IV.

CONŢINUTUL TEORETIC AL TEMEI STUDIATE

CAPITOLUL 1.
CONSIDERAŢII PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ ŞI DREPTUL DE
AUTOR

SECŢIUNEA 1.1. Noţiuni introductive

Dreptul proprietăţii intelectuale se compune din normele juridice legate de
raporturile privind protecţia creaţiei intelectuale în domeniul ştiinţific, literar şi artistic,
inclusiv semnele distinctive folosite în comerţ.
Ca un semn distinctiv al acestui drept, titularul său este singurul care poate
exploata obiectul dreptului. Apoi acesta poate interzice altor persoane orice folosinţă
a bunului fără acordul său preliminar.
În ultimii 120 de ani proprietatea intelectuală ca ramură de drept a înregistrat
un semnificativ progres.
Creaţia intelectuală deţine un loc fruntaş în dezvoltarea economică, socială şi
culturală a fiecărei naţiuni. Potenţialul material al unei ţări se evaluează prin
capacitatea acesteia de a crea, de a administra şi exploata activele intelectuale,
dincolo de resursele sale naturale, de forţa de muncă sau de capitalul de care
dispune.
Inclusiv România a adoptat un program naţional strategic1 prin care să
implementeze strategii de proprietate intelectuală conforme propriilor nevoi şi situaţiei
economice. Scopul acesteia este de a constitui o infrastructură administrativă
corespunzătoare impliacată în asigurarea protecţiei proprietăţii intelectuale, formarea
resurselor umane în domeniu, realizarea unei transparente comunicări între
instituţiile şi organismele naţionale implicate în protecţia proprietăţii intelectuale
precum şi în sensibilizarea, educarea şi conştientizarea publicului larg cu privire la
domeniul şi importanţa drepturilor de proprietate intelectuală.
Mai concret, scopul Strategiei naţionale în acest domeniu este de a crea
armonie între sistemul proprietăţii intelectuale din România şi mecanismele existente
la nivelul Uniunii Europene.
Din sfera drepturilor de proprietate intelectuală fac parte drepturile de autor şi
drepturile conexe, dar şi drepturile de proprietate industrială. Drepturile de proprietate

1
A se vedea Strategia Naţională în domeniul proprietăţii intelectuale (2003-2007) aprobată
prin Hotărârea Guvernului nr. 1424/ 2003, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I nr. 905/
2003. Anexa acesteia a fost modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 1174/2005.
1
industrială cuprind trei categorii: drepturile realizatorilor de desene şi modele
industrială, „creaţiile tehnice brevetate ca invenţii, ocrotirea noilor specii de plante şi
rase de animale, protecţia topografiilor de circuite integrate, protecţia informaţiei
confidenţiale, a doua având ca obiect semnele distinctive şi care cuprinde mărcile,
indicaţiile geografice, numele comerciale şi firmele, ultima vizând concurenţa
neloială, ataşată în mod tradiţional creaţiilor noi şi semnelor distinctive şi care face
obiect de studiu într-o disciplină distinctă”2.
Asigurarea unei protecţii juridice corespunzătoare noilor creaţii încurajează
investiţiile şi totodată antrenează alte inovaţii.
Proprietatea intelectuală reprezintă baza ştiinţifică pentru dezvoltarea tehnicii,
constituie sursă de venituri la bugetele statelor, asigură un număr însemnat de locuri
de muncă şi reprezintă mijlocul de realizare a unei imagini favorabile a statului în faţa
comunităţii internaţionale.

SECŢIUNEA 1.2. Obiectul dreptului de proprietate intelectuală

Obiectul dreptului de proprietate intelectuală se constituie din normele juridice
în domeniul raporturilor legate de protecţia creaţiei intelectuale cu caracter literar,
ştiinţific sau artistic şi creaţiile intelectuale cu aplicabilitate industrială şi semnele
distinctive ale unei astfel de activităţi.
Din analiza legislaţiei româneşti în domeniul proprietăţii intelectuale se poate
observa că aceasta cuprinde două segmente: dreptul de proprietate industrială şi
dreptul de autor. În domeniul dreptului de autor se mai includ drepturiel conexe
acestuia şi drepturile sui-generis ale fabricanţilor bazelor de date.
Convenţia de la Berna din 18663 pentru protecţia operelor literare şi artistice
fundamentează obiectul dreptului de autor în art. 2 alin. 1 indicând că acesta se
constituie din „operele literare, artistice şi ştiinţifice, indiferent de modul sau forma de
exprimare, de valoarea sau de destinaţia lor, precum: cărţile, broşurile şi alte scrieri;
conferinţele, alocuţiunile, predicile şi alte opere de aceeaşi natură; operele dramatice
sau dramatico-muzicale; operele coregrafice şi pantomimele; compoziţiile muzicale
cu sau fără cuvinte; operele cinematografice, cărora le sunt asimilate operele

2
A se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile conexe.
Tratat, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 5.
3
Aceasta a fost completată la Paris în 1896, revizuită la Berlin în 1908, completată la Berna în
1914, revizuită la Roma în 1928, revizuită la Bruxelles în 1948, revizuită la Stockholm în 1967 şi la
Paris în 1971 şi modificată în 1979. România a aderat la această Convenţie prin Legea nr. 77/1998
publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 156/1998.
2
exprimate printr-un procedeu analog cinematografiei; operele de desen, de pictură,
de arhitectură, de sculptură, de gravură, de litografie; operele fotografice, cărora le
sunt asimilate operele exprimate printr-un procedeu analog fotografiei; operele de
artă aplicată; ilustraţiile, hărţile geografice; planurile, crochiurile şi operele plastice
referitoare la geografie, la topografie, la arhitectură sau la ştiinţe”.
Art. 1 alin. 2 din Acordul Trade-Related Aspects of Intellectual Property
Rights4 reiterează faptul că expresia „proprietate intelectuală” desemnează toate
categoriile de proprietate intelectuală cuprinse în Secţiunile 1-7 din Partea a II-a.
Astfel în mod concret din aceasta fac parte: drepturile de autor şi drepturile conexe
(în Secţiunea 1), mărcile de fabrică sau de comerţ (în Secţiunea a 2-a), indicaţiile
geografice (în Secţiunea a 3-a), desenele şi modelele industriale (în secţiunea a 4-
a), brevetele (în Secţiunea a 5-a), schemele de configuraţie, topografiile de circuite
integrate (Secţiunea a 6-a) şi protecţia informaţiilor nedivulgabile (în Secţiunea a 7-
a).
Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor practice au avut ca urmare apariţia de
noi obiecte ale proprietăţii intelectuale care nu sunt amintite în convenţiile privind
constituirea Organizaţiei Monidale a Proprietăţii Intelectuale pentru protecţia dreptului
de autor şi a drepturilor conexe şi pentru protecţia proprietăţii industriale.
Dezvoltarea tehnicii de calcul şi a microelectronicii au dus la crearea de
mijloace adecvate de protecţie a creaţiilor reprezentate de topografiile circuitelor
integrate şi a programelor pentru calculator şi a bazelor de date.
Directiva nr. 48/20045 a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie
2004 referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală are ca obiectiv
apropierea sistemelor legislative pentru a se asigura un nivel înalt, echivalent,
omogen de protecţie pe plan intern a drepturilor de proprietate intelectuală.
În textul acesteia sunt prevăzute o serie de măsuri şi remedii pentru a se
realiza scopul propus. Acestea trebuie determinate în mod concret, în fiecare caz
ţinându-se cont de specificitatea fiecărei cauze, de obiectul specific al fiecărui drept
de proprietate intelectuală şi când este cazul de caracterul intenţionat sau
neintenţional al încălcării dreptului.

4
Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1995. Acesta constituie cel mai complex accord multilateral din domeniul
proprietăţii intelectuale. Se prescurtează frecvent sub forma TRIPS.
5
Aceasta apare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr 157/ 2004. A se vedea textul integral
tradus din limba engleză în V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p 686-698.
3
 Capitolul II cuprinde formulări legate de dovezi şi asigurarea acestora, dreptul
la informaţie, măsuri provizorii şi preventive, măsuri de luat pe fondul cauzei,
cheltuieli de judecată şi despăgubiri, publicarea hotărârii judecătoreşti.

SECŢIUNEA 1.3. Definirea dreptului de autor

Dreptul de autor porneşte de la două premize fundamentale întâlnite între
drepturile fundamentale ale omului şi consemnate ca atare în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului6. În art. 27 alin. 2 aceasta prevede că fiecare persoană are
dreptul să îi fie ocrotite interesele morale şi materiale legate de orice creaţie literară,
artistică sau ştiinţifică personală.
În literatura de specialitate7 dreptul de autor mai apare definit ca un ansamblu
de facultăţi recunoscute de lege autorilor de creaţii intelectuale literare, artistice,
ştiinţifice asupra operelor lor care au îmbrăcat o formă concretă ce poate fi percepută
de simţurile umane. Aceste drepturi sunt recunoscute în schimbul asigurării
valorificării rezultatului muncii lor de creaţie intelectuală şi a ocrotirii intereselor lor
legitime personale nepatrimoniale şi patrimoniale.
În majoritatea ţărilor europene se consideră că termenul copyright este
echivalent cu sintagma drept de autor. Producerea de copii ale operei literare sau
artistice constituie o acţiune esenţială acţiune referitoare la operele artistice sau
literare. Aceasta se poate realiza doar de către autor sau cu acordul acestuia. În
consecinţă, se poate observa că singurul aspect al dreptului de autor cuprins în
conceptul de copyright este realizarea de copii pornind de la o operă originală8.
În sistemul românesc de drept instituţia dreptului de autor este reglementată
prin Legea nr. 8/19969 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. Într-o definiţie
tradiţională din doctrina românească10 prin instituţia juridică a dreptului de autor se
înţelege ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale născute din
6
Adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a O.N.U la 10 decembrie 1948
7
A se vedea A. Ionaşcu, N. Comşa, M. Mureşan, Dreptul de autor în România, Editura
Academiei, Bucureşti, 1969, p. 24.
8
A se vedea traducerea realizată de R. Pârvu, L. Oprea, M. Dinescu şi revizuită de M.
Mănăstireanu, Introducere în proprietatea intelectuală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001 p. 18.
9
Publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 60/1996, modificată prin Legea nr.
285/2004, publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 587/2004, prin Ordonanţa de
Guvern nr. 123/2005, publicată în „Monitorul Oficial al României” partea I, nr. 843/2005” şi prin Legea
nr. 329/2006 privind aprobarea Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 123/2005 publicată în
„Monitorul Oficial al României”, partea I, nr 657/2006.
10
A se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit, p. 33.
4
crearea, publicarea şi valorificarea operelor literare, artistice sau ştiinţifice. Expresiile
„drept de autor” sau „drepturi de autor” se folosesc şi cu alte semnificaţii. În mod
frecvent dreptul de autor este identificat doar cu drepturile patrimoniale ce revin
creatorilor de opere protejate. Per a contrario este corect a se vorbi despre drepturile
de autor pentru a se desemna ansamblul prerogativelor oferite autorilor legate de
operele create, inclusiv drepturile morale. Instituţia dreptului de autor este
considerată a fi instrumentul protector al creatorilor şi operelor acestora.
Sintagma dreptul de autor, în mod corect dreptul autorului, defineşte legislaţia
legată de protecţia opereleor de creaţie. Din operele de creaţie fac parte toate
creaţiile intelectuale, inclusiv cele ştiinţifice şi tehnice pe de o parte şi cele realizate
prin imaginaţie (literatură, muzică, pictură etc) pe de altă parte. Pe lângă drepturile
morale dreptul de autor conferă autorilor un drept patrimonial exclusiv de a autoriza
utilizarea operei lor în orice fel. Astfel opera este tratată ca un bun ce poate fi cedat
sau transferat bunurilor materiale.
Din altă perspectivă11, o definiţie adecvată a dreptului de autor este cea oferită
de textul legii 344/200512 în art. 3 punctul 2. Conform acestui text de lege dreptul de
autor reprezintă dreptul de proprietate intelectuală recunoscut persoanei sau
persoanelor fizice creatoare a unei opere originale de creaţie intelectuală literare,
artistice sau ştiinţifice, indiferent de modalitatea creaţie, forma de exprimare şi
independent de valoarea şi destinaţia acestora. În opinia aceluiaşi autor o critică ce
se poate adresa acestei formulări este aceea a folosirii neadecvate a singularului
pentru dreptul de autor. Dualitatea legiuitorului în formularea acestui text a dus la
existenţa în cadrul Legii a unor norme ce fac referiri la dreptul de autor şi a altora ce
vorbesc despre drepturile de autor. Din acelaşi punct, de vedere se consideră că prin
acest fapt legiuitorul a complicat lucrurile, oferind ambiguitate. Astfel nu este clar
dacă textul legii reglementează una sau mai multe drepturi ce apar din realizarea
unei opere. Per a contrario, se consideră că nu este afectat sensul juridic al normelor
prin folosirea alternativă a celor două expresii deoarece reprezintă, în sensul legii,
acelaşi lucru13.
11
A se vedea T. Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C .H .Beck, Bucureşti,
2007, p. 5.
12
Legea nr. 344/2005 privind unele masuri pentru asigurarea respectării drepturilor de
proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire a fost publicată în “Monitorul Oficial al
României”, partea I, nr. 1093/2005.
13
A se vedea T. Bodoaşcă Contribuţii la studiul reglementărilor legale referitoare la definirea
noţiunii drepturilor de autor şi la durata protecţiei juridice a acestora în revista „Dreptul” nr. 6/2009,
5
 Declaraţia universală a drepturilor omului14 în art. 27 prezintă două idei
fundamentale ce stau la baza dreptului de autor:
„(1) Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a
colectivităţii, de a se bucura de arte şi de a participa la progresul ştiinţific şi la
binefacerile lui.
(2) Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale şi materiale care
decurg din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este”.
De aici raţiuni importante au dus la instituirea dreptului de autor în societatea
modernă. Cele două principii se constituie din: posibilitatea autorului de a rămâne
stăpân pe folosinţa operei sale şi să poată pretinde o remuneraţie şi apoi societatea
să poată avea acces la opera sa. Societatea încurajează autorul în realizarea şi
publicarea operelor sale ca acestea să poată ajunge la cunoştinţa tuturor. Autorului i
se acordă o exclusivitate suficientă, un monopol de exploatare pe durată determinată
să îi ofere un venit care să asigure existenţa sa, a familiei sale şi persoanelor cu care
autorul are anumite legături. Pe de altă parte societatea oferindu-i condiţiile de lucru
consieră că este îndreptăţită ca în anumite limite să dispună de operele publicate.
Opera la sfârşitul exclusivităţii intră în domeniul public. În unele ţări dreptul exclusiv al
autorului este limitat datorită unor interese generale, a obiectivelor societăţii şi din
nevoia de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale omului15.
Un alt autor de seamă16 consideră că instituţia juridică a dreptului de autor
însumează ansamblul de norme juridice care reglementează relaţiile sociale izvorâte
din crearea, publicarea şi valorificarea operelor literare, artistice sau ştiinţifice.
Mai recent17 s-a definit dreptul de autor ca însumând ansamblul normelor
juridice care reglementează raporturile nepatrimoniale şi patrimoniale apărute în
legătură cu realizarea unei opere literare, artistice sau ştiinţifice.
Ansamblul drepturilor exclusive recunoscute de lege autorilor unei opere
originale de creaţie intelectuală legate de utilizarea şi exploatarea operei care pe de
o parte conferă drepturi patrimoniale legate de reproducerea, distribuirea, închirierea,

Editura C.H. Beck, p 76.

14
Adoptată de Adunarea Generală a O.N.U la 10 decembrie 1948 şi publicată în Broşura din
1948.
15
A se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu –Matei, op. cit., p. 33-34.
16
A se vedea S. D. Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creaţie intelectuală, Universitatea
Bucureşti, 1971, p. 7.
17
A se vedea C. R. Romiţan, J. Drăgan, Mic dicţionar de proprietate intelectuală. Dreptul de
autor şi drepturile conexe, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 47.
6
importul, împrumutul, comunicarea publică, radiodifuziunea şi realizarea de opere
derivate iar pe de altă parte acordă autorului drepuri nepatrimoniale, alcătuiesc
instituţia juridică a dreptului de autor.
Expresiile „drept de autor” şi „drepturi de autor” sunt utilizate şi în sensuri
diferite faţă de cel exprimat mai sus. Cel mai des expresia „drept de autor” se
identifică cu drepturile patrimoniale ce revin persoanelor care au creat opere
protejate. Acesta constituie instrumentul de protecţie a creatorilor şi operelor
acestora.
Majoritatea operelor artistice, de exemplu picturile, există din momentul în
care au fost transpuse într-un obiect corporal.
Pe de altă parte există creaţii intelectuale care există chiar dacă nu au fost
materializate cum sunt muzica sau poeziile. Dreptul de autor protejează doar forma
de expresie nu şi ideea în sine.
Orice persoană are dreptul să participe în mod liber la viaţa culturală a
societăţii şi la progresul ştiinţific şi la binefacerile rezultate de aici18.
În sistemul legislativ românesc instituţia juridică a dreptului de autor este
reglementată de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
Domeniul acestei instituţii o constituie protejarea operelor literare, artistice şi
ştiinţifice şi a creatorilor acestora. Prezenta lege transpune în sistemul legislativ
românesc dispoziţii regăsite într-o serie de Directive comunitare. O importanţă
deosebită prezintă Directiva 2004/48/CE privind asigurarea respectării drepturilor de
proprietate intelectuală19.
Această directivă face referire la subiectele, obiectul şi conţinutul dreptului de
autor, durata protecţiei drepturilor de autor şi limitele exercitării dreptului de autor şi
la organismele interne cu atribuţii în acest domeniu.
În România Oficiul Român pentru Drepturile de autor constituie instituţia cu
atribuţii în domeniul dreptului de autor. Legea nr. 8/1996 în titlul III, Capitolul 2
instituie că Oficiul Român pentru drepturile de autor reprezintă organul de
specialitate aflat în ordinea Guvernului în privinţa observării, evidenţei şi controlului
aplicării legislaţiei în domeniul dreptului de autor şi a drepturilor conexe. Directorul
general al acestei instituţii este numit de Guvern. Mai sunt desemnaţi 20 de arbitri
care vor participa la medierea metodologiilor de colectare a drepturilor gestionate de

18
A se vedea art. 27 alin. 1 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
19
Publicată în „Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene” nr 157/2004.
7
organismele de gestiune colectivă. Îndatoririle acestor organisme de gestiune
colectivă sunt stabilite de art. 130 din Legea nr. 8/1996.
Opera de creaţie intelectuală este protejată şi recunoscută independent de
faptul aducerii la cunoştinţă publică sau prin simplul fapt al realizării ei chiar şi
neterminată20.
Într-o lucrare mai veche21 se defineşte dreptul de autor ca un ansamblu de
facultăţi recunoscute de lege autorilor creaţiilor intelectuale literare, artistice, şţiinţifice
asupra acestora, exprimate într-o formă obiectivă ce poate fi percepută de simţurile
umane, în schimbul punerii în valoare a rezultatului muncii lor, a răspândirii creaţiilor
şi a ocrotirii intereselor lor legitime patrimoniale şi nepatrimoniale.
Un alt autor22 defineşte instituţia juridică a dreptului de autor ca fiind constituită
din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale izvorâte din
crearea, publicarea şi valorificarea operelor literare, artistice şi ştiinţifice.
Conform altui autor23 se folosesc drepturile de autor pentru a se desemna
prerogativele de care beneficiază autorii referitor la operele create. Instituţia juridică a
dreptului de autor reprezintă instrumentul de protecţie a creatorilor şi a operelor
acestora.
Din altă perspectivă24 o definiţie adecvată a dreptului de autor este cea oferită
de textul legii 344/2005 în art. 3 punctul 2. Conform acestui text de lege dreptul de
autor reprezintă dreptul de proprietate intelectuală recunoscut persoanei sau
persoanelor fizice creatoare a unei opere originale de creaţie intelectuală literare,
artistice sau ştiinţifice, indiferent de modalitatea creaţie, forma de exprimare şi
independent de valoarea şi destinaţia acestora. În opinia aceluiaşi autor o critică ce
se poate adresa acestei formulări este aceea a folosirii neadecvate a singularului
pentru dreptul de autor.
Într-o altă concepţie25 dreptul de autor însumează normele juridice aplicabile
raporturilor juridice patrimoniale şi nepatrimoniale apărute legat de realizarea unei
opere literare, artistice sau ştiinţifice.

20
Art. 1 alin. 2 Legea nr. 8/1996.
21
A se vedea A. Ionaşcu, N. Comşa, M. Mureşan, Dreptul de autor în România, Editura
Academiei, Bucureşti, 1969, p. 24.
22
A se vedea S. D. Cărpenaru, op. cit., p. 7.
23
A se vedea V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p. 49.
24
A se vedea T. Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C .H .Beck, Bucureşti
2007, p. 5.
25
A se vedea C. R. Romiţan, J. Drăgan, op. cit., p. 47.
8
 Dintr-un alt punct de vedere26 dreptul de autor se constituie din ansamblul
drepturilor exclusive recunoscute de lege autorilor unei creaţii intelectuale originale în
privinţa utilizării şi exploatării operei. Acestea conferă pe de o parte drepturi
patrimoniale în concordanţă cu reproducerea, distribuirea, închirierea, importul,
exportul şi realizarea de opere derivate iar pe de altă parte, acordă autorului şi
drepturi morale, nepatrimoniale.
“Autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce
mod şi când va fi utilizată sau exploatată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea
operei de către alţii”27.
Titularul dreptului de autor asupra unei opere protejate poate utiliza creaţia
după bunul plac fără să ignore drepturile şi interesele celorlalţi şi poate interzice
altora utilizarea acesteia fără consimţământul său. Drepturile stabilite de lege în
favoarea autorului sunt considerate a fi exclusive în sensul că titularul dreptul
exercită singur atributele acestuia dar poate şi autoriza alte persoane să îi utilizeze
opera.

SECŢIUNEA 1.4. Natura juridică a dreptului de autor

De-a lungul timpului în literatura de specialitate au existat în permanenţă
controverse în privinţa stabilirii naturii juridice a dreptului de autor. Aceste
controverse pornesc din complexitatea dreptului dreptului de autor cu conţinut atât
patrimonial cât şi nepatrimonial.
La baza stabilirii naturii juridice a dreptului de autor se află teoria monistă şi
teoria dualistă28.
Teoria monistă susţine că nu se poate realiza o delimitare între drepturile
patrimoniale şi cele nepatrimoniale datorită legăturii strânse ce există între
personalitatea autorului şi opera realizată de acesta. Acest sistem admite
transmisiunea drepturilor de autor în întregime succesorilor sau persoanelor
desemnate de autor. Drepturile morale dobândite de aceştia îşi vor menţine
caracterul absolut avut în persoana autorului29. Această teorie este considerată a fi
lacunară. Drepturile morale şi cele patrimoniale se nasc în acelaşi timp. însă
26
A se vedea C. Tufan şi J. Drăgan în Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale nr.
2/2005, p. 66.
27
A se vedea art. 12 Legea nr. 8/1996.
28
A se vedea Gh. Gheorghiu şi C. Cernat, Dreptul proprietăţii intelectuale. Curs universitar,
Editura Universul Juridic, 2008, p. 10.
29
A se vedea Y. Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina LEX, 1997, p. 142.
9
drepturile patrimoniale devin efective din momentul publicării creaţiei. Astfel creatorul
obţine foloase patrimoniale din creaţia sa doar după publicarea acesteia. Între
activitatea de creaţie şi operă există o legătură cauză-efect. Protecţia drepturilor
morale şi satisfacerea drepturilor patrimoniale reprezintă obiective diferite cu domenii
distincte de aplicare30.
Teoria dualistă este acceptată de majoritatea specialiştilor în domeniu.
Aceasta consideră că drepturile morale sunt strâns legate de cele patrimoniale fără a
se identifica sau a se confunda. Fiecare drept specificat are o existenţă proprie.
Drepturile patrimoniale devin actuale odată cu publicarea operei iar cele
morale însoţesc în permanenţă opera chiar şi după decesul autorului. Această
concepţie privind natura juridică a dreptului de autor este acceptată în majoritatea
sistemelor moderne de drept.

1.4.1 Teoria monistă

Conform acestei teorii există o legătură strânsă între personalitatea autorului
şi opera realizată de acesta prin care nu se pot disocia drepturile morale de cele
patrimoniale. Din acest punct de vedere drepturile morale reprezintă prerogative ale
dreptului de autor cu o valoare şi o durată egală cu a celor patrimoniale. Se
recunoaşte transmisiunea succesorală a dreptului de autor în ansamblul său.
Drepturile morale îşi vor menţine caracterul discreţionar şi absolut avut în persoana
autorului31.
La adresa acestei teorii se pot formula următoarele critici:
- Ignoră faptul că drepturile morale sunt eventuale cât timp autorul nu decide
să-şi publice opera. Actul de creaţie reprezintă naşterea operei dar doar publicarea
acesteia îi poate aduce autorului foloase patrimoniale;
- Nesocoteşte faptul că opera reprezintă produsul activităţii de creaţie, între
acestea existând o legătură cauză-efect;
- Nu se are în vedere faptul că protejarea intereselor morale şi satisfacerea
intereselor patrimoniale constituie obiective separate, cu distincte domenii de
aplicare. Nu există neapărat simultaneitate în încălcarea diferitelor cateogrii de
drepturi şi de asemenea măsurile reparatorii sunt de natură distinctă.

30
A se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 39.
31
A se vedea Y. Eminescu, op. cit., p. 142.
10
 Singura ţară din Europa care consacră în prezent acest sistem este
Germania32 prin Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe din 1965, modifcată
în 1985.

1.4.2 Teoria dualistă

Acest sistem recunoaşte că drepturile morale şi cele patrimoniale au o
existenţă şi un regim juridic separat. Ca aspect dominant al dreptului de autor este
dreptul moral33. Această teorie susţine că drepturile patrimoniale ale autorului devin
actuale şi certe odată cu publicarea operei. Drepturile morale însoţesc publicarea
operei şi îşi exercită cu unele limite influenţa şi după decesul autorului şi după ce
drepturile patrimoniale nu mai sunt recunoscute succesorilor.
Această teorie este sprijinită prin mai multe argumente:
- Dreptul patrimonial al autorului de a beneficia de foloase materiale din
folosinţa operei sale constituie rezultatul exercitării dreptului moral de a divulga
opera. Dreptul moral al autorului este absolut în sensul că acesta are toată libertatea
de a decide dacă opera îl reprezintă şi merită să fie cunoscută. Din acest motiv
legiuitorul a stabilit că drepturile patrimoniale se pot transmite doar pe durată
limitată34.
- Acţiunea dreptului moral este atât de puternică încât înlătură aplicarea
regulilor de drept comun în materie de proprietate. Aceste drepturi morale asigură
respectarea legăturii dintre operă şi personalitatea autorului iar cele patrimoniale
satisfac interesele materiale ale creatorului;
- Consecinţa încălcării drepturilor morale ale autorului se constituie din dreptul
autorului la reparaţii patrimoniale. Decretul nr. 31/195435 în art. 54 include drepturile
nepatrimoniale de autor în sfera drepturilor la nume ori la pseudonim, la onoare, în
rândul drepturilor morale. Spre deosebire de reputaţia care se dobândeşte prin
conduita persoanei în viaţa publică şi privată creaţia intelectuală reprezintă o
expresie a gândurilor, a sentimentelor şi trăirilor autorului. Din acest motiv drepturile
morale de autor aparţin categoriei limitate a realizatorilor de opere publicate36.

32
A se vedea Gh. Gheorghe şi C. Cernat, op. cit., p. 11.
33
Această teorie a fost îmbrăţişată în doctrina românească de către A. Ionaşcu, Dreptul de
autor în R.S.R, Editura Academiei, 1969, p. 37,
34
Capitolul V din Legea nr 8/1996 intitulat „Durata protecţiei dreptului de autor” ce cuprinde
articolele 24-32 instituie regulile de protecţie a drepturilor patrimoniale.
35
Emis de Marea Adunare Naşională şi publicat în Buletinul Oficial nr. 8/1954.
36
A se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 39-40.
11
 Toate ţările Europei, cu excepţia Germaniei, au adoptat sistemul dualist al
dreptului de autor în special după ce aceasta a fost adoptată în textul Convenţiei de
la Berna.

SECŢIUNEA 1.5. Scurt istoric al reglementării dreptului de autor

1.5.1. Reglementarea dreptului de autor în România
Primul text legislativ care a reglementat dreptul de autor în România a fost
Legea presei din 13 aprilie 1862. Aceasta a fost adoptată în timpul domniei lui
Alexandru Ioan Cuza. Prin conţinutul său recunoştea dreptul autorilor de a se bucura
în timpul lor ca de o proprietate de dreptul de a reproduce, de a vinde şi de a ceda
operele lor. Reproducerea sau imitarea unei creaţii fără acordul autorului se
sancţiona dublu prin confiscarea exemplarului astfel obţinut şi prin plata unei amenzi
echivalente a preţul a o mie de exemplare din ediţia originală. Drepturile autorilor se
transmiteau pe cale succesorală timp de 10 ani de la moartea lui de cuius37.
Succesorii autorilor beneficiau de aceleaşi drepturi ca şi defunctul. Caracterul de
modernitate conţinut de acest text legislativ este constituit din faptul că şi străini
puteau beneficia de aceste privilegii exact ca şi cetăţenii români38.
La data de 28 iunie 1923 intră în vigoare Legea proprietăţii literare şi artistice.
Aceasta este consacrată în mod expres dreptului de autor. Prin acest act normativ se
fixa trecerea operei în domeniul public la 30 de ani de la moartea autorului. Se
asigura protecţia dreptului de autor independent de îndeplinirea vreunei formalităţi.
Se recunoştea dreptul de autor şi străinilor în aceleaşi condiţii ca şi pentru români
prin aplicarea „principiului tratamentului naţional”. S-a implementat privilegiul
succesorului de a beneficia şi de dreptul moral de a împiedica denaturarea operei.
Din momentul intrării în patrimoniul public a operei dreptul de control asupra acesteia
revenea Academiei Române. Din acest moment controlul asupra operei devenea un
drept perpetuu.
Acest act normativ a fost completat în 1946 prin Legea privind contractul de
editură şi dreptul de autor asupra operelor literare39.
La 16 februarie 1951 a intrat în vigoare Decretul nr. 19/1951 privind dreptul de
autor asupra operelor literare susceptibile de a fi tipărite40.
37
De cuius constituie o expresie latină utilizată pentru a desemna persoana decedată. Textul
latin vorbeşte despre de cuius succesione agitur – acela despre a cărui moştenire este vorba.
38
A se vedea Gh. Gheorghiu şi C. Cernat, op. cit., p. 6.
39
Abrogată parţial prin Decretul nr. 16/1949 – “Decret privind difuzarea şi editarea cărţii”
40
Modificat prin Decretul nr. 428/1952.
12
 Decretul nr. 321/195641 abrogă în mod expres toate aceste legi şi decrete.
Acesta a rămas în vigoare până în 1996. În 14 martie 1996 a fost elaborată Legea nr.
8 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. Acest text normativ a intrat în vigoare
după 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României. Prin soluţiile
consacrate legea se alinează reglementărilor europene în materie. Prin textul acestei
legi se instituie un termen de protecţie de 70 de ani de la aducerea la cunoştinţa
publică a operelor colective42 ori a operelor publicate fără indicarea autorului sau a
celor publicate sub pseudonim iar autorul nu a fost identificat în acei 70 de ani 43. Se
oferă un termen de protecţie de 70 de ani de la moartea lui de cuius indiferent de
momentul în care opera a fost adusă la cunoştinţa publicului44. Operele postume
aduse la cunoştinţa publicului după expirarea termenului de protecţie de 70 de ani de
la moartea autorului beneficiază de un termen de protecţie de 25 de ani.

1.5.2. Reglementarea dreptului de autor pe plan internaţional

La nivel internaţional în domeniul dreptului proprietăţii intelectuale au fost
elaborate o serie de convenţii.
Convenţia internaţională pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a
producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuzine a fost încheiată la
Roma la 26 octombrie 196145. Aceasta asigură protecţie performanţelor realizate de
către artişti interpreţi sau executanţi, producătorilor de fonograme şi emisiunilor
realizate de organismele de televiziune. În principal, interpreţii sau executanţii sunt
protejaţi de acte pentru care nu au consimţit. Acest gen de acte se constituie din:
radiodifuziune şi comunicarea către public a performanţei lor vii. Producătorii de
fonograme pot autoriza sau interzice reproducerea pe cale directă sau indirectă a
fonogramelor lor. Organizaţiile de radiodifuziune au dreptul de a autoriza sau de a
interzice anumite acte cum sunt: retransmiterea emisiunilor lor sau fixarea acestora.
Convenţia pentru protejarea producătorilor de fonograme împotriva
reproducerii neautorizate a fonogramelor lor a fost adoptată la Geneva pe data de 29
octombrie 197146. Aceasta prevede obligaţia pentru fiecare stat contractant de a

41
Publicat în Buletinul Oficial nr. 18/1956.
42
A se vedea art. 28 Legea nr. 8/1996.
43
A se vedea art. 26 alin. 1 Legea nr. 8/1996.
44
A se vedea art.l 25 Legea nr. 8/1996.
45
România a aderat la această convenţie prin Legea nr. 76/1998, publicată în „Monitorul
Oficial al României”, Partea I, nr. 148/1998.
13
proteja producătorul de fonograme, resortisant al unui alt stat contractant de
realizarea de duplicate fără acordul producătorului.
Convenţia universală privind drepturile de autor de la Geneva din 1952 a fost
revizuită ulterior la Paris în 197147. Potrivit acestei convenţii nu mai trebuie indicat
faptul că o operă este protejată prin drept de autor deoarece se consideră că
proprietatea intelectuale a unei opere literare, artistice sau ştiinţifice aparţine
autorului prin realizarea actului de creaţie. Vor fi astfel protejate toate creaţiile
originale literare, artistice sau ştiinţifice exprimate prin orice mediu şi orice suport.
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale a fost înfiinţată prin Convenţia
de la Stockholm din 14 iulie 196748. Scopul acestei organizaţii conform art. 3 al
Convenţiei de constituire este de a promova protecţia intelectuală pe plan mondial şi
a asigura cooperarea administrativă între naţiuni. Pentru îndeplinirea obiectivelor
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale desfăşoară mai multe activităţi cum
sunt: favorizarea încheierii de noi tratate internaţionale, armonizarea legislaţiilor
naţionale, acordarea de asistenţă tehnică şi juridică ţărilor în curs de dezvoltare şi
difuzarea tuturor informaţiilor legate de protecţia proprietăţii intelectuale49.
În cadrul Uniunii Europene au fost emise o serie de directive cu scopul de a
înlesni protecţia prin drept de autor. Se consideră că o directivă reprezintă un act
legislativ al Uniunii Europene impus statelor membre pentru obţinerea unui rezultat,
fără impunerea mijloacelor.
Art. 1 al Directivei Consiliului nr. 250/1991 instituie că programele pentru
calculator vor fi protejate prin drept de autor în regim de opere literare, în sensul
Convenţiei de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice. În realizarea
scopului acestei directive se instituie că sintagma program pentru calculator va
conţine materialul proiectului lor preliminar. Pe de altă, parte ideile şi principiile ce
stau la baza acestor programe nu vor fi protejate prin drept de autor.
Directiva Consiliului nr. 100/1992 oferă definiţii pentru noţiunile de locaţie şi de
împrumut ale unei opere, determinând persoana căreia îi aparţine dreptul exclusiv de
a autoriza sau a interzice locaţia sau împrumutul. Aceasta mai stabileşte că în cazul

46
România a aderat la această convenţie prin Legea nr. 78/1998, publicată în „Monitorul
Oficial al României”, partea I, nr. 156/1998
47
A se vedea enumerarea preluată din Gh. Gheorghiu şi C. Cernat, op. cit., p. 7.
48
România a aderat la această convenţie prin Decretul nr. 1175/1968 publicat în „Buletinul
Oficial”, nr. 1/1969.
49
A se vedea C. R. Romiţan Protecţia penală a proprietăţii intelectuale, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 23.
14
transmiterii sau cesiunii drepturilor de locaţie, titularii dreptului de autor sau al
dreptului conex vor avea dreptul la o retribuţie echitabilă50.
Directiva Consiliului nr. 83/1993 defineşte noţiunile de transmisiune prin satelit
şi semnale purtătoare de programe destinate recepţiei. Dispoziţiile sale generale fac
referiri la cazurile în care emisiunea şi recepţia au loc în statele membre ale
Comunităţii, sau la cazul în care recepţia are loc într-un stat nemembru51.
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 29/2001 se referă la
regimul juridic al dreptului de autor şi al drepturilor conexe în sfera pieţei comune, în
mod deosebit la societatea informaţională. Prin aceasta statele membre vor fi
obligate să recunoască autorilor (asupra propriilor creaţii), artiştilor interpreţi şi
executanţi, producătorilor de fonograme, producătorilo primei fixări a unui film
exclusivitatea dreptului de a autoriza sau interzice reproducerea directă sau
indirectă, temporară sau permanentă, în orice mod sau formă, în întreg sau în
parte.52

CAPITOLUL 2.
OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR

SECŢIUNEA 2.1. Aspecte generale privind obiectul dreptului de autor

Capitolul III din partea I a Titlului I din Legea privind dreptul de autor şi
drepturile conexe53 este dedicat obiectului dreptului de autor. În mod concret
reglementează obiectul dreptului de autor articolele 754, 8 şi 9 din lege.
Primul dintre aceste articole defineşte noţiunea de obiect al dreptului de autor.
Acesta este constituit din opere originale de creaţie intelectuală în unul din domeniile
artistic, ştiinţific sau literar, fără a se ţine cont de modalitate de creaţie sau de forma
de exprimare.
Criteriul genului operelor nu afectează recunoaşterea şi ocrotirea dreptului de
autor. Singurele situaţii în care contează genul operei sunt acelea în care se oferă

50
Idem 49, p. 34.
51
Idem 49, p. 35.
52
Idem 49, p. 37.
53
Brevitatis causa următoarele referiri la Legea nr. 8/1996 se vor face prin termenul legea sau
fără a se indica natura actului juridic.
54
Art. 7 din Legea nr. 8/1996 a fost modificat prin articolul 1 punctul 1 din Ordonanţa de
Urgenţă nr. 123/2005.
15
protecţie în condiţii speciale. În această categorie se încadrează operele de artă
aplicată, programele pentru calculator şi operele cinematografice55.
Enumerarea conţinută în art. 7 are un caracter strict limitativ. Creaţiile
intelectuale din alte domenii depăşesc sfera de aplicare a dreptului de autor. Pe cale
de consecinţă acestea probabil vor beneficia de protecţia juridică acordată altor
drepturi de creaţie intelectuală56
Analizând textul acestui articol se pot extrage elementele esenţiale definitorii
ale obiectului dreptului de autor. Acesta cuprinde în mod exclusiv opere originale de
creaţie intelectuală. Doar fiinţa umană este aptă de a realiza o astfel de creaţie prin
capacitatea intelectuală, colectivă şi educaţia de care beneficiază. Din acest motiv
doar creaţiile umane pot constitui obiect al dreptului de autor. Persoanele juridice nu
pot realiza astfel de opere însă pot dobândi anumite prerogative ale dreptului de
autor. Produsul realizat de un aparat nu se poate considera ca fiind obiect al
dreptului de autor deoarece acesta reprezintă rezultatul muncii umane.
Opera intelectuală trebuie să îmbrace o formă concretă de exprimare care să
poată fi percepută de simţurile umane şi să poată fi adusă la cunoştinţă publică57.
Deşi textul legii formulează expres doar condiţia originalităţii operei
majoritatea specialiştilor români58 consideră că pentru a beneficia de protecţia
dreptului de autor o operă trebuie să fie originală, să îmbrace o formă concretă de
exprimare şi să poată fi adusă la cunoştinţa publicului.
În literatura de specialitate59 originalitatea este considerată „una din pietrele
de temelie ale dreptului de autor”. Această noţiune a dus la apariţia diverselor
conflicte deoarece a fost percepută diferit în diverse sisteme naţionale de drept. În
sistemul nostru de drept autori de seamă cum sunt Viorel Roş, Ciprian Raul Romiţian
şi Yolanda Eminescu consideră că pentru ca o operă să fie protejată aceasta trebuie
să poarte amprenta autorului.

55
A se vedea V. Roş, op. cit., p. 76.
56
A se vedea T. Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H Beck, Bucureşti 2006,
p. 8.
57
A se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu Matei, op. cit., p. 99.
58
A se vedea C. R. Romiţan, Protecţia penală a proprietăţii intelectuale, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 60-62.
59
Idem 51, p.101.
16
 Alţi autori consideră că „a face un act original înseamnă a alege, a analiza, a
compara, a ezita, a face apel la toate resursele de gust, inteligenţă, sensibilitate, într-
un cuvânt, a crea într-un mod personal”60.
Gheorghe Gheorgiu este de părere că „opera este originală şi beneficiază de
protecţie dacă nu este copia parţială sau totală a unei alte opere intelectuale”61.
Analizând punctele de vedere prezentate putem evidenţia că prin
originalitatea unei creaţii nu se înţelege noutatea acesteia. Originalitatea reprezintă
un criteriu subiectiv iar noutatea unul obiectiv. Se consideră că o operă este absolut
originală atunci când nu depinde de o operă preexistentă şi că o operă este relativ
originală atunci când aceasta împrumută elemente dintr-o operă preexistentă.
Legislaţia românească în domeniu nu defineşte originalitatea operei ci exemplifică
categorii de opere originale şi derivate care constituie obiectul dreptului de autor.
Originalitatea operei se află în strânsă concordanţă cu individualitatea
acesteia. Individualitatea poartă amprenta personalităţii autorului care alege pe baza
propriului bun gust şi a inteligenţei.
Originalitatea operei trebuie cercetată de la caz la caz prin raportare la la
operele preexistente în acelaşi domeniu al literaturii, culturii sau ştiinţei62.
Art. 7 alin. 1 din lege prevede că opera şi autorul acesteia beneficiază de
protecţie „oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare”. Autori
de seamă63 consideră că ar fi mai adecvată formula „forma de expresie” cu o
semnificaţie mai profundă ce evidenţiază personalitatea autorului aflându-se pe
acelaşi plan cu activitatea de creaţie. Această sintagmă este folosită în doctrina
franceză în alin. 1 al art. 112 din „Code de la propriété intellectuelle”64.
Această condiţie semnifică faptul că dreptul de autor apare din momentul în
care opera de creaţie intelectuală este transpusă într-o manieră perceptibilă
simţurilor umane. Decretul nr. 321/1956 în art. 2 alin. 3 instituia regula conform

60
A se vedea C. Tufan, V. Ştefan, Drepturile de autor şi drepturile conexe, Editura Cartea
Universitară, Bucureşti, 2005, p. 32.
61
A se vedea Gh. Gheorghiu, Operele audiovizuale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.
40-44.
62
A se vedea T. Bodoaşcă, op. cit., p 19.
63
A se vedea V. Roş Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001,p. 8
şi Florea B., Dreptul proprietăţii intelectuale. Dreptul de autor, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti, 2006, p. 61.
64
Acesta a fost creat prin Legea nr. 597/1992 şi a fost publicat în „Jurnalul Oficial” din 3 iulie
1992.
17
căreia „Dreptul de autor ia naştere din momentul când opera a luat forma de
manuscris, schiţă, temă, tablou ori altă formă concretă”.
Convenţia de la Berna privind protecţia operelor literare şi artistice din 9
septembrie 188665 oferea posibilitatea statelor semnatare de a dispune, prin legi
naţionale, ca operele să nu beneficieze de protecţie decât din momentul în care au
fost fixate pe un suport material.
Art. 1 alin. 2 din lege oferă protecţie creaţiilor intelectuale prin simplul fapt al
realizării acestora, chiar şi într-un stadiu neterminat. Toate operele de creaţie
beneficiază de protecţia legii cu condiţia să exprime forme concrete de creaţie, în
sensul că pot fi percepute de oameni. Art. 9 din lege prezintă creaţiile care nu
beneficiază de protecţia legii dreptului de autor. Motivul pentru care ideile nu
beneficiază de protecţia acestei legi se constituie din faptul că atât timp cât nu sunt
transpuse intr-o formă de expresie nu pot fi aduse la cunoştinţă publică. Utilizarea
ulterioară a acestei idei într-o operă de artă reprezintă un act licit tocmai din motivele
prezentate mai sus pentru care această idee nu beneficiază de protecţia legii.
Analizând textul articolelor 5-8 putem observa mai multe criterii de clasificare
a operelor. În funcţie de contribuţia autorilor la realizarea operei aceasta poate fi
originală sau derivată. În funcţie de obiectul operei aceasta poate fi literară, artistică
sau ştiinţifică. După forma de expresie operele se pot clasifica în opere scrise, opere
orale, opere realizate prin metode analoage fotografiei. În funcţie de numărul de
persoane care au contribuit la realizarea unei opere există opere cu un singur autor
sau simple, opere comune şi opere colective.

SECŢIUNEA 2.2. Categorii de creaţii intelectuale care fac obiectul

dreptului de autor
Art. 7 din lege enumeră categoriile de creaţii intelectuale care constituie
obiectul dreptului de autor. În primul rând sunt amintite „scrierile literare şi
publicistice, conferinţele, prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi
programele pentru calculator”. Aceste trei specii prezentate se diferenţează de fapt
prin forma de expresie. Se consideră că formularea acestui text este ambiguă 66
deoarece cuprinde simultan o enumerare limitativă şi o enumerare exemplificativă
atunci când menţionează operele scrise şi orale. Datorită lipsei de precizie, acest text

65
România a aderat la această convenţie prin Legea nr. 77/1998 publicată în „Monitorul
Oficial al României”, Partea I, nr. 156/1998.
66
A se vedea T. Bodoaşcă, op. cit., p 11.
18
dublează conţinutul art. 7 literele b, c şi d din lege. Enumerând operele scrise sau
orale fără a le fixa domeniul, cum a procedat cu scrierile literare şi publicistice poate
repeta reglementarea unor categorii de opere prevăzute şi în alte texte.
“Operele stiintifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicarile, studiile, cursurile
universitare, manualele scolare, proiectele si documentatiile stiintifice”. Formularea
acestui articol este net superioară referindu-se doar la operele ştiinţifice în diversele
forme de expresie.
Litera c şi d din acest articol prezintă două specii de opere care fac parte din
grupa operelor artistice. În mod concret este vorba despre compoziţiile muzicale cu
sau fără text şi operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi
pantonimele.
De asemenea sunt protejate de lege operele cinematografice şi orice alte
opera audiovizuale.
O altă categorie de opere prezentată la litera f a aceluiaşi articol se constituie
din operele fotografice şi orice alte opere exprimate printr-un mijloc analog
fotografiei.
“Operele de arta plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, grafică,
gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei
şi a metalului, precum si operele de artă aplicată produselor destinate unei utilizări
practice” reprezintă de asemenea obiect al dreptului de autor.
Litera h prezintă operele de arhitectură, incluzând planşele, machetele şi
lucrările grafice care constituie proiecte de arhitectură.
În cele din urmă la litera i sunt amintite lucrările plastice, hărţile şi desenele
din domeniul geografiei şi ştiinţei în general.

2.2.1 Operele de artă digitală

Tehnologiile informaţionale se utilizează în toate domeniile de activitate la
scară largă. Internetul oferă o mulţime de noi posibilităţi pentru creaţiile literare şi
artistice. Acesta a devenit un mediu ideal pentru transmiterea uşoară a operei de la
creator la consumatorul de artă. Dezvoltarea tehnologiei oferă noi mijloace inovaţiilor
în toate domeniile, inclusiv în artă şi aduce provocări pentru proprietatea
intelectuală..
Datorită dezvoltării calculatorarelor arta a primit un nou înţeles prin
întrepătrunderea cu tehnologia informaţiei. Au apărut noi denumiri: „artă digitală”,
„artă digitizată”, „artă electronică”, „artă pe calculator” etc, care sunt dificil de explicat

19
şi uşor de confundat pentru cei care nu sunt practicieni în domeniu. De exemplu
noţiunea de artă digitală a fost introdusă în legea română în 2004 prin completarea
art. 7 din lege.
Există vaste diferenţe de opinie legate de definirea acestei noţiuni şi în
legătură cu existenţa şi valoarea acestei forme de artă. Cea mai simplistă definiţie
instituie că arta digitală reprezintă forma de artă realizată şi aflată în format digital şi
salvată într-un calculator67.
Reprezentarea digitală este o modalitate de stocare a operelor create în
mediul analog cu ajutorul tehnologiei digitale. Aceasta este o acţiune diferită de cea
de realizare a operei digitale. În această situaţie opera este transpusă în format
digital pentru a se păstra şi eventual pentru a se transmite consumatorilor68.

Clarificarea distincţie între arta digitală şi arta digitizată se consideră a fi utilă

pentru evitarea confuziilor în interpretarea practică a textului de lege. Aceste confuzii
ar putea apărea relativ uşor datorită considerării termenilor „digitală” şi „digitizată” ca
fiind similari. Însă arta digitizată nu reprezintă o formă reală de artă ci doar
reprezentarea în format digital a acesteia. Muzeele şi galeriile „virtuale” utilizatoare
de internet în loc de săli de muzee sau de galerii reprezintă cele mai adecvate
expemple de artă digitizată. Acest gen de artă a atras mulţi iubitori de artă datorită
costului redus şi facilităţii cu care au acces la ea.
În arta digitizată mediul informatic are rolul de a oferi spaţiu de stocare şi
expunere iar al autorului de artă digitizată este de a prelua opere de artă existente şi
a le asambla şi a le exprune folosind mijloace digitale în „săli” de muzee virtuale, în
galerii virtuale sau în arhive virtuale.
Autorul artei digitale creează noi opere de artă ce au dreptul la recunoaştere
artistică şi la protecţie legală. Calculatorul nu mai reprezintă un simplu mediu de
stocare şi expunere ci devine un mijloc necesar în procesul de creaţie. Din acest
motiv datele sub formă de text, înregistrările audio şi video nu pot fi considerate
opere de artă digitală când mediul informatic se utilizează pentru stocare şi
expunere.

67
Termenul digital provine din latină unde digitus înseamnă deget folosit frecvent pentru
numărare. Sistemul digital este acela în care pentru prelucrarea numerelor şi a simbolurilor se
folosesc valori discrete.
68
A se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 152.
20
 În doctrina românească69 se consideră că opera de artă digitală este aceea
realizată într-un mediu digital. Din mediul digital fac parte echipamentele şi
programele pentru calculator care au ca principală întrebuinţare crearea de opere de
artă digitală. Nu există forme de artă digitală care să nu aibă un autor. În acest gen
de situaţii dreptul de autor aparţine persoanei care a scris algoritmul matematic aflat
la baza programului informatic. Utilizatorul nu are un rol creator fiindcă arta este
generată pur şi simplu de calculator. În această ipoteză autorul programului
informatic în funcţie de interesele sale va putea alege între protecţie software – în
formele existente - sau între protecţie pentru opere de artă digitală.
Pentru înţelegerea profundă a conceptului de artă digitală se consideră a fi
folositoare prezentarea formelor sub care se prezintă arta digitală. Datorită varietăţii
mijloacelor puse la dispoziţie de mediul informatic au apărut numeroase forme de
artă digitală: fotografia digitală, ilustraţia digitală, efectele speciale digitale folosite în
industria filmului, grafice digitale, imagini digitale, muzica digitală, design pentru
jocuri video digitale.
Graficele tridimensionale constituie un tip de operă de artă mult apreciată în
zilele noastre. Acestea se realizează printr-un proces de îmbinare de forme
geomtrice care în final duc la forme digitale tridimensionale ce par reale. Acestea
sunt utilizate în produse media variate: în filme, televiziune şi efecte speciale. În ziua
de azi calculatoarele se folosesc pentru crearea muzicii electronii iar autorilor le este
recunoscut meritul şi dreptul de proprietate intelectuală.
Arta digitală aparţine lumii calculatoarelor şi viceversa. Aici calculatoarele sunt
parte integrantă în procesul de creaţie spre deosebire de arta digitizată unde
calculatoarele prezintă doar un mediu de stocare şi expunere.

2.2.2 Opera audiovizuală

2.2.2.1 Evoluţia audiovizualului
“Opera audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată printr-un
procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de
imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete70”. Unii specialişti71 în domeniu
consideră că prezenta definiţie este criticabilă deoarece nu poate fi vorba de o operă
audio în lipsa sunetului.

69
A se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 152..
70
A se vedea art. 64 din Legea nr 8/1996 aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 285/2004.
71
A se vedea V. Roş, op. cit., p. 126.
21
 Pentru a fi protejată prin dreptul de autor creaţia trebuie să fie proprie
autorului, să constituie rezultatul efortului său creator şi prin forma concretă de
expresie să reflecte personalitatea acestuia.
Prin termenul „audiovizual” se desemnează rezultatele activităţii umane
obţinute cu ajutorul tehnologiilor indiferent de faptul că operele intelectuale se
adresează simultan simţurilor vizuale şi auditive sau nu. Din punct de vedere juridic
acest concept include operele audiovizuale dar şi simple înregistrări audiovizuale.
Evoluţia cinematografiei are la bază acest concept.
Principalul instrument juridic internaţional în domeniul proprietăţii intelectuale îl
constituie Convenţia de la Berna din 1866. Aceasta în art. 2 enumeră categoriile de
opere protejate precizând că formularea „operă literară şi artistică” cuprinde creaţiile
din domeniul literar, ştiinţific şi artistic indiferent de forma de expresie. La început
cinematografia era considerată un mijloc tehnic ce permitea captarea, fixarea şi
redarea imaginilor. În timp cinematografia a fost văzută ca un mecanism prin care se
pot reproduce sau reprezenta opere preexistente, cum sunt de exemplu cele literare.
Opera cinematografică a început să fie recunoscută ca formă de creaţie intelectuală
în urma revizuirilor Convenţiei la Berlin în 1908 şi la Roma în 1928.
Scopul revizuirii de la Berlin a fost de a se diferenţia opera cinematografică de
fotografie. Astfel prin introducerea la art. 14 a paragr. 2 opera cinematografică a fost
considerată o versiune dramatică a operei literare sau artistice. Se considera posibil
ca prin mijloace cinematografice să se realizeze o operă protejabilă, însă autorul
acesteia trebuie să îi imprime un caracter personal şi original fără să aducă atingere
drepturilor de autor asupra eventualelor opere anterioare utilizate.
Cerinţa originalităţii a transformat cinematografia într-un mijloc de obţinere de
noi opere intelectuale. Pentru elaborarea şi existenţa acestor creaţii este necesar un
proces industrial care le măreşte gradul de complexitate. Prima forma de exploatare
o constituie proiecţia în săli de cinema în schimbul unui preţ achitat la intrare.
Prin Conferinţa de la Bruxelles din 1948 operele cinematografice au fost
incluse în sfera de protecţie prin dreptul de autor alături de celelalte opere obţinute
prin mijloace tehnice care puteau substitui cinematograful, indiferent de modalitatea
de fixare a imaginii şi sunetului sau de suportul material folosit72.
Se consideră că cinematografia este simultan artă, tehnică şi industrie. Astfel
întruneşte mai multe caracteristici: este un mod de exprimare a sentimentelor,

72
A se vedea Gh. Gheorghiu în Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale nr.
1/2004, p. 33.
22
presupune mijloace tehnice de înregistrare pe un suport a imaginilor şi a sunetelor şi
pentru redarea lor într-o industrie. În mod evident realizarea de filme necesită
investiţii financiare, multiple activităţi şi are ca scop final obţinerea unui profit73.

2.2.2.2 Definiţia operei audiovizuale

Capitolul VIII al Părţii a II-a, “Dispoziţii speciale” din lege este consacrat operei
cinematografice şi celorlalte opere audiovizuale.
Iniţial legea definea opera audiovizuală ca fiind “opera cinematografică sau
opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei care utilizează imaginea
sau combinarea sunetului cu imaginea”74.
În prezent în noţiunea de operă audiovizuală se include opera
cinematografică, opera videografică, opera de televiziune, opera multimedia şi opera
publicitară.
În mod tradiţional opera cinematografică se defineşte ca fiind acea operă care
foloseşte imaginea sau combinaţia dintre sunet şi imagine. Aici nu este esenţial
caracterul individual sau personal al activităţilor creatorilor, ci faptul că aceste
activităţi trebuie să constituie contribuţii la realizarea filmului.
Pe de altă parte opera videografică este considerată a fi acea operă
concepută special pentru a se fixa pe o videogramă iar videoscopia reprezintă
reproducerea unei opere preexistente.
Din perioada interbelică s-a impus un nou mijloc de comunicare: televiziunea.
Aceasta a fost asimilată de sistemele dreptului de autor cu arta cinematografică.
Opera multimedia reprezintă cea mai nouă formă de expresie audiovizuală ce
se poate realiza datorită stadiului tehnologiilor şi se defineşte ca acea operă care
cuprinde pe un singur suport minim două din următoarele elemente: text, sunet,
imagini înregistrate, imagini animate şi programe de calculator care fac posibilă
interactivitatea75.
Apariţia noilor modalităţi de exprimare a imaginilor şi sunetului a avut două
efecte primordiale. Pe de o parte au apărut noi forme de exploatare a operelor
cinematografice clasice şi pe de altă partea s-au putut realiza noi genuri de creaţii în
domeniul audiovizual76.
73
A se vedea V. Roş, op. cit., p. 126.
74
Art. 64 din Legea nr. 8/1996 în redactarea iniţială.
75
A se vedea Gh. Gheorghiu în Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale nr.
1/2004, p. 35.
76
Ibidem 70.
23
 Art. 64 din lege aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 285/2004 prevede că:
„Opera audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu
similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în
mişcare, însoţite sau nu de sunete”.
Prin noua definiţie legiuitorul a dorit să lărgească aria de aplicare a
conceptului de operă audiovizuală pentru a include şi noile creaţii ce au fost generate
de progresul tehnic. Se subliniază ideea că operele cinematografice sunt doar o
specie în cadrul genului audiovizual. Această definiţie este apropiată de cea
formulată de legislaţiile europene în materie şi constituie un progres, însă fixarea
materiată a unei opere poate fi insuficientă pentru calificarea ei ca fiind audiovizuală.
Aceasta poate fi cel mult o operă cinematografică. De exemplu filmele mute nu pot fi
considerate opere audiovizuale ci doar opere cinematografice.
Scopul operei audiovizuale este de a comunica publicului expresia
personalităţii autorului iar ţelul autorului este de a atrage un număr cât mai mare de
spectatori şi de a avea beneficii cât mai mari. În zilele noastre această situaţie s-a
amplificat prin faptul că opera audiovizuală a devenit transnaţională prin public şi prin
finanţare.
Progresul tehnologic permite apariţia continuă de noi forme de exploatare.
Acest fapt nu trebuie să reprezinte un criteriu esenţial pentru calificarea operei
audiovizuale.
Opera audiovizuală reprezintă o creaţie care se manifestă în exterior printr-o
serie de imagini animate. Aici imaginea reprezintă forma de bază de exprimare, fiind
irelevantă existenţa unui acompaniament sonor. Imaginile reprezentate depind de
anumite mijloace tehnice. Trăsătura dominantă a genului audiovizual este
reprezentată de faptul că exprimarea se face printr-o serie de imagini ce dau
senzaţia de mişcare posibile de a fi comunicate prin orice fel de intrastructură tehnic
a sunetului şi a imaginii.
Pentru ca o serie de imagini asociate să fie calificate ca opere audiovizuale nu
are relevanţă tipul de suport material pe care se fixează secvenţa de imagini şi
sunete. De asemenea este irelevantă existenţa sau inexistenţa fixării, aceasta doar
facilitează dovedirea existenţei operelor.
Nu numai natura suportului este irelevantă, dar chiar existenţa sau inexistenţa
fixării. Fixarea sau permanenţa operei în general, nu trebuie să fie o condiţie
generală de protecţie, aceasta facilitând numai dovedirea existenţei operelor77.

77
A se vedea Gh. Gheorghiu, op. cit., p. 37.
24
 2.2.3 Protecţia bazelor de date
2.2.3.1 Noţiunea de bază de date
Art. 2 alin. 5 din Convenţia de la Berna reprezintă punctul de plecare pentru
protecţia bazelor de date. Potrivit acestuia se bucură de protecţia prin dreptul de
autor “compilaţiile de date sau alte materiale, în orice formă, care datorită selectării
sau dispunerii conţinutului reprezintă o creaţie intelectuală”. Protecţia nu se întinde şi
asupra datelor sau materialelor ce au fost conţinute şi nu trebuie să atinge drepturile
de autor ce au ca obiect aceste materiale sau date.
Odată cu revoluţia informatică şi dezvoltarea băncilor de date electronice s-a
acutizat problema existenţei unei protecţii specifice a compilaţiilor.
Art. 5 din Tratatul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale asupra
dreptului de autor78 impune statelor membre să extindă protecţia prin dreptul de autor
la bazele de date. Acesta este formulat astfel : “Compilaţiile de date sau de alte
elemente, indiferent de forma lor, care prin alegerea sau dispunerea conţinutului
constituie creaţii intelectuale, sunt protejate ca atare. Această protecţie nu se extinde
asupra datelor sau asupra elementelor conţinute în compilaţie”.
Prin Directiva Consiliului din 11 martie 1996 privind protecţia juridică a bazelor
de date s-a urmărit stabilirea criteriilor de acordare a protecţiei şi interzicerea
extragerilor masive de elemente ale bazelor.
La Titlul II din lege „Drepturile conexe drepturilor de autor şi drepturi sui-
generis” s-a introdus capitolul VI „Drepturile sui-generis ale frabricanţilor bazelor de
date”79.
Art. 8 reglementează bazele de date ca fiind opere derivate din categoria
colecţiilor sau compilaţiilor iar originalitea acestora apare din modul de alegere şi
dispunere a materialului.
Noua formulare a legii oferă o dublă protecţie bazelor de date:
- în primul rând ca operă derivată alături de compilaţii sub condiţia originalităţii
structurii;
- printr-un drept sui-generis al cărui titular este fabricantul bazei de date pentru
ansamblul informaţional;
În art. 122¹ alin 2 se defineşte baza de date ca fiind “o culegere de opere, de
date sau de alte elemente independente, protejate ori nu prin drept de autor sau

78
Acesta a fost publicat în “Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 609/2000.
79
Acesta cuprinde art. 122¹- art. 1224.
25
conex, dispuse într-o modalitate sistematică ori metodică şi în mod individual
accesibile prin mijloace electronice sau printr-o altă modalitate”.
Definiţia prezentată mai sus conţine bazele de date în format electronic ce se
pot accesa prin intermediul calculatorului dar şi bazele de date nonelectronice care
se poate accesa individual printr-o altă modalitate. Un exemplu în acest sens îl
constituie cărţile de telefon. Astfel bazele de date sunt protejate prin drept de autor
indiferent de forma lor de expresie80.
Pentru obţinerea protecţiei bazelor de date trebuie să se îndeplinească mai
multe aspecte: independenţa elementelor, organizarea acestora, accesibilitatea
individuală şi independenţa suportului material.
Prin independenţa elementelor se presupune că acestea sunt preexistente
operei şi că nu au fost create cu scopul de a fi incluse în baza de date. Acestea pot fi
creaţii protejate, dar şi date sau informaţii fără originalitate sau excluse de la
protecţia prin dreptul de autor. Drepturile asupra aporturilor originale ce compun baza
de date nu vor fi afectate de dreptul autorului culegerii. Nu există restricţii legate de
materialul sau informaţiile cuprinse în baza de date. Astfel se acordă protecţie
bazelor de date indiferent că ele cuprind opere literare şi artistice sau materiale sau
informaţii de altă natură, chiar neprotejate prin dreptul de autor.
Pentru a se putea include bazele de date în categoria operelor derivate
trebuie respectată condiţia originalităţii structurii. În acest sens articolul litera b face
referire la colecţiile ce reprezintă creaţii intelectuale. Nu prezintă importanţă felul cum
a fost ales conţinutul sau modalitatea de expresie atât timp cât reflectă originalitate.
Astfel prin originalitate se înţelege expresia personalităţii autorului81.

2.2.3.2 Protecţia bazelor de date ca opere derivate

Ca regulă generală dreptul de autor oferă protecţie formei concrete de
exprimare a bazei de date. Astfel protecţia ca operă derivată este legată de structura
şi forma de expresie a selecţiei, conţinutului sau dispoziţiilor conţinutului bazei şi nu
atinge acest conţinut.
Conform art. 8 alin. 1 litera b fac obiectul protecţiei prin dreptului de autor
culegerile iar pentru stabilirea originalităţii acestora se aplică principiile generale. Prin
selecţia făcută de autor se imprimă personalitatea acestuia.

80
A se vedea L. Iacob, Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale nr. 1/2004, p. 52.
81
A se vedea L. Iacob, op. cit., p. 53.
26
 În prezent în doctrină şi legislatură se vorbeşte despre un drept sui-generis şi
de „fabricanţi de baze de date”82. Acest drept sui-generis nu exclude posibila
protecţie a bazelor de date sau a conţinutului lor prin dreptul de autor. Din acest
motiv bazele de date sunt şi în prezent amintite de lege ca obiect al dreptului de
autor83.
Un posibil argument pentru susţinerea asimilării îl constituie efortul intelectual
depus pentru realizare bazei de date.
Definiţia legală de la art. 122 alin. 2 dispune că sunt baze de date culegerile
de opere, date sau alte elemente independente. Din interpretarea acestui text s-ar
putea deduce că există colecţii sau compilaţii de materiale sau date, care prin
alegerea sau dispunerea materialului reprezintă creaţii intelectuale, protejate ca
opere derivate, dar care nu sunt baze de date.
Modificare din 2004 a adus o definiţie pe larg a bazei de date pentru a realiza
o aliniere cu dispoziţiile comunitare în domeniu.
Consiliul Comunităţilor Europene a arătat, în considerentul 17 al Directivei, că
noţiunea de bază de date “se aplică oricărei culegeri de opere literare, artistice,
muzicale sau de altă natură, sau de materiale precum texte, imagini, cifre, fapte şi
date”, iar în considerentul 22, că bazele de date electronice includ dispozitive precum
CD-ROM-urile şi CD-urile.
Consecinţa normală a acestei calificări ar fi ca autorul sau autorii bazei de
date să beneficieze de toate prerogativele de ordin moral şi patrimonial recunoscute
de lege. În acest context, se pune problema titularităţii drepturilor asupra bazei de
date.
Aceasta îşi găseşte rezolvarea pornind de la calificarea bazei de date în
raport cu prevederile Capitolului II din lege.
“În lipsa unei convenţii contrare, dreptul de autor asupra operei colective
aparţine persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub
numele căreia a fost creată ”84. Este vorba despre o prezumţie relativă de titularitate
în beneficiului investitorilor.

82
A se vedea modificarea adusă legii dreptului de autor de Legea nr. 285/2004 prin care în
Titlul II s-a adăugat un nou capitol intitulat „Drepturile sui-generis ale fabricanţilor bazelor de date”.
83
A se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 180.
84
A se vedea art. 6 alin. 2 din lege.
27
 Se consideră că “este operă colectivă opera în care contribuţiile personale
ale coautorilor formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se
atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create”85.
Opera colectivă este reglementată în legislaţiile dreptului de autor din sistemul
romanic de drept ca o excepţie de la regula conform căreia dreptul de autor aparţine
persoanei fizice care a elaborat opera. Ea permite ca o altă persoană (fizică sau
juridică) decât autorul să devină titular cu titlu originar al drepturilor de autor asupra
creaţiilor pe care le-a iniţiat şi finanţat, fără a mai recurge la mecanismul cesiunii de
drepturi. Singura condiţie este dovedirea rolului de conducere şi coordonare a
proiectului.
Schema operelor colective se materializează clar în cazul bazelor de date, la
realizarea căreia participă o pluralitate de persoane. Acest gen de creaţii protejate se
caracterizează prin faptul că elementele pe care le includ sunt eterogene, precum şi
prin rolul de direcţie şi coordonare exercitat de persoana responsabilă de proiect,
adică persoana (fizică sau juridică) care a avut iniţiativa creării bazei de date.
Iniţiativa creării şi coordonarea diferitelor aporturi care se contopesc în rezultatul
original şi unitar, faţă de care este imposibilă atribuirea unui drept individual autorilor
săi, revine fabricantului bazei de date.
Trebuie admis că bazele de date reprezintă opere derivate colective, iar
fabricantul bazei va fi şi titular al drepturilor de autor asupra acesteia.
Cu toate că o altă soluţie nu poate fi primită, conceptul de “operă colectivă”
presupune o serie de dificultăţi cu privire la condiţia imposibilităţii de atribuire a
drepturilor individuale asupra contribuţiilor distincte. De multe ori această calificare
este posibilă doar pe motivul fuziunii contribuţiilor. Instanţele au arătat că cerinţa
fuziunii aporturilor într-un ansamblu unitar nu exclude o anumită individualizare a
acestora, dar nu este posibilă atribuirea de drepturi individuale asupra acestui
ansamblu86.
Se ajunge astfel la calificarea drept “contribuţii” a unor elemente lipsite de
originalitate sau care nu au fost create special pentru a fi încorporate în opera
colectivă. Cu toate acestea, jurisprudenţa a decis că o asemenea calificare este
preferabilă în prezenţa unor “aporturi distincte sub aspect temporal”, adică ori de câte

85
A se vedea art. 6 alin. 1 din lege.
86
A se vedea L. Iacob, op. cit., p. 57.
28
ori opere preexistente sunt încorporate într-o operă nouă, fără nicio colaborare a
autorului operei preexistente87.

2.2.3.3. Fabricantul de baze de date

Potrivit art. 122¹ alin. 4 din lege, fabricantul de baze de date este persoana
(fizică sau juridică) ce a făcut o investiţie substanţială cantitativă şi calitativă în
vederea obţinerii, verificării sau prezentării conţinutului unei baze de date.
Fabricantul este persoana care are iniţiativa creării bazei de date şi îşi asumă
riscurile investiţiilor financiare, materiale sau umane corespunzătoare.
Legea impune condiţia ca investiţia să fie “substanţială, cantitativă şi
calitativă”, fără a conţine criterii pentru determinarea acestor caractere, ceea ce
permite o interpretare extensivă. Pot fi reţinute, pentru determinarea caracterului
substanţial al investiţiei: drepturile originare asupra materialului inclus în baza de
date; costurile de programare, colectare, documentare, fixare materială, etc. Lipsa
unor criterii legale pentru stabilirea caracterului substanţial al investiţiei şi lăsarea
acestuia la aprecierea suverană a instanţei reprezintă însă o lacună a reglementării
legale.
Fabricantul bazei de date este titularul unui drept patrimonial exclusiv sui-
generis, care asigură protecţia investitorului pentru o perioadă de 15 ani împotriva
extragerilor şi/sau reutilizărilor neautorizate, substanţiale calitativ sau cantitativ, ale
conţinutului bazei de date. Acest drept ia naştere la momentul finalizării bazei de
date (art. 1224 din lege).

2.2.5 Protecţia operelor fotografice

Principiul protecţiei tuturor operelor din domeniul literar, ştiinţific şi artistic,
oricare ar fi modul sau forma de exprimare, a fost consacrat prin art. 2 alin.1 al
Convenţiei de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 9 septembrie
1886.
Printre operele protejabile independent de valoarea şi destinaţia lor, legiuitorul
român a inclus în art. 7 lit. f) şi „operele fotografice, precum şi orice alte opere
exprimate printr-un procedeu analog fotografiei”. Protecţia operelor fotografice,
indiferent de subiect (portrete, peisaje, diferite evenimente etc.) şi de scopul pentru
care au fost realizate, este recunoscută de toate legile naţionale privind dreptul de

87
Ibidem 81.
29
autor, singura condiţie cerută fiind ca acestea să constituie o creaţie originală a
autorului88.
Sunt considerate opere fotografice şi fotogramele peliculelor cinematografice.
„Fotograma” este o fotografie specială, pe baza căreia se pot face măsurători precise
asupra obiectului a cărui imagine o reproduce şi care se foloseşte mai ales în
cartografie. În sensul Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe,
este vorba de suita de imagini fixate pe pelicula unui film, din care oricând pot fi
decupate anumite imagini reproduse, alcătuind, fiecare în parte, „opere fotografice”89.
În literatura de specialitate se apreciază că fotografiile, ca opere protejabile în
cadrul dreptului de autor, ridică unele probleme ce se referă la modul de realizare
(prin procedee mecanice, fizice şi chimice) şi la unele limitări cu caracter special
impuse de nevoia protejării unor terţi90.
Nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor fotografiile unor
scrisori, acte, documente de orice fel, desene tehnice şi altele asemenea. Din
această redactare, rezultă că fotografiile vor fi protejate numai în măsura în care sunt
originale şi reprezintă expresia personalităţii autorului, în lipsa originalităţii fotografiile
nebeneficiind de protecţia legală. Prin realizarea unei opere fotografice, autorul
acesteia dobândeşte asupra operei sale atât drepturi nepatrimoniale (care nu pot
face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări ) cât şi drepturi patrimoniale, distincte
şi exclusive (art.13).
Autorul unei opere fotografice beneficiază de un drept de suită (art. 21) ce
reprezintă dreptul de a încasa o cotă din preţul de vânzare obţinut la orice revânzare
a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum şi dreptul de a fi informat
cu privire la locul unde se află opera sa. Dreptul de suită se aplică tuturor actelor de
revânzare a unei opere fotografice care implică, în calitate de vânzători, cumpărători
sau intermediari, saloane, galerii de artă, precum şi orice comerciant de opere de
artă.
Copiile operelor fotografice, care au fost făcute într-un număr limitat de către
însuşi autorul lor sau cu aprobarea acestuia, sunt considerate opere fotografice, în
sensul Legii nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. Dreptul de suită
nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări.
88
A se vedea M. Romiţan,Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale nr. 4/2005, p.
45.
89
A se vedea R. Pârvu, C. R. Romiţan, Dreptul de autor şi drepturile conexe, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 50.
90
A se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 130-132.
30
 Drepturile patrimoniale ale autorului unei opere fotografice durează tot timpul
vieţii acestuia, iar după moartea sa se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei
civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera fotografică a fost
adusă la cunoştinţă publică în mod legal.
Jurisprudenţa a arătat că dreptul autorului unei opere fotografice de a utiliza
propria operă nu trebuie să prejudicieze drepturile autorului operei de artă reproduse
în opera fotografică.
Pentru utilizarea unei opere care constituie un portret este necesar
consimţământul persoanei reprezentate în acel portret. Autorul, proprietarul sau
posesorul operei nu are dreptul să o reproducă sau să o utilizeze fără
consimţământul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia, timp de 20 de
ani de la deces.
Expunerea publică a operelor fotografice într-un loc în care se adună un
număr de persoane ce depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al
cunoştinţelor acesteia91 se consideră comunicare publică şi, potrivit art.13 alin.1 din
legea dreptului de autor şi drepturilor conexe, este necesar consimţământul sau
autorizarea autorului sau a titularului de drepturi în acest sens.
Potrivit art. 88 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, în lipsa unei clauze contrare,
consimţământul nu este necesar dacă persoana reprezentată în portret este model
sau a primit o remuneraţie pentru a poza. Nu este necesar consimţământul
persoanei reprezentate în portret sau al succesorilor acesteia (timp de 20 de ani de
la moartea persoanei reprezentate în portret) dacă persoana respectivă este general
cunoscută, dacă portretul a fost executat cu ocazia activităţilor sale publice, sau a
unei persoane a cărei reprezentare constituie numai un detaliu al unei opere ce
prezintă o adunare, un peisaj sau o manifestare publică.
Fotografia unei persoane, atunci când este executată la comandă, poate fi
publicată sau reprodusă de persoana fotografiată sau de succesorii săi, fără
consimţământul autorului, dacă nu s-a convenit altfel. Dacă numele autorului
figurează pe fotografia originală, el trebuie să fie menţionat şi pe reproduceri.
În cazul reproducerii unor opere fotografice, fără consimţământul autorului,
instanţa poate hotărî ca numele contrafăcătorului să fie şters, pe cheltuiala sa, de pe
reproducere. Fotografiile luate în public cu ocazia unor adunări, serbări publice pot

91
A se vedea C. R. Romiţan Delicte contra drepturilor de proprietate intelectuală prevăzute în
noul Cod penal. Drepturile patrimoniale de autor şi conexe, în revista „Dreptul”, nr.7/2005, p.138.
31
constitui o operă de artă, însă pot fi date publicităţii fără consimţământul persoanelor
fotografiate iar autorul are dreptul să interzică reproducerea lor92.
Drepturile patrimoniale asupra operei fotografice care a fost creată în
executarea unui contract individual de muncă sau la comandă se prezumă că
aparţin, pentru o perioadă de 3 ani, celui care angajează sau persoanei care a făcut
comanda, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel. Înstrăinarea negativului unei
opere fotografice are ca efect transmiterea drepturilor patrimoniale ale titularului
dreptului de autor asupra acesteia, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.
În conformitate cu prevederile art.90 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de
autor şi drepturile conexe, persoana reprezentată într-un portret poate exercita
dreptul moral prevăzut în art.10 lit.d în ceea ce priveşte utilizarea operei ce conţine
portretul. Potrivit art.10 lit.d din lege, autorul unei opere are dreptul moral de a
pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi
oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa.
Conform art. 39 din lege, autorul sau titularul dreptului de autor poate ceda
prin contract altor persoane numai drepturile sale patrimoniale. Contractul de cesiune
a drepturilor patrimoniale trebuie să prevadă drepturile patrimoniale transmise,
modalităţile de utilizare, durata şi întinderea cesiunii, precum şi remuneraţia titularului
dreptului de autor.

SECŢIUNEA 2.3. Creaţii care nu beneficiază de protecţia legii privind

dreptul de autor
Articolul 9 din lege realizează o enumerare a creaţiilor intelectuale care nu
beneficiază de protecţia legală instituită pentru operele amintite mai sus.
Acesta prevede că nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor:
a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile şi invenţiile, conţinute într-o operă,
oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile
oficiale ale acestora;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar
fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;
d) mijloacele de plată;
e) ştirile si informaţiile de presă;
f) simplele fapte şi date.

92
A se vedea M. Romiţan, op. cit., p. 47.
32
 Unele din aceste creaţii intelectuale beneficiază de o protecţie juridică
specială instituită prin alte acte normative. Spre exemplu descoperirile şi invenţiile
sunt protejate prin Legea nr. 64/1991 privind brevetul de invenţie93.
Textele oficiale de ordin politic, legislativ, administrativ şi judiciar şi traducerile
acestora, mijloacele de plată, simbolurile oficiale (steme, sigilii, embleme, insigne,
ecusoane) se adresează populaţiei şi trebuie cunoscute de către toţii cetăţenii. Din
acest motiv deşi presupun un efort intelectual şi prezintă originalitate nu beneficiază
de protecţie prin drept de autor pentru ca difuzarea şi reproducerea lor să fie liberă.
Convenţia de la Berna lasă la latitudinea statelor membre decizia de a exclude sau
nu aceste texte din protecţia prin drept de autor94.
Discursurile politice şi discursurile pronunţate în dezbaterile juridice
beneficiază de protecţie prin drept de autor atât timp cât întrunesc cerinţele
necesare. Aceastea pot fi redate în presă sau radiodifuzate fără consimţământul
prealabil al autorului. Per a contrario doar autorul beneficiază de dreptul exclusiv de
a reuni aceste opere în culegere, iar în acest caz ele vor beneficia de protecţia legală
a dreptului de autor. Potrivit art. 2 bis al Convenţiei de la Berna se poate limita
protecţia acestor discursuri.
Beneficiază de protecţie prin drept de autor doar forma concretă de expresie a
ideilor. Atât timp cât ideile nu sunt exprimate concret ele sunt doar o materie primă, o
sursă de inspiraţie. În această manieră ele nu sunt susceptibile de apropiere. În
doctrină se consideră că protejarea ideii care a stat la baza unei opere ar duce la un
monopol de utilizare a autorului asupra unui întreg gen de opere. Nu este mereu uşor
de observat distincţia dintre idee şi expresie. Ideea odată exprimată conţine
amprenta personalităţii autorului. Acest fapt nu face ideea protejabilă. Se consideră
licită preluarea ideilor dintr-o operă preexistentă cu condiţia ca forma de expresie să
fie distinctă95.

SECŢIIUNEA 2.4. Opera postumă

Caracteriul definitoriul al acestei opere este faptul că se publică la o dată
posterioară decesului autorului. Art. 10 litera a din lege instituie regula prin care
autorul deţine dreptul moral de decizie asupra modului şi momentului aducerii operei
la cunoştinţă publică.
93
Publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 212/1991 republicată in „Monitorul
Oficial al României”, Partea I, nr. 541/2007.
94
A se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit. P. 185.
95
Idem 90, pp. 186-188.
33
 Analizând conţinutul acestui drept moral putem observa că se constituie din
următoarele prerogative:
- autorul poate decide să aducă opera la cunoşţintţă publică, situaţie în care
stabileşte modul şi momentul divulgării;
- autorul poate decide să nu aducă opera la cunoştinţă publică. În această
ipoteză voinţa în acest sens a autorului nu trebuie să fie exprimată printr-un înscris ci
este suficient să poată fi dedusă din alte fapte juridice ale autorului96.
Atunci când autorul nu a săvârşit vreun act sau fapt juridic în privinţa operei
sale se va transmite pe cale succesorală exerciţiul dreptului de divulgare a operei.
Prin modificarea legii din 2004 legiuitorul a instituit regula potrivit căreia
dreptul de divulgare se poate transmite pe cale succesorală pe perioadă
nedeterminată deoarece se asimilează drepturilor patrimoniale. Moştenitorii vor
beneficia de dreptul de a divulga opera, de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor
a creatorului operei şi de a proteja inviolabilitatea creaţiei pe durată nedeterminată. În
cazul în care aceştia decid să publice opera postumă sunt obligaţi să o facă în
numele creatorului nebeneficiind de dreptul de a o publica în nume propriu97.
Prin Legea nr 285/2004 de modificare a Legii 8/1996 s-a prevăzut că în cazul
în care autorul nu are moştenitori se va recunoaşte exerciţiul dreptului de divulgare
organismului de gesiune colectică care a administrat drepturile autorului sau
organismului cu cel mai mare număr de membri din respectivul domeniu.
În cazul gestiunii colective obligatorii atunci când titularul nu este asociat la
niciun organism, competenţa va reveni organismului cu cel mai mare număr de
membri din domeniu.
Drepturile persoanei care publică o operă postumă echivalează cu drepturile
patrimoniale ale autorului conform art.l 25 alin. 2 din lege. În consecinţă persoana
sau organismul de gestiune colectivă va dobândi un drept exclusiv de a utiliza şi
exploata respectiva operă şi de consimţi la folosirea acesteia de către alte persoane.
În cazul primei ipoteze momentul ales de autor poate surveni în timpul vieţii
acestuia sau după decesul său. În cazul celei de a doua ipoteze este exclusă
publicarea operei şi după moartea autorului cât timp acesta în timpul vieţii şi-a
exprimat concret dorinţa de a nu face publică lucrarea sa.
În legislaţia românească actuală din domeniul dreptului de autor nu apar
reglementări exprese privind regimul juridic al operei postume. Vechea Lege asupra

96
A se vedea B. Florea, op. cit., p. 52.
97
A se vedea Gh. Gheorghiu, op. cit., p. 21.
34
proprietăţii literare şi artistice din 1923 recunoştea posibilitatea defunctului, autor de
operă să interzică prin testament publicarea operelor sale pe care nu a dorit să le
publice nici în timpul vieţii sale nici după moartea sa. Termenul de protecţie asigurat
era de 30 de ani98.
Din 1956 prin Decretul nr 321 doar asociaţia de scriitori mai beneficiază de
dreptul de a apăra paternitatea, inviolabilitatea şi justa utilizare a operei. În lipsa unei
astfel de asociaţii această obligaţie se îndeplinea de un organ al statului care avea
atribuţii în domeniu99.
Conform art. 11 alin. 2 după decesul autorului se poate transmite doar
exerciţiul acestui drept conform cu legislaţia civilă. Această situaţie este valabilă în
ipoteza în care autorul nu a decis nedivulgarea operei.
Această regulă este aplicabilă şi operelor realizate în cadrul unui contract
individual de muncă. Art. 44 oferă posibilitatea cesiunii exclusive a drepturilor
patrimoniale nu şi a celor morale.
Unii specialişti în domeniu au considerat că operele pentru care autorii şi-au
exprimat dorinţa de a nu le divulga vor putea fi publicate după ce expiră termenele de
protecţie instituite de lege.
Pe de altă parte există rezerve legate de legalitatea acestei teze datorate
conţinutului articolelor 24-32 din lege care stabilesc perioade de protecţie doar pentru
drepturile patrimoniale. Pe de altă parte drepturile morale sunt protejate pe toată
perioada vieţii autorului iar după decesul acestuia unele dintre ele se transmit prin
moştenire legală pe perioadă nelimitată100.
Art. 12 din Declaraţia universală a drepturilor omului 101 instituie că „Nimeni nu
va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul său
în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputatiei sale. Orice persoană
are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.”
Art. 10 lit. d reiterează faptul că autorul beneficiază de „dreptul de a pretinde
respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei -
atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa”.

98
A se vedea art. 8 din Legea asupra proprietăţii literare şi artistice/1923.
99
A se vedea V. Roş, op cit, p 65.
100
A se vedea E. Bălan în Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale nr. 1/2006, pp.
159-160.
101
Aceasta a fost adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a O.N.U şi publicată
în Broşura din 10 decrembrie 1948.
35
 Coroborând aceste două texte putem aduce o critică în sensul că un organism
de gesiune colectivă ce a descoperit un caiet de notiţe sau scrisori ale unui faimos
scriitor după decesul acestuia nu ar putea decide dacă acestea prejudiciază sau nu
reputaţia scriitorului102.

CAPITOLUL 3.
SUBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR

SECŢIUNEA 3.1. Principiul adevăratului autor al operei

Potrivit legii române calitatea de autor al operei poate aparţine persoanei
fizice sau persoanelor fizice. Acestea sunt singurele fiinţe capabile de a realiza o

102
A se vedea E. Bălan, op. cit., p. 161.
36
activitate intelectuală, creativă bazată pe propria personalitate, inteligenţă,
capacitatea de a gândi, de a formula idei şi de a le expune într-o manieră personală.
Art. 3 alin. 1 din lege prevede că autor este persoana sau persoanele fizice
care au creat opera. În principiu, persoana protejată prin dreptul de autor este autorul
operei. Această regulă nu are un caracter absolut. Apar situaţii în care drepturile de
autor se pot exercita de alte persoane fizice sau juridice. În literatura de specialitate
s-au consemnat cazurile de excepţie prevăzute în legislaţia anterioară armonizării în
unele ţări din Europa103.
Legislaţia fostelor ţări socialiste acorda o importanţă mai mare principiului
persoanei fizice ca adevărat subiect al dreptului de autor.
Art. 3 alin. 2 din lege prevede că pot beneficia de protecţia acordată autorului
şi persoane fizice şi persoane juridice altele decât autorul în condiţiile expres
prevăzute de lege. Acest text este într-o anumită măsură deficitar deoarece face
referire la protecţia acordată autorului când în mod evident este vorba despre
protecţia juridică a drepturilor autorului. Pe de altă parte este adecvată posibilitatea
oferită altor persoane fizice sau juridice de a se substitui în drepturile autorului, nu şi
în calitatea de autor a creatorului unei opere.104 Alineatul următor al aceluiaşi articol
prevede că se poate transmite în condiţiile legii calitatea de subiect al dreptului de
autor. În opinia specialiştilor105 acest text reprezintă temeiul transmiterii unor
prerogative morale sau patrimoniale izvorâte din realizarea unei opere către alte
persoane, prin diferite operaţiuni juridice. Pentru a putea fi transmisă această calitate
trebuie ca în prealabil să fi fost dobândită. Prima critică la adresa acestei formulări
este reprezentată de faptul că autorul nu devine subiectul al dreptului de autor ci
titular al acestuia. În plan secundar nu calitatea de subiect al dreptului de autor este
ceea ce se transmite ci doar anumite prerogative ale dreptului de autor. Creatorul
rămâne autorul operei chiar dacă de exemplu după moartea acestuia dreptul de
divulgare a operei se transmite succesorilor săi conform art. 11 alin. 2 din lege.
Art. 1 din lege instituie prezumţia că dreptul de autor este legat de persoana
autorului şi cuprinde atribute de ordin moral şi patrimonial.
Art. 4 alin. 1 prezumă calitatea de autor persoanei sub numele căreia a fost
adusă opera pentru prima oară la cunoştinţa publică. Deşi nu specifică acest text de
lege se referă la persoana fizică fiind singura care se identifică prin nume conform

103
A se vedea B. Florea, op. cit., p. 42.
104
A se vedea T. Bodoaşcă, op. cit., p. 27.
105
Ibidem 98.
37
art. 12 din Decretul 31/1954106 „Orice persoană are dreptul la nume stabilit sau
dobândit potrivit legii” iar conform art. 38 din acelaşi decret stabileşte că persoana
juridică se identifică prin denumire „Persoana juridică va purta denumirea stabilită
prin actul care a înfiinţat-o sau prin statut”. Alineatul următor dezvoltă această
prezumţie instituind regula conform căreia în cazul operei adusă la cunoştinţă publică
sub formă anonimă sau sub pesudonim dreptul de autor se va exercita de persoana
fizică sau persoana juridică ce a publicat-o cu consimţământul autorului, câtă vreme
acesta din urmă nu îşi dezvăluie identitatea.
Alte persoane în afară de autorul operei pot beneficia de prerogative ale
dreptului de autor eclusiv în situaţiile prevăzute de lege, pe cale de excepţie de la
regula generală.
Persoana fizică poate lua parte la realizarea operei ca autor unic sau ca şi
coautor. În funcţie de persoana care exercită prerogativele dreptului de autor în
literatura de specialitate se distinge între subiectul primar şi subiectul secundar al
dreptului de autor. Persoana fizică ce a creat opera reprezintă subiectul primar. Pe
de altă parte subiectul secundar este constituit din persoana fizică sau juridică ce
beneficiază de anumite prerogative ale dreptului de autor fără a avea calitatea de
autor107.

SECŢIUNEA 3.2. Calitatea de autor şi calitatea de subiect al dreptului de

autor
Calitatea de autor provine din activitatea de creaţie a unei sau a unor
persoane fizice. Fiinţa umană este singura care poate beneficia de calitatea de autor
al unei opere, fiind este singura capabilă de a crea 108. Odată ce opera este creată şi
aparţine domeniului literar, artistic sau ştiinţific aceasta nu mai trebuie să
îndeplinească vreo condiţie pentru a beneficia de protecţie legală.
Calitatea juridică de subiect al dreptului de autor este izvorâtă din aceea de
autor al operei, recunoscută de lege tuturor creatorilor. Art. 1 alin. 1 dispune: ”Dreptul
de autor asupra unei opere literare, artistice sau stiintifice, precum si asupra oricăror
asemenea opere de creaţie intelectuală, este recunoscut şi garantat în condiţiile
prezentei legi”.

106
Publicat în „Buletinul Oficial” nr. 8/1954.
107
A se vedea T. Bodoaşcă, op. cit., p. 29.
108
A se vedea B. Florea, op. cit., p 45.
38
 Autorul dobândeşte această calitate din momentul transpunerii operei într-o
formă concretă indiferent dacă aceasta este finalizată sau nu.
În principiu, aceeaşi persoană deţine atât calitatea de autor al operei cât şi
calitatea de subiect al dreptului de autor. Pe cale de excepţie însă calitatea de
subiect al dreptului de autor poate fi deţinută şi de alte persoane fizice sau chiar de
persoane juridice. Persoana juridică poate dobândi calitatea de subiect al dreptului
de autor prin activităţi de iniţiere, organizare şi coordonare109.
Coroborând articolele 7 şi 8 putem observa că cesionarii şi moştenitorii
autorului nu sunt subiecte ale dreptului de autor, ci subiecte ale drepturilor
patrimoniale de autor deoarece calitatea de autor este strâns legată de persoana
autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial.
Calitatea de autor se dobândeşte fără nicio formalitate deoarece activitatea de
creaţie intelectuală nu constituie un act juridic şi din acest motiv nu îşi vor găsi
aplicare regulile de manifestare a voinţei necesare la încheierea acestui gen de acte.
Singura condiţie necesară de îndeplinit este ca opera să îmbrace o formă concretă
de exprimare.
În sistemul romanic al dreptului de autor şi în sistemul de copyright autoratul şi
titularitatea originară primeşte soluţii diferite. În sistemul romanic se consideră că
autorii sunt titularii originali ai drepturilor morale şi patrimoniale asupra operei, iar
crearea şi apoi exploatarea sunt întemeiate pe dreptul contractual. Pe de altă parte
în sistemul de copyright, producătorul reprezintă autorul şi titularul iniţial al tuturor
drepturilor de exploatare deoarece în Copyright Act nu sunt consacrate expres
drepturile morale110.
Nu există o soluţie unitară la nivel internaţional pentru a răspunde problemelor
legate de determinarea calităţii de autor al operelor şi de titular al drepturilor asupra
acestora, fapt care a generat numeroase controverse.

SECŢIUNEA 3.3. Autorii operelor audiovizuale

3.3.1. Pluralitatea de persoane participante la opera audiovizuală
O pluralitate de subiecte desfăşoară activităţi diferite în scopul obţinerii operei
audiovizuale. De obicei iniţiativa aparţine producătorului care impune unui grup de
persoane realizarea unui scenariu, a posibilelor dialoguri şi, eventual a coloanei

109
A se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei. op. cit., p. 46.
110
A se vedea C. Tufan, J. Drăgan, Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale nr.
2/2005, p. 68.
39
sonore. În cazul în care alege transpunerea în domeniul audiovizual a unei opere
preexistente sau încorporarea într-o nouă operă a unei muzici ce nu fost elaborată în
special pentru acea operă, producătorul va trebui să dobândească drepturile de
exploatare asupra operelor preexistente şi va conveni cu persoane specialitate
adaptarea acestora pentru specificul operei audiovizuale. Între producător şi
persoanele amintite se nasc raporturi contractuale ce de obicei sunt consemnate în
scris în contracte ce conţin clauze specifice. Producătorul va contracta cu un regizor
sau realizator, cu scenaristul, autorul dialogurilor, al adaptării muzici şi cu actori,
dubluri, cameramani, monitori, fotografi şi cu numeroşi alţii.
Dintre participanţii, sub diverse forme, la elaborarea operei audiovizuale, din
perspectiva dreptului proprietăţii intelectuale, trebuie stabilită sfera autorilo operei
audiovizuale şi situaţia celorlalte persoane care participă la procesul de elaborare a
operei.
Prin lege se determină cercul persoanelor care sunt considerate autori ai
operei. Soluţiile legale diferă de la un sistem de drept la altul.
În sistemul dreptului de autor legislaţiile consacră principiul adevăratului autor.
Astfel este autor creatorul operei, persoana fizică. Ca excepţie se poate accepta ca
alte persoane decât autorul să fie titularul originar cum este cazul operei colective.
Este mai complicat în cazul operelor audiovizuale deoarece la realizarea
majorităţii operelor participă numeroase persoane111.

3.3.2. Titularii dreptului de autor şi drepturilor conexe asupra operelor

audiovizuale
Conform legii române operele audiovizuale sunt considerate opere în
colaborare. Art. 66 trimite expres la art. 5 indicând că acesta se aplică operelor
audiovizuale.
Articolul 5 conţine următoarea formulare:
„(1) Este operă comună opera creată de mai mulţi coautori, în colaborare.
(2) Dreptul de autor asupra operei comune aparţine coautorilor acesteia, între
care unul poate fi autorul principal, în condiţiile prezentei legi.
(3) În lipsa unei convenţii contrare, coautorii nu pot utiliza opera decât de
comun acord. Refuzul consimţământului din partea oricăruia dintre coautori trebuie
să fie temeinic justificat.

111
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale
nr. 3/2005, p. 14.
40
 (4) În cazul în care contribuţia fiecărui coautor este distinctă, aceasta poate fi
utilizată separat, cu condiţia să nu se prejudicieze utilizarea operei comune sau
drepturile celorlalţi coautori.
(5) În cazul utilizării operei create în colaborare, remuneraţia se cuvine
coautorilor în proporţiile pe care aceştia le-au convenit. În lipsa unei convenţii,
remuneraţia se împarte proporţional cu părţile de contribuţie ale autorilor sau în
mod egal, dacă acestea nu se pot stabili”.
Ca o trăsătură esenţială a operelor în colaborare este considerată a fi
proprietatea comună a coautorilor asupra operei. De aici rezultă caracterul indivizibil.
Drepturile fiecărui coautor poartă asupra ansamblului operei. Se vor aplica regulile
indiviziunii de drept comun cu anumite nuanţări.
Art. 728 din Codul civil dispune că nu poate fi obligat nimeni să rămână în
indiviziune. Însă pentru coautorii unei opere în colaborare este imposibilă
introducerea unei cereri de partaj. Prin aplicarea acestui regim li se oferă posibilitatea
coautorilor de a desemna pe unul dintre ei pentru a administra exploatarea operei.
Pentru acte de administrare se aplică mandatul tacit şi fiecare dintre coautori poate
lua măsurile necesare pentru conservarea operei112.
Regula unanimităţii se aplică pentru operele în colaborare în lipsa unei
convenţii contrare. Exploatarea şi apărarea operei ar fi îngreunate prin aplicarea
obligatorie a regulii unanimităţii. Autorul unei contrafaceri ar fi fost favorizat de
dezacordurile dintre coautori. Pentru apărarea drepturilor morale nu se aplică regula
unanimităţii, deoarece acestea au un caracter personal ce nu concordă cu exerciţiul
de comun acord al dreptului.
Art. 70 alin. 2 prevede că în lipsa unei clauze contrare autorii operei
audiovizuale îşi păstrează toate drepturile de utilizare separată a contribuţiilor proprii
şi dreptul de a autoriza sau interzice utilizări în afară de cele specifice operei.
Coautorii îşi pot exploata separat contribuţiile numai în anumite condiţii:
– contribuţiile trebuie să facă parte dintr-o categorie distinctă de opere;
– să nu existe o convenţie contrară a coautorilor;
– exploatarea separată să nu aducă nici un prejudiciu exploatării comune a
operei.
În cazul operelor audiovizuale există reguli specifice care derogă de la regimul
operei în colaborare.

112
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 17.
41
 Numărul coautorilor nu trebuie să fie exagerat. Acest fapt ar îngreuna
exercitarea drepturilor asupra operei. Art. 66 dispune că sunt coautori ai operelor
audiovizuale în condiţiile art. 5 regizorul sau realizatorul, autorul adaptării,
scenariului, dialogurilor, muzicii special create pentru opera audiovizuală şi autorul
grafic pentru operele sau secvenţele de animaţie, când acestea reprezintă o parte
importantă a operei. Se poate recunoaşte calitatea de autor şi altor creatori care au
contribuit substanţial la realizarea operei printr-un contract între producător şi regizor
sau realizator.
Persoanele enumerate de lege beneficiază doar de o prezumţie simplă asupra
calităţii de autor. Această listă legală nu este închisă. Se poate recunoaşte calitatea
de autor şi altor creatori. Este necesară îndplinirea a două condiţii cumulative:
existenţa unui aport original la realizarea operei audiovizuale şi includerea, în calitate
de coautor, în contractul de producţie audiovizuală.
Art. 70 alin. 2 dispune că autorii operei audiovizuale şi alţi autori ai unor
contribuţii la aceasta îşi menţin toate drepturile de exploatare separată a propriilor
contribuţii, în lipsă de clauză contrară.
Activitatea regizorului/realizatorului nu poate fi separată de contribuţiile
creatoare ale celorlalţi autori113. Din interpretarea art. 67 alin. 2 şi 4 rezultă că
regizorul/realizatorul este autorul principal al operei. Regizorul stabileşte alături de
producător versiunea definitivă a operei audiovizuale şi se poate opune aducerii la
cunoştinţă publică a operei şi la exploatarea acesteia.
Compoziţiile muzicale trebuie să fie create în special pentru opera
audiovizuală. Această cerinţă priveşte ansamblul contribuţiilor incluse în opera
audiovizuală. Dacă operele sunt preexistente, ele vor fi supuse unui regim legal
propriu, specificat de art. 68.
Faptul juridic relevant pentru apariţia unui drept de autor îl constituie
realizarea unei opere originale.
În puţine situaţii, conceptul amplu de operă audiovizuală permite existenţa
operei audiovizuale cu autor unic. În acest sens un exemplu este oferit de
documentarele în care realizatorul este atât cameraman cât şi monitor, pe lângă
faptul că îşi asumă personal răspunderea pentru realizarea operei. De regulă,
rezultatul audiovizual reflectă scenele reale pe care se bazează documentarul şi din
acest motiv este lipsit de originalitate. Datorită existenţei unui singur autor nu apar
probleme legate de determinarea adevăratului autor. Absenţa unui subiect şi al unui

113
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p 18.
42
scenariu originale nu împiedică rezultatul în a fi considerat o operă audiovizuală
veritabilă, ce respectă condiţiile generale de protecţie a operelor intelectuale.
Unele din aporturile incluse în opera audiovizuală şi create expres pentru
realizarea acesteia pot fi considerate opere preexistente deoarece se nasc anterior
operei audiovizuale propriu-zise. Sunt autori ai aporturilor din această categorie cei
enumeraţi în art. 66114.

3.3.3 Autorii enumeraţi de lege

Pornind de la modelul clasic al operelor cinematografice legea determină
sfera autorilor operei audiovizuale. Art. 66 alin. 1 se aplică fără nicio dificultate doar
în cazul operelor cinematografice clasice. Autorii acesteia în toate situaţiile se
regăsesc în enumerarea legală.
3.3.3.1. Regizorul/realizatorul
Prima persoană la care legea în art. 66 face referire este regizorul/realizatorul.
Cele două denumiri se referă la persoane ale căror contribuţii creatoare sunt
similare, cu precizarea că denumirea de „regizor” este proprie cinematografiei, iar
cea de „realizator” corespunde mediului televizat.
Importanţa aportului acestuia rezultă din rolul relevant pe care legea îl
recunoaşte în stabilirea versiunii definitive a operei audiovizuale şi dreptul de a se
opune la aducerea la cunoştinţă publică a operei şi exploatării în orice fel a versiunii
definitive a operei.
Regizorul este principalul autor al operei audiovizuale şi astfel este recunoscut
de recentele Directive europene de armonizare a duratei protecţiei drepturilor de
autor, asupra drepturilor de închiriere şi împrumut şi asupra radiodifuziunii prin satelit
şi retransmiterii prin cablu, respectiv este recunoscută calitatea de autor al filmului
regizorului principal al operei, deşi Directivele lasă deschisă posibilitatea legislaţiilor
naţionale de a include şi alte persoane între coautorii operei audiovizuale.
Activitatea sa este independentă de activitatea autorilor suportului literar al
operei sau de activitatea compozitorului muzicii special create pentru operă. Nu se
concretizează într-o operă independentă şi nu este susceptibilă de exploatare
separată.
Regizorul nu realizează un aport protejabil în sine, ci, pornind de la toate
elementele tehnice şi artistice de care dispune, realizează chiar opera audiovizuală.

114
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., pp. 18-22.
43
 El este definit de lege drept persoana fizică ce îşi asumă conducerea creării şi
realizării operei audiovizuale, în calitate de autor principal, conform art. 65 alin. 1 din
lege.115.

3.3.3.2. Autorii adaptării, scenariului, dialogurilor şi autorul grafic sau

autorul secvenţelor animate
Scenariul este un plan al operei care descrie scenele în detaliu, structura de
bază a operei audiovizuale, cuvintele care se vor transforma în imagini.
Dialogul este reprezentat de cuvintele pe care publicul le aude astfel cum au
fost elaborate. Este o creaţie literară (dialoguri, explicaţii, comentarii) care contribuie
prin valoarea ei semantică la efectivitatea comunicării pentru care sunt realizate
imaginile şi, în consecinţă, va înceta să fie un element accesoriu operei audiovizuale,
integrându-se funcţional în aceasta. Adaptarea reprezintă o transformare a operei
preexistente, în scopul utilizării sale în elaborarea unei opere audiovizuale, alături de
o descriere a scenelor sau planurilor care vor intra în montajul operei.
Legea recunoaşte calitatea de autor al operei audiovizuale şi pentru autorul
grafic sau pentru autorul secvenţelor de animaţie, când acestea reprezintă o parte
importantă din operă. Nu se poate nega animatorului principal sau creatorului
personajelor calitatea de coautor, atunci când contribuţia sa este esenţială în
realizarea filmului.

3.3.3.3. Autorii compoziţiilor muzicale

Art. 66 din lege recunoaşte calitatea de coautor al operei audiovizuale autorului
compoziţiilor muzicale create special pentru această operă.
Deşi pentru a exista o operă audiovizuală nu este necesară încorporarea
sonorizării, totuşi, când aceasta există, se recunoaşte autorului ei calitatea de
coautor.
Este logic să fie cuprinse compoziţii muzicale cu sau fără text. Din acest motiv
pot coautori ai operei audiovizuale atât compozitorul muzicii cât şi textierul.
Argumentul acestei soluţii rezidă în redactarea normei speciale cuprinse în art. 66
unde nu se face vreo distincţie, iar norma generală cuprinsă în art. 7 lit. c. enumeră
între operele care fac obiectul dreptului de autor „compoziţiile muzicale, cu sau fără
text”.

115
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 23.
44
 Compoziţia muzicală trebuie special creată pentru opera audiovizuală. Este
posibil ca partea muzicală să se realizeze după vizionarea imaginilor sau anterior
montajului, însă important este ca aceasta să fie realizată special pentru opera
audiovizuală, altfel fiind o operă preexistentă pentru a cărei încorporare în opera
audiovizuală este necesar consimţământul compozitorului.
Art. 66 instituie că. este coautor al operei audiovizuale şi autorul adaptării. De
aici se poate observa că va fi coautor şi cel care adaptează o operă muzicală
preexistentă, încorporată în opera audiovizuală116.

3.3.4. Alte persoane care participă la elaborarea operei audiovizuale

Autorii operei preexistente nu sunt incluşi între coautorii operei audiovizuale
Legea română reglementează dreptul de adaptare audiovizuală în art. 68 alin. (1), ca
drept exclusiv al titularului dreptului de autor asupra operei preexistente, care îl poate
ceda producătorului audiovizual printr-un contract separat de contractul de editare a
operei (art. 68 alin. 2). Autorul operei preexistente nu devine autor al operelor
audiovizuale, doar dacă desfăşoară vreuna dintre activităţile specifice la care trimite
enumerarea din art. 66, sau, eventual, în condiţiile art. 66 teza a doua din lege, prin
includerea sa în contractul dintre producător şi regizor/realizator.
Nu în toate cazurile există însă o adaptare sau o modificare a operei
preexistente, uneori fiind suficientă o simplă reproducere, ca de exemplu, în ipoteza
în care o compoziţie muzicală cunoscută este inserată în anumite scene ale filmului.
În acest caz, dacă opera nu se află în domeniul public, este necesară autorizarea
titularului de drepturi.
În cazurile prezentate este vorba despre autorii unor opere independente care
au fost utilizate pentru opera audiovizuală. Aceste opere sunt anterioare operei
audiovizuale nu numai pentru că preced versiunea definitivă, ci şi pentru faptul că la
elaborarea operei iniţiale nu s-a urmărit integrarea sa într-o altă operă ulterioară.
Aceşti autori nu participă direct la elaborarea operei audiovizuale, pentru că în acest
caz ar fi coautori ai acesteia, dar se bucură de protecţie în calitate de autori ai operelor
lor concrete.
Calificarea pe care o primesc în dreptul nostru ipotezele în care o operă
preexistentă este adaptată sau transformată pentru a contribui la opera audiovizuală
este aceea de operă derivată, definită în art. 8 din lege ca fiind opera creată plecând

116
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 24.
45
de la una sau mai multe opere preexistente. Pentru a nu aduce atingere drepturilor
asupra operei originare este necesară autorizarea autorului acesteia.
În concluzie, autorii operelor preexistente nu sunt coautori ai operei
audiovizuale, dar sunt autori ai propriei opere, astfel încât este necesară autorizarea
lor pentru adaptarea sau reproducerea în cadrul operei audiovizuale.
De asemenea, trebuie să ne referim la situaţia legală a persoanelor care au
participat la elaborarea operei audiovizuale cu o contribuţie creativă şi nu sunt incluşi în
enumerarea art. 66, în calitate de coautori ai acesteia (de exemplu, scenograful,
coregraful etc.). Activitatea lor s-a desfăşurat special pentru opera audiovizuală,
nefiind autori ai unor opere preexistente117.
În procesul de realizare a unei opere audiovizuale, multe persoane
îndeplinesc sarcini creatoare în scopul transpunerii în imagini a tuturor aspectelor
detaliate în scenariul operei audiovizuale. Uneori, rezultatele acestor activităţi nu au
un caracter original şi protecţia lor prin dreptul de autor nu este posibilă (de exemplu,
persoanele care realizează machiajul standard al artiştilor ori coafura, decoratorii, cei
care aleg un anumit peisaj pentru filmarea unei scene determinate etc.). Totuşi, sunt
multe situaţii în care se contribuie cu veritabile opere originale care fac parte
inseparabilă din opera audiovizuală definitivă o dată filmate în context şi chiar îi
asigură succesul şi calitatea artistică superioară. Spre exemplu, creatorul
personajelor de ficţiune unde sunt protagonişti ai operei desenatorii costumelor,
autorul machiajului utilizat în cele mai importante scene etc.
Poate pentru că aceste activităţi au caracter pur circumstanţial şi, spre
deosebire de cele realizate de persoanele recunoscute expres ca autori ai operei
audiovizuale, nu prezintă în mod necesar caracter creator, cei care le duc la
îndeplinire au fost excluşi din enumerarea autorilor. Nimic nu împiedică
recunoaşterea pe cale contractuală a calităţii de autor asupra propriilor aporturi, dacă
acestea reprezintă opere în sensul legii. De asemenea, prin contractul încheiat între
producător şi regizor/realizator, se poate recunoaşte acestor persoane calitatea de
coautori ai operei audiovizuale, dacă au contribuit substanţial la realizarea operei.
De precizat că autorii unor asemenea contribuţii la opera audiovizuală îşi
păstrează, potrivit art. 70 alin. 2, toate drepturile de utilizare separată a propriilor
contribuţii, precum şi dreptul de a autoriza sau interzice utilizări în afara celei specifice
a operei, integral sau parţial, în condiţiile legii.

117
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 25.
46
 Aceeaşi situaţie apare pentru persoanele cu aporturi creative relevante numai
în contextul operei audiovizuale, fără concretizare într-o operă protejabilă în condiţiile
art. 7 din lege. Sunt asemenea activităţi cele desfăşurate de operatorul principal,
regizorul de imagine, montor, regizorul artistic, inclusiv, în unele situaţii, de operatorul
de sunet.
În principiu, pare că excluderea calităţii de autor pentru aceştia se întemeiază
pe situaţia de dependenţă (al cărei grad variază în funcţie de diferitele tipuri de opere
audiovizuale) a acestor categorii de profesionişti faţă de regizor/realizator care, în
situaţii normale, îi reduce la simpli tehnicieni executând pur şi simplu ordinele
acestuia.
Pot exista însă şi cazuri în care dependenţa este doar formală şi nu artistică,
când faţă de absenţa unor instrucţiuni detaliate ale regizorului, există o marjă de
libertate creatoare şi o activitate cu acelaşi caracter. În aceste ipoteze, singura
posibilitate a acestor creatori de a obţine protecţia prin dreptul de autor o constituie
teza a doua a art. 66 din lege118.

3.3.5. Producătorul audiovizual

Legea defineşte producătorul audiovizual la art. 65 alin. 2 ca fiind „persoana
fizică sau juridică ce îşi asumă responsabilitatea producerii operei şi, în această
calitate, organizează realizarea operei şi furnizează mijloacele necesare, tehnice şi
financiare”, iar art. 106¹ alin. 2 defineşte producătorul de înregistrări audiovizuale ca
fiind «persoana fizică sau juridică ce are iniţiativa şi îşi asumă responsabilitatea
organizării şi realizării primei fixări a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de
imagini în mişcare, însoţite ori nu de sunet şi, în această calitate, furnizează
mijloacele tehnice şi financiare necesare».
Deşi intervenţia sa este de o importanţă fundamentală, întrucât elaborarea
operei audiovizuale presupune un proces tehnic şi industrial şi o importantă investiţie
economică, prestaţia producătorului se desfăşoară în domeniul activităţii industriale
şi nu i se poate recunoaşte calitatea de autor.
În varianta iniţială, legea română a drepturilor de autor nu recunoştea
producătorului audiovizual un drept conex asupra propriilor înregistrări, însă, urmare
a modificării legislative din anul 2004, a fost introdus Capitolul III¹ care
reglementează drepturi conexe în favoarea producătorului de înregistrări

118
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., pp. 26-27.
47
audiovizuale, fie că acestea conţin fixări ale unor opere sau ale unor simple secvenţe
audiovizuale, lipsite de originalitate.
Legea română actuală recunoaşte producătorului dreptul exclusiv de a autoriza
sau de a interzice actele de reproducere, distribuţie, comunicare publică, închiriere,
împrumut şi import în vederea comercializării pe teritoriul României cu privire la
propriile înregistrări audiovizuale, concept care include toate operele care pot fi
calificate audiovizuale, ca şi ipotezele în care sunt fixate un plan de imagini sau
secvenţe de imagini, sonorizate sau nu, care nu au calitatea de opere.
Totodată, art. 70 din legea română reglementează, în cadrul unui mecanism
contractual, o prezumţie de cesiune a drepturilor necesare pentru exploatarea operei
audiovizuale din partea tuturor coautorilor operei audiovizuale. Prezumţia nu se
întinde însă şi asupra artiştilor interpreţi şi executanţi, producătorul trebuind să
încheie cu ei contracte separate de cesiune, similare celor încheiate cu autorii
operelor preexistente119.
Legea recunoaşte de asemenea un drept conex asupra propriilor programe în
favoarea organismelor de radiodifuziune şi televiziune, cuprinzând prerogative cu
caracter patrimonial (art. 113). De multe ori organismele de televiziune pot fi
producători ai operelor audiovizuale (în special, ai operelor televizate), ipoteza în
care sunt în acelaşi timp titularele originare ale dreptului conex asupra programului
audiovizual, asupra înregistrării audiovizuale, precum şi titular derivat al drepturilor
de exploatare a operei audiovizuale. Acest fapt este posibil, prin interpretarea logică
a dispoziţiilor art. 92 potrivit cărora drepturile conexe nu aduc atingere drepturilor de
autor.

3.3.6. Relaţia dintre coautori

Participarea tuturor coautorilor menţionaţi la elaborarea operei audiovizuale se
produce în condiţiile art. 5 din lege, prin voinţa legii instituindu-se un regim de
colaborare, cu excluderea oricărui alt tip de participare creatoare a pluralităţii de
subiecte implicate în realizarea operei audiovizuale.
Pentru operele audiovizuale există şi o normă specială cuprinsă în art. 66, de
atribuire a dreptului de autor, cu aplicare exclusivă pentru operele audiovizuale.
Art. 66 din lege dispune: „Sunt autori ai operei audiovizuale, în condiţiile
prevăzute la art. 5 din prezenta lege, regizorul sau realizatorul, autorul scenariului,
autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală şi autorul

119
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 30.
48
grafic pentru operele de animaţie sau al secvenţelor de animaţie, când acestea
reprezintă o parte importantă a operei. În contractul dintre producătorul şi regizorul
sau realizatorul operei, părţile pot conveni să fie incluşi ca autori ai operei
audiovizuale şi alţi creatori care au contribuit substanţial la crearea acesteia”.
Se instituie un regim obligatoriu de colaborare ce se îndepărtează de regimul
general al operelor în colaborare de la art. 5, normă cu caracter subsidiar. Prin
reglementarea specială se face o apropiere de sistemul de copyright, prin încălcarea
principiului adevăratului autor, temelia sistemului continental.
Trimiterea din art. 66 la regimul operelor în colaborare de la art. 5 suscită
numeroase probleme.
În primul rând, reglementarea este obligatorie, având caracter imperativ în
ceea ce priveşte relaţiile dintre autori şi regimul aporturilor lor în contextul global al
operei audiovizuale120.
Persoanele care nu sunt incluse în enumerarea de la art. 66 sau care fără a fi
incluse în enumerare, nu sunt incluse în calitate de coautori în contractul de
producţie audiovizuală, nu pot primi calificarea de coautori, chiar dacă intervenţia lor
în realizarea operei are caracter creator. Aceasta reprezintă o încălcare a principiului
adevăratului autor, care stă la baza legislaţiei române în materie. Având în vedere
noile rezultate creative ale tehnologiei, în cazul cărora procedeul de elaborare
presupune desfăşurarea unor activităţi noi care nu pot fi echivalate cu cele
enumerate de lege, de către categorii noi de profesionişti, activităţi care nu de puţine
ori au caracter creator, se impune o nouă redactare, mai flexibilă, a textului de lege.
În al doilea rând, calificarea legală a operei audiovizuale ca operă în
colaborare şi trimiterea corespunzătoare la regimul acesteia, prevăzut cu caracter
subsidiar la art. 5, este în multe cazuri artificială şi forţată, pentru că acest regim
devine aplicabil indiferent de tipul de operă şi de stipulaţiile contractule. Aplicarea
obligatorie a regimului operei în colaborare tuturor operelor audiovizuale, deşi
procesul de elaborare s-a desfăşurat pornind de la o schemă de participare distinctă,
nu se justifică. Este cazul operelor bazate pe noile tehnologii care se îndepărtează
de opera audiovizuală clasică – opera cinematografică – în jurul căreia a fost creat
statutul special aplicabil tuturor operelor audiovizuale. Şi pentru acest motiv se
impune o nouă redactare a textului121.

120
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 31.
121
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 32.
49
 3.3.7. Autorii operelor de televiziune
În cazul operelor televizate, forma de elaborare a acestora este condiţionată
de finalitatea urmărită, limitându-se astfel marja de libertate creatoare a autorilor lor.
În cazul operelor televizate de ficţiune, există o corespondenţă deplină cu
schema de creaţie a operelor cinematografice clasice: un subiect, un scenariu şi
dialoguri care formează suportul literar al operei televizate; de regulă, se include şi o
compoziţie muzicală special creată pentru opera televizată. Aceste elemente sunt
combinate prin munca desfăşurată de realizator, de traducere în imagini, conform
concepţiei sale proprii, a suportului literar. Există şi un producător care finanţează
proiectul şi îşi asumă răspunderea pentru acesta, producător ce adesea coincide cu
entitatea de radiodifuziune care va comunica public opera.
În aceste cazuri, calificarea operei televizate ca operă în colaborare se
realizează în aceleaşi condiţii ca în ipoteza operei cinematografice clasice. Autorii săi
sunt cei enumeraţi la art. 66 din lege, cu toate problemele pe care le implică această
enumerare pentru anumite categorii profesionale din sectorul audiovizual şi, în
special în acest mediu, pentru cameramani.
Există însă categorii de opere de televiziune pentru care aplicarea regimului
operei în colaborare ridică numeroase dificultăţi, în special datorită faptului că vine în
contradicţie cu principiul fundamental al adevăratului autor.
Pentru acele opere televizate la care contribuie mai multe aporturi constituind
opere autonome, cum ar fi programele de divertisment, aprecierea caracterului
cinematografic (şi, deci, aplicarea regimului actual impus de lege) este mult mai
complicată, pentru că aporturile individuale sunt perfect sesizabile, fără a se putea
susţine că se contopesc în rezultatul final care este programul, astfel încât natura
compusă a operei este mult mai clară. Există o unitate de rezultat, dar legăturile
dintre aporturile individuale sunt perfect delimitate, în timp ce în opera
cinematografică fuziunea este perfectă.
Din acest motiv, autorul ar trebui să fie persoana care a elaborat succesiunea
de aporturi şi le-a inclus într-un rezultat distinct, în care ele sunt pe deplin
diferenţiabile. Munca realizatorului trebuie analizată în fiecare caz pentru că, în
această ipoteză, este uşor de întâlnit o simplă coordonare a mijloacelor audiovizuale
pentru o operă care, înainte de a fi emisă, era pe deplin concepută.

50
 De aceea, pentru aceste opere audiovizuale nu ar trebui aplicat automat art.
66 din lege; calificarea de operă audiovizuală nu exclude regimul operelor derivate şi ar
fi mai potrivită aplicarea dispoziţiilor art. 6 din lege122.
În ceea ce priveşte programele informative zilnice, dacă sunt originale, se
conduc după regimul specific al operelor audiovizuale. Originalitatea programului de
ştiri nu se apreciază în raport de conţinutul său, întrucât art. 9 din lege exclude în
mod expres de la protecţia prin dreptul de autor, ştirile şi informaţiile din presă (lit. e),
precum şi simplele date şi fapte (lit. f). Este vorba în realitate despre o operă
coordonată de o singură persoană, producătorul, a cărei elaborare depinde de o
pluralitate de persoane ce contribuie prin aporturile lor, unele cu caracter creativ şi
altele doar informativ, neprotejat prin dreptul de autor. Toate aceste aporturi sunt
diferenţiabile într-o asemenea operă, ceea ce presupune respectarea drepturilor
autorilor de opere preexistente. Se întrevede astfel natura derivată a operei
rezultante, care reprezintă o „compilaţie de materiale sau date”, similară bazelor de
date (art. 8 lit. b din lege). De aceea, regimul operei în colaborare nu este adecvat.
În ceea ce priveşte producătorul operelor de televiziune, conceptul de
producător audiovizual de la art. 65 din lege se referă la persoana fizică sau juridică
ce are iniţiativa şi îşi asumă responsabilitatea producerii operei şi, în această calitate,
organizează realizarea operei şi furnizează mijloacele tehnice şi financiare necesare.
Legea nu conţine dispoziţii speciale cu privire la producător pentru fiecare
categorie de operă audiovizuală, dispoziţiile capitolului VIII din partea a doua, fiind de
aplicare generală.
În legea noastră nu se prevede un drept conex al producătorilor de înregistrări
audiovizuale, similar dreptului conex al producătorilor de fonograme. În lipsa unei
asemenea prevederi, care ar facilita exploatarea operei prin intermediul televiziunii,
se aplică dispoziţiile art. 70 din lege, funcţionând prezumţia de cesiune către
producător a tuturor drepturilor de reproducere, distribuţie şi comunicare publică,
precum şi facultăţile de dublare şi subtitrare.
Prezumţia de cesiune în favoarea producătorului este foarte largă în dreptul
nostru, oferindu-i un maxim de protecţie contractuală. În lipsă de stipulaţie contrară,
ea priveşte toate drepturile de exploatare a operei, afară de dreptul de transformare,
reglementat la art. 16 din lege, în varianta adaptării şi a oricărei transformări prin care
se obţine o operă derivată.

122
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 33.
51
 Producătorul operelor de televiziune este de regulă un organism de
televiziune. În acelaşi timp, organismul de televiziune este titular al dreptului conex
prevăzut la art. 113 din lege, al cărui obiect îl reprezintă „propriile programe”, aşadar
programele produse de acesta. Noţiunea de „programe” este largă şi poate include
atât categorii de opere audiovizuale, cum sunt operele televizate, operele
audiovizuale publicitare, videoclipurile muzicale, cât şi simple înregistrări
audiovizuale care nu reprezintă opere.
Organismul radiodifuzor producător al unei opere de televiziune se bucură
deci de o dublă protecţie legală: ca titular originar al dreptului conex asupra propriilor
înregistrări şi programe şi ca titular derivat al drepturilor de exploatare123.
Dreptul conex al entităţii de radiodifuziune asupra propriilor programe include
dreptul exclusiv de a autoriza fixarea propriilor programe, reproducerea lor pe orice
fel de suport, difuzarea secundară a copiilor, retransmiterea propriilor programe prin
orice mijloace de comunicare publică, comunicarea într-un loc accesibil publicului,
cu plata intrării, a propriilor programe, adaptarea programelor fixate pe orice fel de
suport (art. 113 din lege). Dreptul conex care îi corespunde asigură organismului de
radiodifuziune toate drepturile de exploatare a operei televizate, inclusiv exploatarea
video şi cinematografică a acesteia, dacă o asemenea exploatare este posibilă.
În ipotezele (rare) în care producătorul operei televizate nu este un organism
de televiziune, autorizarea privind exploatarea operei prin intermediul radiodifuziunii
se obţine pe cale contractuală.

3.3.8. Autorii operei publicitare

Naraţiunea vizuală a mesajului publicitar se realizează pornind de la un
scenariu prestabilit, de la scenografie şi reprezentarea scenică a unor actori care se
combină şi cu pasaje muzicale adecvate, pentru a fi reţinute de consumator şi, în
acest fel, să reţină şi produsul promovat.
Aceste activităţi sunt conduse de un regizor/realizator care încearcă să
transpună prin imagini în mişcare, opera publicitară încredinţată.
Întotdeauna există şi un producător – fie clientul, fie agenţia publicitară – care
coordonează realizarea spotului publicitar.
Deşi foarte scurte, operele publicitare sunt rezultatul unei elaborări
minuţioase, realizate de o pluralitate de persoane, conform unei scheme participative
similare celei reţinute de legiuitor la celelalte opere audiovizuale.

123
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 34.
52
 Diferenţa dintre operele publicitare şi celelalte opere audiovizuale tradiţionale
nu rezidă în natura lor, pentru că ambele sunt supuse dispoziţiilor art. 64 – 71 din
Legea nr. 8/1996, ci în funcţionalitatea inerentă acestui tip de opere şi în
particularităţile persoanei care are iniţiativa elaborării acestui rezultat original care îl
comandă şi îl finanţează.
Fiind în prezenţa unei opere audiovizuale, trebuie rezolvată problema
drepturilor autorilor acesteia; în acest sens, distingem două ipoteze124.
În cazul unei opere publicitare realizate de către autori angajaţi ai agenţiei
publicitare, în lipsa unei clauze contractuale contrare, drepturile patrimoniale aparţin
autorului operei (art. 44 din Legea nr. 8/1996). Agenţia publicitară dobândeşte, prin
stipulaţie contrară, drepturile de exploatare asupra operei audiovizuale publicitare.
Pentru desfăşurarea activităţilor sale obişnuite, autorii păstrează totalitatea
facultăţilor morale şi facultăţile patrimoniale care fie au fost rezervate expres în
contract, fie nu sunt necesare pentru activitatea obişnuită a angajatorului. De
asemenea, în lipsă de stipulaţie contrară, autorii păstrează dreptul de a utiliza opera
în alte scopuri; de regulă însă, asemenea stipulaţie există, pentru că interesul
comerciantului este de a utiliza exclusiv opera audiovizuală, asigurându-i impactul
asupra publicului.
Pentru a dobândi drepturile de exploatare a operei publicitare, beneficiarul
mesajului publicitar trebuie să insereze în favoarea sa, în contractul de comandă a
operei publicitare, o clauză de cesiune a acestor drepturi. Producătorul operei
audiovizuale publicitare beneficiază de prezumţia legală de cesiune.
Dacă opera audiovizual publicitară este comandată de agenţia de publicitate
unor autori care nu au cu agenţia un contract de muncă, se încheie un contract de
producţie audiovizuală. Agenţia de publicitate dobândeşte drepturile de exploatare
ale autorilor operei audiovizuale prin acelaşi sistem ca producătorii operelor
audiovizuale cu caracter nepublicitar, iar dacă nu există o rezervare expresă din
partea autorilor a unora dintre facultăţile patrimoniale, se prezumă cedate acesteia.
O altă problemă legată de operele audiovizuale publicitare priveşte dreptul
moral al autorilor la integritatea operei. De cele mai multe ori, acelaşi spot publicitar
cunoaşte versiuni prescurtate din care sunt eliminate anumite scene, fiind păstrate
numai scenele principale, de regulă acelea care prezintă marca, respectiv produsul
sau serviciul promovat. Această practică este frecventă întrucât posturile de

124
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 36.
53
televiziune trebuie să respecte dispoziţiile legale asupra timpului de emisie
publicitară.
Întrucât versiunea finală a operei audiovizuale a fost stabilită prin acordul
dintre realizator şi producător (art. 67 alin. 2 din Legea nr. 8/1996), este necesară
autorizarea autorilor pentru realizarea acestei variante prescurtate, în lipsa acestui
acord fiind încălcat dreptul moral la integritatea operei audiovizuale cu caracter
publicitar. Pentru a evita asemenea situaţii, în contractele de cesiune încheiate se
prevede de regulă că cesiunea va include toate facultăţile patrimoniale necesare
pentru difuzarea optimă a mesajului publicitar, precum facultatea de transformare, în
măsura în care este necesară adaptarea operei publicitare la orice tip de mijloc,
durată etc125.
Având în vedere faptul că la realizarea spoturilor publicitare participă şi artişti
interpreţi şi executanţi, pentru exploatarea operei este necesară cesiunea drepturilor
conexe patrimoniale recunoscute de art. 98 din legea drepturilor de autor 126. În cazul
prestaţiilor realizate în executarea unui contract de muncă, transmiterea trebuie
stipulată expres.
În ceea ce priveşte compoziţiile muzicale utilizate în opere audiovizuale
publicitare, distingem între utilizarea compoziţiilor preexistente şi a muzicii special
create pentru publicitate.
În primul caz este necesară autorizarea titularilor drepturilor patrimoniale (de
regulă, editorii muzicali) şi a titularilor drepturilor morale (autorii), pentru că spotul
publicitar este scurt şi este utilizată numai o parte a compoziţiei, ceea ce încalcă, în
lipsa acestei autorizări, dreptul la integritate.
În cazul muzicii special create, se aplică fie regulile contractului de comandă
de opere, în cazul autorilor independenţi, fie dispoziţiile articolului 44 din Legea nr.
8/1996, ca şi în cazul autorilor.

125
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 37.
126
Articolul 98 din Legea nr. 8/1996 are următorul conţinut:
„Artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza următoarele: a)
fixarea prestaţiei sale; b) reproducerea prestaţiei fixate; c) difuzarea prestaţiei fixate prin vânzare,
închiriere, împrumut, sau prin orice alt mod de transmitere cu titlu oneros ori cu titlu gratuit; d)
prezentarea într-un loc public sau comunicarea publică a prestaţiei fixate pe un suport; e) adaptarea
prestaţiei fixate; f) emiterea sau transmiterea prin radiodifuziune ori prin mijloace fără fir, prin fir, prin
cablu, prin satelit sau prin orice alt procedeu similar.”
54
 Legea română nu stabileşte reguli distincte pentru fiecare tip de creaţie
audiovizuală şi aplicarea automată a regimului operei audiovizuale (Capitolul VII al
Legii nr. 8/1996) pentru operele audiovizuale publicitare nu este lipsită de probleme.
Este evident faptul că opera publicitară nu este niciodată exploatată în sensul
tradiţional, întrucât comerciantul nu obţine beneficii în urma acestei activităţi, ci,
dimpotrivă, el trebuie să plătească pentru difuzarea operei. Astfel, nu îşi găsesc
aplicarea regulile care impun remunerarea autorilor proporţional cu beneficiile
obţinute din exploatare (art. 71 din Legea nr. 8/1996)127.
Fiind o operă audiovizuală, opera publicitară este o operă în colaborare,
pentru că operele audiovizuale sunt considerate în dreptul român opere în
colaborare, fără nici un fel de distincţie. Totuşi, având în vedere particularităţile
operei audiovizuale cu caracter publicitar, respectiv modul de realizare a acesteia,
obiectul, natura şi destinaţia sa şi în special caracterul său funcţional, se poate discuta
dacă nu este mai potrivit pentru această categorie de opere regimul operei colective de la
art. 6 din Legea nr. 8/1996.
Deşi conform definiţiei legale în opera colectivă contribuţiile personale ale
autorilor formează un tot, fără a fi posibilă atribuirea vreunui drept distinct coautorilor
asupra ansamblului operei create, ceea ce nu este în general cazul operei
publicitare, aplicarea unui asemenea regim ar simplifica relaţiile juridice care se
stabilesc între client, agenţie şi autori. Conform prevederilor art. 6 alin. 2 din lege, în
lipsa unei convenţii contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparţine
persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia
a fost creată.
În cazul operelor publicitare, iniţiativa aparţine întotdeauna clientului, opera
este realizată de o pluralitate de creatori, în general salariaţi ai agenţiei de publicitate
care trebuie să se conformeze instrucţiunilor clientului, asigurând un mesaj publicitar
adecvat finalităţii urmărite de acesta, iar difuzarea se realizează sub numele şi marca
respectivului comerciant.
Faptul că dreptul de autor ar fi recunoscut unei persoane care nu a avut o
contribuţie creativă la realizarea operei nu constituie un argument împotriva acestei
opinii, întrucât reglementarea operei colective în dreptul român reprezintă în sine o
excepţie de la principiul adevăratului autor, consacrat la art. 3 din lege.

127
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., pp. 38-39.
55
 Singurul impediment real pentru aplicarea acestui regim îl constituie caracterul
imperativ al dispoziţiilor art. 66 din Legea nr. 8/1996, care trimite expres la regimul
operei în colaborare.
O revizuire a concepţiei tradiţionale asupra operei audiovizuale este necesară
şi în dreptul românesc, în sensul unei reglementări speciale a operei publicitare care
să elimine dificultăţile ivite în practică, legate de transmisiunea drepturilor de
exploatare asupra acestei opere, inclusiv prin adoptarea soluţiei propuse de autorul
citat.
În acest fel, comerciantul care a decis să realizeze o campanie publicitară ar
dobândi direct drepturile asupra creaţiei publicitare, fără să fie necesară cesiunea
contractuală din partea autorilor128.
Un alt argument este faptul că durata exploatării operei publicitare este
condiţionată de finalitatea operei publicitare. Nu se poate face abstracţie de
elementul psihologic al operei publicitare: ea urmăreşte să atragă atenţia publicului
consumator asupra respectivului produs sau serviciu şi în acest scop nu trebuie să
treacă neobservată. Pentru acest motiv, perioada de utilizare a operei publicitare
este foarte scurtă (de regulă, câteva luni). Comerciantul face un efort financiar
important, iar bugetul pentru publicitate reprezintă o parte importantă a costului de
producţie. Fără îndoială, aceste cheltuieli s-ar reduce în ipoteza în care operei
publicitare i s-ar aplica regimul operei comune.
În absenţa unei asemenea reglementări, comercianţii trebuie să prevadă
expres, în contractele scrise129 încheiate cu agenţiile de publicitate, clauze de
proprietate intelectuală privind cesiunea drepturilor patrimoniale de autor.
În ceea ce priveşte conţinutul spoturilor publicitare, libertatea de creaţie a
autorilor spoturilor publicitare este limitată. În primul rând, având în vedere finalitatea
acestora de promovare a unui anumit produs sau serviciu, conţinutul mesajului
publicitar se raportează la caracteristicile acestuia şi la caracterele publicului vizat.
Pe de altă parte, legislaţia în materie impune anumite condiţii restrictive privind
conţinutul publicităţii televizate, precum şi interdicţii de promovare a unor produse
determinate. De asemenea, conţinutul spoturilor publicitare nu trebuie să aducă
atingere legii sau moralei.

128
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 40.
129
Articolul 42 din Legea nr. 8/1996 prevede că existenţa contractului de cesiune a drepturilor
de autor se dovedeşte numai prin forma scrisă a acestuia, cu excepţia contractelor având ca obiect
opere utilizate în presa scrisă.
56
 3.3.9. Autorii operei multimedia
Problema centrală a operei multimedia o constituie calitatea de autor asupra
acesteia.
În Cartea Albă a Sindicatului Naţional Francez al Editorilor se disting două
nivele de elaborare a unei opere multimedia.

3.3.9.1. Autorii de prim nivel

Acest nivel este reprezentat de persoanele ce intervin asupra operelor,
preexistente sau special create, integrate în produsul definitiv şi reprezintă substratul
material al operei multimedia.
Unele dintre aceste persoane realizează aporturi originale. Este situaţia
autorilor de texte, traducătorilor şi adaptatorilor, fotografilor, desenatorilor,
compozitorilor muzicii special create pentru operă etc130.
Aceşti autori nu pot fi consideraţi autori specifici domeniului multimedia, ei
desfăşurându-şi activitatea creatoare şi în afara genului multimedia. Acesşia pot fi
consideraţi autorii tradiţionali ai operelor intelectuale.
În general orice produs multimedia conţine creaţii din alte genrui, a căror
importanţă în raport cu ansamblul operei multimedia este accesorie.
Dacă aceste aporturi reprezintă în sine opere protejabile, li se va aplica
statutul operei unitare corespunzătoare, iar autorii ei trebuie să autorizeze
reproducerea şi exploatarea economică ulterioară a operelor lor în cadrul operei
multimedia care este, din acest punct de vedere, o operă compusă sau derivată.
Aşadar, acestor aporturi trebuie să li se aplice invariabil statutul operelor
preexistente.
În cazul acelor aporturi necreate special pentru opera multimedia şi care
reprezintă opere preexistente propriu-zise, producătorul operei multimedia trebuie să
se asigure, la momentul solicitării autorizaţiilor corespunzătoare, că tratează cu
adevăratul titular al drepturilor de exploatare, fiind posibil ca drepturile asupra acestor
opere preexistente să aparţină unui cesionar exclusiv, cum este de exemplu, editorul
în cazul unei opere literare.
În cazul aporturilor create expres pentru opera multimedia, drepturile aparţin
întotdeauna autorilor şi producătorul trebuie să obţină de la aceştia facultăţile de
exploatare corespunzătoare, fie printr-un contract de muncă, fie printr-un contract de
comandă a operei.

130
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 41.
57
 O dificultate juridică o reprezintă dacă intervenienţii menţionaţi pot fi
consideraţi autori ai operei multimedia, în condiţiile art. 66 din lege. Problemele
derivă din faptul că opera multimedia nu se traduce în mod normal într-o desfăşurare
secvenţială de imagini fixe, ca în situaţia operelor audiovizuale tradiţionale, a căror
structură liniară este predeterminată de scenariu. Urmare interactivităţii ce
caracterizează opera multimedia, este posibilă perceperea nesecvenţială a operei
multimedia, fiind utilizate în acest scop aporturi accesorii, percepute de utilizator în
mod secvenţial sau nu, în funcţie de voinţa sa131.
Este posibilă crearea unei opere audiovizuale, în sensul de creaţie constând
într-o serie de imagini care dau senzaţia de mişcare, cu sau fără sunet încorporat,
susceptibile de a fi comunicate prin orice tip de infrastructură tehnică a imaginii şi
sunetului, indiferent de existenţa sau inexistenţa unei fixări prealabile care să fie
interactivă.
Pentru aceste motive, autorii enumeraţi mai sus pot fi asimilaţi în enumerarea
realizată la art. 66 din Legea nr. 8/1996, în condiţiile alin. 2, prin includerea lor în
contractul încheiat între producător şi realizatorul operei multimedia. Soluţia se impune
în considerarea dispoziţiilor art. 8 din lege care nu acordă autorului operei preexistente
drepturi asupra operei derivate.
Mai complicată este situaţia acelor persoane care proiectează interactivitatea
şi dezvoltarea nesecvenţială a operei multimedia – pentru că şi acestea pot fi
elemente determinante ale originalităţii ansamblului – şi care nu sunt incluse în
enumerarea legală; aceşti subiecţi intervin la al doilea nivel şi vor fi analizaţi ulterior.
La acest nivel doctrina include şi participarea creativă specifică a unui
profesionist specific domeniului digital: infograficianul. În funcţie de situaţia concretă,
el poate realiza două tipuri de activităţi:
– crearea imaginilor digitale pentru opera multimedia, caz în care, prin
definiţie, activitatea desfăşurată este creatoare;
– realizarea formatului digital al imaginilor analogice preexistente, caz în care
trebuie stabilit în concret dacă activitatea sa este creatoare sau se reduce la o simplă
transpunere digitală a unor imagini anterior realizate, având caracter pur tehnic.

131
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 42.
58
 Dacă activitatea sa are un caracter pur tehnic şi aceste imagini sunt protejate,
este vorba de un act de reproducere conform art. 14 din lege132, supus autorizării
autorului, în condiţiile art. 13 lit. a.
Dacă variaţiile sau retuşurile sunt rezultatul unei activităţi creatoare, trebuie
obţinută autorizarea autorului acesteia, având în vedere dispoziţiile art. 16, conform
cărora autorul unei opere are dreptul exclusiv de a autoriza adaptarea sau orice altă
transformare a operei sale, prin care se obţine o operă derivată133.

3.3.9.2. Autorii de la al doilea nivel

La al doilea nivel se situează toate acele persoane care intervin în integrarea
în format electronic al oricărui substrat material configurat anterior. Există la acest
nivel diverse activităţi cărora, în general, li se recunoaşte caracterul creativ:
a) activitatea „scenaristului” operei multimedia.
El selecţionează elementele compuse de autorii şi tehnicienii de la primul
nivel, determinând planul, succesiunea şi încadrarea elementelor care vor fi utilizate,
conform unui scenariu al operei multimedia.
În scenariul detaliat al operei multimedia se includ:
– aşa-numitul „storyboard” interactiv;
– definiţia liniei grafice;
– modelele de ecran;
– descrierea benzilor interactive şi a fiecărui buton şi funcţie a programului;
– paşii utilizatorului şi punctele de intersecţie interactivă;
– descrierea diferitelor materiale care vor fi combinate (imagini, text, sunet
etc.).
Dată fiind libertatea de creaţie mare a scenaristului, nu încape îndoială asupra
faptului că activitatea sa este tipic creativă, de aceea i se recunoaşte calitatea de
coautor al operei multimedia.
b) activitatea de conectare a elementelor vizuale, sonore şi de text în funcţie
de scenariul trasat anterior, realizată de aşa-numitul „mediatizeur”. Cartea Albă a
Sindicatului Francez al Editorilor nu îi recunoaşte automat calitatea de coautor, ci

132
Art. 14 din Legea nr. 8/1996 dispune: „(1) Prin reproducere, în sensul prezentei legi, se
înţelege realizarea uneia sau a mai multor copii ale unor opere, în orice formă materială, inclusiv
realizarea oricărei înregistrări sonore sau vizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori
temporară a acesteia cu mijloace electronice”.
133
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 43.
59
arată că aceasta trebuie apreciată în fiecare caz concret, conform criteriilor
generale din legislaţia proprietăţii intelectuale.
Funcţia sa creativă se referă la definirea desenului interactiv, la desenul
grafic, sonorizare şi chiar la aspectul informatic. El se ocupă de regia artistică,
sarcină care poate fi îndeplinită cu colaborarea unei persoane angajate în acest scop
sau a desenatorilor grafici. Dacă opera multimedia este audiovizuală, nu i se poate
nega condiţia de coautor.
c) activitatea de realizare a interfeţei specifice de utilizare134.
Autorul interfeţei specifice de utilizare este considerat de Cartea Albă o
persoană a cărei participare nu este tipic creatoare. Condiţia sa de autor va depinde
de originalitatea contribuţiei sale în cazul concret. El trebuie să realizeze
instrumentele care permit utilizatorului acestui tip de opere să întrerupă o secvenţă
pentru a trece la alta, fără să fie necesar să reiniţieze sistemul. Acestea constau în
acele elemente vizuale care permit interacţiunea utilizatorului cu programul şi se pot
manifesta pe ecran prin intermediul „ansamblului de semne lingvistice organizate în
spaţiu, alături de imagini mai mult sau mai puţin elaborate”.
În ceea ce priveşte interfaţa de utilizare a operei multimedia, este posibilă
protecţia sa independentă prin dreptul de autor, dacă este originală şi îndeplineşte
celelalte condiţii generale de protecţie. Polemica asupra acestui subiect a apărut în
SUA asupra protecţiei aşa-numitului „Look and Feel” (rezultatul programului, care se
manifestă pe ecran), întrucât nici interfaţa utilizatorului programului în ansamblul său,
nici elementele prin care se manifestă, privite individual, nu sunt protejate ca
programe de calculator. Pentru a fi opere originale, este suficient să rezulte din
activitatea creatoare a autorului lor, cadrul protecţiei acestuia fiind mai limitat decât
cel al operelor complexe, pentru că este vorba de elemente care îndeplinesc în
special o funcţie tehnică, iar marja de libertate a autorului este mai redusă decât în
cazul altor tipuri de opere.
d) activitatea „autorul hipertextului”
Este cel care proiectează interactivitatea operei multimedia, adică posibilităţile
sau secvenţele care se deschid prin interfaţa de utilizare.
După cum arăta Cartea Albă, el „realizează informatic legăturile logice care
permit trecerea de la un element al operei multimedia la altul, de aceeaşi natură sau
de natură diferită, într-o manieră nesecvenţială”.

134
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 43.
60
 Datorită interfeţei, utilizatorul poate naviga în ansamblul creativ constituit de
opera multimedia. Ca şi în cazul videojocurilor, în care posibilităţile jucătorului sunt
prestabilite, vizionarea nesecvenţială a elementelor operei multimedia a fost permisă
anterior şi integral de autorul hipertextului. Acest lucru determină excluderea
calificării utilizatorului ca autor al unei opere derivate, ori de câte ori activează
programul multimedia, pentru că autorul său este persoana (fizică) care proiectează
toate aceste activităţi135.
Rezultă că această persoană care a stabilit secvenţele operei multimedia
deschise de utilizator prin intermediul interfeţei poate fi considerat autor al acesteia.
De aceea, când activitatea sa nu se reduce la a plăsmui toate posibilităţile de
interacţiune într-o operă, ci constă în crearea unui hipertext şi găsirea unei
funcţionalităţi grafice adecvate, el este protejat prin dreptul de autor. În aceste cazuri
trebuie să se recunoască activităţii autorului desenului interactiv al operei multimedia,
caracterul creativ, chiar dacă aportul său nu este susceptibil de protecţie
independentă, în afara operei multimedia.
Activităţile menţionate permit materializarea digitală a proiectului multimedia
concret, cu caracter principal, activităţile realizate de autorii de la primul nivel având
caracter accesoriu.
Cu autorii de la al doilea nivel, producătorul multimedia încheie contractul de
producţie multimedia, în timp ce autorii de la primul nivel încheie cu producătorul
contracte de licenţă, dacă este vorba de opere preexistente, sau de comanda de
opere, dacă sunt contribuţii originale care vor fi aduse expres pentru opera
multimedia – de exemplu, programul de calculator. De menţionat că producătorul
multimedia este persoana fizică sau juridică responsabilă de realizarea operei care a
avut iniţiativa creării acesteia şi care asigură finanţarea. De regulă, este vorba despre
producătorii de soft (persoane juridice) ori departamente specializate din cadrul
acestora.
Adesea, participă şi un „realizator” sau „coordonator” angajat de
editor/producător să se ocupe de coordonarea tuturor fazelor de creaţie ale operei
multimedia, de la proiectul iniţial la finalizarea sa în sistem digital.
Condiţia sa de autor trebuie analizată în concret, pentru că depinde exclusiv
de faptul dacă activitatea desfăşurată are caracter creator. Aprecierea se face după
cum activitatea sa se limitează la selecţionarea participanţilor, definirea obiectivelor,
supravegherea activităţilor etc., sau, dimpotrivă, în funcţie de opera concretă, poate

135
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 45.
61
coincide cu activitatea autorului unei culegeri de aporturi specifice care sunt
organizate şi incluse în produsul final, sau cu aceea a regizorului operei
audiovizuale136.
În cazul în care opera multimedia poate fi asimilată din punct de vedere de
operei audiovizuale, astfel cum a fost definită anterior, aportul realizatorului va fi
creator dacă modul de coordonare şi conducere al elaborării secvenţelor de imagini
şi forma de montare a elementelor de care dispune demonstrează originalitate.
Asemenea activităţi se realizează prin ordinele date colaboratorilor atât la substratul
material, cât şi la cel numeric, permiţând vizionarea nesecvenţială a acelor imagini
pe suport electronic. În acest caz, trebuie analizată schema operei colective în forma
de elaborare a operei multimedia, care în cazul operelor audiovizuale, este exclusă
de calificarea legală a acestora ca opere în colaborare (art. 66).
Lipsa unei concordanţe între regimul operei colective, categorie în care se
include în realitate opera multimedia şi calificarea legală a operelor audiovizuale, ca
opere în colaborare, reprezintă una dintre problemele legislaţiilor actuale ale
drepturilor de autor.
Scenaristul, mediatiseur-ul, autorul hipertextului şi, dacă este cazul,
realizatorul sunt adevăraţii autori ai operei multimedia, fără a aduce atingere acelor
elemente care sunt integrate în operă, susceptibile de o protecţie independentă, cum
ar fi software-ul.
Rezultă că aplicarea art. 66, privind autorii operei audiovizuale, generează
două categorii de dificultăţi:
– autorii tradiţionali care participă la primul nivel, chiar dacă uneori sunt
echivalenţi celor enumeraţi la art. 66 din lege, nu sunt coautori ai operei multimedia,
afară de cazul muzicii create special pentru opera multimedia;
– autorii principali ai produsului rezultat nu sunt menţionaţi în acest articol şi
recunoaşterea calităţii lor de autori ai operei audiovizuale multimedia este foarte
complicată.
Aceasta înseamnă că aplicarea regimului juridic al operelor audiovizuale
anumitor opere multimedia presupune, între altele, a face abstracţie de modul de
participare la elaborarea acesteia.
Regimul operelor audiovizuale este prin dispoziţia legii incompatibil cu regimul
operei colective. În realitate însă, schema de realizare a operei multimedia
corespunde operei colective; aceste opere sunt fructul activităţii unui coordonator sau

136
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 46.
62
realizator al operei multimedia, căreia i se subordonează toate celelalte activităţi,
fiind imposibilă atribuirea pentru autorii acestora a unor drepturi individuale asupra
ansamblului137.
Autorii de la al doilea nivel ar fi prejudiciaţi printr-o asemenea calificare,
întrucât statutul operei colective ar provoca excluderea automată a acestora de la
titularitatea dreptului de autor asupra operei multimedia, chiar dacă nu ar fi afectate
drepturile de autor asupra acelor elemente originale susceptibile de exploatare
independentă din care se compune opera – de exemplu, programele de calculator,
operele create expres cu caracter accesoriu (la primul nivel), cum este scenariul etc.
Dacă nu s-ar recurge expres la schema operei în colaborare, ei ar fi reduşi la nivelul
unui simplu tehnician, al cărui aport şi drepturi asupra acestuia aparţin
producătorului, ca titular originar, conform art. 6 alin. 2) din Legea nr. 8/1996.
Este evident că pentru opera multimedia procesul de realizare este distinct de
cel al operelor audiovizuale clasice, fiind un produs cu totul nou, şi din acest motiv
diferă şi schema de participare a autorilor săi, prin organizare, forma de muncă şi
obiective.
În general, se dedică acestui tip de creaţii producătorii de software sau
departamente specializate în cadrul caselor de producţie. Poziţia creatorilor de soft şi
de secvenţe audiovizuale este mai slabă decât a autorilor operei audiovizuale
clasice, cum sunt scenaristul şi regizorul. Nu se poate vorbi de realizator, nici de
stabilirea versiunii definitive a operei audiovizuale prin contractul dintre acesta şi
producător.
Nici contractele pe care le încheie producătorul cu autorii de la al doilea nivel
nu sunt echivalabile contractului de producţie audiovizuală.
În acest sens, îşi găsesc aplicarea dispoziţiile Secţiunii a II-a din Capitolul VII
al legii române, intitulat „Cesiunea drepturilor de autor”, ale cărei dispoziţii
reglementează contractul de editare. Art. 48 alin. 1) defineşte contractul de editare ca
acela prin care titularul dreptului de autor cedează editorului, în schimbul unei
remuneraţii, dreptul de a reproduce şi de a difuza opera. Cu alte cuvinte, editorul
este cesionarul dreptului de a fabrica, respectiv de a dispune fabricarea de copii ale
operei şi de a le distribui. Orice operă intelectuală poate face deci obiectul editării,
fiind într-o oarecare măsura, aşa cum arăta Desbois, „prototipul” în materia
exploatării operelor intelectuale. Din acest motiv, dispoziţiile care reglementează

137
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 46.
63
acest contract se aplică pentru toate categoriile de opere, inclusiv producţiilor
multimedia.
Faţă de dispoziţiile art. 51 din lege, care enumeră imperativ clauzele pe care
trebuie să le cuprindă contractul de editare, în acest domeniu cesiunea drepturilor
patrimoniale de exploatare trebuie să fie inclusă în contractul de muncă sau de
comandă.
Din acest motiv, nu sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la prezumţia de
cesiune în favoarea producătorului (art. 70)138.
În contractele de comandă de opere încheiate cu autorii de la al doilea nivel
se poate include o rezervare din partea producătorilor, a tuturor modalităţilor de
exploatare patrimonială asupra aporturilor acestora.
Excepţia o reprezintă dreptul de transformare, care este permisă în condiţiile
art. 35 lit. c) din lege, în măsura în care este necesară pentru armonizarea aportului
în ansamblul creaţiei. Acest contract presupune o cesiune a tuturor facultăţilor
patrimoniale cu caracter exclusiv, pentru toată perioada de timp şi întinderea spaţială
permise de lege. În schimb, se stabileşte o remuneraţie proporţională a autorului din
veniturile obţinute din exploatarea operei de producător, prin distribuţia pentru
vânzare şi comunicare publică şi un procentaj asupra sumelor obţinute cu ocazia
autorizărilor sau cesiunilor pe care producătorul le acordă terţilor.
În ceea ce priveşte căile de exploatare economică a acestor tipuri de opere,
ele nu sunt similare cu modalităţile tipice de exploatare a operelor audiovizuale
tradiţionale. Nu este utilizată, de exemplu, prezentarea unei opere multimedia în săli
de cinema sau exploatarea ei prin radiodifuziune.
Forma tipică de exploatare a operei multimedia, cum sunt, de exemplu,
jocurile video, se apropie mai repede de căile de distribuţie a fonogramelor şi
videogramelor.
Totuşi, amplificarea conţinutului dreptului de comunicare publică cu actele de
punere la dispoziţia publicului prin care orice persoană poate avea acces la opera din
locul şi la momentul pe care le alege, realizată la nivelul Uniunii Europene,139 deschide o
cale de exploatare mai potrivită pentru acest tip de opere, cu atât mai mult cu cât locul
de la care se solicită accesul este de cele mai multe ori un calculator personal. De aici
rezultă o neconcordanţă între nevoile producătorului audiovizual şi cele ale

138
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., pp. 47.
139
A se vedea Directiva nr. 92/100/CEE.
64
producătorului multimedia care se reflectă în tipurile de contracte pe care aceştia le
încheie.
Datorită interactivităţii, în opera multimedia audiovizuală spectatorul nu are un
rol pur pasiv, ci poate interveni în desfăşurarea secvenţială a acesteia. Între
spectator şi opere există un contact direct, permis de interfaţa de utilizare, fiind
posibilă interacţiunea secvenţelor de imagini după voinţa spectatorului, dar în funcţie
de instrucţiunile implementate de desenatorul interactivităţii operei140.
Rezultă că forma de acces, de cunoaştere şi de utilizare a acestui tip de opere
se deosebeşte total de cea tradiţională, deoarece spectatorul, de la computerul său
personal, fie introduce opera multimedia conţinută pe un suport digital, fie se
conectează la reţea şi o solicită pentru consum.
Nu este posibilă azi nici o cale de comunicare publică a operei multimedia
similară comunicării operelor audiovizuale radiodifuzate şi este lipsită de sens
aplicarea art. 71 alin. 2) privind remunerarea proporţională pentru fiecare mod de
exploatare şi nici a dispoziţiilor Secţiunii a II-a din Capitolul V al legii, concepute
pentru operele audiovizuale tradiţionale.
Pe producătorul unei opere multimedia îl interesează însă o prezumţie de
cesiune care să-i întărească poziţia faţă de exploatarea operei, care să fie adecvată
căilor proprii de exploatare a acesteia.
Când opera multimedia a fost fixată pe un suport de tip CD-Rom, este o
situaţie identifică celei a operelor audiovizuale reproduse pe benzi video, a căror
exploatare patrimonială se realizează sub forma vânzării, închirierii şi împrumutului.
De aceea, va fi necesar ca producătorul să obţină de la autori drepturile de
reproducere şi distribuţie.
Pentru exploatarea operei multimedia în reţea, producătorul trebuie să obţină
şi facultatea de comunicare publică. Cu excepţia art. 13 lit. h), legea română nu
cuprinde nici un fel de dispoziţii speciale privind acest mod de comunicare care nu
poate fi asimilată comunicării publice a celorlalte opere audiovizuale.
Ea constă în a permite accesul publicului, în orice formă, la opere încorporate în
baze de date, chiar dacă această bază nu este protejată prin lege.
În situaţia aportului insuficient al unui autor, este utilă producătorului operei
multimedia aplicarea art. 67 alin. 1) din lege, care îi permite să utilizeze partea
realizată din acel aport, independent de acţiunea în despăgubiri pe care o poate
introduce pentru neîndeplinirea contractului de către acest autor.

140
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 48.
65
 În cazul operei multimedia, dreptul moral de autor cunoaşte anumite restricţii,
atât din cauza controlului strict pe care îl exercită producătorul pe parcursul elaborării
fiecărui aport special creat pentru opera multimedia, cât şi din cauza modurilor
specifice de exploatare a acestui produs.
În elaborarea operei sunt necesare multiple adaptări ale operelor preexistente.
Producătorul multimedia ar trebui să beneficieze, printr-o prezumţie iuris tantum, de
dreptul de digitalizare a operelor preexistente, atât grafice, cât şi muzicale, ca şi
pentru cele care necesită adaptarea la un nou suport141.
În concluzie, o aplicare în bloc a statutului juridic al operelor audiovizuale nu
este posibilă, fiind necesare unele modificări, impuse de specificul acestei categorii
de opere audiovizuale

SECŢIUNEA 3.4. Opera comună

3.4.1. Aspecte generale
Art. 5 din lege reglementează opera comună. În primul alineat se instituie
regula generală că opera comună este realizată de mai mulţi autori în colaborare.
În general pentru existenţa coautoratului trebuie îndeplinite cumulativ mai
multe cerinţe. Opera trebuie să fie creată de două sau mai multe persoane fizice
împreună. Fiecare dintre aceste persoane trebuie să participe creativ la realizarea
operei. Aceste persoane trebuie să fie legate de o înţelegere prealabilă.
Caracterul unitar al operei comune este considerat a fi dat de participarea
creativă a mai multor persoane la realizarea aceleiaşi opere.
În doctrină se distinge între subiectul primar şi subiectul secundar al dreptului
de autor. Prima categorie este reprezentată de persoana fizică ce a creat opera.
Subiectul secundar al dreptului de autor este reprezentat de persoana fizică sau
juridică ce în condţiile legii beneficiază de anumite prerogative ale dreptului de autor,
fără ca aceasta să fi creat opera.
Legislaţia română în domeniu reglementează situaţiile în care pot apărea
subiecţi secundari ai dreptului de autor şi cine pot fi acei subiecţi.
Persoana fizică sau juridică ce publică o operă cu consimţământul autorului
atunci când opera este făcută publică sub formă anonimă sau sub ub pesudonim
datorită căruia nu se poate identifica autorul.

141
A se vedea Gh. Gheorghiu, L. Iacob, op. cit., p. 49.
66
 De asemenea poate fi subiect secundar al dreptului de autor persoana fizică
sau juridică din iniţiativa căreia s-a realizat o operă colectivă. Această persoană nu
trebuie să fie unul dintre coautori142.
O altă categorie de subiecte secundare se constituie din moştenitorii legali
sau testamentari ai autorului. Aceştia dobândesc prerogative ale dreptului de autor
conform art. 11 alin. 2 şi art. 25 alin. 1 din lege.
În lipsa moştenitorilor legali Oficiul Român pentru Drepturile de Autor preia
drepturile morale prevăzute de articolul 10 litera b şi d din lege. Astfel această
instituţie va beneficia de dreptul de a-i fi recunoscută calitatea de autor al operei în
discuţie şi de dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei opunându-se
oricărei modificări şi oriecărei atingeri aduse operei care ar prejudicia onoarea sa.
Organismul de gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de autor sau, în
lipsa mandatului, organismul de gesiune colectivă cu cei mai mulţi membri din
respectivul domeniu de creaţie poate fi subiect secundar al dreptului de autor dacă
nu există moştenitori legali sau testamentarim şi drepturile transmise acestora sunt
patrimoniale. Cesionarul drepturilor patrimoniale de autor poate fi subiect secundar al
dreptului de autor în condiţiile articolelor 39-40 din lege. Articolele 44 şi 100 din lege
reglementează condiţiile în care angajatorul poate deveni subiect secundar al
dreptului de autor143
Organizarea autorilor în organisme de gesiune colectivă permite o gestiune
eficace şi eficace a a drepturilor asupra operelor literare, artistice şi ştiinţifice pe care
le-au realizat.
Pentru o gestionare optimă a drepturilor este de preferat să existe un singur
organism de gesiune colectivă pentru acelaşi teritoriu şi acelaşi repertoriu.
Activitatea de creaţie se desfăşoară în aceeaşi unitate de timp.
În funcţie de posibilitatea sau imposibilitatea de a determina contribuţia
fiecărui coautor, opera comuna poate fi divizibilă sau indivizibilă.
Regula o constituie indivizibilitatea iar divizibilitatea constituie excepţia.
Pentru exploatarea operei comune remuneraţia se primeşte în funcţie de
convenţia dintre coautori. În lipsa unei astfel de convenţii remuneraţia se împarte în
funcţie de contribuţia fiecăruia sau în mod egal în cazul în care nu se poate
determina contribuţia fiecăruia.

142
A se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 49.
143
A se vedea T. Bodoaşcă, op. cit. p 30.
67
 Opera comună indivizibilă se caracterizează prin comunitate de inspiraţie, de
executare şi prin imposibilitatea de distinge partea de contribuţie a fiecăruia dintre
coautori.
În cadrul operelor comune divizibile colaboratorii îşi împart atribuţiile după
aptitudini şi realizează separat contribuţiile care constituie creaţii distincte, însă
datorită comunităţii de concepţie şi de inspiraţie avute de colaboratori sunt organizate
într-un întreg. Fiecare colaborator este autorul propriei contribuţii şi coautor al operei
comune în ansamblu.
Astfel în cazul operei comune există un singur drept de autor care are mai
mulţi titulari. Această situaţie seamănă cu cea a proprietăţii comune, situaţie în care
fiecare coproprietar deţine o cotă parte din dreptul de proprietate144.

3.4.2. Aspecte privind dobândirea şi exerciţiul drepturilor de autor în

cazul operei comune
Art. 5 în alin. 2 reiterează că „dreptul de autor asupra unei opere comune
aparţine coautorilor acesteia, între care unul poate fi autorul principal, în condiţiile
prezentei legi”. Acest text instituie principiul conform căruia drepturile de autor asupra
operei comune aparţine coautorilor.
Alineatul în discuţie oferă posibilitatea legală ca unul dintre coautori să fie
desemnat „autorul principal”. Desemnarea acestuia se va face conform învoielii
dintre coautori. În caz de neînţelegere se va decide în funcţie de contribuţia fiecăruia
la finalizarea operei.
În literatura de specialitate este criticată formularea utilizată de legiuitor în art.
5 alin. 2 deoarece în început utilizează termenul de coautori iar apoi expresia de
„autor principal”. Pentru a fi în concordanţă cu alin. 1 al aceluiaşi articol ar trebui să
se folosească expresia „coautor principal”145.
În principiu conform art. 5 alin. 3 coautorii pot utiliza opera doar de comun
acord. Oricare dintre coautori trebuie să îşi justifice în mod temeinic refuzul. Per a
contrario, instanţa de judecată va putea trece peste un refuz neîntemeiat şi va putea
permite coautorului interesat utilizarea operei postume. În cazul acestui gen de opere
se poate ca fiecare coautor să exploateze separat contribuţia sa la realizarea operei.
Până la proba contrară, se consideră că fiecare coautor are o contribuţie egală la
realizarea operei. Opera comună se poate alcătui şi prin asamblarea mai multor

144
A se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 51.
145
A se Vedea T. Bodoaşcă, op. cit., p. 22-25.
68
elemente de creaţie intelectuală distincte. În acest sens, opera audiovizuală
constituie o operă comună, fiind constituită din contribuţia distinctă a mai multor
autori ca: regizorul, producătorul, autorul adaptării, autorul scenariului etc.
Coautorii pot stabili prin convenţie între părţi utilizarea operei. Indiferent de
contribuţia fiecărui coautor la realizarea operei va fi incidentă utilizarea de comun
acord.
Comun acord constituie de asemenea convenţia prin care părţile decid să
utilizeze opere altfel decât de comun acord. Art. 942 din Codul Civil instituie că
acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii
un raport juridic constituie un contract. În sistemul de drept românesc noţiunea de
convenţie este sinonimă a noţiunii de contract.
Art. 57 din Constituţie146 instituie principiul bunei credinţe. Cetăţenii români,
cetăţenii străini şi apatrizii sunt obligaţi să îşi exercite drepturile şi să îşi
îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă respectând drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Art. 5 alin. 4 reglementează situaţia în care contribuţiile autorilor fiind distincte
aceştia le utilizează separat.
În ipoteza în care contribuţiile autorilor nu se pot distinge fiecare coautor
dobândeşte prerogative ale dreptului de autor asupra anasamblului operei nu şi
asupra contribuţiei sale la realizarea acesteia.

SECŢIUNEA 3.5. Opera colectivă

3.5.1. Aspecte generale
Art. 6 alin. 1 stabileşte ca operă colectivă acea creaţie în care contribuţiile
personale ale autorilor formează un tot fără a se putea din cauza naturii operei să se
atribuie vreun drept distinctiv vreunuia dintre autori asupra ansamblului operei.
Exemple de opere colective constituie: ziarele, enciclopediile, dicţionarele.
Este nevoie de eforturi financiare considerabile pentru crearea şi publicarea lor pe
care nu le pot susţine autorii.
În literatura de specialitate147 s-a subliniat că desfăşurarea activităţii de creaţie
în aceeaşi unitate de timp prin contribuţii simultane constituie un factor de delimitare

146
Constituţia României în vigoare a fost aprobată prin referendumul naţional din 18-19
octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în „Monitorul Oficial
al României” a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea
rezultatului referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei
României.
147
A se vedea Y. Eminescu, op. cit., p. 61.
69
a operelor comune şi colective de operele derivate. În privinţa operelor derivate
activitatea de creaţie se succede în timp. Se utilizează o operă preexistentă pentru a
elabora o alta.
Datorită faptului că opera colectivă formează un tot prin natura sa, nu este
posibil să se stabilească vreun drept distinct unuia dintre coautori asupra operei în
ansamblu. În acest sens profesorul universitar dr. T. Bodoaşcă este de părere că
particularitatea prevăzută de art. 6 alin. 1 din lege este formulată greşit. Este
inadmsibil ca în cazul acestei specii să se atribuie o contribuţie anume pentru fiecare
coautor la realizarea operei. Pe cale de consecinţă este de neconceput să se atribuie
un drept distinct vreunuia dintre coaturi asupra ansamblului operei create. În textul de
lege amintit s-a realizat o inversare între cauză şi efect. Caracterul unitar al operei şi
imposibilitatea stabilirii părţii de contribuţie a fiecărui coautor la realizarea operei
determină imposibilitatea stabilirii unui drept distinct vreunuia dintre coautori asupra
ansamblului operei create148.
Operele colective pot avea un obiect complex prin reunirea elementelor de
natură diferită (regia, scenariul, muzica etc) şi participanţii la realizarea lor vor
beneficia de un drept de autor asupra operei lor individuale cuprinse în opera
colectivă fără a avea vreun drept distinct asupra operei colective în ansamblul ei.
Prin contractul dintre părţi se stabilesc raporturile dintre creatorii operei
colective şi persoana din iniţiativa căreia s-a realizat opera. Vor fi supuse convenţiei
modalitatea de exercitare a dreptului de autor şi remuneraţia cuvenită acestora.
Drepturile patrimoniale asupra întregului aparţin persoanei organizatoare. Aceasta va
deţine dreptul de a difuza opera, de a o reproduce, de a face copii etc.

3.5.2. Dobândirea şi exerciţiul dreptului de autor în cazul operei

colective
În conformitate cu art. 6 alin. 2 dreptul de autor asupra unei opere colective
aparţine persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub
numele căreia a fost creată. Se impun unele observaţii legate de exprimarea folosită
în textul de lege amintit. Astfel, în ipoteza în care în una din cele trei situaţii se află o
persoană distinctă de coautori, aceasta va putea avea doar calitatea de subiect al
dreptului de autor şi nu aceea de autor cum se deduce din lege. În situaţia în care
opera s-a creat din iniţiativa unei persoane, aceasta va dobândi exerciţiul dreptului
de autor indiferent de faptul că opera s-a realizat sub responsabilitatea sau

148
A se vedea T. Bodoaşcă, op. cit., p. 24.
70
semnătura unei alte persoane. În cazul celei de a 3-a ipoteze este vorba despre
persoana sub a cărei nume a fost creată opera. Semnătura este determinată de
numele persoanei şi nicidecum invers. Numeroase texte din lege fac referire la
numele persoanei sub care a fost creată opera şi nu la semnătura acesteia. În acest
caz legiuitorul a amintit doar accesoriul în defavoarea principalului.
Astfel acest alineat se află în contradicţie cu alineatul 1 al aceluiaş articol care
prezumă că datorită naturii operei nu se poate atribui un drept distinct vreunuia dintre
coautori asupra ansamblului operei create.
Pentru a se evita confuziile ar trebui reformulat alineatul 1 şi să reitereze
faptul că în cadrul operei colective nicio contribuţie nu vizează opera în ansamblul ei.
Calitatea de subiect al dreptului de autor, asupra operei colective, privită în
întregul ei, aparţine în mod exclusiv persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub
responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată. Această particularitate constituie
consecinţa faptului că o asemenea operă constituie un tot indivizibil.
În această calitate persoana fizică sau persoana juridică, sub rezerva unor
dispoziţii legale speciale, poate exercita atât drepturile nepatrimoniale cât şi pe cele
patrimoniale care formează conţinutul dreptului de autor cu respectarea principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice.
Opera colectivă va fi folosită conform deciziei persoanei fizice sau juridice din
iniţiativa căreia aceasta a fost creată.
În concluzie în cadrul operei colective există pe de o parte o pluralitate de
opere individuale distincte şi o pluralitate de subiecte ale dreptului de autor
corespunzătoare iar pe de altă parte există o operă colectivă născută din îmbinarea
operelor individuale şi un singur subiect al dreptului de autor reprezentat de
persoana fizică sau juridică iniţiatoare a realizării operei.

SECŢIUNEA 3.6. Operele create în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu precizate

în contractul individual de muncă
Împrejurarea creării unei opere în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu precizate
în contractul individual de muncă nu trebuie să îi influenţeze în niciun fel calitatea de
autor şi nici calitatea de subiect al dreptului de autor. În aceste circumstanţe dreptul
de autor se intersectează cu dreptul muncii149.
Raportul de muncă şi raportul juridic de autor coexistă. Cel dintâi nu îl înlăture
pe al doilea fiindcă obiectul raportului juridic de muncă îl reprezintă prestarea muncii

149
A se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 61.
71
autorului înspre realizarea operei iar obiectul raportului juridic de autor îl reprezintă
opera creată prin îndeplinirea obligaţiilor din cadrul raportului juridic de muncă.
Autorul îşi păstrează integral dreptul său de autor, calitatea sa de subiect al
dreptului de autor asupra operei, consimţind prin încheierea contractului individual de
muncă să cedeze angajatorului pe timp limitat exerciţiul unora din drepturile sale
patrimoniale, singurele cesibile şi numai în privinţa exerciţiului lor150 .
Actuala reglementare şi anume dispoziţiile art 44 vorbesc despre o soluţie
mixtă, îndrepată atât spre interesele autorului cât şi ale angajatorului.
Art. 44 alin. 1 instituie regula conform căreia în cazul lipsei unei clauze
contractuale contrare drepturile patrimoniale pentru operele cerate în îndeplinirea
atribuţiilor de serviciu precizate în contractul individual de muncă revin autorului.
În această situaţie autorul poate autoriza folosirea operei sale de terţi doar cu
consimţământul angajatorului şi cu recompensa acestuia pentru contribuţia adusă la
costurile creaţiei. Pe de altă parte angajatorul nu are nevoie de autorizarea autorului
pentru a utiliza opera în obiectul său de activitate.
Atunci când există clauza prevăzută mai sus aceasta urmează să cuprindă
termenul pentru care au fost cesionate drepturile patrimoniale de autor. Dacă nu se
precizează termenul, acesta va fi de 3 ani de la data predării operei.
La expirarea termenelor angajatorul poate cere autorului plata unei părţi
rezonabile din veniturile obţinute din folosirea operei sale
După expirarea termenelor prevăzute mai sus, în lipsa unei clauze contrare,
angajatorul este îndreptăţit să îi pretindă autorului plata unei cote rezonabile din
veniturile obţinute din utilizarea operei sale, pentru a compensa costurile suportate
de angajator pentru crearea operei de către angajat, în cadrul atribuţiilor de serviciu.
Conform art. 44 alin. 4 după ce expiră termenul menţionat drepturile
patrimoniale revin autorului.
Autorul unei opere create în cadrul unui contract individual de muncă îşi
păstrează dreptul exclusiv de utilizare a operei, ca parte din ansamblul creaţiei sale
(art. 44 alin. 5)151.
În articolul următor, legea dispune că în lipsa unei convenţii contrare, titularul
dreptului de autor asupra unei opere apărute într-o publicaţie periodică păstrează
dreptul de a o utiliza sub orice formă, cu condiţia să nu prejudicieze publicaţia în care
a apărut opera.

150
A se vedea A. Ionaşcu, N. Comşa, M. Mureşan, op. cit., p. 71-74.
151
A se vedea B. Florea, op. cit., p. 51.
72
 Titularul dreptului de autor poate dispune liber de operă, dacă aceasta nu a
fost publicată în termen de o lună de la data acceptării, în cazul unui cotidian sau în
termen de 6 luni, în cazul altor publicaţii.
Prin urmare, autorul unei opere create în cadrul unui contract individual de
muncă îşi păstrează calitatea de autor al operei şi pe aceea de subiect al dreptului
de autor asupra acesteia, în ceea ce priveşte drepturile patrimoniale, cu excepţia
cazurilor în care există o clauză contractuală contrară. Pentru operele create în
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, precizate în contractul individual de muncă,
autorul poate să autorizeze utilizarea operei de către terţi cu consimţământul
angajatorului, în timp ce utilizarea operei de către angajator nu necesită autorizarea
angajatului autor.
Remuneraţia cuvenită autorului se stabileşte prin prin contractul individual de
muncă încheiat cu angajatorul, iar din veniturile obţinute de autor, prin utilizarea
operei sale create în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu precizate în contract, va plăti
angajatorului o cotă rezonabilă pentru a compensa costurile suportate de către
acesta pentru crearea operei.
Operele create în cadrul unui contract individual de muncă conferă autorului
dreptul exclusiv de utilizare a operei, ca parte din ansamblul creaţiei sale152.

V. BIBLIOGRAFIE

152
A se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 61
73
 I. Acte normative
Convenţia de la Berna din 1886 pentru protecţia operelor literare şi artistice;
Declaraţia universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948;
Directiva nr. 250/1991 a Consiliului European privind protecţia juridică a
programelor pentru calculator;
Directiva nr. 100/1992 a Consiliului European privind dreptul de închiriere şi
de împrumut a unor drepturi legate de dreptul de autor în domeniul proprietăţii
intelectuale;
Directiva nr. 83/1993 a Consiliului European privind coordonarea anumitor
dispoziţii referitoare la dreptul de autor şi la drepturile conexe aplicabile difuzării de
programe prin satelit şi retransmisiei prin cablu;
Directiva nr. 29/2001 a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai
2001 de armonizare a anumitor aspecte privind dreptul de autor şi drepturile conexe
în societatea informaţională;
Directiva nr. 48/2004 a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie
2004 referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală;
Codul civil al României a a intrat în vigoare în 1865 şi a fost modificat prin
Ordonanţa de Guvern nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii
băneşti şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.
Codul familiei a fost adoptat prin Legea nr. 4/1953, modificat si completat prin
Legea nr. 4/1956 si republicat in Buletinul Oficial nr. 13/1956.
Constituţia României în vigoare a fost aprobată prin referendumul naţional din
18-19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data
publicării în „Monitorul Oficial al României” a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din
22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19
octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.
Hotărârea Guvernului nr. 521/1999 pentru aprobarea tabelelor şi
metodologiilor privind dreptul de autor pentru înregistrările sonore ale operelor
muzicale;
Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;
Legea 285/2004 pentru modifcarea legii privind dreptul de autor;
Ordonanţa nr. 124/2000 pentru completarea cadrului juridic privind dreptul de
autor şi drepturile conexe, prin adoptarea de măsuri pentru combaterea pirateriei în
domeniile audio şi video, precum şi a programelor pentru calculator;

74
 Ordonanţa de urgenţă nr. 123/2005 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;.
Tratatul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale privind dreptul de
autor din 1996 publicat în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 609/2000.
II. Doctrină
Bălan E. în Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale nr. 1/2006;
Beleiu Gh., Drept civil roman”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
Bodoaşcă T., Introducere în studiul dreptului proprietăţii intelectuale, Editura
Aisteda, Bucureşti, 2002;
Bodoaşcă T., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H Beck, Bucureşti
2006;
Bodoaşcă T., Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2007;
Bodoaşcă T. în revista “Dreptul” nr. 6/2009;
Cărpenaru, S. D. Drept civil. Drepturile de creaţie intelectuală, Universitatea
Bucureşti, 1971;
Eminescu Y., Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
Florea B., Dreptul proprietăţii intelectuale. Dreptul de autor, Editura Fundaţiei
Române de Mâine, Bucureşti, 2006;
Gheorghiu Gh. în Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale nr.
1/2004;
Gheorghiu Gh., Operele audiovizuale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004;
Gheorghiu Gh., L. Iacob, în Revista Română de Dreptul Proprietăţii
Intelectuale nr. 3/2005;
Gheorghiu Gh. şi Cernat C., Dreptul proprietăţii intelectuale. Curs universitar,
Editura Universul Juridic, 2008;
Iacob L., Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale nr. 1/2004;
Ionaşcu A., Dreptul de autor în R.S.R, Editura Academiei, 1969;
Ionaşcu A., Comşa N., Mureşan M., Dreptul de autor în România, Editura
Academiei, Bucureşti, 1969;
Ligin D., Dreptul de autor şi Dreptul de proprietate industrial, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;
Pârvu R., Romiţan C. R., Dreptul de autor şi drepturile conexe, Editura All
Beck, Bucureşti, 2005;

75
 Pârvu R., Oprea L., Dinescu M. Introducere în proprietatea intelectuală
traducere revizuită de Mănăstireanu M., Editura Rosetti, Bucureşti, 2001;
Romiţan C. R. Protecţia penală a proprietăţii intelectuale, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006;
Romiţan C. R., J. Drăgan, Mic dicţionar de proprietate intelectuală. Dreptul de
autor şi drepturile conexe, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004;
Romiţan M., Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale nr. 4/2005;
Roş V., Bogdan D, Spineanu-Matei O., Dreptul de autor şi drepturile conexe,
Tratat, Editura All Beck, 2005;
Roş V., Dreptul proprietatii intelectuale. Curs universitar, Editura Global Lex,
Bucureşti, 2000;
Roş V. Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001;
Tufan C. şi Drăgan J. în Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale
nr. 2/2005;
Tufan C., Ştefan V., Drepturile de autor şi drepturile conexe, Editura Cartea
Universitară, Bucureşti, 2005;
Ungureanu O., Drept civil, ed. a VI-a, Editura Rosetti,. Bucureşti, 2002;

VI. REZULTATUL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

76
 Instituţia dreptului de autor a înregistrat o dezvoltare amplă în ultimii 120 de
ani. Aceasta s-a realizat atât pe plan internaţional, cât şi la nivel naţional, în funcţie
de posibilităţile fiecărui stat. Realizând o analiză per ansamblu a legislaţiei române în
domeniu, putem afirma că aceasta corespunde în linii mari reglementărilor
internaţionale. Totuşi, sunt folosite uneori expresii lacunare sau ambigue de către
legiuitor care îngreunează interpretarea şi aplicarea legii.
Dreptul de autor protejează forma concretă de exprimare a unei opere
intelectuale. Pentru a beneficia de această protecţie o operă intelectuală trebuie să
fie originală şi să poată fi adusă la cunoştinţa publicului. Pentru aceasta nu are
relevanţă importanţa acesteia.
Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe constituie legea
aplicabilă în domeniul dreptului de autor. Aceasta prin modificările suferite tinde să
apropie legislaţia română de legislaţia europeană în domeniu. În cuprinsul acesteia
sunt enumerate creaţiile care beneficiază de protecţia sa şi cele care nu fac obiectul
protecţiei sale.
Ca regulă generală autorul operei este întotdeauna persoana fizică ce a
realizat opera. De obicei aceeaşi persoană reprezintă şi subiectul dreptului de autor,
însă pe cale de excepţie subiect al dreptului de autor poate fi şi altă persoanp fizică
sau chiar juridică.
În cazul operei în colaborare fiecare persoană deţine dreptul de autor asupra
propriei contribuţii şi un drept de coautor asupra operei privită în ansamblul său.
Fiecare coautor va putea utiliza proprie contribuţie după bunul plac în cazul în care
nu există o clauză contrară.
Asupra operelor realizate ca sarcină de serviciu în baza unui contract
individual de muncă va fi autor persoana fizică ce a creat-o. Acesta în schimbul unei
remuneraţii oferite angajatorului pentru contribuţia adusă la realizarea ei va putea
folosi opera după bunul plac. Pe de altă parte angajatorul nu va avea nevoie de
acordul salariatului pentru a utiliza opera în domeniul său de activitate.
Pot constitui obiect al dreptului de autor doar opere de creaţie intelectuală.
Acestea trebuie să aibă un caracter original şi trebuie să aparţină domeniului literar,
artistic sau ştiinţific. Este important de observat în acest sens faptul că nu prezintă
importanţă modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi nici
valoarea sau destinaţia lor.

77