curaţi de nu va
pă zi poruncile care s-au dat de Domnul ca leacuri pentru cură ţirea lui de patimi si de greşeli"; „lucrarea
ascunsă a poruncilor tămă duieşte puterea sufletului (...) poruncile cele noi şi duhovniceşti, pe care sufletul le
pă zeşte cu frica de Dumnezeu, îl înnoiesc si-l sfinţesc şi-i tă mă duiesc în chip ascuns toate mădularele lui. Că ci
e vă dit ce patimă vindecă fiecare poruncă în suflet, într-un chip liniştit. Şi lucrarea (energia) acestora o simte
atâ t cel ce tă mă duieşte, câ t şi cel ce se tă mă duieşte, după asemă narea femeii ce suferea de curgerea
sâ ngelui". La fel, şi pentru Sfâ ntul loan Gură de Aur, Legea este „leac pentru suflet", iar pentru Sfâ ntul
Grigorie de Nazianz, „un leac bun si uşor" pe care Hristos ni l-a dat pentru a ne fi de folos şi pentru a ne
sprijini, socotindu-l mai potrivit pentru noi decâ t unul amar si ustură tor, pe care nu l-am fi primit cu toată
inima. Clement Alexandrinul scrie şi el: „Cuvâ ntul a fost numit Mâ ntuitor. El a descoperit pentru noi aceste
doctorii spirituale, spre a ne desă vâ rşi simţirea si a ne mâ ntui (...) dă de ştire de cele ce trebuie să ne ferim şi
oferă celor bolnavi toate leacurile mâ ntuirii (...) Bolnavii se supă ră pe doctorul care nu le dă nici un sfat
pentru însă nă toşirea lor ! Cum, dar, să nu-i aducem cea mai mare mulţumire Pedagogului celui dumnezeiesc,
care nu tace, nici nu neglijează de a ne ară ta păcatele care ne duc la pieire, ci, dimpotrivă , ni le dezvă luie (...)
şi ne învaţă poruncile cele potrivite pentru o dreaptă vieţuire ?" Avva Dorotei arată că Hristos „ne dă ruieşte
leacul" pentru că lcarea poruncilor dumnezeieşti, „ca să putem să ascultăm şi să ne mâ ntuim", lă udâ nd în
învă ţă tura sa iscusinţa Doctorului (Hristos) şi bună tatea leacurilor (adică poruncile) de care se poate folosi
creştinul pentru tămă duirea sa; iar dacă omul nu primeşte vindecarea, el nu are cuvâ nt de îndreptă ţire: „La
boala trupească se întâ mplă aceasta (lipsa de vindecare) din felurite pricini: fie că doctoriile fiind vechi nu
sunt lucră toare, fie că doctorul este neiscusit şi dă o altă doctorie decâ t cea care trebuie, fie că bolnavul nu
ascultă si nu pă zeşte cele ce i se râ nduiesc de doctor. Dar cu sufletul nu este aşa. Că ci nu putem spune că
doctorul fiind necercat n-a dat doctoriile potrivite. Căci doctorul sufletelor este Hristos şi El cunoaşte toate şi
dă doctoria potrivită fiecă rei patimi (...), simplu gră ind, fiecare patimă are ca doctorie porunca potrivnică ei.
Deci doctorul nu este neiscusit. Şi nici nu se poate spune că doctoriile, fiind vechi, nu lucrează . Că ci poruncile
lui Hristos nu se învechesc niciodată . Că ci pe mă sură ce sunt în lucrare mai mult, se înnoiesc mai mult. Deci
nimic nu împiedică însă nă toşirea sufletului, decâ t numai viaţa lui lipsită de râ nduială ".
împlinirea poruncilor îl vindecă pe om de patimi, tă mă duindu-i mai întâ i puterile sufleteşti de lucrarea
împotriva firii prin care vin acestea. Avva Dorotei spune că „Dumnezeu ne învaţă prin sfintele Sale porunci
cum să cură ţim de patimi omul cel lăuntric". Iar Sfâ ntul Pilotei Sinaitul spune şi mai limpede: „Toate
poruncile dumnezeieştii Evanghelii urmă resc să îndrepte cele trei pă rţi ale sufletului (adică iuţimea, pofta şi
raţiunea) si să le facă să nă toase prin cele ce le poruncesc. Mai bine zis, nu numai urmă resc, ci le şi
însă nă toşează cu adevă rat în cei care le urmează ". „Cine poate spune că înţelege puterea poruncilor lui
Dumnezeu şi puterile sufletului si cum cele dintâ i le vindecă pe cele din urmă ?", se întreabă , în acelaşi sens,
Evagrie. Pentru că bolile sufleteşti ale omului sunt pricinuite de îndepă rtarea lui de Dumnezeu, tă mă duirea
lor se face prin întoarcerea omului la El, prin îndreptarea tuturor puterilor sale sufleteşti, a întregii sale fiinţe
şi a întregii sale vieţi că tre El. întoarcerea omului din că ile sale ră tă cite, în care l-a aşezat pă catul, spre o
vieţuire după dreptatea şi voia lui Dumnezeu, se face prin împlinirea poruncilor. Căci, aşa cum spune
Psalmistul: „Prin ce îşi va îndrepta tâ nă rul (adică omul care n-a ajuns la mă sura vâ rstei deplină tă ţii lui
Hristos) calea sa? Prin pă zirea cuvintelor Tale" (Ps. ll8, 9); „îndreptă rile Tale mă învaţă ... că în poruncile Tale
am crezut" (Ps. ll8, 64, 66). „Pentru aceasta spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă
am urâ t" (Ps. ll8, l28). Sfâ ntul Isaac Sirul spune şi el: „Că ci Hristos cere... îndreptarea sufletului. Pentru
aceasta a râ nduit celor de sub lege poruncile". Iar pentru a ară ta limpede că acesta este ţelul împlinirii
poruncilor şi pentru a îndepă rta cu totul respectarea lor formală , care nu-l poate schimba pe om cu nimic şi
nu-i aduce nici o ră splată , el spune chiar că „Hristos nu cere lucrarea virtuţilor, ci îndreptarea sufletului".
Râ nduindu-şi fiinţa şi îndreptâ nd-o spre Dumnezeu prin lucrarea poruncilor, omul îşi duce la împlinire
menirea sa firească, cea pentru care a fost creat. Aşa ajunge omul să sporească în a fi tot mai bun şi să
fă ptuiască tot binele de care este în stare ca fă ptură a lui Dumnezeu, înaintâ nd spre desă vâ rşirea la care El îl
cheamă (cf. Mt. 5, 48); aşa se conformează el adevă ratei sale firi, cea pe care o avea Adam în rai şi pe care,
prin că lcarea poruncii, a stricat-o; cea pe care Hristos i-a redat-o neamului omenesc ducâ nd-o în persoana Sa
la desă vâ rşire; cea cu care s-a îmbrăcat la Botez si pe care are datoria să s-o pună el însuşi în slujba virtuţii,
între adevă rata natură a omului şi natura poruncilor pe care i le-a dat Dumnezeu există o unitate profundă ,
ceea ce arată o dată mai mult că aceste porunci nu sunt principii abstracte sau cerinţe apriorice, idealuri fă ră
nici o legă tură cu însuşirile, cu puterile şi aspiraţiile sale spirituale, cu ceea ce poate fi el cu adevă rat, cu
menirea lui, ci ele corespund întru totul firii sale adevă rate, cum arată Sfâ ntul Grigorie Palama: „Domnul,
ziditorul inimilor noastre, Care pe toate le ştie, atunci câ nd S-a coborâ t pe pămâ nt, luâ nd trup omenesc, si,
renă scâ ndu-ne, ne-a mâ ntuit pe noi, cei care eram cu totul că zuţi, a cerut de la noi ceea ce El însuşi a pus în
inimile noastre dintru început, la facere. Că ci cu adevă rat, dintru început El l-a făcut pe om cu totul potrivit
pentru primirea învă ţă turii pe care avea s-o aducă El la venirea Sa în trup; de aceea, acum, câ nd a venit la
noi, ne-a dat porunci cu totul potrivite pentru firea noastră zidită de El dintru început"
Poruncile se vă desc astfel a fi mijloace prin care omul poate reveni la ceea ce e după fire, recâ ştigâ ndu-şi
astfel să nă tatea de la început, sau, alt-fel spus, prin care poate împlini virtuţile, căci, aşa cum am vă zut,
virtuţile ţin de firea omului şi prin ele se pă strează omul deplin să nă tos.
Poruncile sunt întru totul legate de virtuţi, pentru că ele au rostul de a scoate afară din suflet tot ceea ce li se
împotriveşte acestora, adică pă catele si patimile; de a le pă stra, odată dobâ ndite; de a le spori şi desă vâ rşi.
„Pricinile virtuţilor sunt poruncile", arată Sfâ ntul Talasie Libianul. „Din porunci se nasc virtuţile (...), că ci prin
plinirea poruncilor se face lucrarea virtuţilor", spune, la fel, Sfâ ntul Simeon Noul Teolog. Iar, într-un sfâ rşit,
lucrarea poruncilor şi viaţa virtuoasă ajung să fie una si aceeaşi, că ci virtuţile nu sunt altceva decâ t
împlinirea poruncilor. „Iar prin fă ptuirea virtuţilor se face plinirea poruncilor", spune în continuare Sfâ ntul
Sirneon Noul Teolog.
6. Leacul nădejdii
Nă dejdea este o altă condiţie esenţială a tă mă duirii sufleteşti a omului şi a mâ ntuirii sale. Dumnezeu îl
mâ ntuieşte pe cel ce nă dă jduieşte în El, spune proorocul Daniel (cf. Dan. 6, 24), iar Apostolul scrie: „prin
nă dejde ne-am mâ ntuit" (Rom. 8, 24).
Ală turi de credinţă şi iubire, nă dejdea este una dintre cele trei virtuţi creştine fundamentale (cf. l Cor. l3, l3),
care cuprind toate celelalte virtuţi şi le ţin unite întreolaltă . Clement Alexandrinul spune că, ală turi de cele
două pomenite mai sus, ea este una dintre „fesele cele de nedezlegat ale să nă tă ţii şi mâ ntuirii".

Nă dejdea stă în a aştepta împlinirea celor dorite, pe care încă nu le-ai dobâ ndit, sau, aşa cum spune Sfâ ntul
loan Gură de Aur, în a aştepta „ceea ce nu primim îndată (...), cu ră bdare şi încredere, fă ră a ne deznă dă jdui
vreodată ". Ea cere ră bdare şi stă ruinţă (Imouovfi), care este o formă a ră bdă rii legată strâ ns de nă dejde (cf.
Rom. 5, 3-4; l2, l2; l Ţes. l, 3): „Dacă nă dă jduim ceea ce nu vedem, aşteptă m prin ră bdare (stă ruitoare)", scrie
Sfâ ntul Apostol Pavel (Rom. 8, 25).
Nă dejdea creştină se îndreaptă spre Dumnezeu (cf. l Tim. 4, l0; l Pt l, 2l), îndeosebi spre Hristos (cf. Efes. l, l2;
Rom. l5, l2; îs. 42, 4), Dumnezeu făcut om, Mâ ntuitorul nostru, Care ne trimite Duhul cel Sfâ nt şi Care ne face
cu 4>utinţă intrarea la Tată l,Jisus Hristos, nă dejdea noastră " (l Tim. l, l).
Nă dejdea creştină este aşteptarea plină de încredere a mâ ntuirii (cf. Rom. 8, 24; l Ţes. 5, 8)500 şi a
bună tă ţilor ce vor să fie,50l îndeosebi a învierii morţilor (cf. Fapte 23, 6; 24, l5; l Cor. l5, l9-20), a- vieţii celei
veşnice (cf. Tit l, 2; 3, 7)502 şi a preafericitei vederi a slavei lui Dumnezeu (cf. l In 3, 2; Rom. 5, 2; 2 Cor. 3, l2;
Col. l, 27), că ci, aşa cum spune Sfâ ntul Apostol Pavel, „dacă nă dă jduim în Hristos numai în viaţa aceasta,
suntem mai de plâ ns decâ t toţi oamenii" (l Cor. l5, l9).
Prin nă dejde aşteptă m într-adevă r plină tatea bună tă ţilor din veacul ce va să fie, dar ea este şi dorire a
gustă rii încă de aici, de pe pămâ nt, din pâ rga lor. De aceea Sfâ ntul Apostol Petru scrie, la modul prezent:
„încingâ nd mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nă dă jduiţi desă vâ rşit în harul care vi se va da vouă , la
ară tarea lui lisus Hristos" (l Pt. l, l3). Nă dejdea poate fi astfel definită , în general, ca „aşteptare a bună tă ţilor",
care însă nu sunt bună tă ţi ale acestei lumi, ci bunuri duhovniceşti şi dumnezeieşti, prin care Nă dejdea
(feA.ttl<;) este o altă condiţie esenţială a tă mă duirii sufleteşti a omului şi a mâ ntuirii sale. Dumnezeu îl
mâ ntuieşte pe cel ce nă dă jduieşte în El, spune proorocul Daniel (cf. Dan. 6, 24), iar Apostolul scrie: „prin na
suntem mâ ntuiţi şi îndumnezeiţi. Că ci nă dejdea nu priveşte „la cele ce se vă d, ci la cele ce nu se vă d" şi care
sunt „veşnice" (2 Cor. 4, l8).
Nă dejdea mai este si aşteptarea ajutorului pe care-l cerem de la Dumne-zeu, avâ nd credinţa că , aşa cum El
însuşi a spus, nu ne va lipsi de el: „Nu Mă voi depă rta de tine şi nu te voi pă ră si" (losua l, 5). De mult preţ şi de
mare folos ne este nă dejdea, mai ales atunci câ nd, căzuţi în boală cumplită şi în cea mai adâ ncă suferinţă , nu
mai vedem nici o ieşire. Astfel, Sfâ ntul Petru Damaschin îndeamnă „Nă dă jduieşte în Dumnezeu, şi El (...) îţi
primeşte nă dejdea şi ră bdarea... şi îţi va dă rui cu iubire de oameni o cale pe care nu o ştii pentru a mâ ntui
sufletul tă u aflat în robie. Numai să nu pă ră seşti pe Doctor". Atunci câ nd cere ajutor de la Dumnezeu,
nă dejdea îi este de mare folos omului, pentru că nu întotdeauna îl primeşte deîndată . îndeosebi în asemenea
clipe, nă dejdea, unită cu stă ruinţa, se arată ca putere de a „rămâ ne tare în mijlocul necazurilor".
Nă dejde mai înseamnă să aştepţi de la Dumnezeu şi numai de la El tot binele pe care-l doreşti, să arunci
asupra Lui toată grija si nevoia, neaşteptâ nd nimic de la lume sau de la oameni (cf. Ps. ll7, 8-9; l45, 3), nici să »
te încrezi în propriile puteri (cf. Ier. l7, 5). Prin aceasta se deosebeşte, cum spune Sfâ ntul Isaac Şirul,
„nă dejdea cea bună şi cu dreaptă socoteală si întru cunoştinţă (...), adevă rată şi atotînţeleaptă " de cea
„mincinoasă " si ră tă cită, care este nă dejdea cea lumească . Aşa învaţă Sfâ ntul Varsamifie: „Avâ nd nă dejdea (în
Hristos lisus), «nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine» (Mt. 6, 34). Că ci Se îngrijeşte El de noi. Şi dacă aruncă m
grija noastră asupra Lui (l Pt. 5, 7), Se va îngriji El însuşi de noi, precum voieşte".
Punâ ndu-şi nă dejdea în Dumnezeu, omul nu va fi nicicâ nd înşelat în aşteptă rile sale, că ci, aşa cum spune
Apostolul, o asemenea nă dejde „nu ruşinează " (Rom. 5, 5). în vreme ce a nă dă jdui în bunurile din această
lume, care sunt în sine mă rginite şi supuse nestatorniciei şi strică ciunii, înseamnă a fi amă git mai
întotdeauna, nă dă jduirea bunurilor dumnezeieşti este „tare", ,,nemincinoasă şi nestrică cioasă ". Dacă
nă dejdea noastră n-a fost împlinita, „este pentru că - aşa cum spune Sfâ ntul loan Gură de Aur - n-aţi nă dă j-
duit cum se cuvine şi aţi lepă dat nă dejdea şi n-aţi aşteptat cu ră bdare pâ nă la sfâ rşit, pentru că sunteţi
neputincioşi. Alta să fie de azi înainte nă dejdea voastră ".
Nă dejdea este strâ ns legată de credinţă . Ea este, după cum citim în Epis-tola (zisă a) lui Barnaba, „început al
credinţei noastre".5l6 Credinţa presupune nă dejdea, pentru că, aşa cum spune Sfâ ntul Apostol Pavel,
„credinţa este încredinţarea celor nă dă jduite" (Evr. ll, l). De aceea, cum arată Sfâ ntul Simeon Noul Teolog,
„cel aflat în afara nă dejdii, este în chip vă dit şi în afara credinţei".5l7 Omul n-ar crede cu adevă rat în
Dumnezeu, Cel care-l poate vindeca-si mâ ntui, dacă mai întâi n-ar nă dă jdui să primească de la El vindecarea,
să nă tatea şi mâ ntuirea sa.
Tot aşa si invers: nă dejdea presupune credinţa si vine îndată după ea. Astfel, Sfâ ntul Varsanufie scrie: „Dacă
nu crezi, nu nă dă jduieşti".Omul nu poate cu adevă rat nă dă jdui în tămă duirea sa decâ t dacă crede cu tă rie că
ea se poate înfă ptui, că boala sa nu e lipsită de leac si că Hristos este Cel care-l poate izbă vi de toată ră utatea
prin atotputernica Lui lucrare mâ ntuitoare.
Nă dejdea este de asemenea strâ ns unită cu pocăinţa. De la bun început, pocăinţa apare ca o condiţie a
nă dejdii.Vă zâ ndu-si starea nenorocită în care se află şi mă rturisindu-şi păcatele înaintea lui Dumnezeu si
cerâ nd iertare pentru ele, omul o face cu nă dejdea că Hristos îşi va ară ta mila Sa, îl va curaţi de patimi si-l va
vindeca de bolile sale sufleteşti. De altfel, cum ar putea omul nă dă jdui în tă mă duirea sa, dacă nu-şi arată prin
pocăinţă voinţa de a fi vindecat, de vreme ce Dumnezeu nu-l mâ ntuieşte pe om în chip silit şi fă ră ca omul
însuşi să conlucreze la izbă virea sa? Numai prin pocă inţă omul poate ajunge la nă dejdea sigură a iertă rii si
vindecă rii sale.
Dar, la râ ndul să u, nă dejdea este şi ea condiţie a pocăinţei: numai pentru că nă dă jduieşte în Dumnezeu, se
poate omul desprinde de trecutul să u pă că tos si, cunoscâ nd starea de boală în care l-au adus patimile si
crezâ nd cu tă rie că va fi vindecat, se îndreaptă spre Cel care cu adevă rat îi poate ierta pă catele şi-l poate
izbă vi de boală, fă câ ndu-l să nă tos si ducâ ndu-l la o viaţă cu totul nouă . „Pă că tosul care nu nă dă jduieşte în
harul dumnezeiesc se afundă înnebunia sa, în vreme ce omul care crede cu nă dejde tare că va fi iertat vine la
pocăinţă ", arată Sfâ ntul Chirii al Ierusalimului.
în al treilea râ nd, nă dejdea este strâ ns legată de rugăciune. Pe de o parte, este o condiţie a rugă ciunii, că ci cel
care se roagă nă dă jduieşte că va primi cele cerute; iar pe de alta, nă dejdea este rod al rugă ciunii, mai ales al
celei neîncetate: rugă ciunea naşte nă dejdea, o întă reşte şi o face statornică . Lucru adevă rat mai ales pentru
rugă ciunea prin care omul cere anume de la Dumnezeu darul nă dejdii (cf. 2 Ţes. 2, l6); dar si pentru
rugă ciunea de mulţumire, prin care omul are pururea „aducerea-aminte statornică de binefacerile de care i-a
făcut parte iubitorul de oameni Dumnezeu" şi, recunoscâ n-du-şi nevrednicia, nă dă jduieşte totuşi să
primească mai multe şi mai mari daruri de la El, pentru marea Sa milostivire.
în sfâ rşit, nă dejdea este legată de împlinirea poruncilor, pentru că nă dejdea ca virtute nu poate exista şi nu
poate spori decâ t împreună cu celelalte virtuţi si cu condiţia esenţială ca omul să se cură ţească de patimile
care li se împotrivesc. De aceea Sfâ ntul Simeon Noul Teolog scrie: „Prin neglijarea poruncilor... (omul cade)
din nă dejdea în Dumnezeu". Cel care nu face voia lui Dumnezeu nu se fereşte de păcat şi stă ruieste în patimi,
şi deci nu vieţuieşte în chip virtuos, nu poate nă dă jdui în mâ ntuirea sa. Sfâ ntul loan Gură de Aur, tâ lcuind
Psalmul 4, arată că proorocul David ne îndeamnă nu numai „să venim la cunoaşterea lui Dumnezeu, ci şi să
ducem o viaţă plină de toată cură ţia, învă ţâ ndu-ne prin aceasta să nu ne întemeiem nă dejdea mâ ntuirii
noastre numai pe bună tatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ci şi pe virtutea din propriile noastre
fapte". „După mila şi harul lui Dumnezeu, în nimic altceva să nu vă puneţi nă dejdea, ci numai în virtutea
voastră ", spune el în altă parte. Omul nu poate nă dă jdui că va primi bună tă ţile împă ră ţiei dacă nu vieţuieşte
după voia lui Dumnezeu, ascultâ nd şi pă zind poruncile Lui. Se cuvine să ară tă m că, dintre toate virtuţile,
îndeosebi iubirea (cf. l Cor. l3, 7)530 şi smerenia duc la nă dejde.
Pe de altă parte, împlinirea poruncilor nu se poate face fă ră nă dejde. Nă dejdea este în general unul dintre
resorturile de bază ale hotă râ rii omului de atrăi după legea lui Dumnezeu; ea îi sporeşte zelul, îl mişcă spre
împlinirea poruncilor, îl întă reşte şi-i dă stă ruinţă şi statornicie în stră daniile sale de cură ţire şi tă mă duire în
Hristos; ea reorientează lucrarea puterilor sale sufleteşti spre Dumnezeu, care este finalitatea lor naturala şi
firească . Cel lipsit de orice nă dejde, care nu aşteaptă tămă duirea fă gă duită de Hristos, rămâ ne în starea sa
păcă toasă , care este pentru el o adevă rată boală , si chiar se va lă sa înrobit tot mai mult de patimile sale.
Dimpotrivă , cel care nă dă jduieşte în vindecarea sa se va stră dui să facă tot ce trebuie ca s-o primească de la
Doctorul cel dumnezeiesc, lepă dâ nd orice ră utate şi întorcâ ndu-se cu toată fiinţa sa spre El. „Cel care nu
aşteaptă izbă virea, îşi sporeşte peste mă sură ră utatea, în vreme ce omul care are nă dejde tare că va fi
vindecat, prin aceasta chiar, însuşi se îngrijeşte de boala sa", arată Sfâ ntul Chirii al Ierusalimului.
Nă dejdea are încă multe alte foloase. Să ară tăm, mai întâ i, ajutorul pe care-l dă omului în necazurile şi
greută ţile pe care le întâ mpină în această viaţă , făcâ ndu-l să le îndure cu ră bdare si chiar cu bucurie (cf. Rom.
l2, l2). „Nă dejdea uşurează toate durerile de aici, de pe pămâ nt", arată Sfâ ntul loan Gură de Aur.„în
nenorocirile noastre suntem îmbă rbă taţi de nă dejdea dobâ ndirii bună tă ţilor celor veşnice, sigure, neclintite
şi netrecă toare", spune el în altă parte. „Creştinului îi este de mare folos virtutea nă dejdii, căci, aşteptâ nd
bună tă ţile ce vor să fie, nu se lasă copleşit de suferinţele din această viaţă ".538 în toate încercă rile, nă dejdea
este un liman sigur, uneori chiar singurul Uman (cf. Evr. 6, l8); ea este ancoră neclintită şi tare (Evr. 6, l9)
care-l ţine pe om legat de Dumnezeu, chiar în mijlocul celor mai mari tulbură ri. Prin aceasta ea se arată a fi
izvor de linişte si, de aceea, de odihnă şi pace. Sfâ ntul Isaac Sirul scrie cu privire la aceasta: „Pe toate că ile pe
care umblă oamenii în lume, nu au pace în ei pâ nă ce nu se vor apropia prin nă dejde de Dumnezeu. Nu
dobâ ndeşte inima pace din osteneală şi din sminteli, pâ nă ce nu se va să lă şlui în ea nă dejdea şi pâ nă ce
aceasta nu va da inimii pace şi nu va revă rsa din sine bucurie în ea".
Şi tot nă dejdea este cea care-l sprijină pe om în lucrarea nevoinţei, care, pentru că nu-şi dă îndată roadele
sale, este plină de greutate şi dă prilej de deznă dejde. Astfel, Sfâ ntul Macarie Egipteanul scrie: „Dacă omul nu
este însufleţit de... nă dejde, dacă nu zice: Voi că pă ta izbă virea şi viaţa, nu poate să suporte necazurile, nici
povara, nici să meargă pe calea cea strâ mtă . Pentru că nă dejdea... care se află în el îl face în stare să
trudească , să suporte necazuri şi să meargă pe calea cea îngustă ". „Nă dejdea, arată Sfâ ntul loan Gură de Aur,
ca un lanţ puternic agă ţat de ceruri, ne ţine sufletele noastre, ne trage încetul cu încetul la înălţimea aceea,
dacă ne ţinem strâ ns de ea, şi ne ridică deasupra viforului ră ută ţilor din această viaţă "
Prin nă dejde ajunge omul la credinţa cea tare şi îndră zneala (cf. 2 Cor. 3, l2; Evr. 3, 6)546 de care are nevoie
pentru a duce lupta cea bună .
Tot ea îl scapă de îndoială şi de „dipsihie", şi de aceea Sfâ ntul Marcu Ascetul o numeşte „nă dejde simplă ",
„care numai la un lucru se gâ ndeşte"
Desigur, roadele tămă duitoare ale nă dejdii nu sunt numai acestea. Sfâ ntul Grigorie de Nazianz spune ca
„nă dejdea este un leac foarte folositor pentru bolile noastre"; iar aceasta este adevă rat şi pentru bolile
trupeşti, dar mai ales pentru cele ale sufletului.
Mai întâ i de toate nă dejdea este un leac foarte potrivit pentru patimile care i se împotrivesc. Adică , aşa cum
arată Sfâ ntul loan Scă rarul, „ea omoară deznă dejdea", îndeosebi deznă dejdea care îl cuprinde pe om atunci
câ nd îşi vede starea sa pă că toasă : „Există o deznă dejde din mulţimea de păcate şi din povara conştiinţei şi a
întristă rii de nesuportat, din pricina copleşirii sufletului de mulţimea ră nilor şi o scufundare a lui în adâ ncul
deznă dejdii, sub greutatea acestora; (si pe ea o) tă mă duieşte... buna nă dejde".
Cu atâ t mai mult nă dejdea îl poate tă mă dui pe om de tristeţe, care, neîngrijită la timp, duce la deznă dejdea
ucigaşă. Astfel, citim în Pateric că un sihastru, „vă zâ ndu-se biruit de mâhnire, ca un doctor iscusit şi-a dat ca
leac buna nă dejde, spunâ nd: Cred că Dumnezeu Cel iubitor de oameni Se va milostivi de mine, păcă tosul" Ea
lecuieşte akedia care stă ală turi de tristete şi deznă deje. „Că lugă rul cu nă dejde tare junghie lenea (akedia),
omorâ nd cu sabia acesteia pe aceea", spune Sfâ ntul loan Scă rarul. Nă dejdea, de asemenea, îl fereşte pe om de
nelinişte
Această maică a virtuţilor îi este de folos omului pentru tă mă duirea tuturor celorlalte boli sufleteşti. Sfâ ntul
Marcu Ascetul arată că ea ajută la lepă darea din inimă a gâ ndurilor şi poftelor pă timaşe. Ea îl îndeamnă pe
om să se cură ţească de toată ră utatea, pentru a dobâ ndi bună tă ţile la care nă dă jduieşte şi ca să se arate
vrednic de unirea cu Cel în care şi-a pus cu adevă rat toată nă dejdea. „Oricine şi-a pus în El nă dejdea, acesta
se cură ţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este", scrie Apostolul loan (l In 3, 3). Ea este o condiţie esenţială a
tămă duirii spirituale a omului, pentru că prin ea se îndreaptă spre Doctorul ceresc, crezâ nd Celui care ne-a
fă gă duit „vindecarea ră nilor pe care ni le-a fă cut păcatul". De aceea Evagrie merge pâ nă la a spune că din
nă dejde şi ră bdarea neclintită „se naşte nepatimirea"
Nă dejdea nu are numai un rost tămă duitor, ci si unul de ferire şi pază. Ea este, aşa cum spune Apostolul
Pavel (l Ţes. 5,8), coif care acoperă si ocroteşte capul omului duhovnicesc. Ea îl fereşte de cădere, după
cuvâ ntul Psalmistului: „nu vor greşi toţi cei ce nă dă jduiesc în El" (Ps. 33, 2l). Ea îl apă ră de atacurile
diavolilor. „Câ nd îl vor smeri (vră jmaşii), scrie Sfâ ntul Petru Damaschin, să -şi înalţe mintea prin nă dejdea la
Dumnezeu, ca niciodată să nu cadă tulburâ ndu-se, nici să nu deznă dă jduiască înfricosâ ndu-se, pâ nă la cea
mai de pe urmă suflare". într-un cuvâ nt, „nă dejdea respinge atacul tuturor viciilor".
Fiind condiţie esenţială a vindecă rii de patimi şi ferindu-l pe om de a mai cădea în ele, nă dejdea este
pricinuitoarea virtuţilor.
Se cuvine să subliniem îndeosebi legă tura ei strâ nsă cu iubirea, care este culmea virtuţilor, în care sunt
cuprinse cu toatele. Dacă , aşa cum am vă zut, dragostea naşte nă dejdea, la râ ndul ei nă dejdea „este uşa
iubirii". Căci, aşacum arată Sfâ ntul Simeon Noul Teolog, numai câ ştigâ nd „nă dejdea nefă cută de ruşine (...)
veţi avea în ea şi întreaga iubire faţă de Dumnezeu. Că ci e cu neputinţă vreunui om să dobâ ndească iubirea
desă vâ rşită fată de Dumnezeu, altfel decâ t prin credinţă sinceră şi nă dejde tare si neîndoielnică ".Sfâ ntul loan
Scă rarul spune şi el că „lipsa nă dejdii este pieirea iubirii", iar „tă ria iubirii este nă dejdea".
Sfâ ntul Diadoh al Foticeei defineşte nă dejdea ca o „că lă torie iubitoare a minţii spre cele nă dă jduite". într-
adevă r, atunci câ nd omul are nă dejde tare, într-un fel a şi atins deja ţelul spre care tinde, primind prin ea
într-o anume mă sură pregustarea celor dorite. Aşa arată Sfâ ntul loan Scă rarul, care spune că:„Nă dejdea este
bogă ţia bogă ţiei neară tate" şi că „ea este vistieria neîndoielnică dinainte de vistieria (care va să fie)". De
aceea, nă dejdea este însoţită de bucuria duhovnicească , pâ rga fericirii din împă ră ţie.