Asemănări şi deosebiri între plante medicinale şi specii înrudite

Încrengătura Pteridophyta
Fam. Lycopodiaceae
Lycopodium clavatum
Lycopodium annotinum
Lycopodium selago

L. clavatum - Pedicuță - specie perenă, târâtoare cu ramuri ramuri ascendente;

rădăcina ramificată dichotomic, tulpina târâtoare lungă de 0,5-1m, cu nomeroase rădăcini
adventive filiforme; tulpinile ortotrope sunt de 5-15 cm, acoperite de frunze foarte dese, mici,
ăbtregi, liniare, ascuțite și terminate cu o aristă. Sporangii sunt grupați în spice sporifere, câte
2 (3) pe un pedicel, cu bractee rărite. Pe axul strobilului sunt sporofile triunghiulare care
poartă câte un sporange reniform cu numeroși spori galbeni.

L. annotinum – Cornișor - ramurile de cornișor se diferențiază de cele de L. clavatum

în special prin frunzele de aprox. 7mm lungime așezate aproape orizontal și mult mai rare
decât la pedicuță. Frunzele nu sunt terminate cu aristă, iar pe dos sunt proeminent nervate.

L. selago – Brădișor – Spre de deosebire de speciile anterior descrise la care tulpinile

sunt târâtoare și lungi de până la 2m, tulpinile de L. selago sunt scunde (3 – 35cm)
ascendente, cu frunze liniar lanceolate, acuminare, rigide, alipite de tulpină, pe care o acoperă
complet. Sporii se formează pe tulpinile fertile în sporangi uniform așezați la baza frunzelor la
mijlocul ramurilor.
Materia primă – Lycopodii herba – este reprezentată de ramuri (tulpinile ortotrope)
cu frunze, fără tulpinile târâtoare (tulpinile plagiotrope) și fără spicele sporifere. Ramurile
fertile sunt ramificate dichotomic la L. clavatum, spre deosebire de L. annotinum unde sunt
simple.
Lycopodium sporae – spori de culoare sulfurie, alunecoși la pipăit, cu miros ușor
rășinos. Sunt foarte mici, pe suprafață prezintă îngroșări reticulate, marginea apare dințată; pe
una din fețe se află trei striuri radiare în formă de stea. Datorită acestui aspect caracteristic,
pot fi ușor diferențiați la microscop de polenul de conifere, amidon sau polenul altor plante.
Sporii de pedicuță plutesc pe apă, iar aruncați în flacără se aprind cu o ușoară explozie
viu luminată, iar prin ardere nu produc fum și nici miros.
Compoziție chimică: mai mult de 35 de alcaloizi (clavatina, annotina, licopodina,
clavatoxina, etc.), unii cu structura incomplet elucidată, secundar nicotină, substanțe de natură
triterpenoidă și sustanțe de natură flavonoidică și substanțe minerale. Sporii conțin peste 50%
acizi grași, acizi grași esterificați cu glicerină.
Speciile L. clavatum și L. annotinum au compoziție chimică asemănătoare și conțin
alcaloizi mai puțin toxici decât L. selago.
Se întrebuințează empiric și cu rezervă produsul Lycopodii herba, iar sporii se
utilizează extern, în dermatologie sau cosmetică.
 Fig. 1. Aspect schematic al speciei Lycopodium clavatum (L. cl.) comparativ
cu L. selago (L. s.) și L. annotinum (L. a.)

Legendă: Spre deosebire de L. clavatum, L. selago nu are tulpini târâtoare ci ascendente, iar
sporofilele sunt asemănătoare cu frunzele asimilatoare, fără a fi strânse în spic sporifer
(strobil). La L. annotinum frunzele sunt mai rare decât la L. clavatum, iar ramurile au un
singur strobil și nu 2 ca la L.cl.

! Pentru protecția plantelor de Lycopodium a căror dezvoltare este foarte lentă (20-30
de ani) este interzisă smulgerea tulpinilor plagiotrope. Se recoltează numai ramurile, cu
foarfeca, deasupra tulpinilor târâtoare. De altfel, materia primă care conține resturi de tulpini
se respinge la recepție.

Încrengătura Pteridophyta
Fam. Equisetaceae
Equisetum arvense
De pe rizom se dezvoltă două tipuri de tulpini aeriene:
 tulpinile fertile apar primăvara, au 5-15 cm înălţime, sunt neramificâte, brune,
neasimilatoare, purtând la noduri frunze verticilate, unite într-o teacă ce are marginea dinţată.
În vârf este situat spicul sporifer.
 tulpinile sterile apar mai târziu (cam la mijlocul primăverii), sunt înalte de 20-50 cm,
verzi, asimilatoare, cu coaste evidente (6-19) aspre și tari datorită silicaților cu care este
impregnată. La noduri există frunze uninerve, verticilate, unite într-o teacă, precum şi ramuri
verticilate ce au aceeaşi morfologie ca şi tulpinile, dând aspect de coadă de cal. Ramificațiile
prezintă 4 muchii și sunt pline cu măduvă la interior. Tulpinile sterile produc substanţe de
rezervă care se vor depozita în rizomi şi vor hrăni viitoarea tulpină fertilă.
Coada-calului este cunoscută şi folosită încă din antichitate în medicina tradiţională ca
şi sursă de acid salicilic (substanţă activă conţinută în Aspirina modernă).
Substanţe active: oxid salicic (5-7%), saponozide, flavonozide, vitamina C, ulei
volatil, săruri de siliciu şi potasiu. Principiile active din coada-calului au acţiune
antimicrobiană, antiseptică, antiinflamatoare, măresc rezistenţa ţesutului conjunctiv, activează
circulaţia locală.
 Întrebuinţări: Coada calului este o plantă medicinală considerată un remediu natural
excelent în tratarea afecţiunilor renale şi ale vezicii, afecţiuni reumatismale. Coada calului
conţine vitamina C, săruri minerale şi este un bun expectorant, remineralizant, neutralizant
gastric.
Calitătile terapeutice ale plantei coada calului permit tratarea şi vindecarea durerilor
artritice, guta, boli ale pielii, afecţiuni ale căilor urinare, pierderea memoriei, demineralizarea,
hemoragiile, tratarea afecţiunilor degenerative ale articulațiilor, cistita, insuficiența cardiacă.
Materia primă: Equiseti herba - tulpinile sterile recoltate în lunile iunie-septembrie,
pe vreme frumoasă, după ce s-a ridicat roua. Se va folosi partea superioară a plantei, cca. 2/3
din tulpină. Se usucă la umbră, în strat subţire, în locuri bine aerisite şi lipsite de umezeală. Se
întorc zilnic. Se păstrează în saci de hârtie sau din material textil.
Observații: A se culege doar de persoane iniţiate, deoarece există plante
asemănătoare din aceeaşi familie, care sunt otrăvitoare! Cea mai periculoasă dintre
speciile toxice este Equisetum palustre (barba ursului).
Dintre speciile genului Equisetum caracterizate prin două tipuri de tulpini se pot
aminti E. maximum (părul porcului) care conţine derivaţi flavanici si poate fi utilizată în scop
medicinal; E. silvaticum (ruşinea ursului) la care cele 2 tipuri de tulpini apar aproape în
acelaşi timp, ramurile tulpinilor sterile fiind răsfrânte.

Fig. 2. Asemănări și deosebiri între diferite specii de Equisetum: B. secțiune în ramură

la E. arvense (a), E. palustre (p) și E. maximum (m);
C. aspectul ramificațiilor la E. arvense (a) și E. sylvaticum (s)

Legendă: E. palustre – are un singur fel de tulpini, terminate cu un spic sporifer, ramificațiile
în secțiune cu 5 muchii și lacuna goală; vagine cu marginea membranoasă albă.
E. maximum – mult mai înaltă decât celelalte (1,20m), groasă de 1,5 cm, foarte ramificată,
ramificațiile cu 8 muchii și cu lacuna goală.
E. sylvaticum – ramificații foarte subțiri, răsfrânte, terminate cu mici spini.
Fig. 3. Equisetum arvense: A. aspect general, tulpină fertilă (stg.) și tulpină sterilă (dr.)
Încrengătura Pteridophyta
Fam. Polypodiaceae
Dryopteris filix-mas

Feriga este o plantă ierbacee, vivace, având în pământ un rizom gros de cca 1-2 cm și
lung până la 30 cm, târâtor și acoperit cu părțile imbătranite ale pețiolurilor frunzelor din anii
trecuți. Ei sunt de culoare brună spre negru, arcuiți, însoțiți de solzi membranoși. Din rizom
pornesc rădăcini subțiri, negricioase. În secțiune, rizomul și resturile de pețiol sunt de culoare
verde. Rizomul crește prin vârful lui, care se termină printr-un buchet de frunze. Primăvara,
frunzele sunt circinate, pe măsură ce se dezvoltă, ele se desfac ajungând la o lungime de 50-
140 cm și o lățime de cca 25 cm. Pețiolul este scurt și acoperit pe toată lungimea lui cu solzi
(scvame) brun-roscați. Frunzele sunt alungite având de o parte și de alta a nervurii principale
numeroase foliole, de culoare verde închis, care la rândul lor sunt divizate în lobi (segmente)
mai mici, dințate pe margini și cu vârful rotunjit, niciodată ascuțit. Pe dosul frunzelor, de-a
lungul nervurii, se observă grupări de sporangi (sori) conținând spori. Sorii sunt acoperiți de o
membrana glabra numita induziu. Feriga este o planta comuna ce crește prin pădurile de
munte în locuri umede și umbrite.
Materia primă: rizomul împreună cu resturile de pețioluri rămase din anii trecuți.
Pentru uscare, rizomii nu se vor tăia în lungime, deoarece substanțele active în contact cu
aerul se distrug, iar rizomul capătă o culoare brună.
Compoziție chimică: derivați de natură fluoroglucinică – filicină și acid filicinic, ulei
volatil, tanin, ulei gras.
Se utilizează împotriva paraziților intestinali.
Observații: Cu aceeași acțiune sau chiar mai ridicată, este rizomul de Dryopteris
spinulosa.
Confuzii: se produc cel mai adesea cu rizomii de Athyrium filix-femina și Dryopteris
spinulosa.
Rizomul de D. filix-mas este mult mai mare, depășind uneori 30 cm, în timp ce la
celelalte două nu depășește 10cm, iar în secțiune transversală are 8-12 puncte ovale dispuse în
cerc, în timp ce la celelalte sunt 2-5 puncte. (Fig. 4)
Pețiolul speciei medicinale are în secțiune 8-12 puncte albicioase în semicerc, A. filix-
femina doar 2 puncte, iar D. spinulosa - 6 (Fig. 4)
La limbul frunzei, lobii sunt rotunjiți la D. filix-mas, la celelalte specii sunt ascuțiți, la
A. filix-femina sorii sunt alungiți în formă de semilună, iar la D. filix-mas sunt rotunzi
acoperiți de induziu reniform.
 Fig. 4. Confuzii între Dryopteris filix-mas (D) și alte specii de ferigi – Athyrium filix-
femina (A) și Dryopteris spinulosa (S): I – secțiune prin rizom; II – secțiune prin pețiol; III –
aspectul foliolelor

Încrengătura Gymnospermatophyta
Familie: Cupressaceae
Juniperus communis – ienibahar
Descriere: Arbust de 1-2 m înăltime, cu frunze triplu verticilate, aciculare, țepoase,
întotdeauna verzi, asezate aproape perpendicular pe ramuri. Florile unisexuate se închid în
aprilie-mai. Fructul este o pseudobacă (bacă falsă) neagră, de mărimea unui bob de mazăre,
prezentând deasupra o crestătură în trei muchii și cu 3 semințe; se coace numai în al doilea
an.
Răspândire: Prin pășuni, locuri stâncoase, zăvoaie, păduri, mai mult în etajul montan.
Materia primă: Fructele
Recoltare: Se recoltează când sunt coapte, în lunile septembrie-decembrie, culoarea
boabelor trebuie să fie neagră. Pe cât posibil, se aleg fructele normal dezvoltate şi coapte,
cernându-le prin site. Uscarea se face la soare sau în camere încălzite.
Acţiune farmaceutică: Aperitiv, antialgic, diuretic, antigutos, antiseptic, emenogog.
Indicii terapeutice: Anorexie, artrita, reumatism, gută, infecţii ale tractului biliar,
prostatita, bronşita cronica, litiaza renala, tulburari ale ciclului menstrual, leucoree.
Mod de utilizare: Infuzie: 5g boabe măcinate se infuzează 5 minute în 250 ml apă
clocotită. Se beau trei cani pe zi. Tinctura: 100g boabe măcinate se macerează în 1/2 l alcool
45-50 grade, timp de 4-5 zile. Apoi se strecoara. Se administrează 15 picaturi pe zi, în ceai sau
supa. Extern se utilizeaza în reumatism, sub forma de frecţii ale zonelor dureroase. Esența de
ienupar are efect stupefiant şi soporific.
În scopuri medicinale se admite și specia Juniperus sibirica – arbust cu tulpini culcate,
40 cm înălțime.
Confuzii: în etajul subalpin crește destul de abundent, formând tufărișuri dese și
specia Juniperus sabina (cetină de negi), ale cări pseudobace sunt toxice și nu trebuie
recoltate.
Caracterele de deosebire: Juniperus sabina are frunzele solziforme, alipite de
ramuri, pe 4 șiruri, imbricate. Pseudobacele provin din concreșterea a 4 carpele și au de regulă
numai 1-2 semințe (Fig. 5).

Fig. 5. Asemănări și deosebiri între Juniperus communis (a) și Juniperus sabina (b): A.
aspectul unei ramuri cu pseudobace la J. communis; B. aspectul frunzelor; C. aspectul
pseudobacelor