Sunteți pe pagina 1din 14

1.1.

Prelevarea probelor

1.1.1. Prelevarea probelor solide


Prin prelevarea unei probe în vederea analizării în laborator înțelegem cântărirea sau
măsurarea unui volum de probă dată, aceasta fiind etapa inițială pentru orice analiză. Astfel,
exactitatea tuturor analizelor dintr-un laborator este dependentă de calitatea şi modul de
întreţinere a balanţei analitice.
Toate procedeele de analiză cantitativă includ operațiuni de laborator comune precum:
luarea probelor, uscarea, cântărirea și dizolvarea. În cazul metodelor instrumentale în care
măsurarea se face direct pe probă, dizolvarea nu este necesară. Operatorul execută aceste
operațiuni cu o atenție deosebită, fiind necesară o pregătire adecvată.
Pentru o analiză cantitativă cât mai corectă a unor substanțe pure (de exemplu carburi
de wolfram) se impune folosirea unei probe cu puritate ridicată. Purificarea se poate face prin
diferite metode precum: recristalizare, evaporare, sublimare, topire zonară, cromatografie etc.
Proba de analizat trebuie să fie reprezentativă pentru toți componenții. Sunt disponibile
instrucţiuni standardizate pentru orice material în ceea ce priveşte prelevarea probei.
Principiul general, care va duce la o regulă comună (standardizată), este acela că proba medie
trebuie să se compună dintr-un număr cât mai mare de porţiuni mici, luate din diferite locuri
ale materialului de analizat, alese în ordine întâmplătoare. De asemenea, pentru obținerea
unor rezultate cât mai corecte, este de preferat ca extragerea probelor să se facă mecanizat
sau automatizat pentru a se elimina factorul subiectiv.
Mărimea particulei constituie o caracteristică importantă în etapa de prelevare a
probelor dintr-o substanță solidă. Transformarea într-o probă de mărime convenabilă
analizării impune reducerea probei la o mărime de particule uniformă și diminuarea masei
acesteia.

a) b)

Figura 1.1: Sonde pentru prelevarea probelor (a); Prelevarea probelor din grămezi,

1
camioane, vagoane (cifra de sus indică ordinea, iar cea de jos, adâncimea de la care
este prelevată proba) (b)

Acest lucru se realizează cu ajutorul utilajelor precum concasoare, pulverizatoare, mori


sau mojare. De asemenea, poate fi utilizată și sitarea pentru granule sau pilirea pentru metale.
Indiferent de procedeul ales, se are în vedere ca acesta să nu contamineze proba.
În cazul produselor solide granulare (inclusiv probe de sol), probele se extrag din mai
multe puncte, cu ajutorul unor sonde (figura 1.1 a), de la adâncimi diferite sau, în lipsa lor, cu
lopeţi conform schiţelor din figura 1.2.
Reducerea prin metoda cuartării, ilustrată în figura 1.2, se realizează prin următoarele
etape:
1) Măcinarea probei până la granulaţia prevăzută;
2) Omogenizarea materialului obţinut în grămadă;
3) Compactarea cu ajutorul lopeţii până la formarea unui strat în formă de disc, de grosime
egală (figura 1.2 a).
4) Divizarea în patru sferturi egale şi reținerea a două din sferturile opuse (de exemplu se
reţin sferturile I şi III, restul – II şi IV – se aruncă).

a) b)
Figura 1.2: Ilustrarea metodei cuartării (a); Aspectul grămezii de material granulat sau
pulbere, din profil, înainte de reducerea prin metoda cuartării (b)

1.1.2. Prelevarea probelor lichide


Determinările de componenţi ai probelor lichide necesită diferite procedee și metode
instrumentale, datele obținute prin intermediul semnalelor electrice fiind mai ușor de
prelucrat.

Prelevarea probelor de apă


De la vechile tehnici de prelevare care utilizau găleata şi sfoara, în ultimul timp se
impune eliminarea influenţei umane prin prelevarea probelor automat, cu ajutorul pompelor.
În acest sens, o importanță deosebită prezintă localizarea monitorului faţă de obiectivul
monitorizării, poziţia intrării în monitor dar și alegerea dispozitivului de prelevare.

2
Localizarea monitorului este dependentă de mai mulţi factori, precum: reglementările
autorităţilor locale, accesibilitatea instrumentului pentru întreţinere, existenţa unui sistem de
service, tipul de apă care monitorizează instrumentul (apa care intră într-o unitate sau o apă
de suprafaţă). Stabilirea mărimii şi a formei staţiei de monitorizare, selecția materialelor
utilizate în evaluarea riscului de incendiu, alegerea amplasamentului, se face în conformitate
cu regulamentele autorităţilor locale. Alegerea locului de amplasare impune existenţa unei
surse de tensiune şi a unei linii telefonice în apropiere însă cel mai important considerent este
tipul de informaţie produs. Uneori interesul este concentrat pe efectele poluante ale unei
fabrici, caz în care este recomandată monitorizarea poluanţilor atât în amonte (c > t) cât şi în
aval de unitatea urmărită. De asemenea, este firească urmărirea atât a apei de intrare (c > t)
cât şi cea care părăseşte uzina (efluentul). În alte situații, se impune monitorizarea întregii
zone prin instalarea unei reţele de monitoare.
Locul (gura) de prelevare trebuie să se găsească la o distanţă de maximum 25 m de
monitor, pentru ca proba de apă să nu fie afectată de diferenţa de temperatură, aerul eliberat
pe parcurs (care intră apoi în sistemul de analiză) sau nămolul care poate interfera cu
conţinutul în oxigen. Distanţa de la suprafaţa apei pe vertical variază în funcție de tipul
pompei folosite, fiind preferată o adâncime de 60 cm până la 1 m deoarece sub acest nivel
proba de apă va fi influenţată de radiaţiile solare, flora bacteriană precum şi de substanţele
care plutesc în aer. Dacă proba se extrage de la o adâncime prea mare, acesta poate fi afectată
de sedimentele agitate de către curenţii de apă. Distanţa față de ţărm este de asemenea
importantă pentru obţinerea unei probe reprezentative. Dacă este prea aproape de ţărm
aceasta va fi nisipoasă iar dacă este prea îndepărtată, sedimentarea pe conducta de aducţiune
poate întrerupe colectarea probei. Debitul trebuie să asigure o viteză a apei de 1-2 m/sec
pentru a se evita sedimentarea, creşterea algelor pe conductă sau încălzirea probei.
Dispozitivul de prelevare este de regulă o pompă.
Alimentarea prin cădere (gravitaţie) prezintă dezavantajul că majoritatea senzorilor
utilizaţi în monitorizare trebuie să fie curăţaţi de curentul de apă (este necesar să aibă un debit
suficient de mare), fiind necesar ca pompa să facă faţă căderii de presiune şi să nu se degrada
în soluţia monitorizată.
Se cunosc mai multe tipuri de pompe: plutitoare, subacvatice, montate pe rezervor, cu
pistoane sau peristaltice. Pentru asigurarea unei bune funcționări, aceasta trebuie curăţată şi
întreţinută frecvent. Din punct de vedere al protecţiei mediului, cele mai des folosite metode
de monitorizare a probelor de apă, sunt prezentate în tabelul 1.1 iar dispozitivul de prelevare
trebuie să ţină cont, într-o oarecare măsură, şi de acestea.
3
Tabelul 1.1: Principalii analiţi din apele supuse monitorizării şi tipul metodei utilizate curent
Analit de interes Tipul metodei de analiză

Ioni metalici Absorbţie atomică

Cationi şi anioni Cromatografie ionică


- -
Ioni metalici, NH4+, NO 2, NO 3, SiO2 Colorimetrie sau metode chimice
Spectrometrie de emisie, analiză prin activare,
Metale, P, S
fluorescenţă X
Pesticide, substanţe cu P, S, ioni metalici în soluţii Metode cromatografice (de gaze sau lichide)

Conținutul total de carbon şi deficitul de oxigen Spectrometrie IR sau metode chimice

pH Electrozi ion selectivi

Potenţial redox (rH) Electrozi redox

Prelevarea probelor de băuturi alcoolice și non-alcoolice


Analiza calității băuturilor este o lucrare foarte laborioasă și costisitoare. Pentru ca
rezultatele obținute să fie utile, trebuie să exprime în mod real parametrii fizici și chimici de
compoziție ai probelor pe baza cărora se stabilește calitatea. Aceasta depinde, în primul rând,
de modalitatea de prelevare a probelor pentru analiză. Verificarea calității băuturilor se face
prin verificări ale unor loturi de produse.
Lotul reprezintă ansamblul de ambalaje/recipienți cu același volum nominal (butelii,
cisterne, budane, butoaie), de același tip, din același produs, umplute în același loc și
analizate simultan. În cazul băuturilor, noțiunea de lot se referă la proba din același sortiment,
provenind din recipienții care alcătuiesc lotul. În cazul probelor care se livrează în recipienți
mari, lotul poate fi format din mai multe recipient de transport.
Proba de analizat reprezintă fracțiunea care exprimă cel mai fidel media lotului.
Metodele de prelevare se aleg în funcție de obiectivele urmărite, condiții tehnologice
existente și gradul de omogenitate al lotului. Proba medie de analizat se pregătește în 3
exemplare și este obținută din mai multe subprobe, reunite și omogenizate prin agitare.
Prelevarea probelor se face cu ajutorul unui sifon, furtun sau sondă. În cazul recipienților de
mare capacitate precum cisternele sau budanele, se utilizează sinfonul prin introducerea
acestuia lent și cu viteză constantă în masa probei, de la suprafață către bază. Probele medii
extrase din fiecare recipient se reunesc într-un vas de sticlă sau material plastic, după care se
omogenizează prin agitare. Din proba rezultată este prelevată cantitatea necesară pentru
analiză. În lipsa sifonului, prelevarea probei medii se poate face cu ajutorul unei sonde sau al

4
unui furtun mai lung. Din fiecare recipient se extrage o cantitate de probă, care se constituie
din 5 fracțiuni egale, astfel:
- prima fracțiune, de la suprafață (la 90 % din înălțimea lichidului);
- a doua fracțiune din stratul situat la 2/3 din înălțimea lichidului;
- a treia fracțiune, din stratul situat la mijlocul cisternei;
- a patra fracțiune, din stratul situat la 1/3 din înălțimea lichidului;
- a cincea fracțiune, de la baza cisternei.
Toate părțile extrase se reunesc, se omogenizează iar proba medie rezultată este supusă
analizelor de laborator. În cazul cisternelor echipate cu dispozitive speciale pentru
omogenizarea produsului, subprobele se extrag prin intermediul robineților cu care sunt
prevăzute. Probele medii se constituie în 3 exemplare, una va rămâne la producător/furnizor
pentru cazuri de litigiu, una este trimisă către laboratorul de analize, iar cea de-a treia va
folosi în cazul necesității repetării analizelor. Probele medii se păstrează în aceleași condiții
de temperatură, umiditate și presiune ca în cazul probelor din care au fost prelevate.
În cazul prelevării probelor în vederea analizării din punct de vedere microbiologic, se
iau măsuri speciale de sterilizare a ustensilelor cu care se lucrează, pentru evitarea
contaminării.
Este indicat ca probele să fie etichetate cu cât mai multe date de identificare: tipul
produsului, tratamente aplicate, destinația acestuia, data prelevării, etc.

1.2. Pregătirea probelor în laborator

După prelevarea și obținerea probei medii, urmează etapa pregătirii în vederea


analizării, reprezentând o sursă importantă de erori a analizei chimice.

1.2.1. Uscarea și dezagregarea


Majoritatea probelor solide prezintă cantități variabile de apă datorate faptului că proba
este higroscopică sau pentru că apa este inițial absorbită la suprafața lui și se pierde
necontrolat. Etapa de uscare se face de obicei prin încălzire în etuvă, cuptor cu muflă ori prin
ardere la becuri Bunsen sau Meeker (figura 2.3.). Întrucât procedura de uscare utilizează
căldura, este posibilă descompunerea probei sau pierderea substanțelor volatile, situații care
trebuie luate în calcul pentru efectuarea unei analize corecte. După uscarea probei urmează de
obicei cântărirea, cu ajutorul balanțelor (balanțe tehnice, farmaceutice, analitice, electronice
etc.).

5
Figura 1.3: Bec de gaz, plită electrică și cuptor de uscare
1.2.2. Dizolvarea probei
Materialele organice sunt în mod obișnuit dizolvate de solvenți organici sau în mixturi
de solvenți organici și apă. Cu câteva excepţii, proba cântărită trebuie adusă sub formă de
soluţie înainte de a fi supusă analizei propriu-zise. Când este posibil, aceasta se dizolvă în apă
distilată. De exemplu, la analiza cuprului din CuSO4·5H2O este suficientă o simplă dizolvare
în apă. Solvenţii organici sunt utilizaţi în calitate de solvenţi la analiza unor substanţe
organice. Se folosesc adesea tehnici de modificare a proprietăţilor apei pure (de exemplu prin
amestecuri apă-acid), pentru a putea schimba compoziţia chimică a probei, transformând-o
într-o substanţă solubilă. Două din cele mai folosite metode sunt tratarea probei cu soluţii de
acizi (sau baze) respectiv tratarea probei la temperatură ridicată cu un fondant topit.

Figura 1.4: Ilustarea tipurilor de balanțe utilizate cu frecvență în practica de laborator

1.2.3. Cristalizarea și recristalizarea


Prin cristalizare se înțelege procesul de separare a fazei solide la solidificarea
substanțelor topite sau de separare a unei substanțe solide din soluție.
Recristalizarea unei substanțe vizează purificarea substanțelor organice solide și constă
în dizolvarea la cald într-un solvent potrivit, purificarea soluției prin filtrarea și separarea din
nou a substanței din soluție sub formă cristalină prin răcire, concentrare sau altă metodă.
Dacă se repetă recristalizarea, substanța obținută prezintă o puritate mare. La obținerea
substanțelor prin recristalizare se deosebesc următoarele etape: apariția cristalelor, separarea
germenilor de cristalizare din soluția suprasaturată și creșterea cristalelor. În prima etapă,
rolul principal îl are gradul de suprasaturare al soluției, deoarece odată cu creșterea
suprasaturării crește și viteza de cristalizare precum și numărul germenilor de cristalizare,
6
care la rândul lor determină dimensiunile finale ale cristalelor. Cu cât numărul de germeni
este mai mare, cu atât dimensiunile cristalelor sunt mai mici și invers. Din această cauză, în
funcție de dimensiunile pe care trebuie să le aibă cristalele, în timpul procesului de
cristalizare se reglează numărul de germeni.
Dimensiunile și forma cristalelor obținute prin cristalizarea soluțiilor și topiturilor
depind de viteza de răcire și de diferența de temperatură dintre mediul de răcire și sistemul
care se răcește. Cu cât acești doi factori sunt mai mari, cu atât cristalele sunt mai mici.
La realizarea proceselor de cristalizare, o importanță deosebită prezintă reglarea
dimensiunilor și formei cristalelor, omogenitatea cristalelor în ceea ce privește dimensiunile,
forma, compoziția și îndepărtarea impurităților. Formarea centrelor de cristalizare depinde de
gradul de subrăcire, viteza de răcire, modul de agitare a soluției, temperatură, proprietățile
substanței, impuritățile conținute în soluție. Formarea unui număr mare de centre de
cristalizare este favorizată de o răcire rapidă, o agitare energică și o greutate moleculară mică
a subsțanței dizolvate. Numărul de centre care apar determină forma și mărimea cristalelor.
Viteza de creștere a cristalelor este influențată de o serie întreagă de factori, unul dintre
aceștia fiind simetria moleculelor. Substanțele cu moleculele simetrice cristalizează mai
repede decât substanțele cu molecule nesimetrice.

1.2.4. Centrifugarea
Se consideră un recipient cu suspensie de particule solide într-un lichid (sau într-un
amestec de două faze lichide), antrenat într-o mişcare de rotaţie. Sub acţiunea forţei
centrifuge, aceste faze se vor separa unele de altele şi se poate recupera fiecare fracţie
separată. În realitate separarea nu este perfectă deoarece fiecare fază separată este în general
un amestec cu o fracţie uşoară din cealaltă fază. Ansamblul tehnicilor care permite realizarea
unei asemenea separări se numeşte centrifugare.
Centrifugarea se execută cu ajutorul:
• maşinilor de rotaţie numite centrifuge, între care se disting: decantoarele centrifugale,
separatoarele centrifugale şi storcătoarele centrifugale;
• hidrocicloanelor, care nu execută nici o mişcare de rotaţie.
Utilizând legea lui Stokes, viteza de sedimentare a unei particule aflată într-o suspensie
se poate scrie astfel:
d 2 ( p s − pl )
vg = ∙ g (m/s)
18 ƞ
unde,

7
d - diametrul particulei solide [m];
ρs - densitatea particulei solide [kg/m3];
ρl - densitatea lichidului [kg/m3];
η - vâscozitatea dinamică a lichidului [MPa·s];
g - acceleraţia gravitaţională [9,81 m/s2].

Expresia de mai sus arată că viteza de sedimentare a unei particule este influențată de
caracteristicile fizice ale particulei şi lichidului. Cu cât diametrul particulei este mai mare, cu
atât viteza de sedimentare este mai mare. Cu cât diferenţa de densitate este mai ridicată, cu
atât viteza de sedimentare este mai mare. De asemenea, cu cât vâscozitatea lichidului este mai
mică cu atât viteza de sedimentare este mai mare. Astfel, dacă densitatea particulei ar fi mai
mică decât cea a fazei continue (lichide) diferenţa de densitate Δρ = (ρ s - ρl) va fi negativă. În
aceste condiţii, particula s-ar deplasa cu o viteză vg înspre suprafaţa lichidului, adică în
direcţia opusă gravitaţiei (cazul flotaţiei). Viteza de sedimentare poate deci fi influenţată de
variaţia parametrilor relaţiei de calcul a vitezei. De menţionat că legea lui Stokes permite
calculul vitezei de sedimentare a unei particule izolate. Într-un lichid real, impurificat, viteza
de sedimentare este mai redusă, datorită interacţiunilor dintre particule. Când se face referire
la mărimea particulelor, se consideră diametrul echivalent (al lui Stokes), deoarece în realitate
particulele nu sunt sferice. Diametrul echivalent, este diametrul particulei care are aceeaşi
densitate şi aceeaşi viteză de sedimentare ca şi particula nesferică. Ca exemplu, viteza de
sedimentare a unei particule, presupusă sferică, cu diametrul d = 10 μm şi densitatea ρ s =
1050 kg/m3 în apă este vg = 1 cm/h (ρ 1 = 1000 kg/m3, η = 10-3 MPa·s). Asupra
unei particule de masă m aflată în mişcare de rotaţie cu viteza unghiulară ω, acţionează forţa
centrifugă Fc şi forţa de greutate G. Forţa centrifugă se calculează cu ajutorul relaţiei:
Fc = m · a
Fc = m · ω2 · r
Forţa de greutate este: G = m · g

unde,
a - acceleraţia centrifugă;
ω - viteza unghiulară;
r - distanţa de la axa de rotaţie la particulă.

8
Figura 1.5: Acțiunea unei centrifuge asupra particulei din lichid

1.2.5. Extracția analitului


Extracția este operația prin care se separă, total sau parțial, unul sau mai mulți
componenți dintr-o soluție omogenă ori dintr-un amestec solid, cu ajutorul unui dizolvant.
Dacă separarea are loc între sisteme formate din faze lichide, aceasta se numește extracție
lichid-lichid sau rafinare. Aici rafinatul este constituit din faza lichidă epuizată, iar extractul
din dizolvant și componentul extras. Dacă separarea urmărește îndepărtarea unui component
dintr-un mediu solid, atunci operația se numește extracție lichid-solid, spălare sau elutriere.
Aici extractul este alcătuit din dizolvant și solut (componentul dizolvat), iar reziduul din faza
solidă epuizată.

Figura 1.6: Principiul extracției lichid-lichid într-o singură treaptă

Alegerea dizolvantului este o problemă extrem de importantă, deoarece acesta trebuie


să țină cont de numeroase aspecte tehnice, cele mai importante fiind: selectivitatea,
densitatea, vâscozitatea, tensiunea interfazică, temperaturile la care au loc transformările de
fază, reactivitatea chimică, corozivitatea, toxicitatea, etc.
La separarea prin extracție se presupune contactul permanent între dizolvant și soluția
inițială. Conform legii lui Fick, cantitatea de substanță transferată este proporțională cu
suprafața de contact și cu potențialul procesului. Potențialul transferului de masă solicită

9
cunoașterea legilor echilibrului de fază la sistemele eterogene lichide.
În funcție de numărul componenților care alcătuiesc sistemele lichide, acestea pot fi:
- sisteme lichide monocomponente, cu un singur component;
- sisteme lichide binare, cu doi componenți;
- sisteme lichide ternare, cu trei componenți;
- sisteme lichide cuaternare, cu patru componenți;
- sisteme lichide multicomponente.

Extracţia lichid-lichid este un procedeu de purificare/separare a componenţilor unui


amestec pe baza solubilităţilor diferite în doi solvenţi nemiscibili. De obicei, unul dintre
solvenţi este apa, iar celălalt este un solvent organic (frecvent utilizaţi sunt clorura de metilen,
eterul etilic sau acetatul de etil). Operația mecanică în urma căreia contactul dintre cele două
faze este amplificat se numește agitare. În raport cu obiectivul urmărit, analiţii de interes se
vor urmări în una dintre cele două faze. Astfel, dacă este vizată selectivitatea separării în
raport cu toţi analiţii, atunci unii analiţi vor fi urmăriţi în faza apoasă, iar alţii în faza
organică. Extracţia lichid-lichid poate fi discutată din punctul de vedere al sistemului
heterogen sau din punct de vedere al analiţilor care fac obiectul unui proces de extracţie
lichid-lichid.

Figura 1.7: Principiul extracției lichid-lichid

Analiţii care sunt implicaţi în extracţiile lichid-lichid pot fi molecule de natură organică
(cu sau fără grupări funcţionale disociabile), molecule anorganice, complecşi ai ionilor
metalici cu liganzi, perechi de ioni, asociaţii moleculare, etc. De aceea, extracţia lichid-lichid
poate fi însoţită sau nu de reacţii chimice secundare (derivatizare cu unul sau mai mulţi
reactivi, complexare, hidroliză, asociere în perechi ionice).
În funcție de densitatea (ρ) fazei organice (o) în comparație cu faza apoasă (aq), stratul
organic se poate situa deasupra (ρo < ρaq) sau dedesubtul (ρo > ρaq) stratului apos.

10
Din punct de vedere al procedeului experimental, tehnicile de extracţie lichid-lichid pot
fi:
- simple, realizate în una sau mai multe etape (extracţii repetate); atunci când randamentul de
extracţie este mic, faza în care se găsesc analiţii de interes este supusă unei noi operaţii de
extracţie, în final cumulându-se volumele de extractant;
- complexe, prin care extracţia este combinată cu alte operaţii analitice, cum ar fi distilarea,
vaporizarea, centrifugarea; de asemenea, membranele lichide se bazează, în principiu, pe trei
faze lichide nemiscibile; unele procedee de derivatizare chimică sunt bazate pe reacţii
chimice care au loc la interfaţa dintre cele două straturi nemiscibile;
- efectuate în varianta statică sau dinamică (în care fazele sunt în mişcare, care poate fi în
aceiaşi direcţie sau în contra-curent);
- bazate pe un volum de extractant de la ordinul sutelor de mL până la extracţii într-o singură
picătură de extractant (micro-extracţie), suspendată de capătul acului unei seringi.

Extracția în fază solidă (SPE – „solid-phase extraction”) constituie o metodă


folosită în special în vederea analizării substanțelor aflate în probe în concentrații reduse și se
realizează prin trecerea unui volum cunoscut de probă lichidă peste un cartuș de extracție
umplut cu un adsorbent cu o compoziție care să favorizeze reținerea unor anumite clase de
compuși. În figura 1.8 se observă fixarea selectivă a analitului. Se utilizează o coloană în
formă de cartuş (seringă) de 5 – 10 cm care se supune, mai întâi, condiţionării adsorbentului
prin tratare cu reactivi potriviţi. Urmează apoi introducerea probei de analizat în cartuș,
infiltrându-se lent prin coloană și permițând reţinerea selectivă a compuşilor de analizat.
Compușii nedoriți rămași în interstițiile coloanei sunt spălați, urmând ca la final, să rezulte
dizolvarea analiților prin turnarea peste coloană, a unui solvent care dizolvă substanțele
analizate, realizând totodată și o concentrare a acestora.

11
Figura 1.8: Principiul de funcționare al extracției în fază solidă

Randamentul de extracţie în această tehnică este dependent de:


- mărimea particulelor solide;
- timpul de contact între probă şi solvent;
- temperatură;
- natura solventului;
- natura interacţiilor dintre analit şi matricea probei solide.
Fazele solide utilizate în procedurile de extracție sunt adsorbanţi care pot fi clasificaţi în
trei mari categorii:
- adsorbanţi cu caracter nepolar şi cu proprietăţi hidrofobe (derivaţi de tip hidrocarbonat din
silicagel);
- adsorbanţi cu caracter polar (silicagel, aminopropil-silicagel, dihidroxipropil-silicagel;
cianopropil-silicagel);
- adsorbanţi cu caracter de schimbători de ioni (adsorbanți SCX, SAX, CBA).

Extracția lichid-solid presupune extracţia unor componenţi dintr-o probă solidă sau
semi-solidă într-un solvent adecvat. Pentru alegerea solventului, solubilitatea analiţilor de
interes este cel mai important criteriu. De asemenea, alegerea solventului presupune
cunoaşterea parţială a matricei în care analiţii de interes se găsesc, pentru a evita pe cât
posibil co-extracţia unei părţi din matrice concomitent cu analiţii, deşi de cele mai multe ori
această cerinţă nu este posibilă. Astfel, analiţii anorganici sau organici cu caracter hidrofil se
pot extrage din probe solide în apă, sau în soluţie apoasă cu pH controlat, în timp ce compuşii
organici hidrofobi se extrag în solvenţi organici corespunzători. Astfel, vitaminele
hidrosolubile se pot extrage din probe alimentare solide utilizând apa sau soluţii tampon ca
solvent, pe când vitaminele liposobile se pot extrage în diverşi solvenţi organici, miscibili sau
nemiscibili cu apa.
În practică, este puţin probabil ca un solvent să extragă numai analiţii de interes şi de
aceea, de multe ori, soluţia rezultată urmează în continuare o procedură de purificare pentru
eliminarea unei părţi din interferenţi.
Natura interacţiilor analit-matrice a probei diferă de interacţiile care intervin în cazul
extracţiei în fază solidă (SPE), iar prin urmare această metodă nu poate fi privită ca una opusă
SPE. Acestea depind de compoziţia şi provenienţa probei, iar în general sunt mai puţin
cunoscute. În principiu, analiţii pot fi adsorbiţi pe suprafaţa specifică a particulelor probei

12
atunci când interacţia poate fi învinsă prin utilizarea unui solvent cu o mare afinitate
(solubilitate) pentru analit, sau moleculele de analit pot fi înglobate fizic în matricea probei,
iar în acest caz pentru extracţia acestora este nevoie de distrugerea fizică a texturii probei.
Adesea, însă, aceste metode sunt aplicate pe baza unor parametrii empirici care ţin de
solubilitatea analiţilor pentru alegerea solventului şi de modul de lucru aplicat. Natura
interacţiilor analit-matrice depinde în mare măsură de provenienţa probei.

Figura 1.9: Extracția Soxhlet

Extracția Soxhlet este cea mai utilizată tehnică de extracție lichid-solid. Această
metodă se efectuează într-un aparat de extracție cu același nume și se bazează pe diferența
mare dintre punctele de fierbere ale solventului şi cele ale analiţilor extraşi.
Solventul plasat în balonul cu fund rotund prin încălzire se va evapora și va ajunge în
contact cu proba din extractor. Extrasul format va condensa pe pereții refrigerentului,
revenind în cartuş și apoi în balon. Prin realizarea mai multor cicluri de extracţie,
randamentul procesului poate fi controlat astfel încât randamentul de extracţie să fie maxim.
Metoda este cantitativă, la finalul procesului determinându-se prin diferență cantitatea de
substanță extrasă.
Procedurile de extracţie Soxhlet trebuie să cuprindă următoarele etape:
- uscarea corespunzătoare a probei, evitându-se pierderile de analit din probă;
- mărunţirea acesteia (de obicei prin mojarare), în vederea asigurării unui contact cât mai bun

13
între matricea probei şi solvent;
- estimarea volumului probei (în mL);
- selectarea cartuşului de extracţie (se pot folosi cartuşe mici, intermediare şi cu volum mare
de extracţie);
- alegerea solventului potrivit în scopul dizolvării selective a analiţilor de interes faţă de alţi
componenţi din matricea probei;
- estimarea volumului de solvent utilizat pentru extracţie, la care se ţine cont şi de volumul
probei extrase;
- estimarea timpului de fierbere şi de extracţie;
- realizarea procedurii propriu-zise de extracţie, care are o durată funcţie de numărul
ciclurilor de extracţie şi a timpului unui ciclu;
- încheierea procedurii se face atunci când analiţii sunt extraşi cantitativ, iar o parte a
solventului evaporat va rămâne condensat în cartuş (în felul acesta concentrarea este asigurată
printr-un volum mai mic de solvent în balonul în care acesta este colectat);
- analiza conţinutului extrasului printr-o tehnică analitică adecvată.
Randamentul de extracție se determină procentual, în urma raportului dintre cantitatea
de analit adăugată manalit (solvent) și manalit (probă).

14