Romanul realist-obiectiv

Romanul = specie polimorfă a genului epic de mari dimensiuni, structurată pe mai multe planuri narative, cu
personaje numeroase și bine individualizate și care intenționează să redea un raport/ o imagine cât mai complex(ă)
asupra realității / vieții. Între toate tipurile existente, romanul realist are următoarele trăsături:

1. Cultivă teme sociale, de reflectare a unui mediu social suprins aproape monografic; predominant: goana
după înavuțire care alterează iubirea și familia. Romanele tradiționale preferă tema rurală (imaginea
satului), cele moderne, aduc în atenție tema citadină (imaginea orașului) și realitățile frontului.
2. Reflectă în mod veridic aspecte ale realității/societății, fără idilizare/idealizare (=înfrumusețare); opera se
supune principiul misesisului aristotelian* (regândit de teoreticienii realismului ca Stedhal: Romanul este o
oglindă în care realitatea se reflectă și cu noroiul drumurilor și cu albastrul cerului (decriptați alegoria!.
Concepția estetică/teoretică a lui Rebreanu: Arta e creație de oameni și de viață; include elemente de
geneza romanului, auxiliar Delfin, p 76)
3. Are compoziție riguroasă, deplin armonizată epic, cu variate simetrii interne și tehnici compoziționale (la
Rebreanu, organizare cronologică și cauzală a acțiunii, pe două părți ce ilustrează simbolic cele două voci
interioare ale personajului; concepția sa despre romanul ca un corp sferoid, care trebuie să se termine la fel
cum a început, implică simetrie sferică între incipit și final; tehnica alternanței a două planuri narative;
asemănările și deosebirile dintre cele două planuri se susțin printr-o tehnică a contrapunctului; tehnicile
cinematografice în descrieri: stop-cadrul și focalizarea)
4. Conflicul exterior este coloana vertebrală a operei (susține osatura corpului narativ); există un conflict
principal, puternic și riguros gradat/în trepte, dar și numeroase conflicte secundare care dau caracter
arborescent acțiunii/îl amplifică ce cel principal. Uneori, deși conflictele interioare pot să nu fie bine
conturate, există preocuparea naratorului pentru a reda zbuciumul psihologic al personajelor de prim-plan
prin mijloace specifice de analiză: monologul interior, stilul indirect liber, analiza senzațiilor organice etc.
5. Personajul e, de regulă, construit tipologic, caracter gata format sau personaj în devenire sub influența
factorilor de mediu în care trăiește, integrabil într-un tip uman general-valabil: parvenitul, ambițiosul,
avarul etc.; la Rebreanu, tehnica basoreliefului în construcția personajului și a punctelor de vedere
divergente asupra eroului
6. Perspectiva narativă obiectivă, cu narator exatradiegetic care relatează la persoana a III-a , deplin
imparțial/neimplicat (focalizare zero), oniprezent și omniscient în variate proporții (de ex. construiește fișe
biografice ale personajelor la intrarea în acțiune, le anticipează destinul prin numeroase detalii cu fucție
simbolică, le redă cu fidelitate gânduri, trăiri nemărturisite etc. Ca un regizor universal, odată stabilite
rolurile, lasă personajelor deplină libertate să se manifeste în funcție de slăbiciuni, tentații, vicii etc., le
reflectă/supraveghează fidel devenirea fără a interveni/se implica în mod critic (nu compătimește, nu
condamnă gesturile/faptele personajelor), dar este un subtil moralist, căci transmite totuși o morală în
subtext; pentru a rămâne deplin obiectiv preferă să valorifice anumite trucuri (personaje
reflector/raissoneur, puncte de vedere divergente/multimple (pluriperspectivism), comportamentism etc.
7. Stilul este sobru (aproape lipsit de podoabe stilisice) /neutru, la limita anticalofiliei; poate exista
preocuparea pentru a reda aspectele ce mai repulsive ale realității sub influența naturalismului (exemple);
concepția teoretică a lui L. Rebreanu legată de stil: preferința pentru stilul cenușiu și fraza bolovănoasă,
decât să fie șlefuit și neprecis.
 Romanul modern

1. Mută centrul de interes spre tematica citadină, reflectând medii care pun personajelor probleme de
conștiință: orașul cu implicațiile vieții mondene și ale mediului de afaceri corupt, frontul, căutările de ordin
intelectual de tip dramă a cunoașterii; scriitorii se aliniază la noile descoperiri din sfera psihologiei,
filosofiei sau științelor și aplică aceste concepții în reflectarea lumii, generând concepții inedite despre
lume/iubire etc. De exemplu, intuiționismul lui Bergson, fenomenologia lui Husserl, substanțialismul
2. Scriitura se vrea o reflectare fidelă, cu maximă sinceritate a realității, pentru obținerea efectului de
autenticitate, romanele includ pagini de documente autentice: procese-verbale, jurnale, scrisori, articole
de ziar/de dicționar, note de subsol explicative etc. (ex. + comentează intenția primă a lui Camil Petrescu
de a-și numi romanul Proces-verbal de dragoste și război, apoi titlul actual). Se renunță deci la tratarea
monografică a unui mediu social, acesta este doar un fundal pentru dramele individuale; poate apărea
tehnica reflectării divergente/multiple (din mai multe perspective) asupra unui eveniment: ex. imaginea
pregătirilor de război în ochii unui combatant și în declarațiile din Parlament etc.
3. Propune structuri compoziționale deschise, capricioase uneori, bazate pe artificii compoziționale inedite
(de exemplu: punerea în abis, tehnica in medias res etc). Se preferă răsturnări/perturbări ale ordinii
cronologice, dislocări epice bazate pe flash-back sau analepse (evocări) și prolepse (anticipări); simetriile
interne, echilibrul compozițional nu sunt excluse, dar nu mai sunt prioritar căutate. De exemplu, romanul
lui Ultima noapte... începe cu un moment de maximă criză psohologică a eroului, precedând punctul
culminant al conflictului erotic, urmând ca abia din capitolul al doilea să se reconstituie trecutul poveștii de
iubire, deci expozițiunea și intriga din romanul clasic. Astfel, capitolele 2-5 din Cartea întâi sunt
retrospective, scrise la trecut (imperfectul rememorării) iar capitolele 1 și 6 din Cartea întâi și toate din
Cartea a doua sunt scrise la prezent (deci contemporane narației). Finalul este/poate fi deschis.
4. Conflictul interior este acum centrul de interes al romanului; conflictele exterioare (cât sunt conturate)
sunt generate și întreținute de forța conflictului interior al protagonistului, sunt doar prelungiri/răsfrângeri
în afară ale conflictului interior. Ca o consecință imediată, acțiunea e înlocuită de analiză și cronologia de
acronie. Adică, realitatea obiectivă este filtrată prin conștiință, redată după fluxul memoriei
involuntare/voluntare*, timpul exterior este subordonat timpului interior/subiectiv/psihologic (durată
interioară). Memoria operează selectiv, sensibilitatea și luciditatea celui care observă lumea dilată ca sub o
lupă și realitatea e supusă unui complex proces de analiză psihologică
5. Personajul este complex, construit în evoluție psihologică, imprevizibil, nu mai ilustrează tipologii (doar
personajele secundare pot fi încă tipologice); apare problematica intelectualului lucid, analitic,
hipersensibil, însetat de ideal/absolut și deziluzionat, neintegrat social
6. Perspectiva narativă este subiectivă/actorială cu narator-personaj (intradiegetic) care narează la persoana
I, deplin implicat și necreditabil (pentru că nu mai poate avea acces la omnisciență); el face introspecție iar
realitatea ne este deci furnizată dintr-o singură perspectivă (uniscient), limitată la câmpul de observației al
unei ființe care nu poate pretinde că știe ce simt și ce gândesc ceilalți, de aici drama incertitudinii/îndoielii

În romanele tradiționale, “Romancierul e mai întâi un am omniprezent, omniscient. Casele par pentru el
fără acoperișuri, distanțele nu există, depărtarea în vreme asemeni nu. Ca să evit asemenea grave
contradicții, ca să evit arbitrarul de a pretinde că ghicesc ce se întâmplă în cugetele oamenilor, nu e decât o
singură soluție: să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce simt, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce
gândesc eu… Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti…// Dar aceasta-i realitatea conştiintei mele,
conţinutul meu psihologic… Din mine însumi eu nu pot ieşi… Orice aş face, eu nu pot descrie decât propriile
mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.
In constituția prezentului, ca atare, în fluxul conștiinței mele, în acea curgere de gânduri, îndoieli,
imagini, năzuințe, afirmații, negări absolute, intră și amintirile (…) Aici, tocmai aici face Proust marea
descoperire (…) Amintirile fac parte din fluxul duratei, dar nu amintirile voluntare, abstracte, ci numai cele
involuntare”.