CAPITOLUL 7

TEHNOLOGIA DE REALIZARE A INSTALAŢIILOR DE

ÎNCĂLZIRE

7.1 Materiale pentru instalaţii de încălzire centrală

Gama sortimentală a materialelor utilizate în instalaţiile de încălzire centrale este

foarte largă, de aceea se vor prezenta numai principalele materiale cu
caracteristicile tehnico-funcţionale.

7.1.1 Conducte şi armături

7.1.1.1 Ţevi
Pentru executarea reţelei de conducte în instalaţiile de încălzire centrală se
utilizează următoarele categorii de ţevi.
1. Ţevi din oţel cu sudură longitudinală, pentru instalaţii;
2. Ţevi din oţel, cu sudură longitudinală pentru construcţii;
3. Ţevi din oţel, fără sudură trase sau laminate la cald pentru instalaţii;
4. Ţevi din oţel, fără sudură laminate la cald, pentru construcţii;
5. Ţevi din oţel, fără sudură trase sau laminate la rece, pentru construcţii;
6. Ţevi din cupru;
7. Ţevi din material plastic (din polietilenă şi polipropilenă);
8. Ţevi din material stratificat.

În mod obişnuit, în instalaţiile de încălzire centrală se utilizează ţevi negre,

nezincate. Îmbinările se execută cu ajutorul fitingurilor pentru ţevi cu diametre
mici (până la 1 1/2”) şi prin sudură pentru ţevi cu diametre mari.
Ţevile filetate la ambele capete se livrează în lungimi de 4-8 m, iar ţevile cu
capete nefiletate, în lungimi de 4-12 m.
Ţevile din cupru se se asamblează prin lipire în coturi şi T-uri de dimensiuni
corespunzătoare. Capetele e se asamblează se curăţă prin abrazare, se şterg, şi se
lipesc cu adezivi speciali. Asamblarea este mult mai simplă şi mai rapidă decât
cea a ţevilor din oţel.
Tevile din material plastic sunt sub forma unui furtun puţin rigidizat. Acesta
prezintă avantajul că poate să fie usor curbat după traseul dorit, fără să mai fie
nevoie de multe coturi.

7.1.1.2 Fitinguri

Reţeaua de distribuţie a agentului termic, în special la instalaţiile interioare

de încălzire centrală care au diametre mici (sub 11/2”) se realizează folosind ţevi
îmbinate prin filetare cu ajutorul fitingurilor din fontă.
 Fitingurile sunt piese speciale de îmbinare, confecţionate din fontă
maleabilă şi utilizate pentru realizarea diferitelor îmbinări la conducte, curbe sau
coturi, ramificaţii, modificări de diametru.
La executarea îmbinărilor cu ajutorul fitingurilor, etanşarea se realizează
folosind cânepa fuior înfăşurată pe filet şi înmuiată cu miniu de plumb preparat
cu ulei de in (în lipsa acestuia se poate utiliza orice vopsea de ulei).

7.1.1.3 Armături

A Armături de închidere - în alcătuirea unei reţele de conducte, armăturile de

închidere au ponderea cea mai mare în raport cu celelalte categorii de armături
de aceea sunt foarte diversificate ca tipuri constructive.

1 Robineţii cu sertar sunt realizaţi în mai multe variante şi dimensiuni

pentru presiuni nominale de 2,5 şi 4 bar, de 6 şi 10 bar, de 16 bar şi de 25 bar;
pentru montaj pe conductă sunt prevăzute cu flanşe. Pentru conducte cu
diametre mici (până la 4”) se fabrică şi robinete cu sertar prevăzute cu mufe
filetate.
În figura 7.1 sunt indicate câteva tipuri de robineţi cu sertar utilizaţi mai
frecvent în instalaţiile de încălzire centrală.

Fig. 7.1 Robineţi cu sertar

 2 Robineţii cu ventil sunt fabricaţi în mai multe variante constructive, într-
o gamă dimensională variată. Se utilizează în special la conductele cu diametru
mic (până la 2”). Faţă de robineţii cu sertar prezintă dezavantajul unor pierderi
locale de presiune mai mari şi o deteriorare mai rapidă a etanşării la închidere ca
urmare a degradării garniturilor de etanşare. Pentru a se reduce din pierderea
locală de presiune se fabrică robinete cu tija înclinată şi scaun oblic.
În figura 7.2 sunt prezentate principalele tipuri de robineţi cu ventil, de uz
general.

Fig, 7.2 Robineţi cu ventil

În instalaţiile de încălzire
centrală sunt utilizate unele tipuri
speciale de robineţi cu ventil, cu
etanşare fără garnitură.

Fig. 7.3 Robineţi pentru reglarea

admisiei în corpurile de încălzire

2.1 Robineţii drepţi cu ventil

sau robinetii de colţ cu ventil cu dublu reglaj, sunt destinaţi reglării debitului de
agent termic ce trece prin corpurile de încălzire (fig. 7.3).

2.2 Robineţii cu ventil pentru dezaerisire sunt destinaţi eliminării aerului din
elementele instalaţiilor de încălzire centrală cu apă caldă, se fabrică numai cu
dimensiuni de 1/4" sau 3/8”.
 3 Robineţii cu cep sunt fabricaţi în mai multe tipuri constructive şi o gamă
largă de dimensiuni. În instalaţiile de încălzire sunt folosite numai la conducte
cu diametre mici, pentru golire sau dezaerisire. Acest tip de armături se
utilizează în special la instalaţiile de încălzire cu apă caldă; nu sunt recomandate
pentru instalaţiile cu abur întrucât nu prezintă o etanşare corespunzătoare în
timp, datorită depunerilor de săruri, pe suprafeţele de contact ale cepului şi ale
locaşului său. Un tip special de robinet folosit mai des în instalaţiile de încălzire
este robinetul cu cep cu 3 căi. Acestea se folosesc la cazanele de încălzire
centrală sau schimbătoare de căldura în contracurent precum şi la racordarea
manometrelor.

B Armături de reglaj sunt utilizate pentru reglarea automată a parametrilor

agentului termic (presiune, debit, temperatură).

1 Reductoarele de presiune sunt fabricate în două tipuri constructive: tip A

pentru reducerea presiunii aburului de la 10 la 4 bar şi tip B, pentru reducerea
presiunii aburului de la 4 la 0,1 bar. Reducerea presiunii aburului se realizează
automat, prin închiderea sau deschiderea unui ventil în funcţie de valoarea
presiunii aburului la intrarea în reductor.

2 Regulatoarele de temperatură sunt utilizate în special pentru reglarea

temperaturii apei în aparatele schimbătoarelor de căldură. Se compun din:
robinetul cu ventil, tub capilar şi bulbul termostatic. La creşterea valorii
temperaturii în aparatul pe care este montat bulbul termostatic (fig. 7.4), lichidul
din bulb îşi măreşte volumul şi prin intermediul capilarului, apasă pe ventilul de
închidere, care blochează accesul agentului termic în serpentina de încălzire.

C Armături de reţinere sunt armături speciale destinate să permită circulaţia

fluidului într-un singur sens. Se fabrică robinete de reţinere cu ventil cu cursă
fixă pentru presiuni nominale de 16 şi 25 bar şi robineţi de reţinere cu ventil cu
cursa reglabilă la presiune nominală de 25 bar.
O altă categorie de armături de reţinere o constitue robineţii de reţinere cu
clapă, fabricaţi pentru presiuni nominale de 6 şi 10 bar.
 Fig. 7.4 Regulatoare de temperatura

Un exemplu de utilizare a robinetelor de reţinere este indicat în figura 7.5, la

un schimbător de căldură cu acumulare pentru prepararea apei calde de consum.

Fig. 7.5 Utilizarea robineţilor de reţinere

În instalaţiile de încălzire sunt utilizate în special robinetele de reţinere cu

ventil, cele cu clapă fiind folosite mai mult în instalaţiile sanitare.

D Armături de siguranţă, constitue o categorie de armături care sunt

destinate să prevină creşterea presiunii peste limitele admise în cazane sau
recipiente sub presiune (boilere etc.).
Din această categorie fac parte:
 1 Supapele de siguranţă cu contragreutate sau supapele de siguranţă cu
arc.
Aceste supape se folosesc la cazanele de abur sau de apă fierbinte, precum şi
la boilerele pentru apă caldă; se reglează astfel încât să se deschidă la o
depăşire cu maximum de 10% din presiunea nominală. Se fabrică supape de
siguranţă cu arc sau cu contragreutate într-o gamă de dimensiuni variind de la
1/2” la 2”.
1 Ventilul automat cu flotor pentru dezaerisire. Acesta este destinat
pentru eliminarea automată a aerului din instalaţiile de încălzire
centrală cu apă caldă. Se fabrică în câteva mărimi, pentru îmbinări cu
flanşe, la presiune nominală de 10 bar.
2 Dispozitivul de siguranţă pentru suprapresiune, până la 0,7 bar
(STANDROHR). Se utilizează pentru asigurarea cazanelor de abur de
joasă presiune. Se fabrică în 3 mărimi în funcţie de debitul de abur al
cazanului la care se montează: mărimea I pentru cazane cu debit până
la 500 kgf/h abur; mărimea II pentru cazane de 500-1000 kgf/h abur şi
mărimea III pentru cazane de 1000-1600 kgf/h abur.

7.1.2 Accesorii montate pe conducte

Pentru reglarea circulaţiei agentului termic prin reţeaua de conducte, precum
şi asigurarea stabilitaţii hidraulice şi mecanice a reţelei, pe conducte se
montează o serie de dispozitive şi aparate denumite generic accesorii montate
pe conducte.
Principalele piese care intră în această categorie sunt:

1 Oalele de condensat care se montează pe conductele de abur şi au rolul

de a separa condensatul şi a-l elimina din conducta de abur. Sunt fabricate într-o
gamă variată de tipuri constructive pentru montaj pe conducte cu diametrul de
1” la 2”.

2 Compensatoarele de dilataţie au rolul să preia dilatările axiale ale

conductei la variaţii de temperatură ale agentului termic transportat. Se fabrică
compensatoare denumite lire de dilataţie sub forma de U, Z şi L (STAS 4377-
76), precum şi compensatoare lenticulare care se intercalează pe conductă prin
îmbinare cu flanşe sau prin sudură.

3 Regulatoarele de presiune, pentru menţinerea presiunii aburului din

reţeaua de conducte la valoarea nominală.

4 Separatoarele de nămol sunt utilizate pentru separarea impurităţilor din

reţeaua de conducte (produse de coroziune şi impurităţi provenite de pe pereţii
conductelor, nisip rămas de la turnare în corpurile de încălzire, etc.)
Sunt fabricate pentru agent termic până la 150˚C şi presiuni normale până la
16 bar. Pentru o bună funcţionare, atât oalele de condensat, cât şi separatoarele
de nămol trebuie montate cu racordurile în poziţii orizontale având grijă ca
fluidul să circule în sensul indicat de săgeată de pe corpul piesei.

7.2 Instalaţii de încălzire cu elemente radiante

7.2.1 Executarea reţelei de conducte. Lucrări pregătitoare
7.2.1.1 Trasarea şi măsurarea lungimilor parţiale
Trasarea conductelor se face marcând axul cu linie continuă, pe pereţi,
înseriind şi diametrele acestora; în acelaşi timp se trasează: locul
ramificaţiilor, dispozitivelor de fixare, încrucişărilor de conducte. (fig.7.6.a)

Fig.7.6 Trasarea conductelor

Coloanele verticale se trasează folosind firul cu plumb astfel încat să se

asigure o verticabilitate perfectă.
Distanţa A între axele conductelor se stabileşte astfel ca distanţa minimă
între ţevile cu diametrul cel mai mare să fie ~ 4 cm (fig.7.6.b.); această
distanţă se calculează cu relaţia:

A = 4 + D1/2 + D2/2 = a + d1/2 + d2/2

Semnificaţia notaţiilor este indicată în fig. 7.6.b.
Trasarea conductelor şi în general trasarea poziţiei tuturor elementelor
instalaţiei se face pe pereţii executaţi la roşu, înainte de a fi complet finisaţi.
La măsurarea lungimilor parţiale ale tronsoanelor între 2 îmbinări trebuie
să se ţină seama de modificarea lungimii prin prelucrarea ţevii (îndoire).
Cazuri frecvent întâlnite pe şantiere în care trebuie determinate lungimile
necesare ale conductei:
1. Lungimea reala Lr a ţevii situate între două piese de îmbinare, în linie
dreaptă (fig. 7.7.a):
 Lr = L – (b1 + b2) + 2ls
în care:
b1 şi b2 reprezintă distanţele de la axul fitingului la capătul înşutubat în
ţeava de măsurat;
ls – lungimea de înşurubare a fitingurilor.

Fig. 7.7 Determinarea lungimilor conductelor

2. Lungimea reală a ţevii situate între două ramificaţii, în linie dreaptă,

utilizând şi o îmbinare demontabilă cu mufa stânga-dreapta (fig.III.7b) sau
record olandez:

Lr = Lr1 + Lr2 + e = L – (b1 + b2 + e) + 2ls

în care:
ls este lungimea de înşurubare a fitingurilor (depinde de diametrul
fitingului);
e distanţa dintre capetele ţevilor înşurubate în piesa de racordare.
Valoarea distanţei e variază astfel:
- la mufele stânga - dreapta între 5 mm la diametre mici (1/4”; 3/8”;
1/2") şi 10 mm la diametre mai mari (2”; 3”; 4”);
- la racordurile olandeze între 15 mm la diametre mici şi 35 mm la
cele mari.
 Lungimile segmentelor (Lr1 si Lr2) se aleg după poziţia piesei de
racordare (mufa sau racordul olandez).

3. Lungimea reală a segmentului de ţeava situat între două piese de

racordare, cu o curbă pe acest traseu (fig. 7.7.c.):

Lr = Lr1 + Lr2 = L1 + L2 – (b1 + b2 +i/3) + 2ls

i = lungimea pe care se încălzeşte ţeava pentru îndoire.

4. Lungimea reală a segmentului de ţeava situate între două piese de

îmbinare, pe care sunt două curbe (în acelaşi plan sau în planuri
diferite) (fig. 7.7.d)

Lr = Lr1 + Lr2 + Lrs – 2i/3 [mm]

Lr1 = L1 – (b1 + b2 + 50 + d) + 2ls

Lr2 = Lr2
Lr3 = l3 + d/2 + 25 + l3 – b3

In relaţiile de mai sus s-a considerat 25 mm distanţa de la ţeavă la perete în

toate direcţiile. In cazul executării instalaţiilor pot să apară şi alte situaţii care se
rezolvă în mod similar cu cele expuse mai înainte.

7.2.1.2 Executarea găurilor şi canalelor în pereţi

Găurile se executa fie manual, fie cu maşina rotopercutantă.
In cazul executării manuale a străpungerilor prin pereţi ordinea operaţiilor
este următoarea:
- se trasează conturul găurilor, folosind un şpiţ (ac de trasat);
- se ciopleşte către centrul găurii înlăturând primul strat;
- se înlătura apoi al doilea strat şi următoarele până la străpungerea
completă a peretelui.
La străpungerea pereţilor din beton se va evita tăierea armăturilor; dacă se
întâlneşte o armătură, aceasta se îndoaie către marginea găurii.
Străpungerile în pereţii de caramidă se execută, de regulă, între rândurile de
caramidă pentru a se uşura execuţia lucrării şi pentru a nu slăbi prea mult
rezistenţa peretelui.
Pentru executarea străpungerilor sau canalelor din pereţi cu maşina electrică
rotopercutantă sunt necesare următoarele operaţii:
- trasarea axului găurii sau canalului ce trebuie executat;
- executarea începutului găurii sau canalului cu scule manuale pentru a se
evita o deplasare nedorită a sculei maşinii electrice la pornire;
 - alegerea sculei adecvate pentru diametrul ţevii care trece prin perete (de
exemplu pentru trecerea unei tevi de 1/2” se va alege un burghiu având
diametrul cu o treaptă mai mare de 3/4").
In timpul lucrului, poziţia maşinii va fi astfel aleasă încât sfărâmăturile de
perete să nu fie aruncate către faţa operatorului.

7.2.1.3. Tăierea ţevilor

In cazul atelierelor de prefabricate, unde volumul de lucru este mare şi
este necesar un număr mare de tronsoane de aceeaşi dimensiune, tăierea se face
mecanizat folosind maşinile de debitat.
Pe şantier tăierea ţevilor şi a celorlalte profile metalice se execută manual
prin următoarele procedee:
- cu fierăstrăul pentru metale;
- folosind cleştele cu role;
- cu tăietorul cu flacară oxiacetilenica.
Ordinea operaţiilor pentru tăierea cu ferăstrăul:
- se marchează cu creta un cerc pe conducta în locul unde se va tăia;
- se prinde ţeava în menghină având grijă să fie suficient strânsă dar fără a
o deforma;
- se începe tăierea cu ferăstrăul, iar către sfârşitul tăierii se sprijină capătul
liber al ţevii pentru a se evita ruperea marginii tăieturii la căderea
acesteia. Este necesar ca tăierea să fie facută perpendicular pe axul ţevii
pentru ca, ulterior, să fie posibilă o filetare corectă şi o asamblare
corectă.

Operaţiile necesare pentru cazul în care se foloseşte cleştele cu role pentru

tăiat ţevi:
- se fixează ţeava într-o menghină pentru ţevi;
- pe locul marcat dinainte cu creta se fixează cleştele cu role, astfel ca
rolele să calce pe semn, iar cleştele sa fie perpendicular pe axul ţevii;
- se fac o serie de rotiri în jurul ţevii până când se formează un şant pe
peretele ţevii, iar cleştele se învarte uşor;
- se strâng din nou rolele pe ţeavă şi se execută din nou o serie de rotiri,
adâncind şantul din peretele conductei.
- se procedează apoi din nou la strângerea rolelor până când se străpunge
peretele ţevii.

Tăierea cu aparatul de sudură se execută folosind suflaiul special (tăietor)

care se găseşte în trusa de sudură. Prin acest procedeu se taie ţevile cu diametru
mare (peste 2”) care ar necesita prea multă munca la tăierea cu ferăstrăul. Dupa
tăiere, marginile se curate bine cu dalta, apoi cu pila sau cu polizorul portabil
acţionat electric.

7.2.1.4 Filetarea ţevilor

Realizarea filetelor la ţevi se poate executa fie mecanizat, folosind maşini de
filetat , fie manual cu clupa. Maşinile pentru filetat au o productivitate mare, de
aceea sunt utilizate în atelierele de prefabricate unde este necesar un volum mare
de lucrări.
Pe şantier, filetarea se execută manual folosind clupe cu bacuri fixe sau cu
bacuri mobile.
Succesiunea operaţiilor la filetarea manuală:
-se prinde în menghină ţeava tăiată la dimensiunea necesară;
-se verifică dacă a fost executată debavurarea după tăiere şi dacă aceasta nu a
fost facută se executa pe loc, atât la interior, cât şi la exterior.
-se verifică dacă tăierea a fost executată perpendicular pe axul ţevii;
-se fixează clupa pe capătul ţevii, se strâng ghidajele pe ţeavă şi se roteşte
clupa uşor, împingând cu mâna stângă până se taie primul filet pe lungimea
necesară;
-se slăbesc bacurile şi se scoate clupa rotind-o în sens invers filetării;
-se reglează bacurile cu câteva diviziuni mai strâns şi se face înca o trecere
pentru adâncirea filetului;
-se probează cu o mufă sau cu un teu de aceeaşi dimensiune şi dacă filetul nu
este suficient de adânc realizat, se mai adânceşte executând încă o trecere cu
clupa.
Filetarea ţevii folosind clupa cu bacuri fixe se realizează într-o singură
trecere astfel:
- după ce s-a fixat ţeava în menghină şi s-a verificat dacă este bine tăiata şi
debavurată, se unge bine capătul ţevii cu ulei;
- se introduce clupa pe ţeavă rotind uşor şi împingând cu mâna stângă până se
taie 2-3 spire;
- se continuă rotirea uşoară a clupei ungând în continuare ţeava până se
realizează dimensiunea dorită a filetului;
- se scoate apoi clupa rotind-o în sens invers şi se probează filetul rezultat cu
o mufă de dimensiune corespunzătoare.
Dacă un filet este bine executat, vârfurile filetelor trebuie să fie intacte, fără
rupturi, iar mufa să se poată înşuruba cu mâna mai mult de jumătate (până la cel
mult ¾ din lungimea filetului).

7.2.1.5. Indoirea ţevilor

Procesul de executare a curbelor la ţevi:
1. Îndoirea la rece executată manual sau mecanizat, folosind maşini
hidraulice pentru îndoit; acest procedeu se aplică la ţevi cu diametre mici
(până la 1” în cazul îndoirii manuale şi până la 3” cu maşini hidraulice).
2. Îndoirea la cald se foloseşte pentru orice diametre de ţeavă, în special în
cazul executării curbelor cu raza mică de curbură.

Îndoirea la rece cu maşinile de îndoit se execută în atelierele de prefabricate

şi comportă în general următoarele operaţii:
- se marchează pe ţeavă mijlocul curbei;
- se alege şablonul corespunzator diametrului ţevii şi razei de curbură
alese;
- se marchează şablonul pe maşina de îndoit;
- se introduce ţeava în maşină urmărind ca zona trasată pentru îndoire să
fie centrată pe şablon;
- se acţionează mecanismul care presează şablonul pe ţeavă realizând
curba dorită.
Prin curbarea ţevii, peretele din exteriorul curbei este supus la întindere,
iar peretele din interiorul curbei la compresiune, de aceea la îndoire, ţeava
are tendinţa de ovalizare (de turtire) în zona curbată. Pentru a se elimina
acest fenomen se iau următoarele măsuri în cazul îndoirii la rece:
- şabloanele care presează ţeava, sunt profilate în semicerc, pentru a nu
permite aplatizarea ţevii;
- se limitează raza de curbură până la o anumită valoare minimă care
permite îndoirea fară ovalizare.
Raza minimă de curbură se calculează astfel:

Rmin = 20s + 0,5D

s = grosimea peretelui ţevii;
D = diametrul exterior al ţevii;
Raze minime de curbură orientate care pemit evitarea unor rupturî,
aplatizări, încreţituri sunt:

Rmin = 2D la diametre până la 2’’ şi s = 1,2 mm;

Rmin = 3D la diametre între 2’’ şi 4’’ şi s = 1,6 mm;
Rmin = 4D la diametre peste 4’’ şi s = 2 mm.

Succesiunea operaţiilor (fig. 7.8) la îndoirea manuală la rece cu

dispozitivul cu role se execută la ţevi cu diametre până la 11/2”:
- se marchează cu creta un cerc pe ţeava care reprezintă începutul curbei;
- se alege perechea de role corespunzătoare diametrului ţevii ce urmează a
fi îndoite (rola centrală 1 şi rola satelit 2 şi se montează pe dispozitiv);
- cu ajutorul bridei 6 se fixează ţeava pe rola centrală astfel ca semnul pe
ţeava care marchează începutul curbei să fie langă marginea exterioară a
bridei; pârghia de îndoit 4 se află în poziţia marcată punctat în fig. 7.9.
- se roteşte cu pârghia 4 în sensul indicat de sageată astfel că rola satelit 2
să preseze pe ţeavă; rotirea se continuă până când curba este realizată la
unghiul dorit;
 Fig. 7.8 Îndoirea manuală a ţevilor

- se readuce pârghia în poziţia iniţială şi se scoate ţeava îndoită.

Pentru ţevi cu diametrul mai mic de 1” se folosesc dispozitivele cu pârghie.
Executarea unei curbe simple prin îndoire la cald comportă următoarele etape
de lucru:
- se taie ţeava la lungimea necesară;
- se trasează lungimea pe care trebuie încalzită ţeava (“caldul“ curbei) în
vederea executării curbei. Această lungime este în funcţie de diametrul
ţevii şi de curba ce se executa (45o, 90 o sau 120 o);

Pentru trasare, se masoară de la un capăt distanţa la care trebuie executată

curba şi se trasează un cerc cu creta pe ţeavă; se măsoara apoi de la acest semn
2/3 din lungimea “caldului” şi se trasează un alt semn, apoi încă 1/3 şi se
trasează ultimul semn (fig. 7.9).
Ordinea operaţiilor:
- se încălzeşte ţeava între primul şi ultimul semn cu ajutorul unei forje de
şantier sau cu suflaiul aparatului de sudură;
- se fixează ţeava în menghină, semnul intermediar să rămâna liber lângă
bacurile menghinei, iar primul semn se va deplasa odată cu capătul ţevii la care
se trage pentru formarea curbei;
- se trage uşor de ţeavă verificând cu echerul metallic (vinclu) unghiul până la
care trebuia executată curba, apoi se eliberează ţeava din bacurile menghinei.
 Fig. 7.9 Trasarea tevilor pentru indoire

Dacă ramâne prea scurt, capătul de care trebuie să se tragă se va prelungi

acesta, înşurubând un segment de ţeava prin intermediul unei mufe.
Determinarea lungimii de prelucrare a unei ţevi în cazul execuţiei curbei la
cald:

Lpr = L1 + L2 – C

l1 este distanţa de la capătul ţevii până la punctual de începere a curbei

l1 = L1 – d;

L1, L2, l şi d sunt indicate în figura 7. 10. a.

Fig. 7.10 Curbarea tevilor

 Curbele de etaj (fig. 7.10.b) se realizează din două curbe simple de 90 sau de
45˚ succesive, executate în acelaşi plan şi în sensuri opuse; dacă curba este
executată din doua curbe la 90˚, axul conductei se deplasează cu distanţa a min
care nu poate avea valoarea mai mică decât suma celor doua raze de curbură:

amin ≥ r1 + r2
In cazul curbele cu etaj executate din doua curbe la 45˚ distanţa pe care se
deplasează axul conductei va fi jumătate (a/2).
Curbele de ocolire (“săriturile”) se execută în mod curent din 3 curbe
succesive executate în acelaşi plan: o curba la 45˚, o curbă la 90˚, în sens invers
primei şi o a treia curbă la 45˚, în sens invers curbei la 90˚
Calculul lungimii reale de prelucrare se face însumând lungimile de
prelucrare pentru fiecare curbă simplă, la care se adaugă segmentele în linie
dreaptă până la lungimea de montaj necesară.
Lungimea reală de prelucrare se mai poate determina şi astfel (vezi fig.
7.10.c).
Lpr = Lm + Ld – l

în care: Lm este lungimea de montaj;

Ld – lungimea desfăşurată a curbei de ocolire;
l – lungimea părţii îndoite.
In general, la execuţia curbelor la cald este necesar să se respecte câteva
reguli principale:
1. Pentru îndoire, pe porţiunea însemnata, ţevile se încalzesc până la roşu.
2. Tevile cu Ø >3/4” după tăiere se umplu cu nisip cernut şi bine uscat şi
apoi se astupă cu dopuri de lemn; nisipul se tasează în ţeavă bătând în
aceasta cu două ştuţuri sau tije metalice.
3. La ţevile sudate longitudinal, îndoirea se va face astfel încât sudura să nu
fie nici în interiorul, nici în exteriorul curbei ci pe partea laterală.
4. Indoirea ţevii după încălzire se face lent, continuu, iar dacă se constată că
începe deformarea ţevii se opreşte îndoirea, iar partea care conţine
defectul se stropeşte cu apă, pentru a nu se deforma în continuare. Curbele
din segmente se realizează pentru ţevile cu diametre mai mari de 2”.
Acestea sunt curbe executate din segmente scurte de ţeavă, taiate oblic şi
sudate cap la cap astfel ca să formeze curba dorită (fig.7.11). În mod
obişnuit raza de curbură a acestor curbe este de 1,5 – 2,5D (D= diametrul
conductei) şi se execută din şase segmente.
 Fig. 7.11 Curbe din segmente pentu tevi de diametre mari

Succesiunea operaţiilor pentru execuţia practică a unei curbe:

- pe o suprafaţă plană se trasează curba în mărime naturală, între două
raze perpendiculare (vezi figura 7.11.a);
- se împarte curba în şase părti egale, stabilindu-se lungimea exterioară l e
şi interioara li a segmentelor;
- pe o ţeavă cu diametrul egal cu al curbei trasate se trasează două
generatoare diametral opuse şi un cerc perpendicular pe axul conductei
(cercul marcat cu 0 în fig. 7.11.b);
- începând de la cercul 0 se marchează pe cele două generatoare lungimile
le şi li, ca în fig. 7.11.b, apoi cercurile corespunzătoare acestor lungimi;
cercurile se trasează cu linie dublă la distanţa de ~ 2 mm, deoarece prin
tăiere, materialul dintre cele 2 linii se pierde;
- se sudează apoi segmentele cap la cap, cu lungimile le şi lungimile li în
prelungire, ca în fig.7.11.c; în acest fel se realizează curba cu raza de
curbura R;
Înainte de a se executa sudura definitivă intre segmente, acestea se prind
între ele prin 3-4 puncte de sudură şi se face corectarea poziţiei unul faţă de
altul. După ce s-au fixat segmentele în poziţie corectă, astfel ca să formeze
curba dorită, se execută sudura definitivă a acestora. Cel mai simplu
procedeu de executare a curbelor la ţevi se bazează pe folosirea curbelor
prefabricate în ateliere speciale. Acestea sunt curbe executate din ţevi de
oţel, se pot suda prin presare.
Operaţiile necesare pentru realizarea curbei:
- se taie ţevile la lungimile necesare;
- se alege curba corespunzătoare diametrului ţevii;
- se fixează curba de segmentele de ţeava cu 3-4 puncte de sudură,
corectându-se apoi poziţia acesteia;
 - se execută sudurile definitive la ambele capete ale curbei.

7.2.2 Asamblarea conductelor (din oţel)

Metodele de asamblare a ţevilor în vederea executării reţelei au la baza

îmbinările demontabile, cu filet sau cu flanşe şi cu asamblări nedemontabile
prin sudură electrică sau cu flacară oxiacetilenică.

7.2.2.1 Îmbinări demontabile

Se realizează prin înşurubare, fie folosind piese fasonate (fitinguri) fie cu

şuruburi utilizând flanşe de diverse dimensiuni şi garniturî. Îmbinările prin
filetare se folosesc frecvent în instalaţiile de încălzire cu apă caldă, pentru
diametre până la 2”.
Succesiunea operaţiilor pentru executarea îmbinării cu filet:
- ţeava taiată la dimensiuni şi filetată se fixează în menghină sau la poziţia
de montaj;
- se unge filetul cu miniu de plumb preparat cu ulei de in (sau cu ulei de
in simplu sau cu orice vopsea de ulei);
- se înfăşoară pe filet un strat de cânepă în sensul de înşurubare, astfel
încât primele canale ale filetului la şurubare să prindă ambele capete ale
cânepii;
- se unge din nou peste cânepa cu un strat subţire de miniu de plumb sau
ulei de in fiert, sau vopsea de ulei; toate mişcările de înfăşurare a cânepii
sau de ungere peste ea cu minium de plumb se fac cu atenţie, numai în
sensul de înşurubare;
- se înşurubează cu mâna piesa de îmbinare pe primele 2-3 canale ale
fitingului, apoi se continuă înşurubarea cu un cleşte de ţeavă sau cu chei;
către sfârşitul înşurubării, se roteşte uşor piesa, până când se simte la
cleşte ca a ajuns la capătul filetului, iar din acest moment nu se mai
strânge, existând pericolul spargerii piesei (cot, teu).
Pentru executarea unui anumit tronson de conductă este necesar ca ordinea
de înşurubare a segmentelor de ţeavă, armăturilor şi pieselor fasonate să fie
astfel aleasă încât să permită montarea tuturor elementelor prin înşurubare.
In fig. 7.12 se prezintă un exemplu de montare a legăturii de ducere de la
coloana la corpul de încălzire.
 Fig. 7.12 Asamblarea legaturii de la coloană la corpuri de incalzire

Ordinea de montare a elementelor care alcătuiesc această legătura (după ce

toate piesele au fost pregătite):
- se montează teul 1 de ramificaţie coloană;
- se montează cotul 3 pe segmental de ţeava 2;
- se montează mufe stânga-dreapta pe segmental îndoit 6 astfel ca filetul
stânga să fie către segmentul 4;
- se montează robinetul colţar cu dublu reglaj 7 pe segmentul îndoit 6;
- se montează recordul olandez 8 în niplul radiatorului.
Toate operaţiile de mai înainte se pot executa la banc, cu elementele fixate
în menghină (cu excepţia teului de pe coloana, care se montează la poziţie).
În continuare, operaţiile de înşurubare se fac la poziţie:
- se înşurubează segmentul 2 împreună cu cotul 3 în teul de ramificaţii 1,
având grijă ca, la sfârşitul înşurubării, cotul să fie orientat către radiator;
- se prinde provizoriu poziţia racordului olandez 8 pe robinetul colţar 7,
fără garnitură;
- se înşurubează segmentul 4 în cotul 3 şi în mufa 5 concomitent;
- se desface piuliţa racordului olandez de la robinet, se introduce garnitura
corespunzătoare şi se strânge complet piuliţa.
Executarea operaţiilor în ordinea expusă mai inainte a permis înşurubarea
tuturor elementelor la poziţie, legatura la radiator realizându-se corect.
În acelaşi mod se realizează şi legătura pentru conducta de întoarcere a
radiatorului respectiv.
Pentru alte configuraţii de legături se stabileşte mai întâi ordinea de
executare a îmbinărilor în mod similar cu cele expuse în exemplul de mai
înainte. Întotdeauna se pregătesc mai întâi la banc elementele respective, cu
piesele montate (armături piese fasonate) după care se trece la montarea
elementelor respective la poziţie în vederea realizării complete a legăturii.
Îmbinările prin flanşe se execută în general la instalaţiile de încălzire care
utilizează agent termic la temperatura ridicată (apă fierbinte, abur) şi acolo
unde este necesară demontarea ulterioară a elementelor conductei
 (exemplu: la racordarea vanelor, cazanelor, pompelor, distribuitoarelor,
colectoarelor).
In cazul îmbinărilor cu flanşe, elementele se pot monta succesiv, întrucât
nu este nevoie de rotirea lor la poziţie.
Reguli principale pentru realizarea unui montaj corect:
 între flanşe nu se fixeaza mai multe garnituri,
ci una singură de dimensiuni corespunzătoare;
 mărimea garniturilor se alege astfel încât orificiul central să aibă
acelaşi diametru cu ţeava la care este fixata flanşa;
 flanşa se fixează întotdeauna în poziţie
perfect verticală sau orizontală, perpendicular pe axul ţevii;
 şuruburile de strângere ale flanşelor vor avea
diametrul corespunzător găurilor, iar lungimea lor va fi astfel aleasă
încât după strângere să depăşească piuliţa cu cel mult jumătate din
diametrul lor;
 capetele şuruburilor de strângere se aşează toate pe aceeaşi parte a
îmbinării;
Inainte de fixarea flanşelor, acestea se controlează dacă au suprafeţele de
etanşare intacte, fără deformaţii care ar putea să conducă la probleme referitoare
etanşeitatea îmbinării (fig. 7.13).

7.2.2.2 Aşezarea conductelor

Reţeaua interioară de conducte se montează fie aparent, fie mascat (in
şlituri mascate cu rabiţ, mascate cu plafoane false) în funcţie de condiţiile
impuse privind estetica instalaţiilor din clădire. În general, atât conductele
verticale, cât şi cele orizontale se fixează pe pereţi sau pe planşeu cu dispozitive
corespunzătoare diametrului ţevii.
 Fig 7.13 Asamblarea cu flanse

Fixarea şi susţinerea ţevilor se face cu o serie de dispozitive care

realizează reazeme mobile (permit deplasarea conductei pe ele) sau reazeme fixe
(nu permit deplasarea conductei pe ele).
Dispozitivele de fixare care formează reazeme mobile sunt confecţionate
într-o gamă variată (figura 7.14):

Fig 7.14 Fixarea conductelor

1. Brăţări pentru fixare (fig. 7.14.a) - acestea se confecţionează pentru

fiecare dimensiune de conductă având posibilitatea de strângere pe
conductă cu un şurub.
 2. Suporţi simpli pentru conducte : se utilizează pentru conducte cu
diametrul mai mare de 2” (50mm) şi sunt confecţionaţi din profile
metalice (figura 7.14.b).
3. Suporţi cu role pentru conducte izolate : au o construcţie similară cu cel
precedent cu deosebirea că între profilul T şi profilul U (figura 7.14.b)
există o rolă care, prin rostogolire permite deplasarea conductei.
4. Console din oţel profilat pentru mai multe ţevi, având locaş pentru
fiecare ţeava (figura 7.14.c).
5. Reazeme cu bride pentru ţevi fixate de planşee (fig.7.14.d).
6. Reazeme cu tiranţi pentru mai multe ţevi fixate pe planşeu (figura
7.14.e); acestea sunt confecţionate din profile metalice susţinute de
planşeu cu doi sau mai multi tiranţi.
Pentru reazeme fixe dispozitivele de fixare sunt realizate în mai multe
variante constructive, în funcţie de diametrul conductei. În figura 7.14.f este
prezentată o variantă de reazem fix ce se foloseşte în special la conducte cu
diametrul până la 100 mm.
De regulă, punctele de sprijin ale conductelor, indiferent de variante
constructive se montează din loc în loc la următoarele distanţe între ele:
- 2,50 m la ţevi cu diametrul până la 1”;
- 3,00 m la ţevi cu diamterul până la 1-3”;
- 4,00 m la ţevi cu diametrul mai mare de 3”.
În cazul instalaţiilor complexe în care mai multe conducte urmează
acelaşi traseu, acestea se vor grupa în funcţie de numărul lor pe unul sau mai
multe rânduri la planşeul subsolului, într-unul sau mai multe planuri suprapuse.
În canale termice conductele se grupează în funcţie de dimensiunile
canalului; în canale nevizitabile conductele se aşază pe suporţi una lângă alta; de
obicei, în canale vizitabile conductele se grupează pe un perete, aşezate pe
stelaje în unul sau două planuri verticale.
Pentru conductele grupate la plafon este necesar ca între patul de conducte
şi planşeu să existe un spaţiu suficient pentru acces la ele în vederea executării
unor eventuale reparaţii; acest spaţiu este de obicei de 0,60 - 1,00m, în funcţie
de numărul conductelor grupate într-un singur plan. În canalele termice vizibile
este necesar ca în faţa stelajului pentru conducte să existe un spaţiu de cel puţin
1 m pentru circulaţie şi manevre la armături.
Panta conductelor orizontale de distribuţie se obţine prin aşezarea suporţilor
la înalţimi diferite. Pentru aceasta, ordinea operaţiilor este:
- se trasează locul suporţilor, în funcţie de panta indicată de proiectant.
Exemplu: dacă panta este de 3‰ (3 mm/m) şi distanţa între suporţi este
de 3 m, diferenţa de înalţime la care se fixează este de 9 mm.
- se execută găurile pentru suporţi (între două puncte de schimbare de
pantă este bine să se folosească acelaşi tip de suport brăţări).
- se fixează suporţii verificând la fiecare, înalţimea la care se fixează; se
execută sprijiniri improvizate care să menţină suportul în poziţia dorită
până ce se întăreşte mortarul de fixare.
 Montajul conductei pe suporţi se începe după ce toţi suporţii sunt bine fixaţi
şi întăriţi în perete.

Tubulaturi suspendate din polietilenă

În cazul instalaţiilor externe sau în galerii subterane, susţinerea conductelor din

PEHD se face cu suport continuu sau pe puncte cu coliere de reglare (fig.7.15).

Fig. 7.15 Amplasarea tubulaturilor suspendate din polietilena

In ambele variante este indicat a se interpune un material sintetic antifricţiune

între tub şi colier.
Este preferabil ca suportul continuu să cuprindă conducta pentru cel puţin 90 o –
120o pe circumferinţă, când nu sunt prezenţi concentratori de tensiune pe tub.
In cazul suporţilor distanţaţi, este posibilă verificarea distanţei maxime la care
aceştia sunt montaţi, în funcţie de tipul de suporţi folosiţi:
a) încastrat la un capăt şi sprijinit la celălalt capăt (fig.7.16.a);
b) sprijinit la ambele capete (fig.7.16b).

In ambele situaţii se calculează săgeata maximă admisibilă, considerată normal

ca fiind de 0,2 % în 10 ani. Este raportată la factorul timp pentru că materialul
analizat are un comportament mecanic variabil în timp. Atât în prima cât şi în a
doua variantă, sarcina P este uniform distribuită.
 PL3
Fmax 
185 EJ

a)

Fmax este săgeata maximă admisibilă [m];

P – sarcina totală (greutatea tubului +
greutatea lichidului transportat +
suprasarcina) [kgf/m];
L – distanţa dintre supurţi;
J – momentul de inerţie al tubului;
E – modulul de elasticitate al materialului
[Mpa];

PL3
Fmax 
384 EJ
b)

Fig. 7.16 Amplasarea conductelor pe

suporţi distanţaţi

In ambele situaţii, dacă valoarea lui Fmax depăşeşte Fadms, trebuie redusă distanţa
dintre reazeme.

7.2.2.3 Preluarea dilatărilor

Variaţiile de temperatură ale agentului termic transportat de reţeaua de

conducte determină dilatări şi contractări ale ţevilor; de aceea, prin sistemele de
fixare trebuie asigurate condiţii care trebuie să permită aceste mişcări.
Preluarea dilatărilor la ţevi se asigură printr-o serie de măsuri care se iau la
montarea reţelei:
- asigurarea unor trasee care să permită prelucrarea dilatărilor fără a
introduce eforturi mari în reazeme;
- alternarea judicioasă a reazemelor mobile cu reazemele fixe;
- utilizarea unor construcţii speciale pentru preluarea dilatărilor
(compensatoare de dilatare în formă de U, lira, axiale).
Aceste măsuri se stabilesc în mod diferenţiat pentru reţeaua orizontală de
distribuţie, coloanele verticale sau legăturile la corpurile de încălzire.
 Pentru conductele de distribuţie se pot utiliza, în funcţie de situaţie, toate
procedeele prezentate mai înainte. Dacă este necesar ca ţeava să urmeze un
anumit traseu care permite şi preluarea dilatărilor atunci această situaţie poate fi
folosită prin plasarea unor reazeme corespunzătoare, (figura 7.17.a).

Fig 7.17 Preluarea dilatarilor

În cazul în care sunt tronsoane lungi, fără nici o curbă, atunci se va intercala
unul sau mai multe compensatoare de dilatare, plasând în acelaşi timp, reazeme
fixe astfel ca să dirijeze deformaţia către compensatorul respectiv, (figura
7.17.b) de regulă punctele fixe se montează la distanţe de 30 - 100 m, în funcţie
de traseul şi diametrul conductei, poziţia lor şi detaliile de execuţie fiind indicate
prin proiect. Utilizarea cea mai frecventă o are compensatorul de dilatare în
formă de U care nu foloseşte presgarnituri, asigură o etanşare bună şi nu necesită
operaţii de întreţinere periodică. Caracteristicile constructive ale acestui
compensator sunt indicate în figura 7.17.c.
Valorile L sunt determinate prin calcul de către proiectant. La aceste
compensatoare, îmbinările de prelungire E se fac numai prin sudură. Nu sunt
admise îmbinări demontabile (cu flanşe sau filet).
 Se folosesc la ţevi cu diametru până la 150 – 200 mm şi se formează prin
îndoirea ţevilor la rece sau la cald. Înainte de montare pe conducta
compensatorului i se imprimă o preîntindere (o deschidere) egală cu jumătate
din dilatarea pe care trebuie s-o preia. Aceasta se face introducând între cele
două braţe o sudură de lungime corespunzătoare care să-l ţina în această poziţie
până la sudarea capetelor acestuia la conductă.
Compensatorul în formă de U se execută din ţeavă având diametrul egal cu
al conductei pe care se montează; montarea acestuia se face în poziţie orizontală,
respectând panta conductei respective.
Celelalte compensatoare de dilatare (cu presetupa, lenticular) sunt utilizate
la conducte cu diametre mari care, în mod obişnuit nu se utilizează în instalaţiile
interioare de încălzire.
La coloanele verticale pentru încălzire cu o lungime până la 20 m (la clădiri
cu maximum 5-6 niveluri) asigurarea dilatării se face prin diversele curbe ce se
execută pe coloană (curbe de etaj, “sărituri” peste unele legături la corpurile de
încălzire, ocolirea unor grinzi) precum şi printr-o racordare corespunzătoare la
reţeaua de distribuţie (coloanele se racordează prin intermediul unui segment
orizontal, având lungimea de 0,50 -1,00 m, pe care se montează şi armăturile
necesare, (figura 7.18.a).
Pentru dirijarea dilatărilor, la mijlocul coloanei se montează un compensator
de dilatare în formă de U, iar punctele fixe se execută la 1/4 şi 3/4 din înălţimea
coloanei (figura 7.18.b). Compensatorul de dilatare se montează în poziţie
verticală, paralel cu peretele. Pentru a se asigura mişcarea ţevii, la trecere prin
pereţi sau planşeu toate conductele de încălzire se trec prin ţevi de protecţie
(figura 7.18). Asigurarea condiţiilor de preluare a dilatărilor este necesară şi în
cazul conductelor de legătură la corpurile de încălzire. La aceste legături trebuie
luate în consideraţie atât dilatările proprii ale ţevii de legătură, cât şi mişcările în
sus şi în jos ale coloanei la care se racordează. De aceea conductele de legătură
trebuie astfel executate încât să preia dilatarea proprie, permiţând în acelaşi timp
şi mişcările coloanei. La radiatoare, folosind robinet colţar cu dublu reglaj se
creează o curbă care permite dilatarea ţevii de legătură.
 Fig 7.18 Preluarea dilatarilor la conductele verticale

La convectoare, robinetul colţar cu dublu reglaj se racordează la elemental de

încălzire prin intermediul unei curbe de etaj pentru a permite dilatarea ţevii de
legătură la coloană.
În cazul în care radiatorul (sau alt corp de încălzire) trebuie montat la o
distanţă mică de coloană, legăturile la radiator se vor face în partea opusă
coloanei astfel încât să se asigure următoarele lungimi minime ale conductelor
de legătură:
- 0,60 m la ţevi de 3/8” şi 1/2";
- 0,80 m la ţevi de 3/4" şi 1”;
- 1,00 m la ţevi de 11/4”;
La aceste conducte de legătură, brăţările de fixare pe perete se vor fixa astfel:
prima la o distanţă de 1,50 m de coloana astfel încât să permită deplasarea în sus
şi în jos a coloanei, următoarele la 1,50 m distanţă între ele, iar ultima se va fixa
imediat după curba de legătură la robinet. Pentru legăturile care au o lungime
sub 1,50 m se va monta o singură braţară lângă robinetul cu dublu reglaj (sau
lângă racordul olandez) de la ţeava retur.

Preluarea dilatărilor conductelor din polietilenă

Materialele plastice au un coeficient de dilatare termică liniară (α t) mai mare

decât materialele "convenţionale" (de 15 – 20 ori mai mare decât metalele).
La tubulaturile înpământate, cu excepţia unor situaţii particulare, dacă s-au
realizat corect fixarea termică şi amplasarea, problema dilatărilor termice devine
neglijabilă.
Pentru tuburile aparente expuse la variaţii termice mari, este strict necesară
verificarea fenomenului de dilatare termică.
Variaţiile de lungime se determină cu formula (deja amintită):

Δl = L x αt x ΔT

unde: Δl = alungire calculată (mm);

L = lungimea iniţială a ţevii la momentul montajului (mm);
αt = coeficient de dilatare convenţional (2 x 10-4K-1);
ΔT = diferenţa de temperatură între temperatura la care va funcţiona
instalaţia şi temperatura mediului ambiant în momentul instalării (oC).

După calcularea dilatărilor urmează alegerea variantei tehnice de preluare a

acestora. Pentru aceasta se folosesc îmbinări de dilatare:
- cu racord elastic (fig. 7.19);
- cu lunetă;
- cu manşon (fig. 7.20).

Fig. 7.19 Îmbinare de dilatare cu racord Fig. 7.20 Îmbinare de dilatare

cu elasatic manşon

Asamblarea cu racord elastic (alungiri mici) preia mişcările axiale şi unghiulare

pe o componentă din elastomer (cu o bună flexibilitate şi o etanşare ridicată) .
Asamblarea cu lunetă poate să preia alungiri mai mari dar este mai sensibilă în
funcţionate (mai puţin folosită).
Imbinarea cu manşon este similară cu cea cu lunetă, dar este mai simplă şi mai
ieftină, distribuind lungimea utilă pe un număr mai mare de tronsoane şi
rezolvând economic mişcarea conductei; sunt aplicate pe conducte cu diametre
mai mici de 500 mm.
In unele cazuri este necesară blocarea conductei. Forţele generate în acest caz
sunt preluate de către tubulatură si în mare parte transferate mediului
înconjurător. Este necesar un calcul al structurii în care se consideră aceleaşi
valori ale caracteristicilor mecanice ale polimerului în condiţiile de lucru. Se
consideră segmentul de tub încastrat la ambele capete; se impune verificarea
lungimii critice de presoflexare:

2 2
d  di
Lk  0,354   e
 t T

în care: Lk este lungimea tubului [mm];

de – diametrul exterior al tubului;
di – diametru interior al tubului;
αt - coeficient de dilatare termică = 2 x 10-4K-1
ΔT = diferenţa de temperatură.

Două variante de compensaţie (cu braţ dilatator (A) şi cu liră de dilatare (B))
sunt prezentate în figura 7.21.

Fig. 7.21 Variante de compensaţie (cu braţ dilatator - A); (cu liră de dilatare –
B)

L
H  26    L H  26   
2

ΔL = variaţia lungimii [mm]; Notă: B > ΔL, ΔL = ΔL1 + ΔL2

ф – diametrul exterior al tubului [mm]; Se recomandă introducerea punctului
H = lungimea braţului [mm]. fix la jumătatea meandrei

Preluarea dilatărilor conductelor din polipropilenă

Polipropilena are un coeficient de dilatare liniară cu valoarea de 1,1x10 -4 oC-1,

care echivalează cu o alungire de 0,11 mm la un metru de ţeavă, la un grad
celsius diferenţă de temperatură.
Pentru comparaţie, se menţionează ţevile de oţel utilizate în mod obişnuit în
instalaţiile de încălzire, care au un coeficient de dilatare liniară mediu de 1x10 -5
o
C-1, ceea ce echivalează cu o dilatare de 0,01 mm pentru un metru de ţeavă şi un
grad celsius variaţie de temperatură. Se observă că o ţeavă din polipropilenă are
o alungire de 11 ori mai mare (în aceleaşi condiţii).

Câteva materiale utilizate în instalaţii şi dilatările lor în condiţiile menţionate

mai sus sunt (un metru de ţeavă, la un grad celsius diferenţă de temperatură)
sunt:
- cupru: 0,017 mm;
- aluminiu: 0,022 mm;
- PVC: 0,07 mm;
- polietilenă: 0,19 mm.

Formula după care se calculează dilatarea termică liniară, exprimată în

mm/metru grad celsius (mm/m oC ) la orice material, este următoarea:

Δl = L x λ x Δt

unde: Δl = alungire calculată (mm);

L = lungimea iniţială a ţevii la momentul montajului (mm);
λ = coeficient de dilatare liniară (mm/m oC);
Δt = diferenţa de temperatură între temperatura la care va funcţiona
instalaţia şi temperatura mediului ambiant în momentul instalării (oC).

Dacă se consideră o instalaţie în exteriorul clădirii (condiţii atmosferice), pot să

apară diferenţe mari de temperatură. Variaţiile de lungime pot fi astfel
importante.
In canalizările interioare, de asemenea, pot să apară alungiri mari, deoarece
ţeava poate fi parcursă de apă rece la temperatura de 15 – 20 oC sau de apă
caldă de la chiuveta de bucuătărie la 70 – 80 oC.
In mod similar poate fi considerată situaţia în care montarea ţevilor pe un
şantier se face în perioada de iarnă cu temperaturi scăzute (nu este indicată
această situaţie din cauza fragilităţii crescute a materialului), sau în perioada de
vară cu temperaturi ridicate.
Este evidentă deci, necesitatea luării în considerare a efectelor deferenţelor de
temperatură asupra stabilităţii şi funcţionalităţii instalaţiei.

Pentru exemplificare, se consideră situaţia unei tubulaturi de scurgere de la

maşina de spălat care prezintă următoarele carecteristici:
- temperatura de lucru: 90 oC;
- temperatura la care s-a efectuat montajul: 15 oC;
- lungimea ţevii: 4m.

Calculele sunt următoarele:

Δl = L x λ x Δt = 4 x 0,11 x (90 -15) = 33 mm,
deci o alungire de 33 mm.

Fenomenul poate fi considerat şi invers, în sensul că temperatura la care s-a

realizat montajul este mai mare decât aceea la care funcţionează instalaţia. In
acest caz vom avea contractări şi nu alungiri.

Cele menţionate mai sus se referă la condiţii teoretice de asamblare şi

funcţionare. In realitate, comportarea tubulaturii de polipropilenă este afectată
de o serie de factori. Se consideră că în coloanele verticale şi în colectoare
secţiunea nu este niciodată complet plină şi că polipropilena este un slab
conducător de căldură.
Scurgerea la un obiect sanitar este de scurtă durată şi interiorul ţevilor prezintă o
oarecare circulare a aerului. De aceea, temperatura reală la care lucrează
instalaţia (ţeava) este cu 15 – 20 oC mai mică decât cea teoretică.
Se consideră că inerţia termică a elementelor asamblate este mare şi că, în
majoritatea cazurilor ţevile de scurgere sunt înglobate în ziduri, pardoseli, ceea
ce modifică şi mai mult condiţiile teoretice.
Trebuie să se ţină cont de faptul că variantele de execuţie pot să influenţeze
hotărâtor funcţionarea ulterioară a sistemului. O ţevă îngropată direct în perete
este îngrădită total din punctul de vedere al dilatării, va fi deci solicitată
suplimentar, în principal la compresiune axială. Tubulatura din polipropilenă se
comportă bine la o astfel de solicitare.
Pentru evitarea solicitărilor la compresiune, tubulatura este învelită în carton
ondulat sau chiar în hârtie simplă presată (de tipul celei de la sacii de ciment).

Este bine ca la asamblarea ţevilor în diferite instalaţii, să se facă o deosebire

între tubulatura destinată apelor reziduale cu temperatură mai scăzută (lavoaruri,
bideuri, duşuri) şi tubulatura de evacuare pentru maşini de spălat, chiuvete de
bucătărie, instalaţii de laborator sau tehnologice unde temperaturile lichidelor
sunt mai ridicate. Dacă la primele este posibilă o asamblare rigidă (ţevi
îngropate direct în ciment), la celelalte este preferată varianta cu preluarea
dilatărilor axiale.
Pentru ramificaţiile mici interioare la băi şi bucătării ,ţevile se pot îngropa direct
în şapă fără inconveniente ulterioare (fig 7.22). Ţevile care transportă timp mai
îndelungat lichide la temperaturi ridicate, se acoperă cu carton ondulat pentru a
li se permite dilatarea (fig. 7.23).
 7.2.2.4 Montarea armăturilor

Fig.7.22 Tub ingropat in sapa – nici o posibilitate de dilatare

Fig. 7.23 Tub instalat cu acoperire cu hartie sau carton ondulat – posibilitate
de dilatare

Montarea robineţilor cu ventil se face astfel încât agentul termic să intre sub
ventil circulând în sensul indicat de o săgeată marcată prin turnare pe corpul
robinetului. Dacă robinetul este montat pe un traseu în care nu se pot face multe
manevre la conducte, lângă robinet se plasează o îmbinare demontabilă (un
racord olandez sau o mufă stânga-dreapta, figura 7.18.a).
 Fig 7.24 Montarea armaturilor

În funcţie de locul de montaj, robinetţii se pot monta cu roata de manevră

în sus sau pe lateral, dar niciodată nu se montează cu roata în jos.
După montaj se execută câteva manevre de închidere a robinetului; dacă
începe să se scurgă agent termic pe lângă axul roţii de manevră, se reface
presetupa şi se strânge până dispare curgerea.
Robinetele cu sertar pană, daca sunt prevăzute cu mufe filetate, se montează
în mod similar cu cele cu ventile; dacă sunt prevăzute cu flanşe nu mai este
necesară o îmbinare demontabilă lângă robinet, deoarece chiar îmbinările cu
flanşe sunt demontabile (figura 7.24.b); garniturile de la flanşele acestor robinete
se confecţionează din materiale corespunzătoare care să reziste la temperatura şi
presiunea agentului termic din reţeaua respectivă.
Montarea robinetelor pentru golire se execută ca şi a robinetelor cu ventil
cu mufe. Acestea se vor monta împreună cu racordul de furtun şi capacul de
obturare. După montaj, se strânge piuliţa de fixare a cepului astfel încât acesta să
se manevreze uşor, fără scăpări de agent termic; piuliţa se va fixa la rândul ei cu
contrapiuliţa.

7.2.2.5 Izolarea termică şi vopsirea conductelor

Reducerea pierderilor de căldură în reţeaua de conducte se realizează prin

executarea unor izolaţii termice corespunzătoare la conducte.
Principalele operaţii pentru executarea unei izolaţii termice la conducte:
- curăţirea suprafeţelor conductei, folosind perii de sârmă, hârtie sticlată;
- vopsirea cu unul sau două straturi de grund format din miniu de plumb
preparat cu ulei de in;
 - aplicarea stratului termoizolator după ce stratul de grund este bine uscat
(dupa 24h);
- aplicarea stratului de protecţie a termoizolaţiei (tencuială, glet de ipsos,
tablă etc.);
- finisajul termoizolaţiei (vopsirea, finisarea capetelor izolaţiei şi fixarea
manşetelor, etc.).
În cazul în care se foloseşte ca material termoizolant saltea de vată minerală,
ordinea operaţiilor pentru conducte montate aparent este următoarea:
- pe conducta curăţată şi grunduită se înfăşoară salteaua de vată urmărind
ca stratul izolant să fie cât mai uniform şi continuu;
- peste stratul termoizolant se înfăşoară un strat de carton ondulat care la
rândul lui, se leagă cu sârmă zincată spiralată la distanţe de 5-10 cm;
- se aplică apoi un strat de acoperire format dintr-un mortar de ipsos cu
ulei şi rumeguş; acest strat se finisează grosier aducându-se la forma
dorită, (cilindric daca izolaţia este pe o conductă sau eliptic dacă izolaţia
este comună pentru două ţevi alăturate).
- se ghetuieşte cu ipsos suprafaţa izolaţiei dupace stratul precedent a făcut
priză, dar nu este uscat;
- se fixează capetele izolaţiei şi se aplică manşete de 3-5cm din tablă
galvanizată de 0,5mm grosime;
- se aplică un strat de ulei de in fiert peste suprafaţa gletuită a
termoizolaţiei, apoi 1-2 straturi de vopsea de ulei.

Pentru conductele care trec prin încăperi cu umiditate mare sau prin spaţii
descoperite supuse precipitaţiilor atmosferice, peste stratul de carton ondulat se
înfăşoară un strat de carton asfaltat etanşat cu bitum topit sau se realizează o
protecţie de tablă galvanizată îmbinată prin fălţuire.
Operaţiile sunt simplificate dacă se folosesc cochilii de vată minerală. Acestea
sunt împîslituri rigide din vată, având formă semicilindrică, cu grosime de 2-
5cm. Diametrele interioare ale acestor cochilii corespund diametrelor exterioare
ale ţevilor de instalaţii.
Izolaţia termică a conductei este continuă pe toată lungimea acesteia; se
întrerupe numai lângă armături sau aparate, la sprijiniri; la îmbinările
demontabile şi la racordarea în distribuitor sau colector.
Suprafaţa exterioară a termoizolaţiei se aduce la forma cilindrică. Pentru
conductele montate îngropat (în şliţuri, nişe) peste stratul termoizolant se aplică
numai un strat de carton ondulat care se leagă cu sârmă izolată.
Grosimea izolaţiei termice este indicată de către proiectant, în funcţie de
temperatura agentului termic transportat şi de diametrul ţevii.
Pentru determinarea cantităţilor de vopsea şi altor materiale este necesar ca în
funcţie de grosimea izolaţiei să se determine suprafaţa exterioară a acesteia.

Izolarea conductelor de diametre mici se poate face şi în variantă mai simplă, cu

ajutorul unor “ţevi” dintr-un material izolator (cu aspect de burete) crestate pe
lungime. Acestea se introduce pe ţeavă prin deformare elastică (deschidere pe
toată lungimea), după care îşi revin la forma iniţială.

7.3 Încălzirea prin pardoseală (cu tuburi multistrat)

7.3.1 Prezentarea sistemului

Problema principală în cazul încălzirii cu radiatoare, ventiloconvectoare şi

aeroterme este aceea că aerul cald se ridică în zona superioară a incintei încălzite
şi zona cea mai caldă este la nivelul tavanului. Sistemul de încălzire prin
pardoseală permite rezolvarea acestei probleme. Încălzirea radiantă asigură o
emisie termică optimă şi garantează o temperatură stabilă la înălţime utilă.
Uniformitatea distribuirii temperaturii, corelată cu absenţa stratificării aerului,
permit o ameliorare considerabilă a confortului termic. Acest confort termic este
şi mai mult îmbunătăţit la montarea sistemelor termoizolante pe exteriorul
clădirilor, când temperatura din interiorul incintelor devine şi mai omogenă.

Aerul circulă mai puţin şi praful nu se mai depune. Sistemul de încălzire prin
pardoseală poate să aducă o mare uşurare persoanelor care suferă de alergii sau
de probleme respiratorii. De asemenea, pardoselile ude se usucă foarte repede.

Nu se mai ocupă spaţii cu alte surse de încălzire, pereţii rămân liberi pentru o
utilizare optimală a spaţiului vital.

Se poate alege orice sistem de acoperire pentru pardoseală, pentru orice cameră
din casă, indiferent de mărimea sa.

Sistemul de încălzire se adaptează oricărei surse de energie: motorină, gaz,

lemn, electricitate, pompe de căldură, energie solară.

Încălzirea prin pardoseală este economică. Dacă un sistem de încălzire cu

radiatoare necesită o temperatură a agentului termic de 80 oC, pentru încălzirea
prin pardoseală sunt suficiente 45 oC.

Sistemul oferă acelaşi confort la o temperatură setată la 20 oC ca radiatoarele

la o temperatură ambiantă setată la 22 oC.

Este sistemul cu suprafaţa şi masa maxime de încălzire posibilă. Cu cât este mai
mare suprafaţa de schimb de căldură, cu atât este mai mică temperatura cerută
proporţional cu puterea schimbată.

Fiecare grad de temperatură pierdut constituie o risipă de energie de până la

10 %, în funcţie de înălţimea incintei încălzite (în spaţiile înalte de 5-6 m,
pierderea poate fi de 30 %). Pierderile pot fi cauzate de emisia termică care are
loc de cele mai multe ori prin radiaţie, realizând în acest fel reducerea
temperaturii ambientale cu circa 2 oC. Lipsa corpurilor de încălzire cu
temperatură înaltă, reduce curenţii de convecţie de-a lungul ferestrelor şi deci
pierderile termice.

Sistemul funcţionează pe baza unei diferenţe de câteva grade între temperatura

pardoselei şi cea ambientală. Nu se produc curenţi de aer cald care să ridice
praful şi să-l depoziteze pe pereţi, tavan etc.

Sistemul nu necesită întreţinere. Dispare activitatea de vopsire a radiatoarelor.

Caracteristica de etanşeitate la difuzia de oxigen a tubului folosit (multistrat),

face ca centrala termică să aibă o durată de viaţă mult mai mare.

Factorii care definesc noţiunea de confort termic sunt:

- temperatura ambientală (ideală este cea de + 20 oC);
- temperatura mediului periferic (pereţi, ferestre etc.), nu trebuie să scadă
niciodată sub + 15 oC. O diferenţă de temperatură mai mare se va simţi
ca răcoare sau ca un curent;
- umiditatea relativă (trebuie să fie între 40 – 60 %);
- îmbrăcămintea pe care o purtăm şi activitatea pe care o desfăşurăm;
- temperatura la nivelul picioarelor trebuie să fie puţin mai mare decât
temperatura mediului ambient (ne simţim mai bine cu picioarele calde).

Tehnologia încălzirii prin pardoseală garantează un efect de confort termic

ridicat. Încălzirea prin pardoseală optimizează toţi factorii care influenţează
confortul termic al corpului uman.

Companiile serioase care produc, livrează şi montează sisteme de încălzire prin

pardoseală, oferă clientului următoarea documentaţie:
- lista cu materiale livrate însoţite de certificalitate de calitate şi garanţie;
- planuri de amplasare în AutoCAD (scara 1:50) ale circuitelor de
încălzire împreună cu detaliile specifice şi rosturile de dilatare necesare;
- specificaţiile detaliate ale circuitelor: lungime totală, debitul agentului
termic pe fiecare circuit – în l/h, distanţa de montaj dintre tuburi într-un
circuit, fixarea debitului din collector;
- specificaţii detaliate ale camerei: numărul circuitelor din fiecare cameră,
descrierea camerei, temperatura calculată în fiecare cameră, necesarul
termic asigurat de pardoseala instalată, izolaţie construcţie + detaliu
sistem, calcularea mărimii tubului, grosimea şapei turnate deasupra
tubului, calcularea modului de acoperire a pardoselei;
- specificaţii detaliate ale distribuitoarelor: numărul lor, numărul căilor pe
fiecare distribuitor, calcularea temperaturii de intrare a agentului termic,
pierderile de presiune, debitul în l/h;
- desene detaliate AutoCAD pentru construcţia pardoselei împreună cu
amplasarea rosturilor de dilatare;
- tabelul pierderilor de căldură pentru fiecare cameră;
 - note de avertizare pentru a se evita găurirea şi deteriorarea instalaţiei de
către alţi muncitori.
Sistemele de încălzire prin pardoseală respectă cele mai recente standarde CEN.
Producerea elementelor componente se face în sistem integrat, procesul de
fabricaţie este complet automatizat şi supus unui control al calităţii constant
pentru a garanta o calitate deosebită produselor.
Toate calculele şi schemele sunt realizate de programe informatice performante
care ţin cont de satisfacerea clientului şi de informaţia primită de la acesta după
utilizarea sistemului de încălzire o anumită perioadă de timp.

7.3.2 Sistemul de încălzire prin pardoseală cu placă cu nuturi

Sistemul presupune fixarea tubului multistrat prin intermediul nuturilor decalate,

pe placa termoizolantă. Placa este prevăzută cu o folie de polietilenă de 0,4 mm
care-i conferă etanşeitatea la apă (fig. 7.25).

Fig. 7.25 Placă cu nuturi pentru încălzirea prin pardoseală

Câteva caracteristici ale acestor plăci sunt:

- dimensiuni: 1030 x 630;
- suprafaţa utilă: 1000 x 600;
- grosime nominală: 35/32 mm;
- grosime totală: 57/54 mm;
 - reducere zgomot: 26 dB;
- rezistenţă termică: 0,88 m2K/W;
- comportare la incendii B2 (Conf. DIN 4102);
- încărcare maximă: 1,5 kN/m2;
- densitate: 23 kg/m3.

Sistemul de încălzire necesită o izolaţie perimetrală care se aplică pe fiecare

perete sau construcţie care va veni în contact ce şapa de beton. Izolaţia
perimetrală are o lăţime de 15 cm şi se livrează în colaci cu lungimea de 25 m.
Pe partea care se montează înspre interiorul camerei, izolaţia are o folie de
polietilenă care se întinde peste placa cu nuturi. Se evită astfel formarea de punţi
termice şi fonice prin şapa turnată ulterior şi se împiedică petrunderea şapei sub
placa cu nuturi.
Tubul stratificat se aplică prin derulare de pe colac şi apăsare pe placa
termoizolantă, fiind fixat prin intermediul nuturilor plăcii.
Pasul de montaj al tubului pe placă poate fi de 5, 10, 15, 20… cm (cu multiplu
de 5) în funcţie de emisia termică dorită.
Plăcile cu nuturi au pe toate laturile un frofil fălţuit care permite o asamblare
perfectă între ele. Sunt eliminate astfel punţile termice şi fonice precum şi
posibilitatea infiltrării apei din betonul şapei.

Fig. 7.26 Montarea sistemului de încălzire prin pardoseală cu placă cu

nuturi

Montarea în ansamblu a sistemului de încălzire prin pardoseală cu placă cu

nuturi este prezentat în figura 7.26.
7.3.3 Sistemul de încălzire prin pardoseală cu plasă de sârmă

Acest sistem utilizează drept suport pentru pozarea tubului multistrat, plase de
sârmă aplicate pe folia de polietilenă.
Plasa de sârmă are dimensiuni de 1,25 m x 2,10 m şi diametrul sârmei de 3 mm,
suprafaţa de aplicare a tubului fiind de 2,62 m2.
Cu această plasă, care are dimensiunile ochiurilor de 150 mm x 150 mm, se pot
obţin distenţe de montaj între tuburi de 7,5; 15; 22,5 şi 30 cm, funcţie de emisia
termică dorită în spaţiul respectiv.

Dimensiunea plasei (fig. 7.27) este de 1,25 m x 2,10 m.

Fig. 7.27 Plasa de sârmă utilizată la sistemul de încălzire prin pardoseală

Fixarea tubului multistrat pe plasa de sârmă se face prin intermediul unor

clipsuri din plastic (fig. 7.28), cu o formă specială, astfel încât tubul nu vine în
contact cu plasa de sârmă. Clipsurile se pot monta atât pe lungimea cât şi pe
lăţimea plasei de sârmă. Pentru necesarul de materiale, se pot lua în calcul 2
clipsuri pe fiecare metru de tub multistrat utilizat.

Fig. 7.28 Clipsuri utilizate la sistemul de încălzire prin pardoseală cu plasă de

sârmă
Sistemul de încălzire foloseşte o folie de polietilenă care se aşează deasupra
instalaţiei de polistiren expandat. Rolul acesteia este de a împiedica pătrunderea
umidităţii din şapă în termoizolaţia pardoselei şi apariţia astfel a punţilor
termice. Foliile de polietilenă trebuie să se suprapună cu cel puţin 15 cm.
Grosimea foliei este de 0,2 mm iar livrarea se face în colac cu dimensiunile 2 x
50 m2.

Izolaţia perimetrală are înălţimea de 15 cm şi este livrată în colaci de 25 m. Este

din polietilenă expandată de mare densitate. Este prevăzută cu o folie din
polietilenă dispusă pe partea dinspre interiorul camerei care va acoperi o parte
din folia de polietilenă aplicată peste izolaţia pardoselei pentru a se obţine un
contact perfect între şapă şi izolaţia periferică.

Izolaţia pentru pardoseală este din polistiren expandat cu o densitate minimă de

25 kg/m3. Camerele de deasupra camerelor încălzite necesită o izolaţie minimă a
pardoselei de 30 mm iar camerele de deasupra camerelor neîncălzite au nevoie
de o izolaţie pentru pardoseală de 50 mm.

Fig. 7.29 Montarea sistemului de încălzire prin pardoseală cu plasă de sârmă

7.3.4 Sistemul de încălzire prin pardoseală cu clipsuri de fixare

Acest sistem presupune montarea tubului multistrat pe o folie de polietilenă

cu marcaj plasă, aplicată peste termoizolaţia pardoselei.
 Tubul se montează prin prindere cu clipsuri din polipropilenă (fig. 7.30) la
un pas de 10, 15, 20, 25 sau 30 cm în funcţia de emisia termică dorită.
Montarea clipsurilor se face cu un dispozitiv special.

Fig. 7.30 Clipsuri de fixare utilizate la sistemul de încălzire prin pardoseală

(cu clipsuri)

Folia de polietilenă cu marcaj plasă asigură o pozare uşoară şi precisă a

tubului multistrat. Se aplică peste izolaţia din polistiren expandat având şi
rol de a împiedica pătrunderea umidităţii din şapă în termoizolaţia
pardoselei. Foliile de polietilenă cu marcaj plasă au o suprapunere la montaj
de 15 cm. Grosimea foliei este de 0,2 mm iar dimensiunile sunt de 1,8 x 50
m2 .

Izolaţia perimetrală are înălţimea de 150 mm şi este livrată în colaci de 25.

Este din polietilenă expandată de mare densitate.

Izolaţia pentru pardoseală este din polistiren expandat cu o densitate

minimă de 25 kg/m3.

Fig. 7.31 Montarea sistemului de încălzire prin pardoseală cu clipsuri de

fixare
7.3.5 Sistemul de încălzire prin pardoseală cu profil de fixare U

Tubul multistrat este montat pe profile U din plastic la o distanţă de 10, 15, 20.
25 sau 30 mm.

Profilele U sunt prevăzute cu bandă dublu adezivă pentru fixarea pe folia de

polietilenă (fig. 7.32). Pasul locaşurilor din profilul U este de 5, 10, 15, 20 …
cm.

Fig. 7.32 Profil U pentru încălzirea prin pardoseală

Pentru fixarea profilului pe termoizolaţia pardoselei se utilizează clipsuri

speciale pentru profil U montate din 0,5 în 0,5 m în orificiile existente în profil
(fig. 7.33).

Folia de polietilenă se aşează deasupra izolaţiei din polistiren expandat. Rolul

acesteia este de a împiedica pătrunderea umidităţii din şapă în termoizolaţia
pardoselei şi apariţia punţilor termice. Suprapunerea foliei la montaj este de 10
cm. Grosimea foliei este de 0,2 cm.

Fig. 7.33 Clipsuri pentru montarea profilului U

 Izolaţia perimetrală are înălţimea de 150 mm şi este livrată în colaci de 25.
Este din polietilenă expandată de mare densitate.

Izolaţia pentru pardoseală este din polistiren expandat cu o densitate

minimă de 25 kg/m3.

Fig. 7.34 Montarea sistemului de încălzire prin pardoseală cu clipsuri de

fixare