 Despre Sfânta Cruce, simbolistica şi modul corect de săvârşire a Sfintei Cruci

 Despre Sfânta Tradiţie

 Ce este Liturghia?
 Ce inseamna ortodox si Ortodoxie?

Despre Sfânta Cruce, simbolistica şi modul corect de săvârşire a Sfintei Cruci

Ce spune Biserica şi Sfânta Scriptură despre Sfânta Cruce? Sunt sigur, nimeni nu-şi imaginează
ortodoxia fără de Sfânta Cruce a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ba mai mult ca atât,
creştinismul nu s-ar putea identifica pe sine însuşi, fără de Crucea pe care a pătimit Domnul nostru. Însăşi Sfânta
Scriptură, prin gura apostolului Pavel strigă: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie, iar pentru noi, cei ce
ne mântuim este puterea lui Dumnezeu" (I Corinteni 1;18). Dintre cei care au urât Crucea, cât şi pe Cel răstignit pe
ea, dea lungul istoriei au fost, sunt şi vor fi. Pentru noi, ortodocşii, semnul Sfintei Cruci este „Semnul Fiului Omului",
despre care ne vorbeşte cartea Apocalipsei.

Când ne însemnăm cu Sfânta Cruce? Orice rugăciune, orice lucru, orice mişcare din viaţa
noastră trebuie să se înceapă cu Sfânta Cruce. Suntem însă datori ca să ştim cum corect să ne însemnăm pe noi cu
Crucea Domnului. Aşadar, semnul Sfintei Cruci îl facem când:
• Ne trezim dimineaţa şi dorim să începem sfânta rugăciune;
• Înainte şi după masă;
• Înainte de a ieşi din casă;
• La începerea şi la sfârşirea oricărui lucru;
• Când trecem pe lângă o răstignire sau pe lângă o biserică;
• Când ne simţim rău şi invocăm ajutorul lui Dumnezeu;
• Când mărturisim, înaintea lui Dumnezeu şi a sectanţilor;
• Când intrăm în biserică şi când ieşim, în timpul serviciului divin din biserică;
• Seara înainte şi după rugăciunile de seară.
Ce însemnăm cu Sfânta Cruce? Este foarte bine şi frumos când creştinii, din dragoste faţă de Dumnezeu, nu din
fanatism înseamnă cu semnul Sfintei Cruci:
• Bucatele care urmează să le mănânce;
• Drumul, înainte de plecare;
• Perna şi pereţii casei înainte de culcare şi desigur pe sine însuşi şi pe copiii săi;
Ce cuvinte rostim când ne însemnăm cu Sfânta Cruce? Rugăciunea pe care poate să o rostească atunci când
însemnează ceva cu semnul Sfintei Cruci este: „Îngrădeşte-mă, acoperă-mă şi mă păzeşte Doamne cu puterea
Cinstitei şi de Viaţă dătătoarei Crucii Tale, depărtând de la mine tot răul. Amin" sau pur şi simplu: „În numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin". Poate să se întâmple ca cineva în jurul vostru să vă întrebe, nu care cumva te
temi de vrăji? Să nu vă fie ruşine. Explicaţile că atunci când cineva dă ceva de pomană, iar cel ce primeşte săvârşeşte
semnul Sfintei Cruci o face nu pentru că se teme de vrăji, ci pentru ca lucrul dat, să fie primit: „În numele Domnului",
dar totodată şi pentru al curăţi de toată întinăciunea!

1
 Cum săvârşim Semnul Sfintei Cruci? De importanţă majoră este modul în care ne facem noi semnul
Sfintei Cruci! Unii creştini, făcându-şi alehamite Cruce, nu fac decât să batjocorească Crucea Domnului, iar prin
aceasta aduce bucurie diavolului. De asemeni, trebuie de ştiut că făcându-ne în bătaie de joc Semnul Sfintei Cruci, nu
o folosim ca armă împotriva diavolului, dimpotrivă spre osândire. Ea, făcută în bătaie de joc nu ne poate mântui.
Când ne însemnăm cu Semnul Sfintei Cruci, unim primele trei degete de la mâna dreaptă în una, iar cele două mici le
strângem strâns în palme. Cele trei degete mari adunate în una, simbolizează Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Cele două degete strânse în palmă ne aduc aminte de cele două firi a
Domnului nostru Iisus Hristos, adică, Dumnezeu adevărat şi om adevărat (vezi şi imaginea).
După ce le-am strâns degetele, le ducem la frunte, apoi jos, la burtă (la buric), ridicăm mâna şi o ducem la dreapta,
apoi la stânga, rostind: „În numele Tatălui (la frunte), şi al Fiului (la burtă), şi al Sfântului (la dreapta) Duh (la
stânga). Amin" (vezi şi imaginea).
Semnul Sfintei Cruci, făcut în modul dat ne aduce aminte totodată şi despre faptul că Hristos (la frunte) sa coborât
din ceruri pe pământ, unde s-a răstignit, apoi sa coborât la iad (ducem mâna la burtă), sa înălţat la ceruri, unde şade
de-a dreapta Tatălui (ridicăm mâna la dreapta) şi iarăşi va să vină cu slavă să judece vii şi morţii (la stânga). La sfârşit
zicem Amin (aşa să fie), pecetluind cuvintele noastre, şi mărturisind că suntem de acord cu această învăţătură.

De ce purtăm Semnul Sfintei Cruci? Fiecare creştin ortodox este dator să poarte Semnul Sfintei
Cruci asupra sa. Troparul de la Taina Sfântului Maslu spune: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat-o
nouă, că se scutură şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea a călcat...".
Obişnuiesc să spun creştinilor din parohia mea că un creştin fără de Cruce la gât este ca un soldat care a plecat la
război fără de armă. Nu prea mari izbânde o să aibă pe câmpul de luptă. Eu zic că din prima va fi doborât. La noi,
după cum spune Sfânta Scriptură lupta vine nu împotriva trupului ci împotriva duhurilor întunericului. Deci, cea mai
potrivită armă pentru lupta noastră cu dracii rămâne cinstita Cruce pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos
şi prin care a fost omorâtă moartea cea semeaţă. În altă parte se spunea că în vechime, robii erau însemnaţi cu
anumite semne, aşa încât, atunci când venea stăpânul vedea că ăsta este a lui Gheorghe rob, celălalt a lui Ion, iar
celălalt a lui Vasile. Tot aşa se va întâmpla şi la Înfricoşătoarea Judecată a Domnului nostru Iisus Hristos. Mântuitorul
nostru îi va vedea pe cei însemnaţi cu semnul Său, pe când pe cei ce nu vor purta semnul Fiului Omului, mă tem că
vor fi alungaţi în focul cel mai dinafară unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
Simbolistica. În tradiţia ortodoxă este cel mai des întâlnit semnul Crucii cu opt colţuri. Aceasta este de

obicei formată din patru braţe. Unul este vertical şi trei orizontale. Braţul vertical şi cel din
mijloc, orizontal este Crucea propriu zisă. Braţul de sus, ne aduce aminte despre tabla pe care scria vina pentru care
a fost răstignit: „Iisus Hristos Regele Iudeilor". Bara de jos, care vine înclinată (în stânga), conform tradiţiei creştine
ortodoxe, este braţul pe care sau sprijinit picioarele Domnului nostru Iisus Hristos. Bara este înclinată în stânga
aducându-ne aminte despre cei doi tâlhari, care au fost răstigniţi unul de-a dreapta şi celălalt de-a stânga Domnului.
2
Unul dintre ei sa pocăit, cel din dreapta şi sa înălţat la cer (bara a arătat în sus), iar celălalt, pentru necredinţa lui a
mers la iad (bara a arătat în jos).
De obicei, sub majoritatea crucilor creştine ortodoxe se vede şi un craniu. Conform aceleiaşi tradiţii creştine,
Mântuitorul a fost răstignit în locul în care a fost îngropat şi Adam. Atunci când a curs sângele Domnului răstignit pe
Cruce, acesta sa prelins până pe căpăţâna lui Adam, astfel ştergând păcatul strămoşesc de pe întreg neamul omenesc,
dar şi zdrobind moartea prin această supremă jertfă.
Împotriva Sectanţilor. Deseori se va întâmpla să vă întâlniţi cu cei care se consideră „Martorii lui Iehova", care nu
cred în Cruce, afirmând că Domnul a fost răstignit pe un stâlp. Vă vor întreba, dacă pe fiul Dvs., îl vor împuşca dintr-o
armă, veţi purta-o pe aceasta la gât? Aici le răspundeţi, fără ezitare şi cu tărie în voce: „Da!" În acest sens, chiar nu
demult am citit, dar sunt nenumărate cazuri când ostaşii au fost răniţi pe câmpul de luptă şi prin miracol, au rămas
vii. Aceştia, agaţă glontele la gât şi îl poartă ca pe un talisman la gâtul său. Sau cazul unui alt ostaş, căruia un carnet,
dacă nu mă înşală memoria, în Irak ia salvat viaţa de un glonte, carnetul rămânând găurit, dar primind asupra sa
glontele. Ostaşul este acum nedesprţit de acel carnet. Îi aduce aminte ce la ajutat să rămână în viaţă.
Cu cât mai mult noi, creştinii, pentru care sa răstignit Hristos, pentru care a fost adusă această supremă jertfă, oare
nu merită de fiecare dată să ne aducem aminte cine şi în ce mod a pătimit pentru noi? Oare nu merită să păstrăm vie
în memoria noastră această jertfă culminantă ce a avut loc pe Cruce? Trebuie fără de ezitare să le răspundem
sectanţilor, folosind şi argumentele biblice, dar şi cele din Sfânta Tradiţie!
Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfânt înviere a Ta o lăudăm şi o slăvim!

Preot Iulian Raţă

Despre Sfânta Tradiţie

1.     Sfânta Tradiţie a Vechiului Testament este mai veche decât Sfânta Scriptură:

·        Că l-am ales, ca să înveţe pe fii şi casa sa după sine să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi dreptate;
pentru ca să aducă Domnul aspura lui Avraam toate cîte i-a făgăduit (Facerea 18,19);

·        Atunci a grăit iară-şi Domnul cu Moise şi a zis: „Intră la Faraon, că i-am învîrtoşat inima lui şi a slugilor lui, ca să
arăt între ei pe rînd aceste semne ale Mele; ca să istorisiţi în auzul fiilor voştri cîte am făcut în Egipt şi semnele Mele,
pe care le-am arătat într-însul şi ca să cunoască toţi că Eu sunt Domnul!” (Ieşire 10, 1-2);

·        Prin credinţă Enoh a fost luat de pe pămînt ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl
strămutase, căci mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bine-plăcut lui Dumnezeu (Evrei 11, 5).

2.     Şi după dare legii prin Moise, oamenii învăţau credinţa în Dumnezeu prin Sfînta Tradiţie:

·        Adu-ţi aminte de zilele de demult, cugetă la anii neamurilor trecute! Întreabă pe tată-l tău şi-ţi va da de ştire,
întreabă pe bătrîni şi-ţi vor spune... (Deuteronom, 32, 7);

·        Iar Ghedeon i-a zis: „Domnul meu, dacă Domnul e cu noi, pentru ce ne-au ajuns pe noi toate necazurile
acestea? Şi unde sunt oare toate minunile Lui de care ne-au istorisit nouă părinţii noştri cînd spuneau: Din Egipt ne-a
scos pe noi Domnul. Acum însă ne-a părăsit Domnul şi ne-a dat în mîinile Madianiţilor” (Judecători 6, 14);

·        Cîte am auzit şi am cunoscut şi cîte părinţii noştri ne-au învăţat. Nu sau ascuns de la fii lor, din neam în neam,
vestind laudele Domnului şi puterile Lui, şi minunile pe care le-a făcut. Şi a ridicat mărturie în Iacob şi lege a pus în
Israel. Cîte a poruncit părinţilor noştri ca să le arate  pe ele fiilor lor, ca să le cunoască neamul ce va să vină (Psalmul
77, 3-7);

3.     Şi  Sfînta Tradiţie a Testamentului Nou, este mai veche decît Sfînta Scriptură a acestuia. Hristos a
învăţat numai verbal, Sfinţii Apostoli mai mult verbal decît în sris:

·        Şi mergînd propovăduiţi zicînd: S-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 10, 7);

·        Drept aceea, mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh,
învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului.
Amin. (Matei 28, 19-20);

·        Deci şi multe alte minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta (Ioan 20,30);

3
·        Dar sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea
aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin (Ioan 21, 25);

·        Cărora S-a şi înfăţişata pe Sine, viu după patima Sa, prin multe semne doveditoare, arătîndu-li-Se, timp de
patruzeci de zile, şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 1, 3);

·        Drept aceea, privegheaţi, aducîndu-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn
cu lacrimi, pe fiecare dintre voi (Faptele Apostolilor 20, 31);

·        Multe voind a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hîrtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc
gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină (II Ioan 1, 12);

·        Pentru aceea am trimis la voi pe Timotei, care este fiul meu iubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce
aminte căile mele cele în Hristos Iisus, cum învăţ eu pretutindeni, în toată Biserica. (I Corinteni 4, 17);

·        Iar dacă îi este cuiva foame, să mănînce acasă, ca să nu vă adunaţi spre osîndă. Celelalte le voi rîndui cînd voi
veni. (I Corinteni 11, 34).

4.     Învăţătura lui Hristos şi a Apostolilor, atît scrisă cît şi nescrisă trebuie ştiută şi îndeplinită:

·        Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat (I Corinteni 11, 34);

·        Drept aceea, mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh,
învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului.
Amin. (Matei 28, 19-20);

·        Deci ceea ce aţi auzit de la început, în voi să rămînă; de va rămîne în voi ceea ce aţi auzit de la început ve-ţi
rămîne şi voi în Fiul şi în Tatăl. (I Ioan 2, 24);

·        O, Timotei, păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat, depărtîndu-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de
împotrivirile ştiinţei minciunoase (I Timotei 6, 20);

·        Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos
Iisus. (II Timotei 1, 13);

·        De aceea şi noi mulţumim lui Dumnezeu neîncetat, că luînd voi cuvîntul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu l-
aţi primit ca pe un cuvînt al oamenilor, ci, aşa precum este într-adevăr, ca pe un cuvînt a lui Dumnezeu, care şi
lucrează întru voi cei ce credeţi (I Tesaloniceni 2, 13);

·        Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, acestea să le faceţi, şi Dumnezeul păcii va fi cu
voi (Filipeni 4, 9);

5.     Sfînta Tradiţie are acelaşi merit ca şi Sfînta Scriptură:

·        Atunci Apostolii şi preoţii cu toată Biserica, au hotărît să aleagă bărbaţi dintre ei şi să-i trimită la Antiohia, cu
Pavel  şi cu Barnaba: pe Iuda, cel numit Barsaba, şi pe Sila, bărbaţi cu vază între fraţi, scriind prin mîinile lor acestea:
Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare! Deoarece am
auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca  noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvăşit sufletele
voastre, zicînd că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi legea, Noi am hotărît, adunaţi într-un gînd, ca să trimitem
la voi bărbaţi aleşi, împreună cu iubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oameni care şi-au pus sufletele lor pentru numele
Domnului nostru Iisus Hristos. Drept aceea am trimis pe Iuda şi pe Sila, care vă vor vesti şi ei, cu cuvîntul acelaşi lucru
(Faptele Apostolilor 15, 22-27);

·        Şi citind-o sau bucurat pentru mîngîiere. Iar Iuda şi cu Sila, fiind şi ei prooroci, au mîngîiat prin multe cuvîntări

4
pe fraţi şi i-au întărit(Faptele Apostolilor 15,31-32);

·         Deci ceea ce aţi auzit de la început, în voi să rămînă; de va rămîne în voi ceea ce aţi auzit de la început ve-ţi
rămîne şi voi în Fiul şi în Tatăl. (I Ioan 2, 24);

·        Căci sfîrşitul legii este Hristosspre dreptate tot celui ce crede(Romani 10, 4);

·        Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să
nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi
dat la o parte. Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin
epistola noastră. (II Tesaloniceni 2, 5-7 şi 15);

6.     Tradiţia era folosită verbal pentru oamenii cei drepţi care erau vrednici  şi pe alţii să-i înveţe:

*     Tu, deci, fiul meu, întăreşte-te în harul care e în Hristos Iisus, 
2. Şi cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi
destoinici să înveţe şi pe alţii. (II Timotei 2, 1-2);

7.           Rolul Tradiţiei:

*     Pentru întărirea credinţei: V-am scris aceste puţine lucruri, prin Silvan, pe care îl socotesc frate credincios, ca să
vă îndemn şi să vă mărturisesc că adevăratul har al lui Dumnezeu este acesta, în care staţi (I Petru 5,12), sau: Că prin
descoperire mi s-a dat în cunoştinţă această taină, precum v-am scris înainte pe scurt (Efeseni 3,3), sau Taina cea din
veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor Săi (Coloseni 1;26)

*     Pentru încredinţarea în verredicitatea Sfintei Scripturi: Să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi
- nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit (II
Tesalpniceni 2,2);

*     Pentru dreapta tâlcuire a Sfintei Scripturi: Şi îndelunga-răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire,
precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui, 
16. Cum vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei
neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare. (II Petru 3 15-16);

Preot Iulian Raţă

Ce este Liturghia?
Este o rânduială de sfinte rugăciuni, în timpul căreia se săvârşeşte - cea mai mare Taină a iubirii lui Dumnezeu faţă de
neamul omenesc - Jertfa fără de sânge întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină: „Iisus, luând pâinea şi
binecuvântând a frânt şi a dat ucenicilor Săi, zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu". Luând apoi paharul şi
mulţumind, le-a dat lor, zicând:" Beţi dintru acesta toţi: acesta este sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi
se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt. 26, 26-28).Scopul Sfintei Liturghii este Sfinţirea Darurilor şi Împărtăşirea
credincioşilor cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Sfântul Ioan din Kronştadt, menţionează: "Lucrarea pe care Dumnezeu o săvârşeşte prin Liturghie întrece prin măreţia
sa chiar însăşi facerea lumii. Este cu adevărat o slujire cerească a lui Dumnezeu pe pământ. Hrăneşte mintea, cheamă
lacrimi de umilinţă, de evlavie; adună pe toţi într-o singură unire frăţească, împreunează cerul cu pământul, oamenii
cu îngerii. Oare de ce oamenii sînt atât de nepăsători faţă de Liturghie? De ce iubesc mai mult teatrul decât biserica?
Din sărăcia judecăţii, din puţină credinţă şi din necredinţă şi mai ales din pricina patimilor acestei vieţi".
Fiecare creştin ortodox e dator să pătrundă cu inima în profunzimea conţinutului Liturghiei.

Din cît părţi este alcătuită Sfânta Liturghie?

În două părţi mari:
 Proscomidia, care se săvârşeşte în taină:
 Liturghia propriu-zisă, ce se săvârşeşte în auzul credincioşilor. Ea se compune din:

1. Liturghia catehumenilor
2. Liturghia credincioşilor

5
Ce este Proscomidia?
Proscomidia provine de la cuvântul grecesc "proscomizo" ce înseamnă „a aduce, a pune înainte, a oferi". Ea e
rânduiala pregătirii darurilor de pâine şi de vin, care alcătuiesc materia Sfintei Împărtăşanii.
Cum se pomenesc vii şi morţii la Proscomidie?
Preotul scoate cît o mică părticică pentru fiecare nume ce se pomeneşte, din prescurile aduse de creştini, zicând:
Pomeneşte, Doamne (citeşte numele).
Aceste părticele scoase sînt aşezate pe discos alături de părticelele scoase din cele cinci prescuri mari din care se va
săvârşi Sfânta Euharistie. Cât de minunat este acest moment ne relatează Sfântul Ioan din Kronştadt: "Când aduceţi la
altar prescuri pentru a se scoate din ele părticele pentru cei vii şi răposaţi, intraţi în comuniune cu Domnul, cu Maica
Domnului, cu Ioan Botezătorul, cu proorocii, cu apostolii, mucenicii şi cu toţi sfinţii. Cât de mare este Jertfa lui
Dumnezeu!"
Ce simbolizează Proscomidia?
Pe de o parte ea preînchipuie naşterea şi copilăria Mântuitorului , iar pe de alta , Patimile Lui.

Liturghia Catehumenilor este alcătuită din următoarele părţi:

1. Binecuvântarea preotului: "Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului

Duh ,acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". Credincioşii, binecuvântând împreună cu preotul pe Dumnezeu, vor fi
binecuvântaţi ei înşişi de El. Cine vine în locaşul bisericii lui Dumnezeu este ca şi cum ar veni în Împărăţia Lui şi se
cuvine să-i aducă Domnului pocăinţă pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu nu intră nimic întinat.
2. Ectenia mare. Este o rugăciune alcătuită din mai multe cereri pentru felurite trebuinţe sufleteşti şi trupeşti ale
credincioşilor. La fiecare din aceste cereri credincioşii trebuie să răspundă: "Doamne miluieşte".
3. Antifoanele. Sânt trei imne care ne duc cu gândul la vremea când Mântuitorul era pe pământ, dar lumea încă nu-L
cunoştea.
Fericirile alcătuiesc antifonul din urmă, ele fac parte din Predica de pe munte, ţinută de Iisus Hristos oamenilor (Mt.
5, 3-12), şi închipuie începerea lucrării în lume a Domnului. Deschiderea uşilor împărăteşti la sfârşitul Antifonului al
treilea arată că Mântuitorul iese din taina vieţii necunoscute de până acum şi Se arată lumii.
4. Vohodul mic sau ieşirea cu Sfânta Evanghelie, preînchipuie ieşirea Mântuitorului în lume spre propovăduirea
Evangheliei; de aceea cântăm acum: "Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos". În acest moment credincioşii îşi
fac cu evlavie semnul Sfintei Cruci şi se închină.
5. Imnul Trisaghion: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi". Imnul acesta a fost
preluat de la îngeri şi combinat cu cuvinte din psalmi. Căci "Sfânt", strigat de trei ori este cântarea îngerilor, iar
"Dumnezeu Tare şi fără de moarte" este al fericitului prooroc David. Biserica a adăugat la ele cuvântul: "Miluieşte-ne
pe noi". În acest timp uşile împărăteşti continuă să rămână deschise, căci cântarea credincioşilor se uneşte cu a
preotului din altar şi întreaga biserică este unită cu îngerii care slăvesc şi ei pe Dumnezeu în jurul Jertfelnicului
ceresc.
6. Citirea Apostolului şi a Sfintei Evanghelii.
Apostolul preînchipuie trimiterea Sfinţilor Apostoli la propovăduire. Preotul rosteşte: "Să luăm aminte", pentru a
evidenţia că conţinutul celor ce se vor citi sînt de profunzime dumnezeiască şi hotărâtor pentru mântuire. În acest
moment preotul aduce tămâie, care e simbolul rugăciunii curate de aceea în acest moment credincioşii trebuie să
asculte cu evlavie cele citite.
Citirea Sfintei Evanghelii simbolizează înseşi cuvintele lui Iisus, de aceea ni se cere să o ascultăm, stând drepţi cu
cugetul şi cu cuvântul, căci ea ne descoperă adevărata înţelepciune, prin care ajungem la viaţa veşnică. Fericitul
Augustin ne sfătuieşte: "Să ascultăm Sfânta Evanghelie ca şi cum Domnul ar fi înaintea noastră".
Sfântul Ioan Gură de Aur , înainte de citirea Sfintei Evanghelii se ruga: "Doamne Iisuse Hristoase, deschide ochii inimii
mele ca să pricep şi să fac voia Ta".
7. Ectenia întreită şi ectenia pentru catehumeni. Catehumenii sînt oamenii care n-au primit botezul, dar care se
pregăteau să intre în creştinism. Ei aveau dreptul să asiste la liturghie până la cuvintele: "Cei chemaţi, ieşiţi!".

Liturghia credincioşilor
Partea a doua a Liturghiei se numeşte Liturghia credincioşilor deoarece în vechime aveau dreptul să participe doar
creştinii ce erau botezaţi şi care nu se făcuseră vinovaţi de păcate grele. Ea e cea mai Sfântă parte a Liturghiei şi
începe cu ectenia: "Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm". Această concediere era
însoţită odinioară de închiderea uşilor bisericilor. Şi astăzi diaconul proclamă ca o reminiscenţă: Uşile, uşile cu
înţelepciune să luăm aminte!" Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon al Tesalonicului, susţin că exclamaţia:
"Uşile" semnifică faptul că în faţa "înfricoşătoarei şi necuprinsei Taine", Uşile Istoriei se închid. Catehumenii au asistat
la venirea Cuvântului în Istorie şi acum sînt concediaţi. Credincioşii sînt reţinuţi şi se pregătesc pentru prezentarea la
Judecată Preotul rosteşte: "La Tine cădem şi pe tine Te rugăm, dă-ne nouă să stăm nevinovaţi şi fără de osândă
înaintea Sfântului Tău Jertfelnic, să ne împărtăşim cu Sfintele Tale Taine şi să ne învrednicim de Cereasca Ta
Împărăţie: "Credinciosul trece astfel prin Judecată, îşi mărturiseşte credinţa rostind Crezul şi în momentul Împărtăşirii
consumă "focul ce va să vină". Şi prin anticipare, învie şi trăieşte în mod real venirea Împărăţiei. Sfânta Liturghie a
Credincioşilor
Are loc în lume dar nu este din această lume şi de aceea adunarea credincioşilor are ceva în mod mistic "închis", Ei
sînt sfinţiţi prin Taina Sfântului Botez şi a Mirungerii devenind membrii ai Preoţiei Împărăteşti şi sânt co-liturghisitori
cu preotul.
6
La originea căderii este "mâncarea fructului oprit", acest act a introdus în fiinţa omului un element strein de natura
lui: răul, revolta, negaţia, suferinţa, moartea .Toate jertfele din Vechiul Testament nu erau decât "preînchipuiri" şi
aşteptare a Unicei Jertfe Mântuitoare. Fiul lui Dumnezeu Se Jertfeşte pentru mântuirea lumii, este "Iubirea răstignită"
care se dă hrană spre vindecare din moarte. Jertfa Fiului este o Jertfă adusă Tatălui pentru totdeauna: "Tu eşti Cel ce
dăruieşti şi Te dăruieşti"-"Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate.
Imnul Heruvic, afirmă că cei credincioşi sunt în mod mistic ,identificaţi cu heruvimii, sunt icoana lor vie în
unanimitate, şi de aceea el cheamă la "lepădarea grijii lumeşti". Acum Biserica priveşte Taina cea Mare: Pe Împăratul
intrând smerit în Ierusalim Să se jertfească pe Golgota şi spre înmormântare. Împăratul tuturor se jertfeşte,
arătându-ne adevărata stăpânire pe care o câştigă prin aceasta peste suflete ca cel mai adevărat Împărat. Preotul
cere după pilda tâlharului răstignit la dreapta lui Hristos, pomenirea tuturor celor ce cred în El în Împărăţia Sa: "Şi pe
voi, pe toţi, dreptmăritorilor creştini să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa, totdeauna acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin".

Simbolul Credinţei.
Crezul este o manifestare a sobornicităţii Bisericii în dreapta credinţă, întemeiată pe mărturisirea comună a dragostei
lui dumnezeu faţă de noi şi a dragostei noastre faţă de El şi între noi. Prin mărturisirea comună a Crezului de către
credincioşi, ei se pregătesc să primească pe acelaşi Hristos prin Sfânta Împărtăşanie. În vremurile vechi, întreg
poporul lua parte la salutarea liturgică pecetluită de "sărutarea păcii" ce anticipă cântarea simbolului de credinţă.

Mila Păcii ( Anafora)

Sosirea momentului pentru aducerea Sfintei Jertfe este semnalată de diacon printr-o frază rostită solemn: "Să stăm
bine, să stăm cu frică, să luăm aminte: Sfânta Jertfă cu pace a o aduce!" Această formulă are menirea să concentreze
creştinii cu toată fiinţa asupra momentului celui mai sublim: "Să stăm frumos şi plini de cuviinţă, precum se cuvine
oamenilor să stea înaintea lui Dumnezeu, cu teamă şi cu cutremur, adică stăpâniţi de o emoţie sfântă". Poporul
răspunde: "Mila Păcii, jertfa laudei". După Nicolae Cabasila, "noi dăruim numai mila Celui care a zis: "Milă voiesc iar
nu Jertfă". Preotul subliniază deja caracterul său treimic, dând binecuvântarea: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi
dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi"( 2 Cor. 13.13). Astfel scurtul dialog
dintre preot şi credincioşi rezumă puternic întregul sens al Sfintei Euharistii, adică lucrarea de mulţumire adusă de
credincioşi Sfintei Treimi. Cuvintele: "Sus să avem inimile, confirmă că Liturghia se săvârşeşte în cer nu pe pământ.
Despre cer Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: "Eu contemplu pe Stăpânul Cerului, eu însumi devin cer. Chemarea "sus să
avem inimile" este o avertizare ultimă şi solemnă. Să ne temem ca nu cumva să rămânem pe pământ, ne avertizează
acelaşi Sfânt Părinte; noi putem, suntem liberi să rămânem jos în vale, să nu auzim, să nu vedem, să nu primim
această înălţare cu adevărat grea. Dar cel care rămâne pe pământ nu are loc în această Euharistie Cerească şi atunci
însăşi prezenţa la ea devine ca o osândire a noastră. Când corul, iar prin el fiecare dintre noi răspunde: "Avem către
Domnul", noi am îndreptat inimile noastre sus, către Domnul, unde se săvârşeşte judecata asupra noastră. Dar acela
care fie căzut, fie păcătos, n-a îndreptat inima sa către cer, care n-a măsurat niciodată cerul cu pământul, acela nu-
şi poate îndrepta inima sus numai în acest moment. Auzind această ultimă chemare, ne vom întreba: "Este inima
noastră îndreptată către Domnul, este în cer, este în Dumnezeu?" După cum nu este cu putinţă a cunoaşte pe
Dumnezeu şi a nu-I mulţumi, tot aşa nu e posibil să-I mulţumeşti lui Dumnezeu fără a-L cunoaşte. Dacă întreaga viaţă
a Bisericii este o mulţumire continuă, de binecuvântare , de laudă, dacă mulţumirea aceasta se înalţă şi din bucurie şi
din tristeţe, din adâncul fericirii şi al nefericirii, din viaţă şi din moarte, aceasta e pentru că Biserica este întâlnire cu
Dumnezeu care s-a înfăptuit în Hristos. Mântuirea este împlinită; după întunericul păcatului, al căderii şi al morţii,
omul aduce din nou mulţumire curată, fără de păcat, liberă şi desăvârşită. Omul s-a întors la locul pe care i l-a
pregătit Dumnezeu când a creat lumea. El se află pe locul înalt, înaintea prestolului lui Dumnezeu, stă în cer chiar în
faţa lui Dumnezeu şi în mod liber în plinătatea iubirii şi a vederii uneşte în sine întreaga lume, întreaga făptură şi
aduce mulţumiri. "Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos
pe care la-I trimis" (Ioan 17,3). În aceste cuvinte e cuprins întreg creştinismul: Omul e creat pentru a-L cunoaşte pe
Dumnezeu şi-n cunoaşterea Lui este viaţa adevărată, viaţa veşnică. Cunoaşterea pur raţională a pierdut accesul la
esenţa Celui pe care tinde să-L cunoască şi de aceea a încetat să fie întâlnire, comuniune, unitate. Rupt de Dumnezeu
prin alegerea nebunească a vieţii în afara lui Dumnezeu, a unei vieţi egoiste în sine şi pentru sine, Adam a început să
creadă cu aceea credinţă de care se spune că şi "dracii cred şi se cutremură". El însă a încetat să cunoască "pe
Dumnezeu", şi viaţa lui a încetat să fie o întâlnire cu Dumnezeu, să comunice cu El. Şi totuşi după această întâlnire cu
Dumnezeu cel Care este Viaţa vieţii, însetează sufletul şi nu poate fi altfel, căci această însetare există în adâncul ei
ultim: "Însetat este sufletul meu, de Dumnezeu cel Viu", spune psalmistul (3.2). În sfârşit, mulţumirea fiind împlinirea
libertăţii a acelei adevărate libertăţi, despre care Hristos a spus: "Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi"
(In.8.32). Creştinii ar trebui să cunoască mai bine decât alţii, că de fapt în "lumea aceasta", înrobită păcatului şi
morţii nimeni n-a fost în stare să definească esenţa libertăţii devenită idol, Noi cunoaştem despre libertate, dar nu
cunoaştem libertatea. Pentru cel din închisoare, libertatea începe dincolo de pereţii celulei. Pentru cel ce trăieşte în
libertate, ea constă în a depăşi o oarecare lipsă de libertate şi aşa la infinit...Totuşi oricâte "straturi de nelibertate"
am înlătura, îndepărtând unul aflăm inevitabil sub el altul, în acest fel "lumea aceasta" cu logica ei şi cu categoriile ei
nu este în stare să definească libertatea în esenţa ei. Aceasta e pentru că libertatea nu este ceva care există şi poate
fi definită prin sine însăşi. Dumnezeu ne-a creat pe noi nu pentru o "libertate" abstractă, ci pentru Sine, ca noi cei
aduşi din nonexistenţă să fim părtaşi la viaţă din belşug, care este numai de la El, prin El şi întru El. Cel născut din
Dumnezeu acela Îi mulţumeşte, iar cel care mulţumeşte este liber. Libertatea aceasta ne-o dăruieşte nouă Biserica de
fiecare dată în Sfânta Liturghie.

7
Rugăciunea Anamnezei
În noaptea în care a fost vândut Mântuitorul , luând pâinea a dat-o ucenicilor Săi, zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este
Trupul Meu care pentru voi şi pentru mulţi se frânge spre iertarea păcatelor, asemeni şi paharul: Beţi dintru acesta
toţi acesta este Sângele Meu care se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt.28.20). Aceste cuvinte dezvoltă tema care se
află în centul Sfintei Taine: prezenţa Domnului: "Eu sînt cu voi până la sfârşitul veacului". Amintirea Cinei de Taină
este situată de asupra timpului şi a marginilor sale. Rugăciunea preotului cu ajutorul formelor gramaticale ale
trecutului, vorbeşte despre evenimentele viitoare. "Amintindu-ne, aşadar de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de
Cruce, de Înviere, de Înălţare la ceruri...de a doua şi slăvita Venire". Astfel Euharistia (Împărtăşania) este şi trăirea
prezenţei lui Hristos: "El este acela care ne adună pe noi în Biserică, El ne deschide nouă mintea ca să înţelegem
Cuvântul Lui; El este "Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce", şi în sfârşit El cu mulţumirea Sa dăruită nouă, ne înalţă la cer ,
ne descoperă accesul la Tatăl Său". Aceasta înseamnă că aducerea aminte şi-a atins scopul prin înălţarea Bisericii la
cer şi transformându-se în mulţumire care este tocmai realitatea Împărăţiei, pentru ca atunci, în acea noapte, La
Cina de Taină, Hristos a arătat-o şi a încredinţat-o urmaşilor Săi: "Şi Eu vă încredinţez vouă Împărăţie precum Mi-a
încredinţat-o Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la Cina Mea în Împărăţia Mea" (Luca 22,29-30). Când ne apropiem
de împărtăşire, ne rugăm: "Cinei Tale celei de Taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu mă primeşte". Aceasta este
identificarea dintre ceea ce se săvârşeşte astăzi cu ceea ce s-a săvârşit atunci, adică noi suntem prezenţi în aceeaşi
Împărăţie, la aceeaşi Cină pe care a săvârşit-o în acea noapte Hristos cu cei "pe care i-a iubit până la sfârşit" (Ioan
13,1). Din iubire a creat Dumnezeu lumea, prin iubire n-a părăsit-o când a căzut în păcat, din iubire a trimis pe Fiul
Său Unul - Născut, a trimis Iubirea Sa să Se jertfească. Şi iată acum la această Cină, El descoperă şi dăruieşte Iubirea
ca fiind Împărăţia Sa, căci Împărăţia Sa este "rămânerea" în Iubire: "Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi
Eu pe voi; rămâneţi în iubirea Mea"(Ioan 15,9 ).
Epicleza
Preotul rosteşte: "Ale Tale Dintru ale Tale Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate", aceasta este rugăciunea prefacerii
pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului prin invocarea Duhului Sfânt: "Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă
la Tine cădem, trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri ce sînt puse înainte şi fă adică această
pâine Cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în Potirul acesta , Cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le
cu Duhul Tău cel Sfânt". Euharistia (Împărtăşania) este Taina Unităţii Bisericii, la Liturghie noi ne rugăm: "Iar pe noi
pe toţi care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt
Duh". În ziua Cincizecimii a coborât asupra Bisericii Duhul Sfânt, şi cu El şi în el a coborât timpul cel nou: "Iată fac
nouă toate" (Apocalipsa 21,5). Astfel, a fi într-un timp nou înseamnă a fi în Duhul Sfânt. În aceasta şi constă esenţa
Liturghiei: ca să ne înălţăm în Duhul Sfânt şi întru El să transformăm timpul cel vechi în timp nou. Liturghia care se
săvârşeşte pe pământ se săvârşeşte în cer, - dar ceea ce se săvârşeşte în cer deja există, deja s-a săvârşit şi ne este
dat, căci Hristos S-a Întrupat, a murit pe cruce , S-a coborât în iad, a înviat din morţi, S-a înălţat la ceruri, Ne-a
trimis Duhul Sfânt. În Liturghie, care ne este încredinţată nouă să o săvârşim "până ce El va veni", noi nu repetăm şi
nu preînchipuim, ci ne înălţăm în acea Taină a mântuirii şi a vieţii celei noi, săvârşite odată, însă dăruită nouă
"totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor". În această Euharistie Cerească veşnică şi deasupra lumii, nu Hristos
coboară la noi, ci noi ne înălţăm la El.

Împărtăşirea credincioşilor
Credincioşii se adună în faţa Uşilor Împărăteşti precum oarecând femeile mironosiţe la mormânt. Uşile se deschid larg
în linişte, simbol al Arhanghelului Gavriil care a răsturnat piatra de pe mormânt Ţinând în mâini Sfântul Potir, preotul
apare în faţa credincioşilor. Este arătarea lui Hristos cel Înviat, care vine să le dăruiască viaţa veşnică. Preotul
rosteşte: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi". Apoi credincioşii care vor să se
împărtăşească rostesc împreună cu preotul rugăciunea dinainte de împărtăşire: "Cred Doamne şi mărturisesc, că Tu
eşti cu adevărat Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui Viu...". Cei care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Mântuitorului se
sfinţesc, se îndumnezeiesc, iar Nicolae Cabasila, menţionează: "Ţărâna care primeşte demnitatea împărătească nu
mai este ţărână, ci se transformă în substanţa Împăratului Ceresc ".

Mulţumirea finală
După împărtăşirea credincioşilor preotul înalţă Sfântul Potir, zicând: "Binecuvântarea Domnului cu al Său har şi cu a S-
a iubire de oameni să fie cu voi cu toţi...". Astfel, înălţarea Potirului cu valurile de tămâie care învăluie Sfintele
Daruri, simbolizează Înălţarea lui Iisus la Ceruri. Urmează Rugăciunea Amvonului, pe care preotul o rosteşte în
mijlocul Bisericii, şi care subliniază un ultim acord treimic: "Ţie slavă înălţăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin". Misiunea lui Hristos de mântuire a neamului omenesc a luat sfârşit: "Hristoase,
Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit toată Taina rânduielii părinteşti, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre".
Concluzie: Apocalipsa ne spune că într-un anumit sens lumea a fost creată pentru a deveni Liturghie, cinstire, laudă.
În timpul Liturghiei omul îşi orientează vederea nu asupra sa, ci asupra lui Dumnezeu şi a măririi Lui: "Poate, oare,
prietenii Mirelui să se întristeze atâta timp cît Mirele este cu ei?" Aceşti prieteni, după cum spune Sfântul Ioan Gură
de Aur, sînt creştinii, martori ai "negrăitelor şi necuprinselor Taine", atât de minunate, încât îngerii se cutremură, îşi
acoperă ochii şi se minunează în faţa negrăitei Taine ai Iubirii răstignite. Fiecare credincios trăieşte în Sfânta
Liturghie perfecţiunea Duhului care îl duce deja spre acel dincolo unde ne vom odihni şi vom vedea: vom vedea şi vom
iubi: vom iubi şi vom lăuda pe Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.

8
Ce inseamna ortodox si Ortodoxie?

Ortodox inseamna dreptcredincios sau dreptmaritor. Ortodox este acela care are in sufletul sau dreapta credinta
in Dumnezeu, care se inchina dupa cuviinta lui Dumnezeu si care traieste dupa poruncile Lui.

Ortodoxia este dreapta invatatura de credinta, de inchinare si de traire, pe care Dumnezeu a descoperit-o lumii,
la inceput, in chip mai general, prin alesii Sai din poporul evreu, pana la venirea Mantuitorului, si apoi, in chip
lamurit, prin Domnul nostru Iisus Hristos.

Invatatura aceasta este tinuta de Sfanta noastra Biserica Ortodoxa, fara stirbiri si fara adaugiri omenesti, adica
asa cum a descoperit-o Mantuitorul, cum au vestit-o Sfintii Apostoli, cum au talmacit-o Sfintii Parinti si cum
au propovaduit-o slujitorii bisericesti din neam in neam, pana in zilele noastre.