Fahrenheit 451

Scris de bookblog.ro • 27 May 2010 • in categoria SF/Fantasy

Titlu: Fahrenheit 451

Autor: Ray Bradbury

Rating:
Editura: Random House
ISBN: 0-345-34296-8

De departe cel mai important roman al lui Ray Bradbury, a apărut prima dată sub numele de
"The Fireman", în revista Galaxy Science Fiction (februarie,1951). Povestea a fost extinsă la
cererea editurii Ballantine, care a publicat-o în 1953. A devenit repede una dintre cărţile de
referinţă ale SF-ului distopic şi o lectură obligatorie pentru orice fan adevărat al ficţiunii
speculative.

Mi-a luat mult timp să citesc cărţulia aceasta, dar cred că este din vina mea. Fahrenheit 451
cere o cameră liniştită şi timp, ca să descoperi ritmul pe care îl impune scriitura şi să te afunzi
în universul distopic în care lumea a renunţat la cărţi, în care pompierii ("firemen" - ad literam
"oameni ai focului") nu sunt meniţi să stingă ci să aprindă focurile. Cartea lui Bradbury
necesită atenţie din pricina felului cum te conduce spre motivele centrale - prin sunete,
mirosuri, senzaţii, toate trecute prin filtrul percepţiilor lui Guy Montag, pompierul, eroul
central, ce descoperă magia dintre paginile pe care le arde. Celelalte personaje majore sunt
prezentate tot din perspectiva lui Montag, şi oglindesc schimbările prin care trece eroul, de la
descoperirile de la început, la disperare, spre optimismul şi împăcarea din final.

Începutul îl pune pe Montag faţă în faţă cu tânăra Clarisse McClellan, ale cărei idei îl fac să
observe pentru prima dată viitorul distopic în care trăieşte. Avem de-a face cu o umanitate
decadentă, cufundată în propriul hedonism - cu ochii holbaţi la televizoare uriaşe, atenţi doar
la filme, emisiuni sau ştiri de ultimă oră, sau pur şi simplu bârfind cu rudele pe ecran, oamenii
au renunţat cu desăvârşire la activităţi intelectuale; nu există nici un motiv de a învăţa ceva ce
nu îţi va folosi la locul de muncă, iar cărţile sunt văzute ca o cauză de confuzie, şi ca atare o
sursă de discomfort. Aflăm că străzile sunt aproape pustii, majoritatea populaţiei fiind închiză
în casă, cu ochii în ecrane.

Montag o întâlneşte pe Clarisse pe una dintre aceste străzi pustii, în timp ce se întoarce spre
casă. Episodul aminteşte de o povestire mai veche a lui Bradbury, "The Pedestrian" (Pietonul,
scrisă în 1951), despre un tip care a fost arestat pentru simplu fapt că se plimba pe străzi, când
toată lumea stătea în faţa televizoarelor. Leonard Mead, personajul în cauză din "The
Pedestrian", a servit ca inspiraţie pentru Clarisse McClellan. Clarisse se plimbă singură pe
străzi, miroase florile şi ascultă sunetele oraşului; a fost consultată de mai mulţi psihologi pe
tema aceasta şi declarată nebună de câteva ori; perfect lucidă, îl învaţă pe Montag că există şi
alte lucruri care contează, în afară de distracţia televizată, şi că odată, cândva, pompierii
stingeau flăcările, nu ardeau cărţi. Conversaţiile lor îl fac pe pompier să aprecieze altfel viaţa,
şi să-şi pună întrebări.

Conflictul apare pe două fronturi. O întâlnim pe nevasta lui Montag, care se complace în
propria dependenţă de ecranele uriaşe, condamnând cărţile ca fiind prea confuze. Apoi
căpitanul Beatty, antagonistul principal, capabil să citeze din autori faimoşi pentru a-i
demonstra lui Montag puterea cărţilor de a zăpăci.

De la Beatty aflăm cum a început omenirea să ardă cărţile, treptat, întâi simplificând
literatura, apoi renunţând cu desăvârşire la ea. Guvernele nu au făcut decât să profite de
această tendinţă. Discursul lui Beatty oglindeşte ideea centrală a romanului. Perceput ca un
comentariu asupra cenzurii, Fahrenheit 451 vorbeşte de fapt despre efectul tehnologiei
asupra psihologiei umane. Avansul tehnologic încurajază transmiterea rapidă a informaţiei -
publicul nu mai are răbdare să citească decât proză scurtă, simplă, timpul acordat lecturii se
reduce, şi nu este greu de anticipat o dispariţie totală a operelor literare de amploare, o
simplificare a gândirii cauzată de simplificarea informaţiei primite. Exemplul care mi-a
plăcut, în sensul acesta, a fost Hamlet repovestit într-o pagină, dintr-un volum care declara
"Acum, în sfârşit, poţi citi toţi clasicii; ţine pasul cu vecinii!". Omenirea devine din ce în ce
mai comodă, până când orice fel de discomfort este eliminat - culminând cu cel intelectual.
Astfel, orice stimulează gândirea, orice provocare intelectuală este respinsă şi eliminată, iar
orice reprezentant al acestor provocări (scriitori, profesori, oricine se dovedeşte mai deştept
decât media) este şi el respins. Căpitanul Beatty spune că "nu toţi se nasc egali, cum declară
Constituţia, ci sunt făcuţi egali", prin dorinţa colectivă de simplificare a gândirii. Guvernul nu
face decât să acţioneze conform acestei dorinţe, pentru ca poporul să se simtă în siguranţă.
Romanul lui Bradbury este deseori comparat cu 1984 al lui Orwell, însă cele două distopii nu
sunt nici pe departe identice. Orwell înfăţişază un univers în care cenzura este impusă de un
stat autoritar. Pentru Bradbury, cenzura este un rezultat inevitabil al decadenţei.

Opus căpitanului Beatty apare Faber, un fost profesor de engleză, conştient de efectul
dezastruos pe care îl are lipsa literaturii în rândul populaţiei, dar care este prea temător pentru
a face ceva. El îl învaţă pe Montag valoarea cărţilor pe care le arde, citindu-i pasaje printr-un
dispozitiv introdus în ureche, îi explică felul în care cărţile, prin natura lor ambiguă şi
confuză, sunt o încercare de a explica natura umană, şi există pentru a sublinia greşelile
umanităţii, în tentativa de a crea o lume mai bună. Faber menţionează faptul că publicul a
încetat singur să citească, iar pompierii nu sunt decât un alt spectacol, într-o lume
suprasaturată de distracţii.

Faber apare ca simbol al intelectualului oprimat, îi este frică să iasă din ascunzătoarea în care
s-a cufundat, dar ne transmite totodată că valorile cărţilor nu au dispărut pe deplin, ci s-au
păstrat în acei câţiva indivizi a căror viaţă era strict legată de cuvintele scrise. Astfel, Faber
aruncă o umbră de speranţă asupra unui univers care pare pierdut în propria decadenţă. Un
asemenea univers nu poate sfârşi decât prin distrugere, prin purificare - prin foc - pentru a
renaşte din propria cenuşă şi a sta la baza unei lumi mai bune. Din acest punct de vedere,
Fahrenheit 451 este un roman optimist. Ideile mor greu, demonstrează Bradbury, iar cărţile
supravieţuiesc, chiar dacă paginile se transformă în cenuşă.

Focului care distruge, purifică şi totodată încălzeşte se alătură sumedeniei de simboluri, pe

măsură ce Montag este afectat din ce în ce mai mult de cele observate. Focul distruge cărţile
şi totodată dezvăluie perversităţile viitorului sumbru - precum Câinele Mecanic, un robot nici
viu, nici mort, un vânător de neoprit în slujba pompierilor, care, prin natura sa nu tocmai vie,
apare ca o variantă sinistră a păsării pheonix, o culminare a tehnologiei corupte ce trebuie
purificată prin foc. Pasărea phoenix care, periodic se aruncă în foc renăscând din propria
cenuşă, apare succesiv ca simbol al perpetuării valorilor literare, şi nu în ultimul rând al
întregii umanităţii, care insistă, prosteşte, să se autodistrugă pentru a renaşte.

Un alt simbol important este cel al oglinzii. Cărţile, la fel ca ecranele televizoarelor, servesc
drept oglinzi, numai că ultimele înfăţişază numai lucruri plăcute, pe când primele pot să
surprindă şi unele amănunte mai puţin acceptabile. Doar când aparatele sunt stinse poate
Montag să se reflecte în ecranele uriaşe. Dar simbolul apare şi la un alt nivel, cel al
personajelor. Fiecare erou are alter-ego-ul de cealaltă parte a baricadei: pe de-o parte,
Clarisse, care preferă plimbările lungi, visătoare, versus Mildred, nevasta sedentară, care
preferă să uite de sine între ecranele imense; pe de altă parte, Faber, profesorul ascuns, care se
împotriveşte dispariţiei cărţilor, dar nu face nimic în privinţa asta, versus Beatty, arogantul
căpitan al pompierilor, care citează autorii pe care i-a ars. Montag este prins între cele două
lumi - cea a maselor ignorante şi cea a intelectualilor izgoniţi - iar evoluţia sa se oglindeşte în
succesiunea personajelor pe care le întâlneşte. Clarificarea acestei evoluţii se concretizează
spre finalul cărţii, când Montag pluteşte pe un râu, în încercarea de a scăpa, şi reflectă, calm,
la viaţa sa de până atunci. Apa este aici o metaforă pentru oglindă, pentru reflecţie şi totodată
pentru o purificare calmă, non-distructivă, care conduce, în final, la renaşterea civilizaţiei.

Fahrenheit 451 vorbeşte tocmai despre această renaştere. Umanitatea, ca şi literatura, rezistă
propriei anihilări, propriei decadenţe, iar după inevitabila purificare, este gata să înceapă din
nou. În acest sens, Fahrenheit 451 este un roman optimist, Bradbury fiind convins că
umanitatea poate învăţa chiar şi din cele mai cumplite greşeli.

de Robert Coller