Sunteți pe pagina 1din 4

Jean Nicolas Arthur Rimbaud (*20 octombrie 1854, Charleville-Mézières - †10

noiembrie 1891, Marsilia) a fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne,
precursor al simbolismului.

A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere "Les
étrennes des orphelins". În același an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde
vagabondează și este închis într-o casă de corecție pentru minori. Este eliberat de un
prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871,
scrie poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l prezintă poetului
Paul Verlaine. În aceste creații de debut se simte influența lui Charles Baudelaire, dar - în
același timp - se recunoaște propria sa originalitate în asociațiile metaforice neașteptate
și în amestecul între conștiința de sine și resemnare, care va fi prezent și în operele
ulterioare. La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud se stabilește în 1871 în locuința
acestuia din Paris, unde întrețin până în anul 1873 o relație homofilă. Se ajunge la ruptură
definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă.

Paul Verlaine și Arthur Rimbaud (jos, în stânga tabloului), tablou de Henri Fantin-Latour

Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză "Une Saison en enfer" ("O vreme
petrecută'n iad", 1973), care - prin dinamismul și radicalitatea stilistică a compoziției -
marchează un punct de cotitură în istoria literaturii. Tot din această perioadă datează
ciclul de poeme în proză "Les Illuminations" ("Iluminările"), creații vizionare, pline de
explozie poetică a tiparelor convenționale. În acest ciclu se găsește celebrul "Sonnet des
voyelles" ("Sonetul vocalelor"), în care, fiecăreia din cele cinci vocale, i se atribuie o
anumită culoare.

Urmează o viață de peregrinări și vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java și


Cipru, lucrînd ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc.
Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale și arme în Africa de nord și ia parte la
expediții în Etiopia și Somalia. În afara unei bogate corespondențe cu familia, de la
vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se
întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, in dureri salbatice din cauza
unei gangrene,la varsta de 37 de ani. Orașul său natal, Charleville-Mézières, a organizat
în anul 2004 o serie de manifestări comemorative, în cadrul "Anului Rimbaud".

Rimbaud avea o natură impetuoasă, neliniştită, nestabilă. După înfrângerea de la Sedan, a


plecat la Paris, unde, bănuit de spionaj, a fost arestat şi închis un timp. După eliberare, a
revenit la părinţii săi din Charleville, dar nu a rămas aici prea mult timp. Reluându-şi
peregrinările, a voiajat prin Belgia vreme de câteva săptămâni. Când a aflat vestea cea
nouă a proclamării Comunei, a revenit imediat la Paris pentru a se alătura
„comunarzilor”. Ajuns la Paris, după şase zile de mers pe jos, datorită aparenţei sale
copilăreşti a scăpat de a fi împuşcat de soldaţii guvernamentali, care cuceriseră capitala.

Prietenia dintre cei doi poeţi a devenit în scurt timp intimă

Reîntors la Charleville, a trimis în septembrie 1871, o copie a poeziei sale Corabia beată
lui Verlaine. Acesta a găsit-o excepţională şi a ţinut să-l cunoască personal pe autor. El l-
a invitat pe Rimbaud la Paris, lucru acceptat cu interes. Verlaine a rămas total surprins
când s-a pomenit în faţa sa cu un tânăr deşirat, ce abia împlinise 17 ani. Prietenia dintre
cei doi poeţi a devenit în scurt timp intimă. (…) Ei îşi petreceau nopţile împreună
rătăcind prin cafenelele şi restaurantele din Cartierul Latin. Verlaine îşi dorea de multă
vreme un astfel de însoţitor.

Rimbaud îşi părăseşte soţia

Tânăra soţie a lui Verlaine – poetul se căsătorise de puţină vreme – şi-a dat curând seama
de adevărata natură a legăturilor care îi uneau pe cei doi; de aceea s-a străduit din toate
puterile să-l îndepărteze pe Rimbaud din casa pe care ea o moştenise de la părinţii săi.
Aceasta nu l-a împiedicat, totuşi, pe tânărul poet să rămână la Paris, unde hoinărea peste
tot. Verlaine a reuşit, după un timp, să-i găsească un adăpost şi l-a prezentat în diverse
cenacluri intelectuale din capitală. Dar Rimbaud, care dormita în alcool şi drog, a sfârşit
prin a indispune pe toată lumea prin atitudinea vulgară şi viaţa sa destrăbălată.

Atunci când Rimbaud s-a reîntors la Charleville în martie 1872, a primit de la Verlaine o
serie de scrisori exaltate care l-au determinat să revină după câteva săptămâni la Paris. La
7 iulie 1872, Rimbaud s-a confesat lui Verlaine că nu putea să mai rămână în acest oraş
care îl dezgusta. Verlaine şi-a părăsit tânăra soţie şi a plecat cu Rimbaud în străinătate.
Pot fi regăsite sub formă de poeme etapele acestei călătorii în culegerea Romanţe fără
cuvinte.

Stabiliţi la Bruxelles, ei au fost ajunşi de soacra şi soţia lui Verlaine, care au vrut să-l
aducă pe acesta din urmă la Paris. Fiind convins de acestea, Verlaine pleacă cu ele la
Paris. Dar, la frontieră, le părăseşte şi dispare în noapte. Soţia sa avea să nu-l mai vadă
niciodată. La puţin timp după aceasta, ea a cerut divorţul.

Fugarii

Două luni mai târziu, Verlaine şi Rimbaud s-au instalat la Londra. Fiind născut la Metz,
care tocmai fusese cedat Germaniei, Verlaine s-a dus la consulatul general al Franţei
optând pentru naţionalitatea franceză. Cei doi poeţi au stat trei luni la Londra, unde au
frecventat în special mediile de emigranţi francezi, consumând fără măsură alcool. În
fiecare seară târziu, se întorceau complet beţi în camera mobilată în care locuiau
împreună şi în care au scris: Romanţe fără cuvinte şi Iluminaţii. Cheltuielile erau în
întregime suportate de Verlaine, căruia mama sa, de bine de rău, îi mai trimitea nişte
bani.

La Londra, Verlaine a încercat să se reîmpace cu soţia sa; el se temea de scandalul care


nu ar fi putut fi evitat în cazul unui divorţ. Dar s-a izbit de un refuz din partea soţiei şi a
familiei acesteia. Pe de altă parte, şi mama lui Rimbaud insista ca fiul său să părăsească
Londra şi să revină acasă. Unele zvonuri îi parveniseră despre relaţiile îndoielnice ale
fiului său. Acesta la început a refuzat, după care, în luna decembrie, s-a reîntors la părinţii
săi în Charleville.

Verlaine a suferit cumplit după plecarea prietenului său.  În ianuarie, Rimbaud a revenit
pentru câteva zile la Londra, unde a aflat că prietenul său este bolnav. Mama lui Verlaine,
care mai spera ca fiul său să se împace cu soţia sa, a venit şi ea la Londra.

În luna aprilie, Verlaine a mers la mătuşa sa, în Ardeni, şi i-a spus că demonul său îl bate
la cap să meargă să moară lângă părinţii săi. Totuşi a început să lucreze cu înfrigurare la
Un anotimp în infern. Abia ajuns în Ardeni, Verlaine a aranjat lucrurile pentru a-şi putea
revedea prietenul. O primă întâlnire a avut loc la Bouillon, la 24 mai. Cei doi s-au decis
să se reîntoarcă la Londra împreună, unde au şi sosit la 27 mai.

Între alcool şi poezie

Viaţa lor comună a căpătat de această dată o turnură dezastruoasă. Nu se mai puteau
suporta unul pe altul şi îşi înecau în alcool iritarea şi grijile. După circa o lună, Verlaine,
sătul de această existenţă lamentabilă, s-a decis să-şi abandoneze prietenul. Într-o epistolă
pe care a scris-o în momentul când a revenit pe continent, i-a comunicat lui Rimbaud
motivele plecarii sale precipitate şi l-a rugat să-l scuze că l-a lăsat fără bani. A mai
adăugat că trebuia să considere ca definitivă separarea lor. Aceasta nu-l va împiedica,
totuşi, să-l cheme la el, trei zile mai târziu.

Ajuns la Bruxelles, la 4 iulie, Verlaine a tras la hotelul Liége. I-a scris soţiei sale că
trebuie să se vadă cel mai târziu în trei zile, în caz contrar se va sinucide. I-a făcut
cunoscută decizia sa şi mamei sale, ca şi mamei prietenului său. Doamna Verlaine a
plecat imediat spre Bruxelles pentru a împiedica producerea unui act ireparabil. Cât
priveşte pe doamna Rimbaud, ea i-a răspuns poetului printr-o lungă scrisoare
edificatoare, în care făcea apel la conştiinţa sa.

În tot acest timp, Verlaine nu a luat câtuşi de puţin în serios propria sa ameninţare cu
sinuciderea. Deodată s-a decis să se angajeze ca voluntar în armata spaniolă, proiect
imediat abandonat, fiind o manifestare caracteristică a temperamentului său instabil. Soţia
sa şi familia acesteia, încunoştiintaţi de ameninţarea cu sinuciderea, nu au găsit de
cuviinţă să reacţioneze.

Gândurile negre s-au răspândit când, la 6 iulie, a primit o scrisoare de la Rimbaud care îl
implora să revină la el, la Londra, sau cel puţin, să-i permită să-l revadă la Bruxelles şi îi
cerea iertare pentru că a fost odios cu el. Pradă unor sentimente contradictorii, Verlaine
nu ştia ce decizie să ia. A sfârşit prin a trimite o telegramă la Londra, rugându-l pe
Rimbaud să vină la Bruxelles cât mai repede posibil, întrucât el, Verlaine, se angajase ca
voluntar în armata spaniolă. Rimbaud, care după plecarea prietenului sau s-a pomenit
lipsit de resurse şi incapabil de a-şi câştiga existenţa la Londra, a pornit imediat la drum.
Între timp, Verlaine a aflat de la ambasada Spaniei că nu se primesc voluntari străini.

La 8 iulie seara, Rimbaud ajunge la Bruxelles şi se caza la acelaşi hotel unde locuia şi
Verlaine şi mama acestuia. În dimineaţa zilei de 9 iulie, cei doi amici au parcurs oraşul,
făcând mai multe popasuri prin cafenele, în final ajungând la hotel complet beţi. Verlaine
a început din nou să vorbească de sinucidere, dar mai întâi a dorit să se împace cu soţia
sa. Rimbaud şi-a exprimat intenţia de a se duce la Paris. Verlaine l-a rugat imediat să
părăsească această idee. Îi era teamă să piardă ultima şansă de a evita divorţul; ca atare,
prezenţa lor comună la Paris ar fi fost privită ca o provocare de către soţia lui Verlaine
daca ar fi aflat. Dar Rimbaud, care îşi bătea joc tot timpul, a declarat că nimic în lume nu
l-ar putea face să-şi schimbe părerea, izbucnind o ceartă violentă. Rimbaud nu ceda
deloc.

sursa: Paul Ştefănescu, Scriitori în faţa justiţiei, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti,
2005, p. 34-37