Sunteți pe pagina 1din 13

Epistemologia constructivistă

Relaţia dintre epistemologie şi practica ştiinţificã

Dawn Darlaston-Jones (2007) remarcã faptul cã abilitatea de a identifica relaţia


dintre fundaţia epistemologicã a oricãrei practici (cercetãri) ştiinţifice şi metologia
folositã este de o importanţa crucialã; totuşi acest aspect este de multe ori neglijat în
pregãtirea academicã a viitorilor cercetãtori. Sistemul filozofic care constitue baza unei
anumite metode ştiinţifice şi care influenţeazã alegerea acesteia din mulţimea metodelor
disponibile rãmâne deobicei ascuns, sau presupus. Acest lucru se întâmplã, dupã pãrerea
autorului, şi din cauza dominanţei empiricismului, pozitivismului în rândul cercetãtorilor,
considerându-se cã nu este nevoie ca asumpţiile filozofice sã fie menţionate explicit.
De fiecare datã când sunt vehiculate concepte precum “obiectivitate”, “validitate”,
se vorbeşte defapt despre un anumit cadru epistemologic, despre o anumitã viziune
asupra naturii cunoaşterii ştiinţifice, viziune materializatã atât în teorie cât şi în practicã.
Sistemul filozofic se manifestã în toate etapele şi elementele cercetării: în
construirea cadrului conceptual, în metodologia folositã, în raportul stabilit între
cercetãtor şi participanţi, în design-ul cercetãrii, în interpretarea rezultatelor. Calitatea
unei cercetãri derivã astfel şi din gradul de coerenţã, de concordanţa şi puterea ideilor
filozofice din umbrã, de implicaţiile acestora.
Paradigma, concept epistemologic propus de Thomas Khun, reprezintã un astfel
de sistem de asumpţii filozofice care ghideazã, orienteazã, susţin, justificã şi integreazã
teoriile şi practica ştiinţificã. Donna Mertens (2005) evidenţiazã trecerea de la ideile
filozofice la practicã, de la ontologie, epistemologie la metodologie, prin cele trei
întrebãri necesare pentru a defini o paradigmã:
1. Întrebarea ontologicã: “Care este natura realitãţii?”
2. Întrebarea epistemologicã: “Care este natura cunoaşterii şi ce relaţie existã
între cunoscãtor şi cunoscut?”
3. Întrebarea metodologicã: “Cum se poate ajunge la cunoaştere?”
Pornind de la aceste întrebãri, autoarea identificã patru paradigme principale
utilizate în cercetãrile psihologiei şi ale ştiinţelor educaţiei, conturate în tabelul urmãtor:

1
Pozitivism Constructivism Transformativ Pragmatism

Realitãţi
multiple
O singurã modelate pe Ceea ce este
Realitãţi
realitate considerente, util determinã
Ontologie multiple
universalã, valori etnice, ce este real,
construite social
cuantificabilã culturale, adevãrat
economice,
politice etc.

Obiectivitate; Relaţiile dintre


Cunoaşterea are Subiectivitate; Cunoaşterea cunoscãtor şi
un caracter Cunoaşterea are este plasatã ceea ce este de
probabilistic, un caracter într-un context cunoscut sunt
Epistemologie general; particular; social-istoric; stabilite în
Asumpţii Legãturi se ţine cont de funcţie de
filozofice interactive fenomenul scopuri,
empiriste, subiect-obiect discriminãrii obiective
raţionaliste specifice

Metodele sunt
alese în funcţie
de scopurile,
Metodologie Cantitativã Calitativã Mixtã
obiectivele
fiecãrei
cercetãri

Experimental Experiment
Teoria criticã
Qvasi- natural
Neo-Marxism
Termeni experimental Fenomenologie
Mişcarea Metode mixte
descriptivi Studii Hermeneuticã
feministã Modele mixte
asociaţi corelaţionale Interacţiuni
Participativ
Comparaţii simbolice
Emancipativ
cauzale Etnografie

2
Evoluţia ideilor epistemologice

Raskin (2002) prezintă concepţia lui Sexton care, în urma unei analize istorice
asupra naturii schimbãtoare a cunoaşterii, împarte istoria umanitãţii în trei perioade:
premodern, modern, postmodern. Fiecare perioadă accentuează viziuni ontologice
distincte care influenţeazã modul în care omul se raporteazã la evenimente, probleme,
soluţii. Astfel, premodernismul (care se întinde din Antichitate pânã în Evul Mediu) a
fost dominat de dualism, idealism, rationalism, credinţe religioase etc. Modernismul (de
la Renaştere până în secolele IX-XX) aduce în centrul atenţiei empiricismul,
pozitivismul, logica etc. Conceptele cele mai vehiculate în modernism sunt: adevăr,
raţionalitate, obiectivitate, dovezi, progres ştiinţific etc O consecinţã a epocii moderne a
fost aceea de a consolida ştiinţa ca o sursă legitimă de cunoaştere a lumii. Se presupune
că ştiinţa este imaginea oglindită a realităţii obiective. În modernism este specific
întregul, unitatea. Prin contrast, postmodernismul ignoră, uneori chiar neagă realitatea
obiectivă, precum şi posibilitatea unei cunoaşteri obiective, mutând accentul pe realităţile
construite personal sau social; ştiinţa este o realitate construită. Fragmentarea este
specifică postmodernismului. Adevărul devine relativ; printre criteriile de validare a
ştiinţei mai importante sunt cele de ordin pragmatic, coerenţa, consensul (Gergen, 2001).
Murphy E. (1997) observã faptul cã în istoria epistemologiei existã tendinţa de a
trece de la o viziune staticã, rigidã, pasivã asupra cunoaşterii, spre una flexibilã,
adaptativã, activã. Pe un continuum epistemologic, obiectivismul (promovat de
modernism) şi constructivismul (aparţinând curentului postmodernist) ar reprezenta
extreme opuse. Asumpţia metafizicã importantã a obiectivismului este aceea cã lumea
realã are o structurã relativ stabilã, cã proprietãţile obiectelor sunt în esenţã constante şi
pot fi cunoscute; cunoaşterea validã, adevãratã, oglindeşte obiectiv acea structurã,
semnificaţîa ei fiind exterioarã celui care o percepe şi întelege într-un mod pasiv.
Constructivismul priveşte natura cunoaşterii ca fiind relativã; fenomenele nu pot fi
separate de contextul specific în care se manifestã. Procesul cunoaşterii este unul
inductiv, hermeneutic, creativ, activ. Nici o cunoaştere nu poate fi obiectivã în sens
absolut întrucât orice semnificaţie atribuitã obiectelor sau fenomenelor este una construitã
personal şi social, reflectând doar un anumit punct de vedere. Constructivismul se

3
aproprie în acest sens de scepticism, prin ideea cã singura lume pe care o putem cunoşte
este cea a experienţelor noastre.
Raskin (2002) vede în constructivism o încercare de a împãca realismul cu
idealismul, de a contura o cale de mijloc între cele douã poziţii opuse (realismul- credinţa
în existenţa unei realitãţi exteriore minţii şi în posibilitatea acesteia de a o cunoaşte;
idealismul- credinţa că nu există o lume reală independentă de conştiinţă).

Ontologia constructivistă

Cercetătorii constructivişti resping ideea conform căreia există o realitate


obiectivă ce poate fi cunoscută; ei studiază multiplele interpretări, semnificaţii, atribuite
lumii. Natura acestor realităţi este subiectivă (Mertens, 2005).
Nu este negată existenţa lumii independente de subiectul cunoscător, ci doar
posibilitatea acestuia de a o întelege cu adevărat
Asumpţiile ontologice ale constructiviştilor sunt, de cele mai multe ori, aproape
inexistente. Întrebarea ontologică nu poate primii un răspuns din perspectiva
constructivistă deoarece se consideră că orice răspuns ar implica asumpţii metafizice
excesive şi nejustificate.
Neasumarea unei poziţii ontologice este unul dintre punctele cele mai criticate ale
constructivismului. În lipsa unei ontologii rezonabile şi în lipsa unei doctrine clare cu
privire la ordinea din natură dispare orice posibilitate de a mai înţelege lumea.
Lipsa asumpţiilor ontologice ferme şi contestarea existenţei unei legături necesare
între fenomenele naturii şi structurile ce exprimă legi, teorii ştiinţifice poate conduce
constructivismul (forma sa radicală în special) în imposibilitatea de a mai justifica
raţional condiţiile de posibilitate a două dintre funcţiile majore ale ştiinţei: funcţia
explicativă şi cea predictivă. Dacă legile ştiinţei sunt simple construcţii ale minţii umane,
cum poate fi justificat faptul că reuşesc în multe situaţii să servească drept suport ferm
pentru explicaţii şi predicţii foarte exacte în condiţiile în care realitatea obiectivă nu poate
fi cunoascută?
Constructiviştii răspund acestei critici astfel: simplul fapt că o teorie, lege
ştiinţifică ne permite să ne adaptăm la realitatea unui anumit context fizic, social, cultural
prin descrierile şi predicţiile verificabile care derivă din acestea nu justifică credinţa

4
pozitivistă în corespondenţa dintre respectivele constructe ştiinţifice şi legile lumii
obiective, nu justifică ontologia empiristă a unei realităţi sau adevăruri absolute;
respectiva teorie sau lege ştiinţifică poate fi doar considerată adecvată contextului în care
ea se aplică; nu este justificată echivalarea respectivului context cu o realitate singulară,
universală, obiectivă (Matthews, 1992).

Epistemologia constructivistă

Elizabeth Murphy (1997) remarcă faptul că identificarea legăturilor dintre


epistemologie şi activitatea de învăţare a provocat dezbateri încă din antichitate, în
special prin dialogurile socratice. Din punctul de vedere al psihologiei, epistemologia,
discurs asupra naturii, genezei, evoluţiei cunoaşterii ştiinţifice, include în mod natural şi
un discurs asupra activităţii de învăţare. Expresia „constructivism epistemologic” a fost
folosită prima oară în lucrarea Logica şi cunoaşterea ştiinţifică lui Jean Piaget, a cărui
epistemologie genetică utilizează principii constructiviste, şi constitue o generalizare a
teoriei învăţarii cognitive.
Constructivismul este considerat o problemă de epistemologie, o teorie a
cunoaşterii, o teorie a învăţării, un principiu asupra modului de cunoaştere.
Constructivismul este privit uneori ca fiind un curent post-epistemologic, oamenii
nemanifestându-se în funcţie de realitate ci în funcţie de felul în care percep realitatea.
Indivizii percep şi reinventează realitatea în manieră proprie, sub forma constructelor
sociale.
Termenul de „construcţie socială” este parte din titlul lucrării Construcţia socială
a realităţii publicată de Peter L. Berger şi Thomas Luckmann în 1966, o lucrare de
sociologia cunoaşterii (Raskin, 2002). O construcţie socială sau un construct social este o
idee sau obiect ce ne apare în mod obişnuit drept natural, dar care, în realitate, este o
invenţie sau un artefact al unei culturi sau societăţi particulare. Constructivismul
valorifică perspectiva sistemică şi cea structurală asupra fenomenelor socio-umane.
Epistemologia constructivistă insistă pe centrarea pe subiect, pe experienţele
acestuia, pe relativitatea cunoaşterii, pe diferenţele individuale în cunoaştere (Joiţa,
2007).

5
Faptele cunoaşterii nu sunt simple copii, reprezentări ale lumii, ci moduri distincte
de înţelegere, de interpretare a ei. Cunoştinţele se construiesc prin interacţiunea
subiectului cu obiectele, cu realitatea, în mod direct , urmând ca aceste experienţe să fie
prelucrate, integrate, generalizate la nivel mental.
Subiectul cognitiv trăieste si operează în domeniul experienţelor sale, care este
întotdeauna ceva subiectiv. Constructivismul dărâmă astfel “mitul” obiectivităţii.
Constructiviştii propun în locul conceptului de obiectivate conceptul de
confirmabilitate. Asumpţia este aceea că rezultatele, datele, interpretările au surse
independete de cercetător, şi anume în contextul şi participanţii unui studiu.
Produsele ştiinţei, teoriile, legile, metodele sunt, din perspectiva constructivistă,
supuse multor constrângeri de natură pragmatică; ele sunt mai degrabă “viabile” decât
valide, adică ele funcţionează într-un anumit context social-istoric care le condiţionează
acceptarea de către o cultură sau comunitate. Acceptarea se face pe considerente care ţin
mai degrabă de nevoia de consens între construcţia nouă, cele deja existente şi experienţa
actuală. Pentru un constructivist, teoriile, metodele, conceptele, modelele ştiinţifice sunt
viabile atâta timp cât ele se dovedesc a fi adecvate contextului în care ele au fost create
(Murphy, 1997).
Procesul de construire a realităţii este un proces de adaptare dinamică spre
interpretarea viabilă a mediului înconjurător. Omul, chiar şi cel de ştiinţă, nu construieşte
neapărat imaginea unei lumi reale. Acest ultim principiu este specific constructivismului
radical.
Viziunea constructivistă consideră că „obiectul" unei ştiinţe nu este un dat
aprioric, o stare finită care trebuie constatată, explicată, ci o construcţie practic nelimitată.
Prin „conjuncturi si refutari" (Popper), prin interacţiunea realului cu imaginarul
(Bachelard), prin asimilări si acomodări (Piaget), fiecare ştiinţă îşi construieşte propriul
„obiect" şi, în acelaşi timp, se construieste pe sine însăşi (Joiţa, 2007).
Aceasta flexibilitate epistemologică permite multor domenii controversate, care
nu satisfăceau toate criteriile empirice, să-şi consolideze statutul de ştiinţă (cum este
cazul pedagogiei, psihologiei, ciberneticii). În cazul psihologiei, obiectul – psihicul, este
privit în general ca un “construct”, un sistem complex, dinamic, bio-psiho-social. De-a
lungul isoriei psihologiei, s-a remarcat faptul că epistemologia pozitivistă nu este tocmai

6
adecvată; perspectiva constructivistă pare a fi mai potrivită specificului acestui domeniu,
mai ales prin accentuarea şi legitimizarea subiectivităţii ca principiu al cunoaşterii.

Metodologia constructivistă

Predomină în această paradigmă metodele calitative (interviuri, observaţii,


întrebări deschise, tehnici proiective etc.). Acestea sunt aplicate în corespondenţă cu
ideea conform căreia cercetarea se poate realiza doar prin interacţiunea dintre cercetător
şi participanţi. Eforturile sunt direcţionate spre obţinerea mai multor perspective asupra
aceluiaşi fenomen sau situaţie, astfel încât să se poată interpreta cat mai bine diferitele
semnificaţii (proces hermeneutic). Aceste semnificaţii sunt comparate, contrastate într-un
demers inductiv, dialectic. Cercetătorul construieşte o realitate pe baza interpretării
datelor cu ajutorul participanţilor la studiu care au furnizat datele respective. Se dezvoltă
astfel clasificări, descripţii ale credinţelor unui grup (Mertens, 2005).
Implicaţia metodologică care derivă din faptul că există mai multe realităţi într-o
cercetare este aceea că întrebările, ipotezele, obiective nu pot fi stabilite precis de la
început. Ele vor evolua, se vor schimba pe măsură ce progresează cercetarea, care apare
şi ea ca o construţie socială complexă. În general, cercetătorul constructivist propune un
concept, o temă, un subiect al studiului fără a preciza şi viziunea, poziţia sa (personală
sau ştiinţifică) faţă de acesta, acordând libertatea de a interpreta participanţilor, pentru a
permite emergenţa perspectivelor individuale construite de aceştia. La sfârsitul unei astfel
de cercetări se va evidenţia modalitatea în care experienţele trecute, concepţiile
cercetătorului (ipotezele sale) interacţionează cu experienţele participanţilor (cu datele
furnizate de ei, constructele lor personale) şi se contopesc într-o singură perspectivă, mai
generală (Darlaston-Jones, 2007).
Se folosesc strategii multiple şi extensive de adunare a datelor, majoritatea de
natură calitativă, în special descripţii narative. Se valorifică limbajul, nu ca simplu mijloc
de transmitere a informaţiilor, ci ca un proces activ, creativ, de structurare a lumii
experenţiale prin manipularea simbolurilor, semnificaţiilor. Multe dintre astfel de
cercetări se întind pe perioade îndelungate de timp.
Toate elementele care ţin de contextul studiului sunt descrise în detaliu (cultura,
factri demografici, etnici, datele biografice ale participanţilor, statutele sociale şi

7
economice etc.). Independenţa individului în formarea reprezentărilor despre realitate
este fundamentală, activitatea sa fiind experienţială, iar constructivismul are atunci rol de
instrument metodologic. Calitatea cunoaşterii depinde de autenticitatea înţelegerii
situaţiei şi contextului, de valorificarea experienţelor anterioare (Joiţa, 2007).
Se pune accent pe faptul că cercetătorul (subiectiv, cu personalitatea, cu viziunea
şi experienţele sale personale) participă activ la construirea studiului, în aceeaşi măsură
ca şi participanţii. Implicarea sa nu trebuie ignorată ci exploatată (Darlaston-Jones, 2007).
De asemenea, Darlaston-Jones (2007) propune ca membrii comunităţii ştiintifice
să fie implicaţi, consultaţi pe toată durata procesului unei cercetări, nu numai în faza
finală când aceasta este evaluată, validată de către o comisie specifică. S-ar creea astfel
oportunităţi de a explora idei care în izolare nu ar fi în mod normal luate în considerare.
A avea perspective multiple asupra aceluiaşi fenomen este un deziderat care lărgeşte aria
cunoaşterii şi întelegerii.

Formele constructivismului

Constructivismul nu este o doctrină unitară, existând mai multe forme sub care se
manifestă. Murphy (1997) îl citează pe Ernest P. (1995) care remarcă faptul că există
atâtea variaţii ale constructivismului câti cercetători îl aplică. Afirmaţia corespunde
credinţei în realităţile multiple construite de fiecare individ care interacţionează cu aceaşi
lume.
Formele constructivismului se diferenţiază prin mai multe aspecte; unul dintre
acestea este modul în care abordează problema ontologică, gradul manifest de opoziţie
faţă de empiricism. Se pot contura astfel două poziţii fundamentale: constructivismul
„tare”, radical şi cel „slab”, social.
O formă de constructivism este considerată a fi şi epistemologia genetică a lui
Jean Piaget.

• Constructivismul radical ( E. Von Glasersfeld)

Este tipul de constructivism care schimbă radical modul de înţelegere al realităţii,


atribuind experienţei proprii, prin explorare directă, situaţiei autentice rolul fundamental

8
în înţelegerea semnificaţiilor, esenţelor. Orice cunoastere nu reflectă de fapt realitatea
obiectivă, ci arată modul subiectiv de percepere, de organizare a realităţii supusă
cunoaşterii, ca bază a experienţei cognitive. Cunoaşterea astfel realizată subiectiv, se
“obiectivizează” apoi prin comunicare, colaborare, negociere, generalizare în grup (Joiţa,
2007).
Conform constructivismului radical, ştiinţa este elaborată într-o mare măsură ca
un set de convingeri ce ţin de o cultură anume, de anumite circumstanţe şi de o perioadă
particulară.. Discursul şi termenii utilizaţi în orice ştiinţă sunt creaţi într-o complexă reţea
de circumstanţe sociale, opinii politice şi economice, într-un anumit climat ideologic.
Implicit toate aceste condiţionări vor forma un climat în care omul de ştiinţă îşi va
desfăşura activitatea.
Prin urmare, tradiţia ştiinţifică exprimă mai degrabă nu un şir de aproximări ale
unei realităţi obiective, ci relatează modul în care anumite comunităţi istorice au existat şi
s-au raportat la mediul înconjurător. Legile ştiinţei sunt mai degrabă simple instrumente
de care se folosesc oamenii de ştiinţă pentru a realiza predicţii, instrumente tributare
mediului social şi cultural în care au apărut, şi nu structuri ale fenomenelor aşa cum se
petrec ele în natură. Teza centrală a acestei abordări este că standardele după care
comunităţile ştiinţifice judecă lucrurile, fenomenele şi procesele naturii sunt construcţii
ale minţii umane Instrumentalismul sau constructivismul legilor ştiinţei, ca tip de
abordare filosofică, nu îşi dobândeşte specificitatea datorită asumpţiilor sale ontologice;
în fapt, această abordare nici nu are în vedere legile naturii, cât, mai ales, ceea ce savanţii
numesc legi ale ştiinţei. Altfel spus, filosofii constructivişti nu iau în calcul niciodată
ordinea reală a fenomenelor sau a proceselor naturii deoarece consideră că o astfel de
poziţie ar implica asumpţii metafizice excesive şi nejustificate. În fapt, spun ei, nimic nu
poate garanta existenţa efectivă a legilor naturii; ordinea pe care omul de ştiinţă o poate
constata în natură este cea pe care mintea sa a gândit-o şi a proiectat-o asupra
fenomenelor studiate. Asumarea unei ordini obiective nu poate fi justificată raţional, este
o perspectivă ce nu derivă din modul omenesc de a cunoaşte natura, este o „perspectivă a
ochiului divin”, putând fi acceptată doar ca act metafizic de credinţă.
În consecinţă, propoziţiile care sunt considerate drept legi nu îşi dobândesc acest
statut nici pentru că ar exprima anumite regularităţi obiective ale naturii, nici pentru că ar

9
exprima raporturi necesare surprinse în desfăşurarea fenomenelor naturii; mai degrabă,
statutul de lege al unor propoziţii s-ar datora capacităţilor constructive ale minţii umane.
Dacă acceptăm faptul că legile din natură nu există, aşa cum procedează
majoritatea constructiviştilor, una dintre cele mai importante consecinţe ar fi aceea că nu
ar mai exista nici o raţiune pentru a explica relativa constanţă a desfăşurării fenomenelor
naturii. Altfel spus, perspectiva constructivistă nu exclude ferm posibilitatea ca mersul
naturii să se poată modifica radical de la o zi la alta. Dar această consecinţă vine în
contradicţie cel puţin cu acele cunoştinţe extrase din experienţa noastră de zi cu zi şi din
rezultatele ştiinţei factuale; ambele tipuri de experienţe ne îndreptăţesc să credem în
constanţa şi uniformitatea proceselor şi fenomenelor naturii. Iar constanţa şi
uniformitatea proceselor naturale nu pot fi justificate raţional decât dacă luăm în calcul
existenţa efectivă a legilor naturii.
Chiar dacă există o ordine a lumii, chiar dacă există anumite regularităţi
perceptibile senzorial, forma pe care această ordine o primeşte prin intermediul
propoziţiilor ştiinţei este una construită de mintea umană. Constructivismul trebuie
înţeles nu în sensul că ordinea naturii ar fi una construită de mintea umană, ci în sensul că
ordinea pe care comunitatea cercetătorilor o exprimă prin propoziţiile ştiinţei este o
construcţie a minţii umane ce poate sa corespundă sau nu realităţii. Dar problema
corespondenţei dintre realitate şi constructele minţii este, după cum remarcă Matthews
(1992), una empirică. Constructivismul apare ca un “vin vechi într-o sticlă nouă”, ca o
nouă formă de empiricism, empiricism căruie i se opune în mod manifest.

• Constructivismul cognitiv (J. Piaget)

Îşi are originea în psihogeneza dezvoltării intelectuale, a inteligenţei şi în


cercetările ulterioare ale psihologiei cognitive. Porneşte de la teza conform căreia
realitatea obiectivă nu se descoperă de la sine, ci doar dacă individul procesează mental
informaţiile acumulate, recurgând la o construcţie mentală de prelucrare a lor, prin
acomodare si asimilare progresivă. Acumularea informaţiilor se realizează si prin
experienţă directă, dar se valorifică si datele contextului cultural, alte experienţe
cognitive deja onsolidate, ca puncte de plecare. Construcţia este colaborativă, dar si
motivaţională, metacognitivă, atitudinală, deschizând mai multe soluţii de rezolvare,

10
variante, perspective (Joiţa, 2007). Se accentuează modul de prelucrare a informaţiilor, a
structurilor şi proceselor cognitive.

• Constructivismul social (Vîgotski)

Completează celelalte forme, prin sublinierea naturii si sociale a cunoasterii, pe


baza interacţiunilor sociale, a limbajului, ca mijloc de comunicare si îmbogăţire a
experienţei individuale cognitive, la care se adaugă rolul culturii, al contextului cultural,
al grupului.
Adevărata cunoastere este în realitatea autentică, nu doar la nivel mental, iar
activitatea mentală progresează în baza utilizării variatelor forme ale limbajului,
interacţiunilor sociale, ale diferitelor interpretări individuale, devenite instrumente.
Corelează strâns cu abordarea situaţională a cunoaşterii, cu accent pe rolul unor
instrumente culturale ale contextului acesteia: limbajul, normele, credinţele, simbolurile,
creaţiile, acumulările nonformale, modele, surse.
Relaţiile interpersonale, negocierile, confruntările, dezbaterile, rezolvările în grup
mediază construcţia cunoasterii individuale si constientizează fiecăruia care-i este “zona
proximei dezvoltări”, care pot fi remediile si soluţiile de atingere a ei, rolurile potrivite
pentru afirmarea competenţelor (Joiţa, 2007).
Constructivismul social valorifică atât rolul individualităţilor în sistemul social de
care aparţin, cât şi rolul comunităţii în modelarea realitaţii subiective, singulare, a fiecărui
individ; el valorifică atât libertatea, independenţa, cât şi constrângerile, dependenţa de un
anumit sistem, constituindu-se într-o cale de mijloc între două extreme.
Accentul în constructivismul social este pus pe interacţiunile dintre subiectul
cunoscător, pe semiotică, prin referire la structurile şi instituţiile sociale.

11
Consideraţii asupra naturii şi aplicării unei epistemologii constructiviste

În esenţă, constructivismul poate fi descris ca o teorie despre limitele cunoaşterii,


privită ca un produs al activităţii cognitive a oamenilor, care îşi construiesc înţelegerea
prin experienţele trăite subiectiv. Stiinţa pare a fi efectul unei activităţi menite să producă
un consens între multiplele înţelegeri subiective, să integreze observaţiile individuale
într-un demers controlat, sistematic al comunităţilor umane (Matthews, 1992).
Tezele principale ale curentului sunt descrise de Michael R.Matthews astfel:
1. Cunoaşterea este un construct personal şi social activ, nu un simplu act de
receptare sau transmitere pasivă. Acest enunţ exprimă o asumpţie psihologică ce a
avut un impact considerabil mai ales în ştiinţele educaţiei (prin reconsiderarea
metodologiei cercetărilor, evaluărilor şi procesului de predare-învăţare).
2. Activitatea de cunoaştere este un proces adaptativ care organizează lumea
experenţială a subiectului cunoscător; prin cunoaştere nu se descoperă o lume
independentă, pre-existentă subiectului.Aceasta este o poziţie epistemologică.
Ştiinţa nu identifică adevăruri absolute, ci construieşte explicaţii viabile pentru
experienţele umane.
Printre valorile importante în constructivism se numără relativitatea, flexibilitatea,
subiectivitatea, menite să depăşească, să acopere problemele doctrinei empiriciste şi să se
opună acesteia Matthews (1992) remarcă însă pericolul de a radicaliza aceste valori, de a
se ajunge la o poziţie anti-ştiinţifică prin accentuarea relativismului cunoaşterii. O altă
critică a autorului este aceea că mulţi constructivişti ajung să vorbească despre cunoaştere
în termeni de “a vedea lumea prin lentile” condiţionate social (printr-o cultură specifică),
situaţional, personal (prin caracterul specific, unic, al personalităţii şi a funcţionării
cognitive a fiecărui individ). Această metaforă este în esenţă una de natura empiricistă,
derivată din gândirea aristotelică şi anulează opoziţia constructivism-pozitivism.
Este discutabil dacă o epistemologie constructivistă poate fi implementată cu
succes; ea nu poate înlocui multe dintre principiile empiriste care si-au dovedit utilitarea
şi valoarea practică. Fiind ea insăşi o construcţie socială, dispune de atât de avantaje, cât
şi de limite. Cu toate acestea, numeroşi autori, cercetători folosesc principiile
constructiviste în lucrările lor, în design-ul cercetărilor etc. De altfel, constructivismul,

12
susţine E. Von Glasersfel, nu are pretenţia de a fi inventat ceva nou, îşi propune doar să
ofere o bază conceptuală solidă pentru lucruri pe care oamenii de ştiinţă le făceau oricum
fără o bază teoretică (Murphy, 1997).
Cel puţin aşa cum este ea descrisă în această lucrare, pare a fi adecvată pentru
ştiinţele socio-umane, în special pentru psihologie, ţinând cont de faptul ca multe dintre
principiile sale sunt formulate în termeni sociologici şi psihologici. De asemenea, în
psihologie o problemă importantă o constitue delimitările relative dintre ce este obiectiv
şi ce este subiectiv în această ştiinţă. Perspectiva constructivistă propune o rezolvare, prin
renunţarea la pretenţia de a atinge obiectivitatea absolută, prin acceptarea
subiectivismului ca parte a cunoaşterii.
Epistemologia constructivistă funcţionează latent şi în psihoterapie, în special în
cazul abordărilor umaniste, experenţiale, centrate pe subiect (client).
Cea mai importantă realizare a constructivismului o consider a fi sesizarea
neajunsurilor absolutizărilor şi identificarea necesităţii găsirii unei căi de mijloc. Astfel,
principiile constructiviste le depăşesc şi le completează pe cele empiriste. Ideal ar fi
construirea unei viziuni unitare, prin îmbinarea mai multor perspective: reconsiderea şi
formularea unei ontologii pe baze empiriste, valorificarea lumii subiective, experenţiale
şi, în acelaşi timp, asumarea, acceptarea faptului că omul va tinde mereu la absolut
(inclusiv la valori precum obiectivitatea) chiar dacă este conştient că absolutul nu îi este
accesibil.
Până la urmă, formularea oricărei ştiinţe, epistemologii, ontologii este în primul
rând un proces constructiv, creativ, transformativ.

13