Sunteți pe pagina 1din 3

S-a observant că toate elementele obiectuale sugerează, de fapt, planul afectiv-psihologic,

Bacovia fiind unic în maniera de a crea corespondențe. De aceea textele sale sunt considerate
pasteluri interioare, căci decorul descris, deseori fragmentar (ca un colaj suprarealist), este al
unei stări de spirit, o realitate distorsionată prin oglinzi deformatoare sau filtre
monocromatice.

Dormeau adânc sicriele de plumb,


Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb


Pe flori de plumb, si-am inceput să-l strig --
Stam singur lângă mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb

Temă și viziune într-un text studiat apaținând lui G.Bacovia/simbolismului

– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat în
simbolism;
Reprezentând vârful simbolismului românesc, dar şi decadenţa acestui curent, Bacovia
este considerat de critica actuală “întâul nostru antipoet, în sensul modern” (N. Manolescu),
travesând “cu iuţeala unei comete, câmpurile de atracţie ale expresionismului” și chiar ale
suprarealismului. El ocupă un loc singular în literatura română, bacovianismul devenind o
emanaţie profund originală, inimitabilă. În ansamblul creaţiei bacoviene, poezia Plumb care
deschide volumul omonim de debut, 1916, devine emblema (expresia concentrată) a
simbolismului decadent. Şi aceasta, nu doar prin temele şi motivele tipice, ci și prin
cromatică/monocromie şi simbolistica ei obsedantă, cultivarea corespondențelor
materie/spirit, muzicalitatea dizarmonică în acord cu atmosfera sumbră, maxima capacitate de
sugestie prin mijloace expresive simple.

– prezentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema şi viziunea despre lume
din textul studiat, aparţinând simbolismului;
Fiind, în fapt, o elegie decadentă, textul are ca temă omniprezenţa morţii sau, de ce nu,
condiţia tragică a fiinţei însingurate, captive într-un spaţiu limitat/despiritualizat, fără
ieșire/salvare. Mai toate imaginile poetice ale textului conotează tema. Dar primul impact
puternic asupra cititorului îl au, desigur, imaginile statice din primul vers al fiecărei strofe,
oferind déjà o viziune simbolist-decadentă asupra lumii văzute ca un imens cimitir în care
insul e ameninţat (gradual și iremediabil) cu căderea în descompunere: “Dormeau adânc
sicriele de plumb”, “Dormea întors amorul meu de plumb”. Repetiţia verbului “a dormi” ca
eufemism* al morţii, la timpul imperfect, al duratei fără limită, instaurează o stare parcă
bolnăvicioasă, de nelinişte/anxietate, de cădere în inconștient sau într-un subconştient dominat
de frustrări şi temeri. Acest fapt e accentuat prin cele două adverbe-epitet (“adânc” şi
“întors”… “cu faţa spre apus”, cum ar spune Blaga). Verbul e asociat în prima strofă cu un
element al lumii exterioare (obiective/materiale): “sicriele (de plumb)”, sugestie spaţială a
închiderii sufocante. În strofa a doua verbul e asociat unui termen abstract, denumind lumea
interioară (subiectivă/afectivă): “amorul meu (de plumb)”. În acest mod, se anunţă gruparea
strofelor pe secvenţe, dar se face şi o altă deschidere tematică: iubirea (temă aparentă) nu vine
ca o cale se salvare/renaștere a sinelui de sub ameninţarea morţii; dimpotrivă, moartea iubirii
şi a oricărui sentiment, moartea spiritualului (stam singur lângă mort), îi adânceşte sinelui
conştiinţa sfârșitului lipsit de trasncendenţă*. Efectul conştientizării este cu atât mai dramatic
graţie viziunii subiective (simbolismul definindu-se și ca o nouă estetică a senzorialului, o artă
a senzațiilor pure/vagi/tranzitorii). Implicarea dramatică a eului liric este evidențiată explicit
prin indici lexico-gramaticali de persoana I singular : adj. pron. posesiv “meu”, repetiţia
structurii “stam singur” sau verbele manifestării disperate / paroxistice “am început să-l strig”
ce marchează punctul de maximă tensiune lirică din poem.
- ilustrarea a patru elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume (de exemplu: imaginar poetic,
titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, motiv poetic, laitmotiv, figuri
semantice/tropi, elemente de prozodie etc.);
Cea mai importantă trăsătură a simbolismului, cultivarea simbolului, ca trop privilegiat și
ca instrument pentru realizarea corespondențelor și a sugestiei, este manifestă încă din titlul
poeziei, Plumb, substantiv nearticulat ce devine și cuvânt-cheie prin reluarea sa de șase ori în
text în poziții fixe : în finalul versurilor 1 și 4 și înainte de cezura versului 3, sugerând
închiderea amenințătoare, omniprezența obsesivă a toxicității. Acest simbol cromatic,
frecvent/obsedant în imaginarul poetic bacovian, este unul cu multiple semnificații, ținând
cont de proprietățile metalului: prin culoarea gri (gri-verzuie când se oxidează) poate sugera
plictisul existențial, angoasa, monotonia vieții cotidiene/lipsa orizontului spiritual; prin
greutate, simblizează apăsarea sufletească, senzația de sufocare și de cădere surdă, fără ecou;
prin toxicitate și răceala metalică, semnifică absența sentimentelor, amenințarea morții în
singurătate și boală; prin ușurința cu care se zgârie și se torsionează, poate conota labilitatea
psihică, fragilitatea emoțională. Folosirea plumbului ca material din care se confecționau în
trecut artificiile funerare, devine pretext pentru poetul simbolist care, prin reluarea termenului
cu rol de epitet metaforic (în structurile sicriele de plumb, flori de plumb, coroanele de
plumb, aripile de plumb), face ca semnificațiile simbolului să iradieze în tot poemul, creând
astfel sugestia imposibilității de a evada, de apocalipsă iminentă prin
mineralizarea/trasformarea întregului univers în metalul lepros.
Un alt simbol cu rol cheie în conturarea mesajului poetic este aflat în relație directă cu
motivul poetic al singurătății și al claustrării: Stam singur în cavou. Cavoul devine sugestia
oricărui spațiu închis care anulează elanurile vitale, orice speranțe (flori de plumb), de orice
natură ar fi: un mediu social (sau chiar familial) ostil, o societate meschină în care te
înconjoară doar suflete moarte (sicrie de plumb), o lume rece și lipsită de valori spirituale,
incapabilă să asculte nevoile unei ființe sensibile, condamnând-o astfel la anularea de sine. În
ultimă instanță, cavoul poate fi chiar propriul trup, cu limitele sale fiziologice, în care sufletul
e amenințat cu moartea spirituală (amorul de plumb), în ciuda eforturilor disperate de a se
salva/supraviețui. Închiderea fără speranțe de evadare persistă și după finalul lecturii, prin
metafora aripilor de plumb care nu poate transmite idea zborului eliberator / triumfător spre
lumină, ci dezvoltă motivul zborului căzut, ca zbatere inutilă, agonică, ele devenind acum
povara care îl va trage în jos, în gol pe cel care o poartă.
Compozițional, textul/discursul liric – bazat pe o simetrie desăvârșită dată de un caz
aparte de paralelism sintactic cu pe repetiții obsedante – se divizează în două secvențe lirice,
corespunzatoare celor două planuri ale realității: prima strofă surprinde realitatea
exterioară/materială, simbolizată de universul închis al cavoului. Cea de-a doua strofă
corespunde planului interior/subiectiv al strărilor afectiv-psihice. Elementele de recurență și
cele de opoziție contribuie la redarea gradată a trăirilor : suferința e sugerată inițial la modul
interiorizat, de exemplu prin construcția funerar vestmânt (finalul versului doi, strofa I), semn
al resemnării mute, fără speranță, sintagmă pe care am putea-o considera metaforică pentru
că, anulând ideea de lumină, neologismul în inversiune poate sugera întunericul cosmic, dar și
întunericul minții, deziluzia/deznădejdea. Simetric, în finalul versului doi, strofa a doua,
suferința/disperarea se exteriorizează, sub forma strigătului (expresionist), el însuși cu
semnificații contradictorii: e o chemare disperată ca a lui Orfeu care o strigă pe Euridice a sa
pierdută în moarte ? E un semnal al vieții și al dorinței de a trezi la viață, în ultima clipă, o
lume pe cale de a se surpa, sau e primul semn al alienării*/dezechilibrului psihologic
definitiv(e)? Maxima putere de sugestie a unui termen e tipică întregii lirici moderne, din care
simbolismul e doar prima etapă. Un alt element de opoziție, sintagmele era vânt, era frig,
apare simetric în finalul versului trei al fiecărei strofe, pus în relație directă cu repetiția Stam
singur, pentru a dezvolta corespondența între planuri. Cele două substantive monosilabice au
o mare putere de sugestie atât în sens propriu/denotativ, ca manifestări naturale aducătoare de
pustietate/gol, cât și în sens conotativ, desemnând trăiri/senzații ascuțite, paralizante ale
ființei: fiorii morții și haosul/dezechilibrul interior, deruta etc.
Simetriile compoziționale multiple, dar și calitatea vocalică și consonantică a termenilor
aleși generează un anume tip de muzicalitate: monoton-obsedantă, sumbră, cu stridențe de
infuență expresionistă, ca în imaginea auditivă bazată și pe aliterații: Și scârțiau coroanele. Se
adâncește astfel și la nivel sonor sugestia de disconfort psihic, de sfârșit continuu sau iminență
a morții. Contribuie în mod deosebit asonanțele vocalelor închise în â (vestânt/vânt) și u
(plumb) din rimele primei strofe și a vocalei ascuțite i (frig/strig) în strofa a doua. Se observă
rima masculină în cuvinte monosilabice, de bocet/recviem*.
–– susţinerea unei opinii despre modul în care tema şi viziunea despre lume se reflectă în
textul poetic studiat.
În opinia mea, valorificând o afirmație critică, Bacovia e primul poet care a coborât în
infern și care îi transmite și cititorului starea depresivă. Lirica sa realizează ruperea de “utopia
romantică”, eminesciană care îi oferea sufletului nemulțumit șansa evadării, măcar prin
reverie/vis, în tărânuri compensatorii. Eul bacovian nu mai poate găsi refugii în calea morții și
a vidului, nu mai poate evada ca miticul Icar*, ci e obligat să suporte descompunerea /
mineralizarea ca stare perpetuă. Ceea ce observăm că definește imaginile poetice specifice
viziunii bacoviene este tocmai caracterul lor “antipoetic” prin raport la estetica lirismului
clasic/tradițional, căci nu o stare de graţie/încântare produce lectura, ci trăirile generate se
subordonează unei veritabile estetici a răului: cititorul are intuiția golului/vidului, a
căderii/prăbușirii, a eșecului existențial.