Plumb- George Bacovia

Simbolismul, curent artistic cristalizat în ultimele două decenii ale veacului al XIX-lea se
defineşte prin cultivarea unor sentimente imprecise, neconturate încă deplin, sugerate prin
simbolul multisemnificativ, prin imagini sinestezice, prin tehnica vagului, a sugestiei, prin
principiul corespondenţelor pe care se construieşte viziunea poetică ori prin muzicalitatea
deosebită a versurilor (obţinută prin tehnica refrenului, prin recurenţă, figuri de sunet,
prozodie etc.).
Poezia emblematică a universului liric bacovian este cea care deschide şi dă titlul volumului
de debut (publicat în 1916), Plumb. Se încadrează în estetica simbolistă prin intermediul
poetului ce operează o distanţare de romantism, substituind mesianismului solar şi visării
lunare ale romanticilor, apocalipsa saturniană. Universul poetic bacovian e o structură lirică
de mare coerenţă, întemeiată pe câteva obsesii stilistice. Sub aparenta monotonie a celor
câtorva simboluri-cheie, veghează o conştiinţă neliniştită şi tragică în orizontul căreia
realitatea este despuiată de orice iluzii confortabile. Poetul îşi construieşte cu luciditate un
univers în care metafizicul este echivalent cu neantul, în care absolutul este exprimat prin
metafora plumbului, iar existenţa, prin simboluri thanatice. „Bacovia îşi compune o mască, îşi
face din suferinţă un stil, o convenţie care e manierismul decadent. Poetul se joacă pe sine…
dar nu spre a se disimula, ci spre a se exprima” (N. Manolescu).
Elegie existenţială şi pastel simbolist, poezia care îşi întemeiază discursul pe acest simbol
este una dintre capodoperele de tinereţe ale lui Bacovia.
Tema eşecului existenţial şi cea a morţii se dezvoltă într-o compoziţie savant orchestrată, în
care toate elementele converg. Face trimitere la condiția unui solitar, a unei conștiințe
înspăimântate de lumea în care trăiește, fiind centrată pe ideea izolării poetului, a ființei
umane, în general, într-o lume terifiantă aproape neverosimilă
Titlul, termenul cheie al poeziei, reprezinta metalul saturnian, plumbul, impunand un simbol
referenţial si plurisemnificativ, prin excelenţă antimetafizic. Fiinţa însăşi împietreşte, luată în
stăpânire de un frig lăuntric, care îngheaţă toate izvoarele sevelor vitale. Culoare a
cosmosului şi a fiinţei, cenuşiul-gălbui, bolnav, se întinde atotputernic peste diversitatea
lumii, înghiţind toate culorile. În textul bacovian, metalul alchimiştilor devine o metaforă
absolută a existenței apăsătoare, a unei vieți iremediabil captive în materie
Utilizarea formelor pronominale(,,meu,,) şi verbale( ,,am început,, ,,să strig,, stam,,) de
persoana întâi, încadrează opera în lirismul subiectiv. Un sine alienat este surprins în relaţiile
sale cu o lume căreia nu i a ieşit operaţia alchistă de transformare a plumbului în aur şi se
vede acum invadată de această materie grea.
Toposul construit pe simbolul imaginat de Bacovia este plasat în regnul mineral al cărui
atribut este încremenirea, inerţia dezolantă a materiei. poezia de pictură şi să o apropie de
muzică. Spațiul este limitat și este definit chiar din primul vers prin structura „sicriele de
plumb”, accentuat în versul al treilea prin altă sintagmă „stam singur în cavou”.
Cadrul temporal nu este precizat dar aspectele macabre, vântul și frigul din cavou sunt
elemente care sugerează o dimensiune nocturnă, de toamnă târzie, corelată cu spectrul morții.
Cele două catrene sunt perfect simetrice la nivelul sintaxei poetice şi al structurilor metrice.
Melodia stranie, interiorizată se iscă din predominanţa iambului – ritm elegiac, al senzaţiilor
melancolice, triste –, din prezenţa peonului şi a amfibrahului, din rima îmbrăţişată, mereu
masculină, precum şi din utilizarea figurilor de sunet şi recurenţa cuvântului-cheie (versurile
1 şi 4 din fiecare strofă sfârşesc cu substantivul plumb, care reapare şi în două poziţii
mediane).
Structural, imaginarul poetic se configurează pe două planuri – cel al realităţii exterioare,
obiective, şi cel al realităţii lăuntrice, subiective –, aflate într-o relaţie de corespondenţă,
definitorie pentru estetica simbolistă. Planurile devin coincidente sub semnul aceluiaşi simbol
– plumbul – şi în spaţiul aceluiaşi câmp semantic thanatic
Viziunea despre lume a autorului este evidentă în primul catren, unde se schițează reperele
realității exterioare. Într-o imagine stilizată, de tablou impresionist, se figurează un spaţiu
simbolic, spaţiu al somnului, al morţii. Cavoul, sicriul sunt metafore explicite ale morţii,
simboluri ale vidului existenţial în care fiinţa este captivă: spaţiul închis al odăii-cavou, al
târgului de provincie sau al universului – vast cavou ori, poate, propriul trup în care înserează
şi e tăcere.
Dormeau adânc sicriele de plumb. Determinanţii sintactici (complementul adânc şi atributul
de plumb) au valoarea unor superlative stilistice, semnificând prăbuşirea în neant ori în
materie inertă. „Somnul” de plumb ia treptat în stăpânire toate ariile realului: viaţa fragilă
(flori de plumb), fiinţa omenească devenită absenţă (funerar veşmânt), înfăptuirile, creaţiile
omeneşti devenite derizorii (coroanele de plumb), stridente prin pretenţiile de a se sustrage
timpului şi ruinei (Şi scârţâiau coroanele de plumb). Între eul liric şi această realitate
împietrită în tiparele morţii se instituie un raport fragil şi nesigur, mereu torturant: Stam
singur în cavou… şi era vânt… Vântul, ca suflu cosmic, el poate simboliza o precară
manifestare a transcendentului care face să rezoneze, strident şi ironic, golul existenţei umane
(… şi era vânt / şi scârţâiau coroanele de plumb). El se asociază cu motivul solitudinii fiinţei
în univers, subliniind tragicul ontologic (Stam singur…).

În strofa a doua, sentimentul singurătăţii devine atât de copleşitor, încât fiinţa îşi exprimă
spaima de neant prin strigăt. Zadarnic strigăt, fără răspuns, fără ecou întro lume în care
iubirea însăşi (principiu fundamental al vieţii) a murit: Dormea întors amorul meu de plumb /
Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig –. Primul vers al acestei strofe constituie temelia
planului realităţii interioare. Universul interior nu se configurează ca univers compensatoriu,
ci ca invariantă a lumii „eronate” dinafară, într-o relaţie de corespondenţă specifică
imaginarului poetic simbolist. Dubla metaforă verbală dormea întors este expresia absolută a
îndepărtării definitive de viaţă (imaginea celui care îşi întoarce faţa dinspre viaţă spre enigma
tulburătoare a morţii o aflăm şi la L. Blaga, şi la M. Sadoveanu, şi la M. Preda). Sintagma
amorul meu de plumb propune o viziune concretă, antropomorfă asupra iubirii, amintind de
reprezentările mitologice antice (Eros, Cupidon, Amor). Moartea acestui amor cu aripile de
plumb vorbeşte nu numai despre efemeritatea iubirii, ci şi despre moartea mitului dragostei,
despre pierderea credinţei în absolutul iubirii. Solitudinea socială şi erotică devine astfel
însingurare metafizică resimţită ca îngheţ al fiinţei, ca frig lăuntric, ca eşec existenţial: Stam
singur lângă mort şi era frig / Şi-i atârnau aripile de plumb.
Începând cu această primă poezie a volumului de debut, George Bacovia conferă esteticii
simboliste româneşti profunzimea de substanţă, de viziune şi de expresie, generând definitiva
ruptură de epigonismul eminescian. Lirica lui Bacovia este creatoarea unui univers artificial,
a unei atmosfere dominate de corespondențe cromatice, o coborâre în infern sau o radiografie
a „sfârșitului continuu”