31.

Grigorie purtătorul de Cruce PREGUSTAREA RAIULUI DE CĂTRE NOII MUCENICI

pomenit la 6 noiembrie (†1936?)

El mi-a răspuns: aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe
în sângele Mielului. Pentru aceasta sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, şi Îi slujesc

ziua şi noaptea, în templul Lui.

Apoc.7: 14-15

În lagărele de concentrare de la Temnikov am fost numit într-o echipă de tăietori de lemne. Treaba noastră era să
tăiem acea pădure, care devenise cunoscută în întreaga lume pentru pustnicul ei, Sfântul Serafim de Sarov.
Trebuie să fi fost în 1934. La un moment dat, tovarăşul cu care tăiam la fierăstrău era un cazac din regiunea
Kuban, care părea să fie de aceeaşi înălţime cu mine, dar un bărbat voinic, puternic. El părea sănătos, deşi, ca noi
toţi, ceilalţi deţinuţi, era palid. Îmi era un pic teamă să am un asemenea tovarăş. Având o inimă slabă, îmi era
teamă că nu voi putea ţine pasul cu el şi voi auzi de la el cuvinte de grabă cu înjurături şi insulte. Dar, când am pus
mâna pe fierăstrău, l-am auzit spunând:

– Frate, să nu ne grăbim, ci să lucrăm într-un ritm potolit.

– De ce?, am întrebat eu. Nu te simţi bine? Ce categorie ai?

– Categoria mea este prima, totul e bine. Sunt bine. Cine are nevoie de munca noastră? Doar diavolul are
nevoie de ea. Toţi suntem făcuţi să muncim pentru el.

Plăcut surprins, am spus:

– Hai să muncim puţin şi apoi îmi vei explica cum se face că muncim pentru diavol.

Mi-am făcut cruce. Tovarăşul meu a făcut acelaşi lucru, spunând:

– Hei, este bine că te rogi. Dumnezeu ne va păzi de necazuri, dar chiar şi aşa nu ne va permite să ne
împlinim norma.

Am doborât un copac şi, începând să-l tăiem în bucăţi, Grigorie – pentru că acesta îi era numele – a început să
vorbească:

– Guvernul sovietic vrea să construiască comunismul fără Dumnezeu, pentru a se mândri mai târziu şi
pentru a blasfemia numele lui Dumnezeu. Cel care îi ajută pe atei la această construcţie ia parte la războiul
împotriva lui Dumnezeu şi Îl blasfemiază pe Dumnezeu împreună

cu ei. Dar noi suntem creştini; trebuie să fim soldaţi ai lui Dumnezeu. Dumnezeu a îngăduit să cădem în
captivitatea lui Satan. Acum suntem prizonierii lui. Dar nu trebuie să-l slujim, nu trebuie să-l ajutăm în războiul
împotriva lui Dumnezeu. A munci pentru comunişti este păcat – un păcat de neiertat.

Filosofia tânărului cazac m-a atins în adâncul sufletului, până la lacrimi. După trei zile de lucru comun, el a refuzat
să mai muncim împreună. Ei l-au pus la izolator şi apoi, împreună cu alţi deţinuţi care, de asemenea, au refuzat să
muncească, a fost trimis într-un alt lagăr şi astfel i-am pierdut urma.

Trecuse un an de când eram în regiunea Altai în Osinavka. Într-o seară călduţă de primăvară, imediat după Paşti,
în timp ce ne întorceam de la muncă la barăcile noastre, am auzit în curte multe voci care cântau tare. Ele cântau
„Hristos a înviat din morţi”. Eu nu m-am dus la baraca mea, ci, la fel ca restul deţinuţilor, am fost atraşi de
cântare. Dincolo de ultimele barăci era o închidere cu gard de sârmă ghimpată şi acolo era o mulţime de
aproximativ 150 de deţinuţi, care arătau destul de diferit de noi. Aceştia erau „purtătorii de cruce”. Ei erau
îmbrăcaţi în civil, dar capetele lor erau rase. Pe piept sau pe mâneca stângă era cusută o cruce albă, de dimensiuni
egale. Ei erau de diferite vârste, de la 20 la 60 de ani. Erau slabi, vlăguiţi, şi arătau ca nişte schelete. Dar feţele lor
palide străluceau de fericire. Erau doar bărbaţi în acest grup; femeile erau concentrate într-un alt lagăr.

1
Când mi-am croit drum prin mulţime către gardul de sârmă ghimpată, unul dintre ei a alergat spre mine. În chipul
său slăbănogit şi palid l-am recunoscut pe vechiul meu prieten cazac, Grigorie. Prin sârma ghimpată am reuşit să
ne dăm sărutarea pascală. Era, la fel ca toţi aceşti

„purtători de cruce”, excesiv de slab şi de vlăguit, dar faţa lui entuziasmată strălucea literalmente de o frumuseţe
nepământească. În grabă mi-a spus veşti despre el însuşi.

– Batiuşka, ţi-am urmat sfatul şi am renunţat la fumat: din lagărul

Temnikov nu mai am poftă pentru asta. Acolo, mulţumită izolatorului, am fost inspirat să mă alătur acestui grup
de luptători ai lui Hristos – aceşti „purtători de cruce”. Autorităţile lagărului încearcă să ne forţeze să muncim, ei
ne cer aceasta, dar noi refuzăm. Noi ne petrecem timpul în rugăciune, cântând şi citind – ne pregătim pentru
moarte... Ei ne iau cărţile, dar muncitorii liberi ai lagărului ni le dau înapoi. Dumnezeu ne hrăneşte. Autorităţile ne
dau 200-300 de grame de pâine pe zi şi puţină apă fierbinte – „supă”. Oamenii care lucrează în lagăr ne dau în
plus încă puţină pâine, terci şi altă mâncare. Suntem în permanenţă transferaţi dintr-un lagăr într-altul şi peste tot
încearcă să ne convingă să muncim. În timp ce călătorim în maşini, simţim foamea mai puternic; pentru aceasta ei
ne ţin în mod deliberat cât mai mult pe roţi. De la Temnikov am fost atât în Solovki, cât şi în Vyşera şi Urali, în
Koltlos şi în taigaua Tonisk. Acum ne-au adus aici, dar şi aici ne vor ţine doar câteva zile. Şi aici sunt „purtători de
cruce”. Ei ni se vor alătura şi apoi vom fi luaţi în

sălbăticia Obdorsk, unde îi trimit pe toţi oamenii religioşi care refuză să coopereze cu regimul sovietic. Acolo îi
aruncă în sălbăticie. Foamea, frigul şi scorbutul – toate îi ajută pe bolşevici să-şi omoare victimele. Dar acolo,
departe de lume şi mai aproape de Dumnezeu, eşti cu adevărat liber să lucrezi la mântuire. Şi Dumnezeu îi
întăreşte pe robii Săi adevăraţi cu vedenii şi vederi minunate. Acolo, spun ei, străluceşte lumină din rai... Alătură-
te nouă, părinte. Vino cu noi, ca să câştigi cunună mucenicească. Printre noi sunt doi preoţi, se spune că din Tver,
şi laici din Voronej şi bineînţeles şi din alte părţi.

Cu mare emoţie şi cu o bucurie de negrăit, am ascultat ceea ce spu-

nea Grigorie. Întreaga mea fiinţă ardea de milă şi compasiune şi de respect în faţa acestei mişcări sfinte a eroilor
duhovniceşti care „îndurau suferinţele ca buni soldaţi ai lui Iisus Hristos” (II Tim. 2: 3). Cu toate acestea, nu mi s-a
dat să iau parte la fapta lor eroică: nu am putut să mă eliberez de influenţa minţii mele de contabil...

Foarte curând această împrejmuire de sârmă ghimpată de lângă barăci a fost înconjurată de gardieni înarmaţi şi
accesul la aceşti „purtători de cruce” a fost interzis. Cu toate acestea, am continuat să auzim cântarea lor pascală
pentru încă trei zile. Apoi au dispărut. Am auzit că într-adevăr fuseseră trimişi în taigaua Obdorsk, în tundra
pustie, pe malul Oceanului Arctic – de unde nu mai este întoarcere.

Protopop Nicolae MASICI

Ivan Andreev SFINŢII CATACOMBELOR RUSIEI Vieţile noilor mucenici pag. 280– 287