3.

Alexandru Jacobson - Nou mărturisitor al Casei lui Israel

Pomenit la 8 septembrie (†1930)

M-au urât pe nedrept.(Ioan 15: 25)
În anul 1929, în groaznicul lagăr de concentrare de la Solovki, începând cu sfârşitul iernii mulţi deţinuţi s-au
îmbolnăvit de scorbut, iar spre primăvară, din 18000 de deţinuţi din Divizia a 4-a a lagărului (divizia care ocupa
însăşi insula Solovki), numărul celor afectaţi ajunsese la 5000. Mie, ca medic deţinut, mi s-a oferit, pe lângă munca
mea obişnuită, să îmi asum supravegherea uneia dintre noile barăci cu 300 de deţinuţi bolnavi de scorbut.
Când am venit la aceste barăci, am fost întâmpinat de un tânăr infirmier evreu, care avea un chip frumos şi vioi. El
era student la Medicină în anul IV. Să ai un astfel de ajutor calificat era o mare raritate şi un mare ajutor. Alexandru
Yakovlevici Jacobson (acesta era numele lui) a mers cu mine la toate barăcile şi mi-a arătat toţi pacienţii. La fiecare
în parte, el mi-a spus în detaliu diagnosticul şi trăsăturile caracteristice ale bolii. Pacienţii se aflau toţi în stare
gravă. Gingii intrate în putrefacţie şi purulente, cangrene de scorbut, umflături puternice ale încheieturilor, sângerări
cauzate de scorbut sub formă de pete albastre la extremităţi – acestea mi-au sărit în ochi la o examinare grăbită.
La o investigare mai amănunţită, mulţi dintre ei s-au dovedit a avea complicaţii grave la organele interne: nefrită
hemoragică, pleurezie şi pericardită, afecţiuni grave ale ochiului şi aşa mai departe. Din explicaţiile infirmierului, am
înţeles că ştia cu precizie bolile stomatologice şi că stabilea corect diagnoze şi prognoze.
Aflând că Alexandru lucra fără oprire câte 24 de ore, l-am trimis la odihnă şi am început să merg şi să examinez
pacienţii singur. În istoricul bolii lor erau înregistrate toate aşa-numitele date uzuale, adică: numele, prenumele,
data şi locul naşterii şi aşa mai departe; diagnosticul era prezentat în continuare şi nemulţumirile subiective erau
înregistrate. Pe câţiva dintre numeroşii pacienţi am fost nevoit să-i examinez în grabă şi să fac unele observaţii
extrem de scurte. Cu toate acestea, examinarea mea, care a început la 8 dimineaţa, s-a terminat doar la 3
dimineaţa, cu două pauze de câte jumătate de oră, pentru prânz şi pentru cină. A doua zi am venit din nou la barăci
la 8 dimineaţa şi l-am găsit pe Alexandru, care trecuse deja pe la toţi pacienţii, împlinind toate prescripţiile mele şi
adunând informaţii în cazurile cele mai grave. Lucrase de la 12 p.m. până la 8 a.m., adică 20 de ore, din nou, fără
oprire. Faţa lui era umflată şi avea urme clare de lovituri serioase. Ca răspuns la întrebările mele, el mi-a spus
următoarele: la 7 a.m., barăcile fuseseră vizitate de şeful poliţiei politice (GPU) din lagăr. Acest şef era beat.
Mergând printre pacienţi, el îi întreba dacă erau mulţumiţi de munca medicului şi a infirmierului. Unii dintre deţinuţii
bolnavi au declarat că doctorul nu venise decât noaptea târziu, „a aruncat o privire” şi s-a uitat „repede” la „câţiva”
dintre pacienţi, „fără a fi oferit vreun ajutor celor grav bolnavi”, în timp ce infirmierul nu venise la muncă decât ieri
pe la prânz.
Fără a fi cercetat dacă aceste plângeri erau corecte sau nu şi fără a fi cerut explicaţii de la infirmier, şeful l-a lovit
pe cel din urmă de câteva ori în faţă şi mi-a ordonat mie, ca medic însărcinat cu această secţie, să vin la el la 12 p.
m. „pentru o explicaţie”.
„Alexandru Yakovlevici”, m-am adresat eu infirmierului, „eu trebuie să plec, după cum ştii, pentru un interogatoriu.
Tu însuţi vezi cât de mulţi pacienţi grav bolnavi sunt. Deşi ai muncit deja 20 de ore, nu ai mai putea să lucrezi alte
două sau trei ore până mă întorc (sper) de la interogatoriu?”
„Bineînţeles că da, doctore”, mi-a răspuns cu supunere infirmierul.
„Voi rămâne şi îi voi supraveghea pe toţi cei grav bolnavi.”
„Te rog să faci aşa, pentru că, până la urmă, tu vezi ceea ce este până şi în cele mai complicate cazuri şi nu pot
decât să-ţi mulţumesc călduros pentru ajutorul tău. Şi, cât mă priveşte pe mine, voi încerca să-i explic şefului GPU
că a fost nedrept cu tine.”
„O, nu vă deranjaţi pentru mine”, a strigat infirmierul foarte vivace, „şi nu-mi luaţi apărarea. Am fost nevoit să sufăr
chinuri mult mai grele fără nici un fel de vină şi nu am făcut decât să-I mulţumesc Domnului pentru ele. Amintiţi-vă
ceea ce a spus Sfântul Ioan Gură de Aur:«Slavă lui Dumnezeu pentru toate!»”
„Eşti creştin deci?” – l-am întrebat eu, uimit.
„Da, sunt evreu ortodox” – a răspuns el, zâmbind vesel.
În linişte i-am strâns mâna şi am spus: „Ei bine, la revedere. Îţi mulţumesc. Mâine vom vorbi. Roagă-te pentru
mine.”
„Fiţi liniştit”, mi-a spus infirmierul pe un ton confidenţial. „Rugaţi-vă neîntrerupt îngerului păzitor cât veţi sta la
interogatoriu. Domnul să vă aibă în pază, doctore.”
Am ieşit. Pe drum m-am rugat Domnului, Maicii Sale Preacurate, Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, şi, în
special, îngerului meu păzitor, împlinind bunul sfat al lui Alexandru. Intrând în biroul şefului diviziei GPU, pentru
ultima dată m-am rugat în gând îngerului păzitor: „Apără-mă! Luminează-mă!”
Şeful m-a primit în linişte, sever. Cu un deget a indicat un scaun. M-am aşezat.
„Spune-mi când ai făcut vizite pacienţilor ieri şi de ce ajutorul tău, acest infirmier evreu, merge la muncă doar la
vremea prânzului?”

1
În minte, fără cuvinte, l-am chemat în ajutor pe îngerul păzitor. Încercând să fiu calm, cu o voce joasă şi calmă, fără
să mă grăbesc, i-am povestit totul în detaliu. I-am povestit că, prin directiva şefului diviziei sanitare, trebuia să vin
să iau în grijă barăcile la 8 a.m. Aflând că infirmierul, după ce a deschis un nou salon, primind 300 de pacienţi şi
pregătind tot ceea ce era nevoie pentru venirea mea, lucrase fără întrerupere o zi şi o noapte, l-am trimis la odihnă
pentru câteva ore, în timp ce eu însumi m-am ocupat de vizitarea pacienţilor. Vizitele mele au durat de la 8
dimineaţa până la 3 noaptea. Şi, de fapt, ultimul grup de pacienţi, la mansardă, l-am examinat doar între orele 2 şi
3 noaptea. Infirmierul, după tura lui de 24 de ore fără pauză, după ce a dormit trei sau patru ore, a venit din nou la
muncă ieri, la ora 12 p.m., şi lucrează din nou fără întrerupere de 24 de ore, până în momentul de faţă.
„Atunci, pentru ce se plâng porcii ăia?” – m-a întrerupt şeful.
„Spune-le ălora buni de aruncat că îi voi băga în celule individuale!”
„Nu este vina lor”, am răspuns eu. „Până la urmă, ei n-au ştiut condiţiile de lucru. Ei v-au spus adevărul, că
infirmierul a venit la ei în mansardă la 12 p. m. şi că medicul i-a vizitat abia la ora 2 dimineaţa.”
„Bine”, a spus el, scărpinându-se în cap şi căscând, „bine, mergi”. Întorcându-mă de la interogatoriu, am plecat
imediat la barăcile-salon. Acolo l-am găsit pe şeful diviziei sanitare, un medic care, după ce şi-a ispăşit
condamnarea sa (pentru un avort care s-a soldat cu moarte), a rămas să lucreze ca „angajat liber”.
Şeful diviziei sanitare striga la infirmier pentru ceva ce nu era în regulă. „Ce scandalos să apari atât de târziu la
muncă”, a strigat el la mine. Eu i-am explicat şi a plecat.
„De ce este atât de furios pe tine?” – l-am întrebat pe Alexandru.
„Pentru că este un miros greu aici. Eu i-am explicat că 90% dintre pacienţi au răni purulente. Apoi el a strigat
«Linişte!» şi apoi aţi intrat dumneavoastră.”
„Mergi la culcare”, i-am spus. „Să vii la şase seara”.
De mult voiam să îl cunosc mai bine pe Alexandru şi să avem o discuţie de la inimă la inimă; dar, pentru că eram
atât de ocupaţi şi epuizaţi, de multă vreme nu reuşeam să facem aceasta. Cu toate acestea, odată, la praznicul
Naşterii Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, sub pretextul inspectării unui punct de lucru depărtat, am reuşit să îi
determin să ne trimită pe amândoi împreună. Dimineaţa devreme am venit cu el chiar de la Mănăstirea Solovki, pe
strada Sfântul Savatie, şi, după ce am mers câţiva kilometri, am ieşit de pe stradă şi am intrat într-o pădure de pin.
Era o zi de toamnă minunată, senină şi caldă, aşa cum se vede rareori în Solovki. Sub razele soarelui, mestecenii
străluceau într-un auriu ca nişte pete mari în pădurea de pin. Acest peisaj levitanian dădea o tristeţe liniştită de
bucurie duhovnicească sărbătorii Maicii Domnului. Mergând spre adâncul pădurii, m-am aşezat cu Alexandru pe
nişte buturugi şi i-am cerut să-mi vorbească despre el.
El mi-a spus următoarele: era fiu al unui negustor de la Piaţa Sfântul Alexandru din Petersburg. Şi-a pierdut părinţii
de timpuriu şi a început să meargă pe drumul său în viaţă. Fiind student în anul II la Medicină, el a cunoscut şi a
devenit prieten cu un anumit geolog, un evreu care era tolstoit, care l-a atras cu poveştile lui despre Lev Tolstoi şi
cu învăţăturile tolstoiţilor. O impresie puternică au avut asupra lui Alexandru nu lucrările teologice ale lui Tolstoi, ci
poveştile şi istoriile sale: „Dumnezeu este acolo unde este iubire”, „Ce om trăieşte în conformitate” şi altele. Într-un
an, fiind de acum student în anul III, el a întâlnit un medic bătrân care îl cunoscuse personal pe Lev Tolstoi. Acest
medic, un creştin ortodox convins, i-a explicat lui Alexandru esenţa sectei lui Tolstoi şi i-a descoperit „comoara
inestimabilă a Bisericii Ortodoxe”. După trecerea unui alt an, Alexandru a fost botezat şi a devenit creştin ortodox.
„După botezul meu”, a povestit Alexandru, „nu puteam să-i privesc cu indiferenţă pe evreii credincioşi. Evreii atei,
aşa cum sunt majoritatea acum, nu mă interesau prea mult. Dar acei evrei care credeau în Dumnezeu începeau să
mi se pară pur şi simplu nişte oameni lipsiţi de soartă, aflaţi în eroare, faţă de care eram obligat moral să îi aduc la
Hristos. Îi întrebam de ce ei nu erau creştini. De ce nu Îl iubeau pe Hristos?”
Disputele şi predicile noului convertit au devenit cunoscute, iar Alexandru a fost arestat. „La unul din lagărele de
concentrare”, a continuat Alexandru, „unde lucram la obişnuitele munci foarte grele, la supraveghere era o bestie
groaznică pe post de şef. Dimineaţa şi seara, înainte şi după muncă, el alinia toţi deţinuţii şi le poruncea să cânte
«rugăciunile de dimineaţă şi de seară»: dimineaţa, «internaţionala», iar seara, un fel de cântec sovietic în care erau
cuvintele «toţi ca unul vom muri pentru puterea sovieticilor». Toată lumea cânta, dar eu nu puteam; eu tăceam.
Trecând printre rânduri, şeful a observat că eu tăceam şi a început să mă lovească în faţă. Apoi am cântat tare, în
mod neaşteptat chiar şi pentru mine, uitându-mă la cer: «Tatăl nostru care eşti în ceruri». Această bestie de şef a
devenit posedat de răutate şi, aruncându-mă la pământ, m-a lovit până la inconştienţă cu călcâiele. După ce am
fost eliberat din lagărul de concentrare, am primit un «exil voluntar» la oraşul Viatka.” „Ei bine, şi cum te-ai stabilit
în Viatka?”, l-am întrebat eu.
„Când am venit în Viatka, un oraş total necunoscut pentru mine, mai întâi de toate am întrebat unde este biserica.
(Pe atunci, încă nu fuseseră închise toate bisericile.) Când am venit la biserică, am întrebat dacă se afla acolo o
icoană a Sfântului Trifon de Viatka şi care este ziua lui de pomenire. Ei mi-au arătat o icoană şi mi-au spus că
sfântul era pomenit a doua zi, 8 octombrie. Inima mi-a tresăltat de bucurie pentru că Sfântul Trifon mă adusese în
oraşul lui chiar de ziua lui. Căzând în genunchi înaintea icoanei sfântului, i-am spus că nu aveam niciun prieten în
Viatka în afară de el şi că nu aveam pe altcineva de la care să cer ajutor. I-am cerut să-mi aranjeze viaţa şi munca
în Viatka. După rugăciune, inima mea era liniştită, în pace şi plină de o bucurie calmă – un semn evident al faptului
că rugăciunea mea fusese ascultată. Ieşind afară din biserică, după privegherea de toată noaptea, am luat-o încet

2
pe strada principală, ţinând în braţe bocceluţa cu lucrurile mele. „Ei bine, dragul meu, tocmai ai ieşit din spital?” –
am auzit dintr-odată o voce plăcută de femeie. În faţa mea se oprise o doamnă în vârstă şi durdulie, cu o eşarfă
albă, curată pe cap, îmbrăcată modest, curat şi îngrijit, privindu-mă cu ochi senini şi blânzi. „Nu, mătuşă”, i-am
răspuns eu, „nu am venit de la spital; am venit de la închisoare. Am fost eliberat din lagărul de concentrare şi am
fost trimis la Viatka.”
„O, pentru ce crime ai suferit pedepse: pentru tâlhărie, pentru furt, pentru ucidere?” „Nu, pentru credinţa în
Dumnezeu şi pentru că, evreu fiind, am devenit creştin”, i-am răspuns eu. S-a iscat o discuţie. Ea m-a invitat să
intru în casa ei. În camera ei totul era curat şi ordonat, şi colţul de deasupra patului era plin cu icoane, în faţă
cărora ardeau trei candele de culori diferite. „Mâine este pomenirea Sfântului Trifon de Viatka, apărătorul şi
protectorul oraşului”, a spus femeia şi mi-a arătat o mică icoană a sfântului. Eu am căzut în genunchi înaintea
icoanei şi am plâns de bucurie recunoscătoare şi, astfel, am aranjat să locuiesc cu această văduvă evlavioasă;
două zile mai târziu am găsit de lucru ca şofer de camion. Astfel, am trăit în pace, slavă lui Dumnezeu, timp de
jumătate de an, dar în primăvară am fost arestat din nou şi de data aceasta am primit zece ani, şi am venit în
această sfântă insulă Solovki. Acum sunt Sfinţii Zosima şi Savatie cei care mă ajută cu rugăciunile lor.”
În tăcere am mers mai departe cu Alexandru în adâncurile pădurii. Şi, dintr-odată, cu totul pe neaşteptate, am dat
peste un paraclis de piatră veche şi pe jumătate părăginită, cu ferestrele şi uşa blocate cu scânduri. Scândurile
erau vechi şi foarte uşor de înlăturat cu puţin efort. Am intrat în paraclis şi am văzut pe perete o icoană mare a
Maicii Domnului din Smolensk. Pictura de pe icoană era cojită, şi doar chipul Maicii Domnului se păstrase clar – de
fapt, doar iubiţii ei ochi.
Alexandru dintr-odată a căzut în genunchi în faţa acestei icoane, ridicându-şi în sus amândouă mâinile şi cu voce
tare a cântat „Cuvine-se cu adevărat”. El a cântat rugăciunea până la sfârşit. Ceva mă ţinea de gât şi nu am putut
să cânt cu vocea mea; dar întregul meu suflet a cântat şi s-a bucurat, uitându-mă la cele două perechi de ochi:
minunaţii ochi ai Maicii Domnului şi ochii trişti ai lui Alexandru.
La o lună după această plimbare, Alexandru a fost arestat şi trimis nu se ştie unde. Arestul unui deţinut sfârşea de
obicei cu plutonul de execuţie.
Aproape patruzeci de ani au trecut de atunci şi în faţa mea apare adesea cu o claritate de neuitat minunata
imagine a rugăciunii acestui evreu ortodox mărturisitor înaintea ochilor icoanei Maicii Domnului. Şi aud vocea lui
veselă răsunând cu credinţă de neînvins şi cu o dorinţă arzătoare şi profundă de a o slăvi pe ea, care este „mai
cinstită decât heruvimii...”
***
(Profesorul S.V. Grotov, care se afla atunci în Solovki şi îl cunoştea bine pe Alexandru Jacobson ca un confrate
oponent al serghianismului, dă mărturie despre faptul că a fost împuşcat în 1930.)

Ivan Andreev SFINŢII CATACOMBELOR RUSIEI Vieţile noilor mucenici pag. 54-60