Sunteți pe pagina 1din 19

CAPITOLUL 1: PATRIMONIUL CULTURAL-OCTOTIREA

PATRIMONIULUI CULTURAL

Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură


(UNESCO) este una dintre cele 16 agenții specializate din sistemul Organizației
Națiunilor Unite (ONU), constituită la 16 noiembrie 1945 de către un număr de
20 de state care au elaborat Constituția acestui organism. România i s-a alăturat
la 27 iulie 1956. În present, UNESCO cuprinde 195 de state membre și 10 state
asociate. Sediul se află în Paris, Franța.
Misiunea declarată a UNESCO este să contribuie la promovarea păcii și
securității în lume prin intermediul educației, științei și culturii, în vederea
consolidării cooperării internaționale, respectării drepturilor fundamentale ale
omului, fără restricții de rasă, sex, limbă sau religie.
În prezent, Organizația își definește strategia și activitatea în baza a 17
obiective de dezvoltare durabilă cuprinse în Agenda 2030 a UNESCO.
România este un partener stabil al UNESCO în atingerea obiectivelor sale
strategice, fiind un membru activ al tuturor celor șapte convenții culturale
UNESCO.
În prezent, România desfășoară, în paralel, mandate de membru în
Consiliul Consultativ Științific și Tehnic al Convenției UNESCO din 2001
privind protejarea patrimoniului cultural subacvatic și în Comitetul
interguvernamental pentru promovarea reîntoarcerii bunurilor culturale în țările
de origine sau restituirea lor în cazul dobândirii ilicite (ICPRCP). De asemenea,
România participă, în calitate de observator, la toate reuniunile organismelor
subsidiare ale UNESCO.
I.1. Obiective din patrimoniu Cultural al României înscrise în
Patrimoniul Mondial UNESCO
Delta Dunării, inclusă în anul 1991, este considerată cea mai mare
rezervaţie de ţinuturi umede din Europa, acoperind o suprafaţă de 2.681
km2. În Delta Dunării sunt mai mult de 360 de specii de păsări și 45 de specii de
pește de apă dulce.
Obiective naturale din România incluse în Lista UNESCO-MAB de
Rezervaţii ale Biosferei
La nivelul anului 2012, rețeaua cuprindea 610 de rezervații ale biosferei,
din care 12 transfrontaliere, în 117 țări (cum este Delta Dunării, transfrontalier,
cu Ucraina).
 Pietrosul Mare (Rezervația naturală înclusă în Parcul Naţional
Munţii Rodnei este o arie protejată aflată în extremitatea nord-estică a județului
Maramureș, ce a fost înfiinţată în anul 1932, iar începând cu anul 1979 este
inclusă în programul mondial al UNESCO –„Omul și Biosfera”).
 Retezat (doar unele suprafețe din Parcul Național Retezat)
 Codrii Seculari de la Slătioara alături de alte păduri seculare și
virgine din România (2017) – Codrii Seculari de la Slătioara (Suceava),
Izvoarele Nerei, Cheile Nerei – Beușnița, Domogled – Valea Cernei (Caraș
Serverin), Masivul Cozia, Lotrișor (Vâlcea), Codrul Secular Șinca (Brașov),
Groșii Țibleșului și Strâmbu Băiuț (Maramureș).
După cum se observă, nu toate bisericile din Moldova ori cele fortificate
din Transilvania sunt pe lista patrimoniului Unesco, cum poate am fi tentați să
credem.
În afară de aceste obiective din România incluse în Patrimoniul Mondial
Unesco, mai sunt și altele pe lista de așteptare, din care aș aminti Ansamblul
Monumental de la Târgu Jiu (cel mai probabil următorul inclus, anul acesta
primind și distincția Mărul de Aur), Mănăstirea Neamț, Centrul istoric al
orașului Alba Iulia, Bisericile Bizantine și post bizantine din Curtea de
Argeș și centrul istoric al Sibiului.
Obiective din România incluse în Lista Patrimoniului Cultural
Imaterial al Umanităţii UNESCO
Lista patrimoniului cultural imaterial al umanitaţii UNESCO (alcătuită
oficial în 2008, printr-o convenție semnată la Paris), cuprinde opere din 76 de
ţări. Patrimoniul Cultural Imaterial se referă la tradiții, expresii orale, artele
spectacolului, practici sociale, ritualuri, evenimente festive, cunoştinţe şi practici
cu privire la natură şi univers, meştesuguri tradiţionale.
Și România este prezentă pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al
Umanitătiii UNESCO cu Ritualul Căluşului (2005), Doina (2009), Ceramica de
Horezu (2012), Colindatul în ceată bărbătească (2013), Dansul Fecioresc din
Ardeal / Feciorescul de Ticuș (2015), Tradiția românească a țesutului covoarelor
(scoarțelor) populare românești (2016), Mărţişorul (2017).
Printre obiectivele şi atracţiile aflate pe lista de aşteptare pentru a fi
incluse în Patrimoniul Mondial Unesco se enumeră:
 Mănăstirea Neamţ
 Mănăstirea Curtea de Argeş
 Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu
 Biserica din Densuş
 Masivul Pietrosul Rodnei
 Centrul istoric al oraşului Alba Iulia (din 1991)
 Centrul Istoric al oraşului Sibiu (din 2004)
 Satul Rîmetea
 Roşia Montană (din 2016)
Trebuie să recunosc că avem o țară frumoasă, bogat încărcată istoric și
cultural. Aveți și alte sugestii de includere în Patrimoniul Unesco a unor locuri
din România?
I.2. Patrimoniul cultural – element al identităţii europene şi parte a
avuţiei naţionale
Printr-o semnificativă coincidenţă, 2018 va fi marcat deopotrivă ca Anul
european al patrimoniului cultural (proclamat prin Decizia Parlamentului
European şi a Consiliului din 17 mai 2017) şi cel al Centenarului Marii Uniri,
actul desăvârşirii statului naţional unitar român din 1918.
Două evenimente care, dincolo de semnificaţiile lor particulare ce le
caracterizează, generează un sentiment colectiv de împărtăşire a unei istorii şi
identităţi comune. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum se subliniază în
considerentele deciziei Uniunii Europene, „Anul 2018 are o importanţă
simbolică şi istorică pentru Europa şi pentru patrimoniul cultural al acesteia,
deoarece marchează o serie de evenimente semnificative, cum ar fi cea de a 100-
a aniversare a încheierii Primului Război Mondial şi a independenţei mai multor
state membre…“, astfel că o asemenea marcare poate oferi „ocazii de a înţelege
mai bine prezentul printr-o înţelegere mai nuanţată şi împărtăşită a trecutului“.
(pct. 15).
Într-adevăr, patrimoniul cultural este un element esenţial al identităţii
europene şi se află în centrul proiectului continental; moştenirea culturală
reprezintă nu numai un mijloc de a înţelege trecutul nostru, ci şi un atu
susceptibil să ne ajute în construirea Europei viitorului. Asemenea conotaţii
identitare se degajă major şi din aniversarea unui secol de stat naţional, unitar şi
indivizibil; sentimentul unităţii şi demnităţii naţionale se conjugă cu conştiinţa
destinului comun european şi se completează armonios cu respectul diversităţii
expresiilor culturale.
Ideile, principiile şi valorile integrate în patrimoniul naţional cultural şi
cel al Europei constituie o sursă comună de memorie, de înţelegere, de identitate
şi dialog, de coeziune şi de creativitate în Uniunea Europeană şi în cadrul
fiecărui stat membru.
Patrimoniul cultural este deosebit de valoros pentru societatea europeană
din punct de vedere spiritual, social, economic şi al mediului.
Ca patrimoniu comun, el nu există şi nu se manifestă independent de
componenta naturală a acestuia şi de aceea devine tot mai uzitată şi dobândeşte
consistenţă conceptuală sintagma „patrimoniu cultural şi natural“.
Graţie importanţei sale excepţionale şi în virtutea „complexului lui Noe“
de a pune la adăpostul arcei patrimoniale noi valori, dezvoltat de lumea
modernă, patrimoniul comun  (cultural şi natural), ca resursă colectivă şi bun al
tuturor păstrat pentru generaţiile viitoare, se impune a fi conservat, apărat şi
gestionat în mod durabil.
În planul realităţilor concrete, diferite date statistice şi constatări evidente
ne arată o agresiune fără precedent, cu consecinţe incalculabile asupra diferitelor
componente ale acestei moşteniri şi valori comune, ceea ce reclamă intervenţia
rapidă, adecvată şi eficientă a dreptului. Patrimoniul este, prin excelenţă, o
noţiune polisemică, al cărui sens şi semnificaţii se impun clar şi precis stabilite
juridic.
Coborâtor din ancestralul complex al „Arcei lui Noe“ al popoarelor,
expresie a instinctului natural de conservare şi supravieţuire al fiecărui individ,
el este un termen polisemic, un concept în mişcare, unul dintre cele mai
străvechi, mai persistente şi mai intangibile ale culturii, istoriei şi dreptului. Din
punct de vedere etimologic, provine din latinescul patrimonium şi evoca ideea
de moştenire, mai precis semnifica, iniţial, „bunul transmis de tată“, fără ca
totuşi să întruchipeze un concept juridic, în timp ce res patrimonio erau lucrurile
susceptibile de apropriere privată, dar compunând domeniul public roman.
Aşadar, însăşi etimologia termenului (ceea ce provine de la părinţi) trimite la
ideea de transmisiune.
Referitor la semnificaţiile sale primordiale, orice patrimonium presupune
un pater, iar pentru jurişti orice pater îşi are originile în pater familias:
principalul actor al dreptului privat roman, cel care exercită în mod legitim o
potestas asupra membrilor familiei, dintre care unii vor dobândi prin intermediul
instituţiei moştenirii şi patrimonium-ul. A vorbi despre patrimoniu înseamnă,
aşadar, înainte de a  ne exprima asupra chestiunilor aşa-zis patrimoniale (în
limbajul curent astăzi: evaluabile în bani), a vorbi despre puterea legitimă şi
despre titularul patrimoniului ca moştenitor legitim al unui pater care la rândul
lui moştenise patrimoniul în discuţie: deci şi despre patrimoniu ca obiect al unei
tradiţii, mai precis al unei tradiţii pe linie paternă. Să însemne aceasta lăsarea la
o parte a mamelor? Cu siguranţă că nu, câtă vreme modalitatea prin excelenţă de
formare a familiei legitime din care se vor naşte moştenitorii patrimonium-ului
nu este alta decât matrimonium, prin urmare, căsătoria, aşezată nu întâmplător
sub semnul maternităţii, aşadar, al mamei caracterizate de romanistul spaniol
Alvaro D’Ors „protagonistă a perpetuării speciei umane“, funcţie distinctă şi
complementară celei a tatălui ca „administrator al pământului încredinţat de
Dumnezeu speciei umane spre administrare“. Prin aceasta, pământul însuşi se
relevează ca arhetipul prin excelenţă al patrimoniului, fiind în acelaşi timp, aşa
cum scria Carl Schmitt în prima frază dintr-o lucrare epocală,  şi „mama
dreptului“. Dacă este adevărat că, aşa cum scria Savigny, dreptul unui popor „se
dezvoltă precum limba“ şi că limba care defineşte sub aspect cultural identitatea
oricărui om este limba maternă (şi nu: paternă), atunci exerciţiul legitim al
puterii este inseparabil de transmiterea legitimă a dreptului.
La prima vedere de la sine înţelese, aceste adevăruri se dovedesc astăzi
mai mult ca oricând supuse atacului, şi aceasta din cauza corelaţiei – sistematic
ocultate – dintre legitimitate şi familie, corelaţie care se revelează peste măsură
în conceptul – astăzi mai dispreţuit ca oricând – de „patrie-mamă“. Aşa cum
Revoluţia franceză a intenţionat în mod explicit separarea legitimităţii de
paternitate („plus de peres!“), tot astfel şi separarea dreptului de dimensiunea
maternă a pământului şi a limbii care alcătuiesc împreună determinaţia
existenţială a unui popor se datorează mutaţiei fundamentale operate de
Modernitate prin care omul devine autonom în raport cu Dumnezeu, propriul
popor şi propria familie, iar societatea se transformă dintr-o familie a famililor
într-o colectivitate a indivizilor. „Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm 
şi să avem noi moştenirea lui“ (Matei 21, 38), iar astăzi limba maternă tinde să
devină pentru identitatea indivizilor tot atât de irelevantă ca şi propria patrie (ubi
bene ibi patria!); locul patrimoniului moştenit şi destinat a fi lăsat moştenire este
luat de un capital aducător de profit, la rândul lui acesta fiiind garantat de
tehnica legalităţii care înlocuieşte legitimitatea întemeiată pe familie şi
moştenire. Se poate spune, prin urmare, şi în prezent, împreună cu Alvaro D’Ors
şi Carl Schmitt, că „renunţarea la legitimitate în virtutea renunţării la o societate
legitimă organizată în familii“ şi „legătura indisolubilă dintre cele trei instituţii
ale familiei (căsătoriei), moştenirii şi patrimoniului reprezintă cea mai
importantă preocupare a juristului de astăzi“. Din această perspectivă urmează
să abordăm şi noi, de pildă, patrimoniul cultural şi ecologic înţeles nu ca un
capital destinat însuşirii şi folosirii profitabile, ci ca „vie“ (Matei 21, 38),
încredinţată unei umanităţi diferenţiate în popoare, familii şi generaţii succesive
de împreună-lucrători.
Expresia de „patrimoniul comun“ a apărut şi s-a răspândit în limbajul
juridic începând cu anii 1960; noţiunea, ca atare, urmărea să marcheze
importanţa colectivă a anumitor elemente natural-culturale şi să exprime nevoia
prezervării caracterului comun, precum şi a protejării şi conservării stării
acestora. Treptat, conceptul s-a declinat în mai multe ipostaze, păstrându-şi însă
esenţa definitorie.
Astfel, în dreptul internaţional a apărut şi s-a afirmat patrimoniul comun
al umanităţii, ca formulă de internaţionalizare a anumitor spaţii, justificată prin
interesul global pe care îl prezintă pentru omenire, cu un regim juridic propriu,
aplicabil unor zone specifice.
La nivel unional-european a apărut „patrimoniul comun al Uniunii
Europene“, care se referă, de exemplu, la „speciile migratoare“ (Directiva
92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor
naturale, precum şi a faunei şi florei sălbatice) ori la realizările arhitecturale
(Convenţia de la Grenada din 3 octombrie 1985 pentru salvgardarea
patrimoniului arhitectural al Europei).
Patrimoniul comun nu este un patrimoniu ca oricare altul căutând să
introducă un element deopotrivă moral şi juridic în conservarea valorilor
culturale şi a mediului şi se distinge de concepţia sa tradiţională din cel puţin
patru puncte de vedere. Mai întâi, este vorba de patrimonii colective, care nu se
ataşează unei persoane, ci la o comunitate; titularii săi sunt un grup, de o
cuprindere diferită: o colectivitate locală, o naţiune, omenirea în întregul său ori
chiar generaţiile viitoare. Desigur, din perspectivă juridică, interesează mai ales
calitatea de subiect, de titular, de reprezentant al drepturilor şi obligaţiilor
aferente acestui statut, care să le exercite şi valorifice ca atare. Apoi ele se
caracterizează prin a fi „solidariste şi egalitariste“, în sensul că permit
considerarea de interese care depăşesc pe cele ale indivizilor, juxtapuse; acestea
organizează o solidaritate între persoanele integrate comunităţii respective, în
utilizarea şi în gestiunea elementelor care le compun.
Aceste patrimonii sunt concepute ca transgeneraţionale; solidaritatea care
se structurează trebuie să se exercite atât între generaţiile prezente, cât mai ales
între acestea şi generaţiile viitoare.
În fine, ele sunt văzute, într-o anumită măsură, ca „antieconomice“, prin
aceea că se constituie pentru a sustrage resursele pe care le integrează (naturale,
culturale etc.) unei folosiri dezorganizate a tuturor – în cazul res nullius –, dar şi
unei circulaţii a mărfurilor, obişnuite. Constituirea acestor patrimonii are deci ca
scop să facă elementele care le compun inapropriabile ori, cel puţin, spre a pune
unele condiţii şi stipula anumite reguli în privinţa circulaţiei lor ca marfă.
O altă diferenţă majoră de genul proxim „clasic“ a acestui tip de
patrimoniu se referă la folosirea comună şi raţională, în profitul membrilor
colectivităţilor respective, a elementelor componente, ocrotirea, păstrarea şi, pe
cât posibil, îmbogăţirea datelor sale definitorii şi asigurarea unei transmiteri
către generaţiile viitoare. Preocuparea pentru viitor, caracterul prospectiv şi
redistributiv ţin de chiar esenţa conceptului. Aşadar, regruparea elementelor
constitutive într-un asemenea patrimoniu presupune, per se, asigurarea
transmiterii lor generaţiilor viitoare; componentele respective – fie că sunt
patrimonii biologice, naturale, culturale, arhitecturale, rurale, peisagistice etc. –
trebuie să poată reveni şi să le profite acestor generaţii. Această dimensiune
presupune, în mod obiectiv, funcţia de conservare a acestui patrimoniu; pentru a
putea fi transmise, elementele sale trebuie, aşadar, să fie prezervate, cultivate. O
atare preocupare justifică, de altfel, sustragerea resurselor în cauză de la
schimbul de mărfuri şi comerţul juridic ordinar.
Alături de exigenţa fundamentală a moştenirii şi conservării, patrimoniul
comun implică garantarea folosirii colective a resurselor în interesul comunităţii
date. Un exemplu elocvent îl reprezintă, în acest sens, regimul juridic
internaţional, unional-european şi naţional al apei.
Fără îndoială, Convenţia UNESCO din 1972 privind patrimoniul cultural
şi natural a avut o înrâurire importantă în dezvoltarea conceptului, exprimată în
textele internaţionale şi naţionale ulterioare şi a exercitat astfel o reală influenţă.
Potrivit acesteia, sunt considerate patrimoniu cultural: a) monumentele
(opere de arhitectură, de sculpturi sau de pictură monumentală, elemente sau
structuri cu caracter arheologic, inscripţii, grote şi grupuri de elemente care au o
valoare universală excepţională din punct de vedere istoric, artistic sau
ştiinţific); ansamblurile (grupuri de construcţii izolate sau grupate care, datorită
arhitecturii lor, a unităţii şi integrării lor în peisaj, au o valoare universală
excepţională din punct de vedere istoric, artistic sau ştiinţific); siturile [lucrări
ale omului sau opere rezultate din acţiunile conjugate ale omului şi ale naturii,
precum şi zonele incluzând terenuri arheologice care au o valoare universală
excepţională din punct de vedere istoric, estetic, etnologic sau antropologic] (art.
1)
Patrimoniul cultural european este o resursă comună şi un bun al tuturor
păstrat pentru generaţiile viitoare şi, prin urmare, protejarea sa este o
responsabilitate comună a tuturor părţilor interesate; el înglobează un spectru
amplu de resurse moştenite din trecut, sub toate formele şi aspectele – materiale,
imateriale şi digitale (create sub formă digitală şi digitalizate) – inclusiv
monumente, situri, peisaje, competenţe, practici, cunoştinţe şi expresii ale
creativităţii umane, precum şi colecţii conservate şi gestionate de organisme
publice şi private, precum muzeele, bibliotecile şi arhivele, cuprinzând şi
patrimoniul cinematografic; patrimoniul cultural este deosebit de valoros pentru
societatea europeană din punct de vedere cultural, social, economic şi al
mediului, iar gestionarea durabilă a acestuia constituie o opţiune strategică
pentru secolul al XXI-lea.
Referitor la dreptul român, o definiţie a patrimoniului cultural naţional o
găsim în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 din 25 octombrie 2000
(republicată) şi potrivit căreia acesta „cuprinde ansamblul bunurilor identificate
ca atare, indiferent de regimul de proprietate asupra acestora, care reprezintă o
mărturie şi o expresie a valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi tradiţiilor aflate în
continuă evoluţie; cuprinde toate elementele rezultate din interacţiunea, de-a
lungul timpului, între factorii umani şi cei naturali“.
Protecţia internaţională a patrimoniului cultural cunoaşte primele
reglementări concrete în textele aferente dreptului războiului, respectiv
Convenţiile de la Haga din 1907 privind legile şi obiceiurile războiului terestru
ori bombardamentele forţelor navale, iar apoi cea din 1923 privind războiul
aerian. Convenţia de la Haga din 14 mai 1954 privind protecţia bunurilor
culturale în caz de conflict armat, cu protocoalele sale, precum şi cele din 1977
la Convenţia de la Geneva din 1949 adoptate sub egida Comitetului
Internaţional al Crucii Roşii au completat arsenalul juridic pertinent. Sub egida
UNESCO, instituţie specializată a ONU, au fost adoptate importante documente
internaţionale în materie; alături de Convenţia privind protecţia patrimoniului
mondial, cultural şi natural din 1972 sunt de menţionat, în acest sens, Convenţia
de la Paris din 14 noiembrie 1970 privind măsurile de luat pentru a interzice şi a
împiedica importul, exportul şi transferul proprietăţii ilicite de bunuri culturale,
completată de Convenţia de la Roma din 1995 a UNIDROIT asupra bunurilor
culturale furate ori exportate ilicit şi Convenţia de la Ramsar din 2 februarie
1971 referitoare la protecţia zonelor umede de importanţă internaţională, în
special ca habitat al speciilor migratoare (amendată în 1982 şi 1987). Rolul pe
care îl joacă patrimoniul cultural este recunoscut şi în Agenda 2030 a ONU
pentru dezvoltare durabilă care recunoaşte cetăţenia globală, diversitatea
culturală şi dialogul intercultural ca principii fundamentale ale dezvoltării
durabile. Agenda 2030 recunoaşte că toate culturile şi civilizaţiile pot contribui
la dezvoltare durabilă şi sunt factori esenţiali pentru aceasta. Cultura este
menţionată în mod explicit în mai multe obiective de dezvoltare durabilă ale
Agendei 2030, cu precădere la obiectivul 11 (Oraşe-patrimoniu), precum şi la
obiectivul 4 (Educaţia),  şi, în legătură cu turismul, la obiectivul 8 (Creşterea
durabilă) şi obiectivul 12 (Modelele de consum).
La rândul său, Consiliul Europei a dezvoltat politici specifice în domeniul
patrimoniului, atât sub aspecte tehnice, cât şi în cadrul cooperării juridice şi
instituţionale. Convenţia culturală europeană din 1954 a încredinţat fiecărui stat
grija de a salvgarda aportul său la patrimoniul cultural comun al Europei şi la a
încuraja dezvoltarea. Carta europeană a patrimoniului arhitectural, adoptată la
26 septembrie 1975 la Amsterdam, vizează o conservare integrată a
patrimoniului. O rezoluţie din 14 aprilie 1976 relativă la adaptarea sistemelor
legislative şi a reglementării naţionale la exigenţele conservării integrate a
patrimoniului arhitectural stabileşte dispoziţii în materie de protecţie integrată şi
se angajează să promoveze politici de informare şi sensibilizare a publicului.
Convenţia europeană privind infracţiunile vizând bunurile culturale,
semnată la Delfi la 23 iunie 1985, Convenţia pentru salvgardarea patrimoniului
arhitectural în Europa, semnată la Grenada la 3 octombrie 1985, Convenţia
pentru protecţia patrimoniului arheologic (La Valetta la 16 ianuarie 1992) sunt
alte documente internaţionale semnificative ale domeniului. Convenţia
europeană a peisajului, adoptată la Florenţa la 20 octombrie 2000, are vocaţia de
a pune în valoare ansamblul peisajelor, fără a se limita la o abordare sectorială a
siturilor patrimoniale, nici chiar a peisajelor culturale. În fine, Convenţia-cadru
privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate, adoptată la 27
octombrie 2005 la Faro (Portugalia), conţine o importantă şi reprezentativă
definiţie a patrimoniului cultural. Aceste documente invocă şi utilizează
concepte precum: „patrimoniul cultural al Europei“; „bun comun al tuturor
europenelor“; „patrimoniu arhitectural“; „patrimoniu arheologic european“.
În planul dreptului UE, după ce în Preambul se menţionează că
semnatarii  acestuia s-au inspirat din „moştenirea culturală, religioasă şi
umanistă a Europei“,  art. 3 alin. (3) al Tratatului privind Uniunea Europeană
menţionează că Uniunea „veghează la protejarea şi dezvoltarea patrimoniului
cultural european“, în timp ce art. 167 al Tratatului privind funcţionarea UE se
referă la o „moştenire culturală comună“, dar cu respectarea principiului
subsidiarităţii, acţiunea Uniunii limitându-se la a se suprapune celei a statelor
membre, în special cu mărcile/etichetele „Capitală europeană a culturii“ şi
„patrimoniu european“. Mai exact, textul alin. (1) al respectivului articol
precizează că Uniunea „contribuie la înflorirea culturilor statelor membre,
respectând diversitatea naţională şi regională a acestora şi punând în evidenţă, în
acelaşi timp, moştenirea culturală comună“; în acelaşi timp, printre domeniile în
care acţionează UE, cu titlu subsidiar se remarcă şi „conservarea şi protejarea
patrimoniului cultural de importanţă europeană“.
De asemenea, în Preambulul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene se invocă „patrimoniul său spiritual şi moral“ şi respectul „diversităţii
culturilor şi tradiţiilor popoarelor“.
La nivelul acţiunii unional-europene concrete pot fi invocate programe
specifice precum: Raphael (vizând dimensiunile mobiliară, livrescă, arhivistică,
arheologică, arhitecturală ale patrimoniului), Cultura 2000 (vizând ansamblul
politicilor culturale) ori Europa creativă, la care se adaugă fondurile structurale
desfăşurate în cadrul politicii de coeziune economică şi socială.
La noi în ţară post-1989 s-a dezvoltat o legislaţie sectorială relativ
abundentă, aflată însă în căutarea unei coerenţe cât mai depline şi a unei aplicări
tot mai efective. Tendinţa de codificare – salutară! – a făcut primii paşi prin
publicarea tezelor prealabile, dar spre a realiza cu adevărat un progres juridic
iniţiativa nu trebuie să se rezume doar la o sintetizare a reglementărilor deja
existente, ci să devină o construcţie nouă, cu o viziune superioară asupra
protejării, valorificării şi transmiterii spre generaţiile viitoare a valorilor
patrimoniului cultural naţional.
I.3. Conceptul de patrimoniu cultural și diversele sale accepțiuni
Patrimoniul național al unei țări este puntea de legătură dintre trecut și
prezent, componenta esențială a culturii unui stat. Cultura după cum
menționează Valentin Ursu ”este partea componentă a conșiinței sociale care
exercită o puternică influență formativă asupra oamenilor” 1. Conform Legii
Culturii nr. 413-XIV din 27.05.1999, prin cultură se inţelege „totalitatea
modelelor de gândire, simţire şi acţiune atât din sfera materială cât şi cea
spirituală ale societăţii dar şi produsul valoric al acestora”. Cultura este o
dimensiune fundamentală a procesului de dezvoltare a societății și contribuie la
consolidarea independenței, suveranității și identității națiunilor. Decesiv pentru
determinarea termenului de cultură a avut-o conferinţa generală UNESCO
convocată la 2 noiembrie 2011, în cadrul căreia s-a ajuns la concluzia că
termenul de cultură este totalitatea caracteristicilor spirituale, materiale,
intelectuale şi emoţionale, ce caracterizează o societate, sub diferite forme de
viață, convețuire, tradiții, etc. Potrivit articolul 27 din Declarația Universală a
Drepturilor Omului prevede: „Toată lumea are dreptul să participe liber la
crearea vieții culturale a societății, să participe la progresul științific și să se
bucure de beneficiile implementării acestora iar statele trebuie să ia toate
măsurile necesare necesare pentru atingerea acestui obiectiv”. Din cele relatate
putem afirma că cultura are impact asupra formării personalității omului și a
demnității sale, formează particularităţile unei societăți și ale sistemului de
valori culturale.
Noțiunea de patrimoniu a evoluat pe parcurs, fiind influențată de diverse
evenimente istorice. Gabriela Pașcu este de părerea că în perioada antichității nu
poate fi vorba de patrimoniu ci mai degrabă de elemente valoroase care aveau
doar funcția de decor. Abia în secolul XV se consolidează noțiunea de
patrimoniu datorită colecționarilor de obiecte de artă și al anticarilor.
În acea perioadă are loc pentru prima dată conștientizarea valorii
patrimoniului pentru societate. Recunoașterea de către o societate a rolului

1
Valentina Ursu, Politica culturală în R.S.S. Moldovenească (1944–1956): teză de doctor. Ch., 2001. p. 3.
patrimoniului este un indiciu al nivelului de cultură și a trezit permanent
interesul cercetătorilor, materializat în articole sau lucrări de sinteză, publicate în
țară sau peste hotare.
Patrimoniul național cultural este un concept foarte larg. Abordările
teoretice ale specialiștilor, tratează termenul în cauză ca: memorie colectivă,
moștenire culturală, bunuri culturale, valori perene, memorie socială și mai nou
mnemoistoria. Centrul Internaţional pentru Studiul Prezervării şi Restaurării
Proprietăţii Culturale (ICCROM), în lucrarea Definition of Cultural Heritage:
references to documents in history, elaborată în 2005, prezintă nu mai puţin de
60 de definiţii ale patrimoniului cultural, cea mai veche dintre ele datând din
anul 6 d.Hr. Potrivit noţiunii din Legea Culturii nr. 413 adoptată la 27 mai 1999
„Patrimoniul cultural național reprezintă totalitatea valorilor și bunurilor
culturale”. Articol 17 al respectivei lege prevede că “patrimoniul cultural
naţional al Republicii Moldova este stabilit de Guvern, de comun acord cu
Parlamentul, şi are un regim special de păstrare, conservare şi folosire a lui în
conformitate cu legislaţia în vigoare”. Cercetătorul Ioan Opriș, expert în
domeniul managementului cultural, afirmă că totalitatea bunurilor culturale cu
valoare deosebită sunt reprezentative pentru istoria unui popor și formează
patrimoniul cultural naţional2..
În Legea nr. 280 aprobată la 27.12.2011 „Privind protejarea
patrimoniului cultural național mobil”, găsim noțiunea de patrimoniul cultural
mobil, tratat ca: ”ansamblu de bunuri culturale mobile, clasate în patrimoniul
cultural naţional cu valoare deosebită sau excepţională istorică, arheologică,
documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literară,
cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică,
epigrafică, estetică, etnologică şi antropologică, reprezentînd mărturii
materiale ale evoluţiei mediului natural şi ale relaţiei omului cu acest mediu,
ale potenţialului creator uman”.

2
I. Opriș, Transmuzeografia. București: Oscar Print, 2000. p. 22.
La nivel european, valoarea şi potențialul patrimoniului cultural a fost
recunoscută ca resursă indispensabilă pentru o dezvoltare durabilă şi pentru
calitatea vieții într-o societate în evoluție constantă. Primele acțiuni de punere în
valoare a patrimoniului cultural au fost întreprinse de către Papa Pius II (1405–
1464), prin emiterea celebrei bule pontificale Cum almem nostrum urbem, în
care se făcea referire la protecția monumentelor antice ale Romei. Cea mai
competentă pe plan mondial este considerată organizația UNESCO care are
drept misiune conservarea și protejarea bunurilor culturale ale fiecărui popor. În
normele legislative internaționale termenul respectiv a fost abordat pentru prima
dată în cadrul lucrărilor celei de-a doua conferință de pace, desfășurată la Haga
în 1907. În cadrul întrunirii au fost adoptate o serie de instrumente juridice
internaționale, prin care bunurile culturale sunt protejate în timp de conflict
armat. Printre aceste instrumente se numără: Convenţia a IV-a privitoare la
legile şi obiceiurile războiului terestru, și Convenţia a IX-a privitoare la
bombardarea prin forţe navale pe timp de război. În anii ce urmează, patrimoniul
cultural este în vizorul legiuitorului european din perspectiva ocrotirii, protejării
în cazuri excepționale. Astfel, în anul 1954 acest principiu a fost recunoscut şi
aprobat la nivel mondial prin Convenţia de la Haga Pentru protecţia bunurilor
culturale în caz de conflict armat, scopul principal al căruia este conservarea
moştenirii istorico-culturale a popoarelor lumii. Conform articolului 1 din
Convenţie, bunul cultural este considerat a fi bun cultural, oricare ar fi
proviniența, din categoria bunurilor mobile sau imobile care prezintă o mare
importanţă pentru patrimoniul cultural al popoarelor, care, prezintă interes
istoric sau artistic, opere de artă, manuscrise, cărţile şi alte obiecte de interes
artistic, istoric sau arheologic, precum şi colecţiile ştiinţifice şi colecţiile
importante de cărţi, arhive. În document se mai constată că prejudicierea
valorilor culturale se face în detrementul omenirii. În 1970, la Paris a fost
adoptată Convenția Asupra măsurilor ce urmează a fi luate pentru interzicerea
şi împiedicarea operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer de proprietate
al bunurilor culturale, intrată în vigoare pentru Republica Moldova la 14
decembrie 2007. Scopul convenției a fost de a preveni furtul și traficul ilegal al
bunurilor culturale și se referă la cooperarea internațională ca unicul mijloc de
asigurare a protecției valorilor culturale. Tot în același an a fost adoptată la
Roma, cu scopul de a contracara cazurile de comerț ilicit a obiectelor de
patrimoniu, Convenția UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau
exportate ilegal. În 1972 la cea de-a 17 conferința generală a UNESCO a fost
aprobată Convenția privind protecția patrimoniului mondial și cultural și
natural al omenirii, intrată în vigoare în Republica Moldova în 2002. Convenția
definește conceptul de protecție a moștenirii culturale mondiale și atrage atenția
statelor membre asupra necesității unei politici comune în domeniul respectiv. În
1978, la Paris, în cadrul celei de a XX conferințe generale a UNESCO, au fost
aprobate Recomandările privind securitatea bunurilor culturale mobile, având
la bază numărul mare de cazuri de vandalism asupra obiectelor patrimoniale.
Consiliul Europei acordă de asemenea o atenție sporită istoriei și culturii
adoptând în acest context un șir de documente. În 2005, a fost elaborată
Convenţia-cadru privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate. Un
deceniu mai târziu, la 21 mai 2014, Consiliului Uniunii Europene s-a expus
asupra importanței patrimoniul cultural ca resursă strategică pentru o societate
durabilă. În concluziile, Consiliului se menționează că: „patrimoniul cultural
este martorul tăcut al istoriei, al creativității și al frământărilor noastre
seculare. Acesta este unul dintre pilonii culturii europene și moștenirea noastră
comună pe care o vom lăsa generațiilor viitoare”.
În anii `90, a fost lansat conceptul de patrimoniu documentar, deoarece,
după cum afirmă Aurelian Popescu „patrimoniul cultural făcea referire o
perioadă îndelungată doar la domeniul arhitectural și la colecțiile din muzee” 3.
Această afirmație este susținută și de Mihalache Andi, care costată în lucrarea sa
că: „motivele literare din literatura universală, pun la dispoziția noastră mai
mult patrimoniul arhitectural” 4, mai rar cel documentar. În susținerea acestei

3
Aurelian Popescu, Importanța prevenirii degradării documentelor în structurile infodocumentare, în
Biblioteconomia românească la început de secol XXI. Constanța: Ex Ponto, 2013. p. 101.
4
Andi Mihalache, Contribuții la istoria ideii de patrimoniu: surse, evoluții, înterpretări. Iași, 2014. P,203.
afirmații putem aminti romanul lui Honoré de Balzac Béatrix, în care autorul
deplângea soarta castelelor vechi dărâmate și ruinate. Prin termenul de
patrimoniu documentar se înțelege adesea cartea veche, cartea rară, documentele
patrimoniale. Parafrazând definiția lui Clifford Geertz despre artă, putem afirma
că și patrimoniul documentar este o formă de cunoaștere, la fel ca și știința sau
religia și o modalitate de reprezentare a lumii sau a unor valori.
Constituentul definitoriu al patrimoniului documentar este cartea de
patrimoniu, care prin conținutul intrinsec, prin vechime și raritate, capătă o
importanță aparte, în cadrul valorilor culturale ale unui popor. Cartea de
patrimoniu, în opinia noastră, este parte a patrimoniului național deoarece este
mărturia scrisă a istoriei de altă dată.
În baza celor prezentate, se poate concluziona că patrimoniul cultural este
memoria colectivă cu caracter dinamic, în continuă extindere şi dezvoltare,
interpretat de fiecare generație în parte, individual. Fiecare generație asimilează
prin propriile percepții valorile culturale, crează propriile sale valori pe care le
transmite în timp. De aici rezultă că patrimoniu cultural este integratoriu. Este
important ca în procesul de trecere de la epoca tradițională la cea informațională
să fie conștientizat rolul memoriei colective pentru dezvoltarea intelectuală a
societății. Valorile patrimoniale ca element reprezentativ al culturii sunt totodată
produsul istoriei și al unor practici sociale, supuse constant evoluției datorită
modificărilor rapide economice şi sociale din ultimii ani. După părerea Irinei
Oberländer-Târnoveanu, „patrimoniul cultural este ameninţat cu deteriorarea
sau pierderea iremediabilă datorită nu doar scurgerii timpului şi progresului
societăţii, dar şi de ritmul schimbărilor accelerate. Păstrarea lui trebuie să fie o
preocupare continuă, imediată şi concertată” 5. În acest context, C.D. Nichifor
afirmă: „Domeniul patrimoniului cultural ar trebui să reprezinte o prioritate la
nivel naţional, luând în considerare caracterul reprezentativ-identitar al
patrimoniului, necesitatea imperioasă a protejării acestuia, din perspectiva
recunoaşterii patrimoniului ca valoare de interes naţional, unanim recunoscută,
5
I. Oberländer-Târnoveanu, Un Viitor pentru Trecut: ghid de bună practică pentru păstrarea patrimoniului
cultural. Bucureşti: CIMEC, 2002. pp. 10-11.
ca resursă neregenerabilă de dezvoltare durabilă, generatoare de progres şi
coeziune socială” 6.
Patrimoniul cultural național este instrumentul care materializează
identitatea culturală a unei societăți, este o modalitate de a promova valorile
unei comunități în exterior. Este rezultatul evoluțiilor socio-culturale și politico-
economice ce contribuie la diversificarea culturii universale. Tot odată
patrimoniul cultural trebuie abordat ca pe un sistem întreg care trebuie
valorificat iar păstrarea lui trebuie să fie o preocupare constantă, continuă și
concentrată.

6
C.D. Nichifor, Protecţia penală a patrimoniului cultural naţional. Bucureşti, 2009. p. 6..