Sunteți pe pagina 1din 5

I.

Publicată în primul număr al Daciei literare, 1840, Alexandru Lăpușneanul este prima nuvelă istorică
românească, o capodoperă greu de egalat, grație rigorii compoziționale, conciziei, obiectivității și forței de
construcție atât a conflictului, cât și a caracterelor. Textul se integrează epocii pașoptiste – etapă a întemeierii
tuturor speciilor literare și de început al modernizării culturii românești (prin relativa sincronizare cu
Occidentul*) – grație alinierii la ideile formulate de programul romantismului românesc, Introducție: inspirația
din istoria autohtonă și prelucrarea originală a adevărului istoric din cronicile moldovenești (Grigore Ureche și
Miron Costin). Epoca se remarcă și prin amestec de curente literare în cadrul aceleiași opere. Nuvela de față
dovedește eclectismul epocii prin cultivarea cu precădere a romantismului (prin teme și motive specifice*,
personaje excepționale puse în situații excepționale, cu urcușuri spectaculoase și căderi dramatice, cultivarea
antitezei ca modalitate de construcție a personajelor*, caracterul teatral, spectaculosul gesturilor, replicilor și
scenelor, redarea culorii locale prin descrieri sugestive de vestimentație și obiceiuri și amestec de arhaisme cu
neologisme). Dar alte aspecte, precum echilibrul compozițional, construcția simetric-armonioasă, mesajul
educativ al operei, atitudinea detașată a naratorului, sobrietatea auctorială și stilistică, deci economia de mijl.
artistice, sunt dovezi ale clasicismului, în timp ce altele, precum tehnica detaliului semnificativ-anticipator,
observația psihologică și socială, surprinderea psihologiei maselor revoltate ca personaj colectiv și caracterul
pictural al unor scene sunt deschideri spre realism.

II. Nuvela are ca temă evocarea (romantic-realistă a) unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei de la
mijlocul secolului al XVI-lea: cea de a doua domnie a lui Al. Lăpușneanul (1564-1569), simbolică pentru lupta lui
vodă de a impune autoritatea domnească în fața oligarhiei boierești și pentru consecințele deținerii puterii de
către un domn crud, tiran. Ilustrativă pentru viziunea auctorială care preferă concizia epică și atitudinea
detașată, nonfocalizată, este secvența evocatoare din debutul capitolului al doilea unde se reconstituie prin
tehnica flash-back-ului evenimentele petrecute înainte de prima domnie, importante pentru profilul moral al
protagonistului: pe când era doar stolnicul Petre, uns domn la dorința boierilor, îl ucide pe Joldea,
contracandidatul său la mâna domniței Ruxanda și se căsătorește cu fiica lui Petru Rareș pentru a atrage
inimile norodului în care via încă amintirea lui Ștefan. O altă secvență însă trădează subtil intenția de fin
moralist a nuvelistului. Trecerea de la scena discursului fățarnic/sperjur* din biserică la cea a ospățului
convertit în măcel se face, între altele, printr-o observație cu iz fabulos romantic în care omnisciența naratorială
vine ca o prelungira firească a omniscienței divine, anticipând fapta monstruoasă a uciderii celor 47 de boieri
care va cutremura/sfida cerul: când vodă se apropie de racla Sf. Ioan, zice că ar fi fost foarte palid și că
moaștele ar fi tresărit.

III. Echilibrul compozițional clasic se realizează prin segmentarea discursului narativ în cele patru capitole
care, grație ponderii ridicate a dialogului și corelării lor cu momentele subiectului se aseamănă cu 4 acte dintr-o
operă dramatică (dramă istorică). O particuparitate compozițională o reprezintă prefațarea fiecărui capitol prin
mottouri cu rol anticipator pentru situațiile conflictuale care se alimentează gradat. Astfel, cap. I (expozițiunea
minimală și intriga) are ca mottto replica lui Lăpușneanu Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu... ce anunță
puternicul conflict principal domn-boieri; cap. II (desfășurarea acțiunii) preia ca motto cuvintele unei boieroaice
văduve Ai să dai samă, doamnă!, care trezesc conștiința soției de domn, ducând la declanșarea conflictului
secundar Lăpușneanu-Doamna Ruxanda; cap. III (punctul culminant) prefațat Capul lui Moțoc vrem! anunță
conflictul Moțoc-popor, abil regizat de vodă pentru a oferi mulțimii un țap ispășitor, episod construit ca o
prelungire a tensiunii epice din scena ospățului. Cap. IV (deznodământul) are ca motto replica tiranului: De mă
voi scula, pre mulți am să popesc și eu... sugerează conflictul generalizat al lui vodă cu cei care l-au călugărit și
anunță căderea dramatică prin lovitură de teatru a celui devenit vulnerabil.

Acțiunea evoluează liniar, prin înlănțuirea secvențelor narative realizate prin tehnica decupajului de scene
reprezentative pentru conturarea caracterelor: confruntarea Lăpușneanu-solia boierească venită să-l întâmpine
lângă Tecuci; rugămintea adresată de soția voievodului, după reașezarea pe tron, de a nu mai vărsa sângele
1
boierilor; scena discursului fățarnic din biserică urmată ospățul de la curtea domnească finalizat cu un masacru
și cu construirea unei piramide din capetele celor 47 de boieri uciși ca leac de frică prezentat doamnei Ruxanda,
episodul descotorosirii de Moțoc pe care îl dă mulțimii revoltate să-l linșeze; și, patru ani mai târziu, călugărirea
lui vodă căzut bolnav și otrăvirea sa de către boierii supraviețiutori, Spancioc și Stroici, cu complicitatea
doamnei Ruxanda și încuviințarea mitropolitului. Descrierile sunt plasate strategic pentru a crea pauze în
narațiune, reconstituind decorurile, costumele și măștile (vestimentația doamnei, a lui vodă), redând culoarea
epocii și amplificând, prin contrast, dramatismul scenei sângeroase a uciderii boierilor (descrierea gastronimică
de dinainte) sau anticipând deznodământul previzibil: Cetatea Hotinului... ca un mormânt de uriaș.

Incipitul și finalul se remarcă prin sobrietate și stil lapidar asemănător celui cronicăresc. Caracterul
rezumativ al incipitului (caracteristic și începuturilor cap. II și IV, unde se concentrează relatările despre primele
măsuri luate de vodă la revenirea pe tron: arderea cetăților și uciderea boierilor cu așezarea capetelor în sulițe
pe poarta cetății de scaun, respectiv despre modul cum schingiuiește boierii rămași după promisiunea făcută
doamnei de a nu mai ucide) are dublu rol: de a contura veridic profilul sângeros al epocii de instabilitate politică
și de a fixa indirect indicii de spațiu și timp prin numele voievozilor enumerați (motivul sorții repede
schimbătoare: Iacov Eraclid, poreclit Despotul, perise ucis de buzduganul lui Ştefan Tomşa, care acum cârmuia
ţara, dar Alexandru Lăpuşneanul, după înfrângerea sa în două rânduri, de oştile Despotului, fugind la
Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se înturna acum sa izgonească pre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul.
În mod similar, finalul are caracter concluziv cu dublu rol. Comentariul naratorial ascunde mesajul educativ sub
metaforă și efectul perfectului simplu – Acest fel fu sfârșitul lui Alexandru Lăpușneanul, care lăsă o pată de
sânge în istoria Moldovei. Fixarea portretului votiv susține verosimilitatea acțiunii: La monastirea Slatina,
zidită de el, unde e îngropat, se vede și astăzi portretul lui și al familiei sale.

Perspectiva narativă este obiectivă, cu narator extradiegetic, omniscient, cu viziune dindărăt/par derriere și
focalizare zero. Narațiunea sobră este pe măsura epocii evocate, iar rarele dovezi ale implicării subiective se
remarcă prin procedee artistice simple (inversiuni de epitete caracteriale și comparație) și folosite cu măsură:
gingașa doamnă... era tristă și tînjitoare, ca floarea espusă arșiții soarelui, ce nu are nimică s-o umbrească,
deșănțată cuvântare, mârșavul curtezan/ticălosul boier, dorul lui cel tiranic de a vedea suferinți omenești.
Originalitatea prelucrării/modificării adevărului istoric (păstrarea în viață a boierilor și invenția lui Stroici,
alcătuirea piramidei de capete, imaginarea morții lui Moțoc prin raportare la realitatea care-l avea de fapt
victimă pe Batiște Veveli etc.) nu afectează veridicitatea faptelor, ci, dimpotrivă, contribuie la construcția
caracterelor, individualizate psihologic. Observațiile analitice scot la iveală ceea ce personajele caută să
ascundă, ca în prima scenă a confruntării cu boierii silindu-se a zâmbi; răspunse Lăpuşneanul, a căruia ochi
scântieră ca un fulger, sau ca în scena în care Moțoc privește alături de vodă scena masacrului: silindu-se a râde
ca să placă stăpânului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind . Caracterul lapidar al frazei
naratoriale susține dinamismul epic. Amestecul de arhaisme și neologisme redă culoarea epocii evocate, dar și
modernitatea limbajului pașoptist, figurile de stil (comparații, metafore) dau plasticitate, ca de exemplu în
pasajele de observație psihologică asupra mulțimii răsculate sau asupra boierului dat mulțimii: Acest din urmă
cuvânt, găsind un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas şi acest glas
striga: „Capul lui Moţoc vrem“. / sărind ca un om ce calcă pe un şărpe (...) Ticălosul boier căzu în braţele idrei
acestei cu multe capete, care întru o clipală îl făcu bucăţi.

Construcția personajului se distinge prin folosirea tehnicii basoreliefului, care face ca imaginea tiranului să
capăte proporții monumentale, și prin cultivarea antitezei romantice. Aceasta din urmă este vizibilă și
intraindividual și prin relațiile dintre personaje. Astfel, protagonistul reunește calități de excepție (inteligență,
abilitate/luciditate politică, bună cunoaștere a psihologiei umane, voință/perseverență, putere de disimulare)
și defecte extreme (caracter vindicativ și despotic/sete de răzbunare, fățărnicie, cinism în relația cu doamna sau
boierii, sadism/plăcerea de a vărsa sânge și de a manipula) iar involuția sa morală ne oferă aproape imaginea
2
patologică și grotescă a unui scelerat/paranoic care absolvă de vină pe cel care își asumă gestul de a-l pedepsi
ca mesager parcă a instanței divine. Caracterul demonic al lui vodă e amplificat prin opoziția cu angelicul firii
Ruxandei care îi amintește tiranului că va da socoteală pentru faptele sale la judecata de apoi, petrece
închinându-se la icoane în timp ce el râde satisfăcut de măcelul pe care-l contemplă și se cutremură de gestul
crimei pe care consimte să-l facă totuși pentru a-și salva fiul de furia despotului.

Opinie: din comentarea finalului

Nuvela ilustrează un destin cu măriri spectaculoase și căderi dramatice pentru a da forță educativă printr-un
antimodel istoric față de care cititorul nu poate rămâne detașat/neutru. Finalul e tragic sau justițiar, închis sau
deschis? De ce? Lumini și umbre asupra boierilor tineri, caracterizați de însuși Lăpușneanu ca iubitori de țară

3
— Doamne, zise un aprod apropiindu-se, nişte Şi însă, acum nu mă vreţi, nu mă iubiţi? Ha! ha! ha!
boieri sosind acum cer voie să se înfăţişeze la Râdea; muşchii i se suceau în râsul acesta şi ochii lui
maria-ta. hojma clipeau.
— Vie, răspunse Alexandru. — Cu voia măriei-tale, zise Stroici, vedem că moşia
Curând intrară sub cortul unde el şedea încungiurat noastră a să cadă de isnoavă în călcarea păgânilor.
de boierii şi căpitanii săi, patru boieri, din care doi Când astă negură de turci va prăda şi va pustii ţara, pe
mai bătrâni, iar doi juni. Aceştii erau vornicul ce vei domni măria-ta?
Moţoc, postelnicul Veveriţă, spatarul Spancioc şi — Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgâni
Stroici. ce aduci cu măria-ta? adăogi Spancioc.
Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară — Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i
până la pământ, fără a-i săruta poala după obicei. jupiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit vremea
— Bine-aţi venit, boieri! zise acesta silindu-se a să vă mulg şi eu pre voi. Destul, boieri! Întoarceţi-vă şi
zâmbi. spuneţi celui ce v-au trimis ca să se ferească să nu dau
— Să fii m-ta sănătos, răspunseră boierii. peste el, de nu vrea să fac din ciolanile lui surle şi din
— Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile ţării şi pelea lui căptuşeală dobelor mele.
am venit s-o mântui; ştiu că ţara m-aşteaptă cu
bucurie. Boierii ieşiră mîhniţi; Moţoc rămase.
— Să nu bănuieşti, măria-ta, zise Moţoc, ţara este — Ce-ai rămas? întrebă Lăpuşneanul.
liniştită şi poate că măria-ta ai auzit lucrurile — Doamne! Doamne! zise Moţoc, căzând în genunchi,
precum nu sunt; căci aşa este obiceiul norodului nu ne pedepsiţi pre noi după fărădelegile noastre!
nostru, să facă din ţânţar armăsar. Pentru aceea Adă-ţi aminte că eşti pământean, adă-ţi aminte de zisa
obştia ne-au trimis pre noi să-ţi spunem că norodul scripturei şi iartă greşiţilor tăi! Cruţă pre biata ţară.
nu te vrea, nici te iubeşte şi m-ta să te întorci Doamne! sloboade oştile aceste de păgâni; vină numai
înapoi ca… cu câţi moldoveni ai pe lângă măria-ta şi noi
— Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse chizeşluim că un fir de păr nu se va clăti din capul
Lăpuşneanul, a căruia ochi scântieră ca un fulger, şi înălţimei-tale; şi de-ţi vor trebui oşti, ne vom înarma
dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi noi cu femei şi copii, vom rădica ţara în picioare, vom
merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă- rădica slugile şi vecinii noştri. Încredi-te în noi!
ntorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul — Să mă-ncred în voi? zise Lăpuşneanul înţelegând
îndărăpt. A! Nu mă vrea ţara? Nu mă vreţi voi, cum planul lui. Pesemne gândeşti că eu ştiu zicătoarea
înţăleg? moldovenească: „Lupul părul schimbă, iar năravul
— Solului nu i se taie capul, zise Spancioc; noi ba“? Pesemne nu vă cunosc eu şi pre tine mai vârtos?
suntem datori a-ţi spune adevărul. Boierii sunt Nu ştiu, că fiind mai mare peste oştile mele, cum ai
hotărâţi a pribegi la unguri, la leşi şi la munteni, pe văzut că m-au biruit, m-ai lăsat? Veveriţă îmi este
unde au toţi rude şi prieteni. Vor veni cu oşti vechi duşman, dar încăi niciodată nu s-au ascuns;
streine şi vai de biata ţară când vom avea războaie Spancioc este încă tânăr, în inima lui este iubire de
între noi şi poate şi măriei-tale nu-i va fi bine, moşie; Îmi place a privi sumeţia lui, pre care nu se
pentru că domnul Tomşa… sileşte a o tăinui. Stroici este un copil, care nu
— Tomşa! El te-au învăţat a vorbi cu atâta cunoaşte încă pre oameni, nu ştie ce este îmbunarea
dârzenie? Nu ştiu cine mă opreşte să nu-ţi sfărm şi minciuna; lui i se par că toate paserile ce zboară se
măselele din gură cu buzduganul acesta, zise mănâncă. Dar tu, Moţoace? învechit în zile rele,
apucând măciuca de arme din mâna lui Bogdan. deprins a te ciocoi la toţi domnii, ai vândut pre
Ticălosul acel de Tomşa v-au învăţat...? Despot, m-ai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre
— Ticălos nu poate fi acel ce s-au învrednicit a se Tomşa; spune-mi, n-aş fi nătărău de frunte, când m-aş
numi unsul lui Dumnezeu, zise Veveriţă. încrede în tine? Eu te iert însă,
— Au doar nu sunt şi eu unsul lui Dumnezeu? au c-ai îndrăznit a crede că iar mă vei putea înşela, şi îţi
doar nu mi-aţi jurat şi mie credinţă, când eram făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji în sângele tău;
numai stolnicul Petre? Nu m-aţi ales voi? Cum au te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă uşurezi de
fost oblăduirea mea? Ce sânge am vărsat? Care s- blăstemurile norodului. Sunt alţi trântori de care
au întors de la uşa mea, fără să câştige dreptate şi trebuie curăţit stupul.
mângâiere? Moţoc îi sărută mâna, asemenea cînelui care, în loc
să muşte, linge mâna care-l bate. El era mulţămit de
făgăduinţa ce câştigase; ştia că Alexandru-vodă a să
aibă nevoie de un intrigant precum el.
4
5