5. 1 Materiale metalice
În tabelul 5.2 sunt prezentate unele caracteristici fizico – mecanice ale ţevilor de
cupru.
Tabelul 5.2
Nr. Stare fizică Rezistenţa la întindere Dilataţie Duritate Vickers
Crt. [kg/m2] [%] [HV]
1 Ţeavă de cupru 24 45 50
moale
2 Ţeavă de cupru 27 30 80
semidură 32 15 100
35 8 110
38 6 115
3 Ţeavă de cupru dură 45 3 120
A - Alame
Alamele utilizate practic sunt aliajele cuprului cu până la 45% Zn, având
proprietăţi mecanice şi tehnologice suficient de ridicate, superioare celor ale
cuprului, precum şi o bună stabilitate la coroziune.
Aliajele Cu-Zn care conţin şi adaosuri de Al (1- 6%), Si, Mn, Ni, Fe, Pb, sau
altele, sunt alame speciale, care în general, au o sporită stabilitate la coroziune,
proprietăţi tehnologice şi mecanice bune, precum şi unele proprietăţi
speciale.Influenţa cea mai puternică o are adaosul de Al care în conţinuturi de
până la 3,5%, măreşte rezistenţa şi duritatea fără a micşora tenacitatea,
turnabilitatea, rezistenţa la coroziune şi la oxidare, dând în acelaşi timp
posibilitatea aplicarii tratamentului termic de durificare.
Adaosul de Mn (pana la 4%) ridică caracteristicile mecanice şi îndeosebi
rezistenţa la coroziune în aburi supraîncalziţi, apa de mare.
Prezenţa siliciului (2,5-4%) îmbunătaţeşte turnabilitatea şi sudabilitatea,
conferă proprietăţi de rezistenţă şi tenacitate şi la temperaturi negative, iar cea a
nichelului măreşte îndeosebi rezistenţa la coroziune (în aer atmosferic) şi la
temperaturi înalte. Staniul (0,5-5%) conferă deosebită stabilitate la coroziune în
apa de mare, în timp ce Fe ridică caracteristicile mecanice şi tehnologice
(tenacitatea), împiedicând recristalizarea alamelor şi finisându-le granulaţia,
favorizând aşchiabilitatea, aceasta din urmă mult îmbunătăţită îndeosebi de
adaosurile de Pb (1-3%).
B - Bronzuri
Aliajele cuprului cu Sn, Al (cele mai mult utilizate), Si, Mn, Pb, Be, etc.
constitue grupa de materiale global denumite bronzuri.
Bronzurile cu Sn au în general bune proprietăţi mecanice, cât şi tehnologice.
Aliajele cu sub 10% Sn, se pot prelucra prin deformare plastică (laminare) chiar
şi la rece, în urma careia se durifică, dar ele pot fi apoi recoapte pentru
recristalizare.
Proprietăţile de turnare ale bronzurilor sunt bune. Bronzurile cu Sn au o bună
rezistenţă la coroziune într-o serie de medii: atmosferic (ambient), abur uscat şi
umed, apă (dulce şi de mare), gaze uscate, precum şi în oxigen la temperatură
normală.
Sunt corodate accentuat doar în săruri oxidante, gaze cu clor, brom, iod la
temperaturi înalte şi gaze sulfuroase umede, soluţii de amoniac. De asemenea,
aceste aliaje sunt puţin sensibile la supraîncălzire, se sudează bine şi se lipesc
usor.
Importanţa industrială deosebita prezintă şi aliajele de Cu cu maxim 10-12%
Al.
Bronzurile cu Al (conţinând 5-10% Al) au proprietăţi mecanice net superioare
celor cu Sn, bune proprietăţi tehnologice, mai ales la tunare. Rezistenţa la
coroziune (în atmosfera ambiantă, apă – îndeosebi de mare, o serie de acizi,
exceptând însă aburii supraîncălziţi) este de aproximativ 9 ori mai ridicătă decât
cea a bronzurilor cu Sn.
Impurităţi dăunătoare sunt: Bi, S, precum şi Zn, care micşorează proprietăţile
mecanice şi tehnologice ale acestor bronzuri. Prezenţa fierului – finisând
structura îmbunatăţeşte rezistenţa (inclusiv la cald şi la coroziune), ca şi Ni şi
Mn, de altfel, ultimul scăzând însă fluiditatea.
Bronzurile cu mangan conţin 5-14% Mn aflat în soluţie cu Cu, au înaltă
plasticitate, îşi păstrează rezistenţa mecanică ridicată şi la temperaturi mai înalte.
De asemenea, aceste bronzuri sunt rezistente şi la coroziune.
Ele sunt utilizabile pentru confecţionarea de armături, ventile, conducte pentru
aburi, mai ales supraîncălziţi.
Interes tehnic prezintă aliajele Cu-Si în care conţinutul de Si nu depăşeşte 4-
5% şi care conţin eventual şi alte adaosuri ca Zn, Fe, Mn, Ni, Al, Pb. Prezenţa
siliciului conferă rezistenţă şi duritate, dar un conţinut de peste 3% micşorează
plasticitatea şi din acest motiv utilizare practică, îndeosebi, îşi găsesc aliajele cu
cca 3% Si.
Aceste materiale sunt rezistente la coroziune (când Fe~0,3%) în apă, gaze –
mai ales uscate, baze etc. şi se sudează (spre exemplu cele cu 3%Si si 1%Mn) şi
se lipesc excelent.
Ele pot fi utilizate pentru confecţionarea de piese solicitate mecanic, spre
exemplu în industria chimică, înlocuind cu success bronzurile cu Sn, faţă de care
sunt mai ieftine, neconţinând elemente deficitare, scumpe.
PN ( D s )
(5.2)
2s
unde:
PN este presiunea nominală din tub [MPa];
D = diametrul exterior al tubului [mm];
s = grosimea peretelui tubului [mm];
σ = tensiunea tangenţială care solicită peretele [MPa].
O caracteristică a acestor curbe este prezenţa unui "vârf" care desparte două faze
ale comportamentului vâscos, care ulterior determină tipul de rupere. Deasupra
"vârfului" este prezent un comportament ductil cu mare deformare înainte de
rupere; în regiunea situată sub vârf, apare o microfisură. Tendinţa actuală este de
a produce polimeri cu curbe de regresie de înclinare mică pentru a obţine un
comportament mai bun pe termen lung (o fiabilitate mai mare a produsului).
Câteva cube de regresie sunt prezentate în figura (fig. 5.1).
Fig. 5.1 Curbe de regresie pentru polietilenă
5.2.1.3 Normative
La nivel internaţional, normativele au ca referinţă normele ISO (International
Organization for Standardization). Normativele au fost adoptate de ţările
producătoare de tuburi şi racorduri şi respectă următoarele elemente:
- criterii dimensionale;
- criterii de calitate;
- criterii de probă.
Normativele ISO din acest domeniu sunt:
- ISO 161 – tuburi din materiale termoplastice pentru distribuirea
lichidelor: diametre nominale exterioare şi presiuni nominale;
- ISO 1167 – tuburi din plastic pentru distribuirea lichidelor: determinarea
rezistenţei la presiunea internă;
- ISO/TR 7474 – tuburi din PEHD (polietilenă high density) şi fitinguri:
rezistenţa chimică raportată la lichidele transportate.
Normative UNI referitoare la polietilenă densitate sunt:
- UNI 7611 + FA 1 (tuburi din polietilenă de înaltă densitate pentru
conducte de lichide sub presiune: tipuri, dimensiuni, accesorii);
- UNI 7612 (racorduri din polietilenă de înaltă densitate pentru conducte de
lichide sub presiune: tipuri, dimensiuni, accesorii);
- UNI 7613 (racorduri din polietilenă de înaltă densitate pentru conducte de
scurgere: tipuri, dimensiuni, accesorii);
- UNI ISO 4437 (tuburi din polietilenă pentru conducte împământate
pentru distribuirea de gaz combustibil);
- UNI 7615 (tuburi din polietilenă de înaltă densitate pentru conducte sub
presiune şi metode de probă);
- UNI 7990 (tuburi din polietilenă de joasă densitate pentru conducte de
lichide sub presiune: tipuri, dimensiuni, accesorii);
- UNI 7991 (tuburi din PE de joasă densitate: metode de probă);
- UNI 8451 (tuburi din polietilenă de înaltă densitate pentru conducte de
scurgere de la interiorul construcţiilor: tipuri, dimensiuni, accesorii);
5.2.1.6 Atoxicitate
O caracteristică deosebită a conductelor din polietilenă este aceea de atoxicitate
(respectarea în totalitate a normativelor sanitare naţionale şi internaţionale
referitoare la transportul de apă potabilă şi lichide alimentare).
5.2.1.7 Rezistenţă la produse chimice
Conductele din polietilenă prezintă o bună rezistenţă la agenţii chimici în
general (organici şi anorganici). Polietilena de înaltă densitate (PEHD) poate fi
atacată doar de hidrocarburi alifatice şi aromatice cu derivaţii lor halogenaţi la
temperaturi mai mari de 90 oC. PEHD mai este atacată de oxidanţii cu
concentraţie ridicată.
Pentru o utilizare cât mai corectă a PEHD la transportul de lichide industriale, a
fost elaborată norma ISO TR 7474; această normă arată comportamentul PEHD
în contact cu produsele chimice specifice în stare lichidă sau gazoasă.
Testul se consideră trecut dacă lungimea spărturii este mai mică sau egală cu 5,5
D (D este diametrul exterior al tubului).
5.2.2 Polipropilena
Tuburile – dimensionare
Tabelul 5.5
Garnitura cu inel de prindere
pentru Ф normal D h S
32 39,8 4,6 6,1
40 51,9 6,7 7,1
50 61,9 6,7 7,1
75 86,9 6,7 7,1
110 123,2 7,4 9,1
125 140,2 8,6 10,1
160 177,2 9,6 11,1
5.2.3.3.3 Depozitarea
Tuburile se depozitează pe suprafeţe netede lipsite de muchii ascuţite şi
substanţe care ar putea să le atace chimic. Tuburile cu mufă sunt stivuite pe
traverse de lemn. Mufele sunt aranjate alternativ cu capetele de o parte şi de alta
a paletului, astfel încât să iasă în afară.
Toburile nu se depozitează pe o înălţime mai mare de 1,5 m, indiferent de
valoarea diametrului lor, pentru evitarea deformărilor în timp.
Dacă tuburile nu sunt folosite o perioadă mai mare de timp, sunt protejate de
razele directe ale soarelui, fără a împiedica aerisirea.
Dimensiuni şi greutăţi ale tuburilor din PVC neplastifiat conform normei
UNI EN 1401 pentru SN 2 SDR 51 (seria S 25 după notare din ISO 4065),
SN 4 SDR 41 (seria S 20 după notare din ISO 4065), sunt prezentate în
tabelul 5.6.
Tabelul 5.6
SN2 SN4 SNB
D [mm] Grosime [mm] Grosime [mm] Grosime [mm]
110 - 3,2 -
125 - 3,2 3,7
160 3,2 4,0 4,7
200 3,9 4,9 5,9
250 4,9 6,2 7,3
315 6,2 7,7 9,2
400 7,9 9,8 11,7
500 9,8 12,3 14,6
630 12,3 15,4 18,4
Reticularea este un proces prin care se formează legături între molecule lungi de
polimer. Aceasta se realizează prin expunerea tubului la un fascicul intens de
electroni.
Avantajul acestei metode este că tubul destinat aplicaţiilor sanitare nu trebuie să
fie spălat mai întâi, el pretându - se perfect la transportul apei potabile.
Tăierea este o metodă tehnologică care constă în separarea totală sau parţială
a unei părţi relativ mari din obiectul supus prelucrării dimensionale prin
aşchiere, prin străpungere cu scula tip daltă, prin forfecare cu tăişuri asociate sau
prin eroziune.
Detaşarea dintr-un obiect semifabricat a unor fragmente cu formă şi
dimensiuni determinate în prealabil, fie în vederea utilizării lor în această formă,
fie având adaosurile de prelucrare necesare – în vederea unei prelucrări
dimensionale ulterioare, se numeşte debitare.
Dupa natura tăierii se deosebesc:
- despicarea, adică tăierea în lung (în general în direcţia fibrelor) parţială sau
chiar totală a unui obiect de la exterior (margine) spre interior;
- retezarea, adică separarea extremităţii unui obiect prin tăierea transversală
(în general perpendicular pe axa obiectului);
- exciziunea, adică separarea prin tăierea unei porţiuni mari dintr-un obiect (în
general din interiorul obiectului).
a. b.
c. d.
e.
Fig. 6.1 Tipuri de foarfece
6.1.2 Ştanţarea
În general, ştanţa este acţionată de o presă, unul din elementele active (placa
de tăiere, placa de sprijin) fiind fixate pe masa presei, iar celălalt (poansonul)
fiind fixat în culisorul presei care efectuează o mişcare de translaţie rectilinie
alternative.
La ştanţare obiectul prelucrării are în zona tăierii în general formă plată (la
table, benzi, formate, piese semifinite) dar se taie cu ştanţe şi bare sau piese
semifinite cu pereţi subţiri de orice formă, cu adaptarea formei muchiilor
tăietoare ale elementelor active la forma conturului de separare şi eventual cu
mişcări relative între acestea, mai complexe decât mişcarea de translaţie
rectilinie.
Debitarea cu cuţitul prin aşchiere se întâlneşte în cazul strunjirii fig. 6.3 şi,
mai rar, în cazul prelucrării prin rabotare fig.6.4.
Fig. 6.3 Debitarea prin strunjire Fig. 6.4 Debitarea prin rabotare
Barele sau profilurile laminate din care se debitează, cu bune rezultate, piesele
cu freză disc sunt din metal moale sau semidur. Când materialul semifabricatelor
de debitat este dur, viteza de aşchiere şi avansul sculei sunt mici şi în consecinţă,
capacitatea de tăiere a acestuia scade considerabil. Pe de altă parte, consumul de
scule creşte.
Prin aşchiere cu freza disc se poate debita din bară câte o piesă (fig. 6.5) sau
se pot debita mai multe piese simultan (fig. 6.6). La debitarea simultană a
pieselor, bara de debitat se fixează într-un dispozitiv cu fălci (fig. 6.6), când
piesele sunt suficient de lungi, sau se fixează într-un dispozitiv special sau
universal cu mandrină, orizontal, iar capătul se sprijină cu un vârf, când piesele
de debitat sunt scurte.
Piesele debitate prin acest procedeu au o bună precizie geometrică şi
dimensională, ceea ce duce şi la o precizie volumică corespunzătoare prelucrării
ulterioare a acestora prin presare, la rece sau la cald, în matriţe închise.
Productivitatea, la debitarea prin aşchiere cu freza disc, este suficient de mare,
în special când se lucrează cu mai multe scule simultan. Deşeurile de metal, sub
forma de aşchii, la debitarea prin acest procedeu sunt mari, în special când
piesele debitate sunt scurte. Sunt unele cazuri în companii când lungimea
pieselor care se debitează nu depăşeşte de două ori grosimea frezei disc, ducând
la pierderi de material de 35…40%. Chiar şi în cazul pieselor mai lungi
procedeul de debitare prin aşchiere cu freza disc este neeconomic, sub aspectul
pierderilor mari de metal, sub formă de aşchii, şi al consumului mare de scule.
a. b.
Fig. 6.9 Fixarea semifabricatului la debitarea cu ferăstrău circular
q =300…600 cm2/min
Discurile abrazive sunt construite cu liant organic sau cu liant metalic. Foarte
avantajoase se dovedesc a fi discurile construite cu liant din aluminiu. În acest
caz, tăierea se realizează atât prin abraziune cât şi ca urmare a efectului termic
produs de viteza mare, periferică, a discului.Viteza periferică v a discului
abraziv este cuprinsă între limitele:
v = 60…100 m/s
De remarcat că acest procedeu este mult folosit pe şantierele unde se realizează
instalatii de diferite feluri. Este posibil ca scula (discul abraziv) să fie acţionată
de maşini acţionate electric sau cu aer comprimat, ţinute în mână. Desigur,
calitatea debitarii nu este foarte bună şi măsurile de protecţia muncii trebuie
respectate cu stricteţe.
Găurirea:
ω - unghi de înclinare a canalelor de evacuare a aşchiilor = 30 – 35o;
2χr - unghi la vârf = 60 – 90o;
v – viteza de aşchiere = 50 – 150 m/min;
s – avansul = 0,1 – 0,5 mm/rot.
Strunjirea:
γ - unghi de degajare = 0 – 15o;
α – unghi de aşezare = 5 – 15o;
β – unghi de ascuţire (complementul lui α şi γ);
v – viteza de aşchiere = 100 – 250 m/min;
s – avansul = 0,2 – 0,5 mm/rot.
Frezarea:
γ - unghi de degajare = 10 – 15o;
v – viteza de aşchiere = < 1000 m/min;
2χr