Modalităţi practice de refacere a amplitudinii de mişcare

Refacerea amplitudinii de mişcare reprezintă un obiectiv de bază al kinetoterapiei.

Prezenţa unui deficit de mobilitate articulară poate fi determinată de:
a. ţesutul moale prin contractura sa adică muşchiul şi/sau ţesutul conjunctiv
periarticular;
b. articulaţia prin blocarea datorită capetelor osoase şi capsulei articulare;
c. atât datorită ţesutului moale cât şi articulaţiei.
Orice restricţie în mobilizarea unei articulaţii pe o perioadă de timp sfârşeşte prin a
instala o limitare a AM normale în acea articulaţie. În urma restricţiilor de mobilitate se
produce o “scurtare adaptativă” a ţesuturilor moi care nu mai permite jocul complet articular.
Această scurtare poartă numele de “contractură” = scurtarea fibrelor ţesutului moale care
încruciţează o articulaţie determinând o limitare a AM a acestei articulaţii.
Pentru refacerea mobilităţii articulare prin interesarea ţesutului moale utilizăm:
stretching-ul (pentru ţesut moale inclusiv pentru muşchi) şi inhibiţia activă (numai pentru
muşchi).
Pentru refacerea mobilităţii articulare prin interesare articulară utilizăm: mobilizări,
manipulări.
Stretching-ul = orice manevră care alungeşte ţesutul moale patologic scurtat crescând
amplitudinea de mobilitate articulară.
Tipuri de stretching:
1. stretching balistic se realizează cu utilizarea muşchiului întins ca pe un resort care va
arunca corpul în direcţia opusă. Ex.: exerciţiile de flexie – extensie ale trunchiului făcute în
forţă, încercând să se treacă brutal peste amplitudinea maximă pasivă şi cu rapiditate.
2. Stretching dinamic se realizează prin mişcări voluntare lente ale segmentului
încercând să se treacă blând peste punctul maxim al amplitudinii posibile de mişcare.
3. Stretching activ (sau stato-activ) se efectuează tot prin mişcare voluntară spre
amplitudinea de mişcare maxim posibilă, poziţie în care segmentul este ţinut 10 – 15 sec.
prin contracţia agoniştilor fără vreun ajutor exterior.
4. Stretching static denumit şi pasiv deoarece este realizat nu prin forţă proprie
musculară, ci de către o forţă exterioară.
5. Stretching isometric, combinarea stretching-ului pasiv cu o contracţie izometrică în
poziţia de întindere pasivă realizată de kinetoterapeut.
Beneficiile stretcging-ului sunt:
- Creşte flexibilitatea ţesuturilor;
- Creşte abilitatea de a învăţa sau performa diverse mişcări;
- Determină relaxarea fizică şi psihică;
- Determină o conştientizare asupra propriului corp;
- Scade riscul de traumatisme ale aparatului locomotor prin exerciţii fizice, muncă, sport;
- Determină o stare de bine fizică;
- Scad durerile musculare şi tensiunea musculară;
- Realizează încălzirea ţesutului.
Inhibiţia activă (IA)= are la bază inducerea relaxării reflexe musculare prin intermediul
unor tehnici speciale care fac parte din grupul mare al tehnicilor de facilitare
neuropropriocepvivă (FNP). Există 3 tehnici utilizate pentru obţinerea IA: tehnica hold-relax,
tehnica hold-relax-contraction şi ca o variantă tehnica contracţiei agonistului.
Tehnica hold-relax: se aduce segmentul la nivelul de amplitudine de mişcare maxim
posibil, se realizează în acest punct o contracţie izometrică (5-10 sec), apoi se solicită o
relaxare cât mai bună timp în acre kinetoterapeutul exercită un stretching pasiv al muşchiului,
repaus 20 – 40 sec şi se reia exerciţiul (3- 5 repetări).
Tehnica hold-relax-contraction: la tehnica hold-relax se asociază în final o contracţie
concentrică a muşchiului opus celui retracturat, adică pacientul execută un strectching activ.
Tehnica contracţia agonistului: se utilizează în cazul muşchiului retracturat dureros sau
când acesta este într-un stadiu precoce de vindecare după o lezare.
Mobilizările = mişcarea pasivă executată foarte lent (în aşa fel încât pacientul ar
putea-o opri la distanţă), mişcare oscilatorie sau continuă de întindere cu scop de creştere a
amplitudinii de mişcare articulară sau cu scop antalgic.
Manipulările = metodă kinetoterapeutică care urmăreşte creşterea amplitudinii de
mişcare articulară, pe care o realizează printr-o mobilizare forţată, care poartă elementele unei
articulaţii peste jocul voluntar articular obişnuit până la limita jocului anatomic posibil,
pacientul neputând opri această mobilizare.