Sunteți pe pagina 1din 7

Înfiinţarea Episcopiei Argeșului

Vechea cetate a Argeşului adăpostise mitropolia Ţării Româneşti de la întemeierea ei şi


până în anul 1517, când „Sfântul Sobor” adunat atunci de patriarhul Teolipt al Țarigradului „tocmi cu
mare opreală şi blestem” să se mute şi să fie mitropolie stătătoare la Târgovişte.

Dar cu tot acest blestem, împrejurările bisericeşti de la sfârşitul veacului al XVIII-lea au


cerut să se înfiinţeze iarăşi la Mănăstirea lui Neagoe Basarab un scaun de Episcop. Astfel Dositei Filitti
fiind ales şi apoi strămutat, la 25 septembrie 1793 Mitropolit al Ungrovlahiei, dorea cu tot dinadinsul să-şi
lase urmaşi la Episcopia Buzăului pe nepotul său Constantie Filitti, fost egumen al Mănăstirii Sărindar şi
rânduit de curând protosinghel al Mitropoliei din Bucureşti.Ca să-l înlăture de la Buzău, în divanul adunat
pentru alegere, la 18 octombrie 1793 Mitropolitul Dositei spuse că „pentru ocârmuirea bisericească şi
duhovnicească, găseşte cu cale a se mai adaugă o episcopie scaunului Sfintei Mitropolii, la care să se dea
două judeţe; Argeșul şi Oltul şi să aibă scaunul la Sfânta Mănăstire Argeş şi rang după episcopul
Buzăului”.Se arată apoi că înfiinţarea acestei noi eparhii s-a făcut „ca să se înlesnească mijloacele
duhovniceştii ocârmuiri, pentru folosul sufletesc al obştii”, şi „pe lângă toate acestea (iaste) este şi de
podoabă scaunului” Mitropoliei. „Iar pentru obrazele care să se aleagă episcop”, s-a chibzuit „a fi
destoinic ca să se încarce cu această păstorească oblăduire” părintele Iosif, episcop de Sevastis. În aceeaşi
zi, domnitorul Alexandru Moruzi întări hotărârea divanului atât pentru înfiinţarea noii Episcopii a
Argeşului, cât şi pentru alegerea şi înscăunarea lui Iosif. Dar pentru acestă înscăunare fiind nevoie şi de
binecuvântarea Patriarhiei din Constantinopol, alegerea canonică şi înscăunarea lui Iosif se amână până la
primirea gramatei patriarhale.

În adevăr, prin hotărârea din 17 noiembrie 1793 patriarhul Neofit al Constantinopolei şi


sinodul sau au recunoscut înfiinţarea Episcopiei Argeşului şi strămutarea lui Iosif al Sevastiei în scaunul
noii eparhii. După primirea acestui răspuns, la 13 decembrie 1793, potrivit datinei bisericeşti, s-a făcut şi
ipopsifierea, adică alegerea canonică a lui Iosif în scaunul de episcop al Argeşului, care în aceeaşi zi dădu
făgăduială scrisă, că va fi „următor bunelor învăţături” ale mitropolitului său Dositei, că se va feri de
„toate răutăţile nedrepte şi viclene şi câte tocmeale are scaunul Sfintei Mitropolii” le va păzi neschimbare
în toată eparhia sa.1

Pentru a intelege mai detaliat constructia Episcopiei in vremurile de atunci ne putem


arunca privirea in Documentele din fondul Episcopiei Argeşului  ce cuprind, în general, corespondenţa cu
protoieriile,  informaţii legate de situaţia lăcaşelor de cult, hirotonisirea preoţilor, comportamentul clerului
şi mirenilor, desfăşurarea învăţământului clerical etc.

1
Istoria Bisericii Romîne Manual pentru INSTITUTELE TEOLOGICE, vol II, pag 255-256 EIBMOR Bucuresti 1958
Documentele conţin informaţii legate de situaţia lăcaşelor de cult, despre anul înfiinţării, hram,
materialele din care au fost ridicate, proprietăţile deţinute, numărul enoriaşilor. Multe din biserici se
găseau într-o stare avansată de degradare din lipsa interesului proprietarilor, enoriaşilor, conducerii
administrative a satelor sau a preoţilor, însă sunt şi cazuri în care s-au acordat bani pentru repararea
acestora, în special a celor care aveau importanţă istorică sau erau declarate monumente istorice.

În 1860, în judeţul Argeş erau 360 de biserici (plasa Argeşul – 45; Loviştea – 45; Topologul – 60; Olt –
61; Piteşti – 66; Găleşeşti – 42; Cotmeana – 41) şi 236 în judeţul Olt (plasa Mijlocul – 64; Şerbăneşti –
39; Vedea – 71; Oltul – 62).

Cele mai multe lăcaşe de cult erau în proprietatea Episcopiei Argeşului, urmată de Mitropolia Ţării
Româneşti, mânăstirile Cotmeana şi Cozia. În urma secularizării averilor mânăstireşti în 1863, unele
schituri şi mânăstiri s-au desfiinţat, iar bisericile acestora au devenit lăcaşuri de mir ale satelor respective.

Dintr-o situaţie din anul 1940 cu măsurătorile realizate de un inginer hotarnic, reiese că unele biserici
administrau un important fond funciar: în Protopopiatul Argeşul de Sus – biserica Cacaleţi din comuna
Zărneşti deţinea 56 ha; în Protopopiatul Argeşul de Jos – biserica Răteşti-Furdueşti, 21 ha; în judeţul Olt,
biserica Sf. Treime din Slatina, 70 ha; biserica Icoana, 29; biserica Bălţaţi, 24 ha; în protopopiatul Vedea
– biserica Vultureşti, 23 ha.

Deşi unele biserici s-au bucurat de împroprietărirea din 1921, din documentul precizat aflăm că unele
biserici aveau proprietăţi funciare mici, sub un hectar, însă media generală era sub 10 ha.2

În ceea ce priveşte instrucţia religioasă, documentele cuprind adesea informaţii legate de numărul restrâns
de preoţi sau de pregătirea insuficientă a acestora. De aceea, s-a impus înfiinţarea în anul 1836, în timpul
episcopului Ilarion, a unui seminar teologic care a funcţionat în primii ani la Piteşti, iar mai apoi în Curtea
de Argeş. 

Seminarul a fost absolvit de peste 1.000 de seminarişti în perioada 1855-1893, plus aproximativ 100 din
perioada 1841-1851. La aceştia se mai adaugă un număr destul de mic de ţârcovnici care au făcut cursul
scurt. Anul şcolar 1900-1901 a funcţionat cu 70 de elevi, acesta fiind ultimul, deoarece seminarul s-a
desfiinţat, prin modificarea legii învăţământului, însă începând cu anul 1919, Şcoala Pregătitoare de
Preoţi şi Învăţători Curtea de Argeş este transformată în seminar, iar la scurt timp i se va atribui numele
ctitorului Mânăstirii Curtea de Argeş, Neagoe Basarab.

Lipsa unui local propriu precum şi creşterea numărului elevilor înscrişi, au fost principalele motive care
au determinat implicarea autorităţilor statului pentru construirea unui seminar. Acesta urma să fie executat
de arhitectul Călinescu, pe terenul cumpărat în bulevardul Carol I, cu sprijinul financiar din partea
2
 Teodor Mavrodin,  Episcopia Argeşului, 1793-1949, Editura Europroduct, Piteşti, 2005, p. 11-142.
ministrului Finanţelor, reprezentat de Vintilă Brătianu şi ministrul Cultelor şi Artelor, Alex. Lapedatu.
Deşi terminat parţial, încă din anul şcolar 1926-1927, s-au început cursurile, dar cu întârziere.

În a doua parte a existenţei seminarului 1919-1941, când a funcţionat cu opt clase (curs inferior şi
superior) au absolvit circa 560 de seminarişti (prima serie a absolvit în anul 1925), majoritatea acestora
devenind preoţi la bisericile din Eparhia Argeşului. În afară de aceştia, au mai absolvit cursul inferior al
seminarului 145 de elevi, în perioada 1893-1901, când elevii urmau doar trei ani, după care trebuiau să
continue studiile la Seminarul Central din Bucureşti, un curs superior, pentru a deveni preoţi. 

Din cauza războiului, clădirea seminarului este evacuată pentru interese militare, astfel încât începând cu
anul şcolar 1941-1942 cursurile au fost suspendate, iar elevii au fost nevoiţi să se mute la alte şcoli.

De asemenea, documentele fac referire şi la înfiinţarea şi funcţionare altor şcoli clericale cum
sunt: Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Piteşti, Şcoala de psalţi din Curtea de Argeş şi Şcoala de
cântăreţi bisericeşti din Slatina.

Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Piteşti a fost înfiinţată de către preotul Gh. Mielcescu, în anul 1892 în
chiliile de la Schitul Buliga funcţionând cu intermitenţe până în anul 1897, când o dată cu înfiinţarea
Societăţii Clerului Mirean „Frăţia” din Piteşti care a avut, un rol esenţial pe termen lung, în promovarea
instrucţiei religioase, s-au reînfiinţat şi cursurile şcolii de cântăreţi bisericeşti. După această dată şcoala a
funcţionat în casele Bisericii Sfânta Treime şi Bisericii Greci, ambele din Piteşti.

Protoiereul Dimitrie Lascăr a fost cel care a avut un rol principal în apariţia Societăţii „Frăţia” din
Piteşti (1897), fiind totodată şi primul preşedinte. Societatea funcţiona în baza principalelor cotizaţii din
partea membrilor, a taxelor de înscriere a elevilor, a taxei pentru eliberarea diplomelor, din vânzarea de
lumânări de la fabrica înfiinţată în 1899, din vânzarea propriei reviste şi din donaţii. Din 1905, din cauza
problemelor de sănătate, Dimitrie Lascăr se retrage, iar funcţia de preşedinte al societăţii este ocupată de
Platon Ciosu şi Radu Budescu, vicepreşedinte. 3

Lipsa unui local propriu, a fost motivul pentru care s-a construit şi inaugurat în 1905, pe terenul cumpărat
de la moştenitorii defunctei Linţa Zamfirescu din strada Brătianu 17, un local care să satisfacă nevoile
societăţii, ale şcolii de cântăreţi bisericeşti şi pentru funcţionarea fabricii de lumânări. Între anii 1913-
1917, şcoala şi-a întrerupt activitatea, în urma unei hotărâri a episcopului Calist, însă şi-a reluat cursurile
în anul 1918 şi până 1928, când a fost mutată la Curtea de Argeş.  De-a lungul timpului, la această şcoală
au învăţat şi s-au perfecţionat circa 500 de cântăreţi bisericeşti din judeţul Argeş, dar şi din judeţele
limitrofe: Olt, Muşcel, Dâmboviţa, Vlaşca, Teleorman, etc.   
3
Revista Pastorul Ortodox
După modelul Societăţii „Frăţia” din Piteşti s-a înfiinţat la Slatina în 1901, Societatea „Apostolul” care
avea ca scop susţinerea de conferinţe „pastorale şi morale pentru edificarea credincioşilor şi a clerului” şi
întrajutorarea membrilor societăţii. În 1912, Societatea „Apostolul” se uneşte cu Societatea „Frăţia”, care
avea un comitet central la Curtea de Argeş şi câte un comitet la fiecare secţiune, la Slatina şi respectiv la
Piteşti. Preşedinţii comitetului central de la Curtea de Argeş, al comitetului secţiunii Piteşti şi  al
comitetului secţiunii Slatina au fost: M.D. Preoţescu, Platon Ciosu şi respectiv C.A. Popescu. 

Tot în 1912, episcopul Calist cere aprobare de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice – Direcţiunea
Învăţământului Privat, pentru înfiinţarea la Piteşti, a unei şcoli froebeliene  (grădiniţă de copii) condusă
de Societatea „Frăţia”. Peste doi ani, printr-o adresă a episcopului către minister sunt menţionate
realizările culturale-filantropice ale Societăţii „Frăţia” după cum urmează: de 17 ani susţine şcoala de
cântăreţi bisericeşti, editează de 13 ani o revistă bisericească, de 3 ani a înfiinţat şi întreţine un internat
pentru creşterea şi supravegherea tineretului şcolar, a deschis sub auspiciile ei, tot în Piteşti, o şcoală
froebeliană de doi ani, a înfiinţat biblioteci şi intenţionează a întemeia un orfelinat la Curtea de Argeş.

Construirea acestui orfelinat a început din 1916, la insistenţele episcopului Calist şi cu sprijinul
autorităţilor şi a donaţiilor publice, iar arhitecţii aleşi au fost doi italieni: Agosto Antoni şi Agosto Paolo.
De abia în 1921, episcopia face cunoscut ministerului că această clădire a orfelinatului este dăruită efectiv
în administrarea Societăţii „Frăţia”.

O altă unitate de învăţământ clerical a fost Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Slatina care s-a înfiinţat în
anul 1900 din iniţiativa protoiereului judeţului Olt, Gheorghe Pascal, sprijinit de Alex. Grăjdeanu,
profesor de religie la gimnaziul din Slatina şi Ioan Pascal, seminarist şi funcţionar. Şcoala a funcţionat cu
intermitenţe, iar în anul 1927, s-a desfiinţat din cauza lipsei unui local şi a personalului didactic suficient,
elevii urmând să meargă la şcoala de la Piteşti. 

Cu aprobarea ministrului Spiru Haret s-a înfiinţat în 1910, Şcoala de psalţi Curtea de Argeş care avea
menirea „de a forma psalţi pentru bisericile din oraşe”. În perioadele 1910-1921 şi 1928-1941, şcoala a
funcţionat cu intermitenţe în Curtea de Argeş, fiind absolvită de circa 350 de elevi, însă în răstimpul
dintre 1942-1946, a fost mutată la Mânăstirea Turnu, după care s-a desfiinţat. 4

Pentru îndreptarea morală şi religioasă a enoriaşilor s-a înfiinţat un consistoriu duhovnicesc, o instanţă de
judecată condusă după pravila bisericească care urmărea soluţionarea amiabilă a neînţelegerilor dintre soţ
şi soţie. Judecătoriile bisericeşti întocmeau dosare şi făceau procese doar pentru enoriaşii căsătoriţi
religios care din diferite motive ajungeau la despărţire, încercându-se mai întâi împăcarea soţilor, însă cu
rezerva că acela declarat de instanţa de judecată vinovat să fie „poprit” a se mai căsători. Mitropolitul
Ţării Româneşti îi cerea episcopului Samuil Sinadon înfiinţarea acestei instanţe de judecată care să fie
4
Teodor Mavrodin,  Op. cit., p.  507-536.
condusă după reguli bine stabilite şi mai puţin după considerentele fiecărui protopop în parte.
Regulamentul de funcţionare al consistoriului duhovnicesc al Sfintei Episcopii a Argeşului a fost întocmit
în 1845 şi avea 10 puncte. Din acesta reiese că procesele de divorţ aveau un caracter secret, putând fi de
faţă cel mult părinţii celor în cauza. Din completul de judecată făceau parte trei obraze bisericeşti
(protopopul plasei Piteşti – chir Gheorghie iconomul, prezident; protopopul plasei Găleşeşti – chir
Constandin sachelarie, membru; protopopul plasei Vedea – chir Atanasie  deputatul, membru) şi două
obraze politiceşti (Constandin Capitanovici, secretar şi Badea logofătul, ajutor). Consistoriul duhovnicesc
a funcţionat la început în acelaşi sediu cu episcopia, în chiliile de la Schitul Buliga, însă după
evenimentele din 1848 şi ocuparea spaţiului de armata rusească s-a impus mutarea la Curtea de Argeş, în
casele bolniţei.  

Procesele se încheiau chiar şi după perioade de mai mulţi ani, printr-o sentinţă dată de episcop pentru
despărţire sau pentru continuarea căsătoriei, iar motivele de divorţ cele mai des invocate erau: „rea
vieţuire”, „neunire”, „patima de lovire”, „patima beţiei”, „nestatornicia muierii”, „răutatea bărbatului”,
„curvia” sau din cauza unor boli incurabile: epilepsie, alienare, etc. 

Totodată, consistoriul duhovnicesc s-a ocupat şi cu judecarea disciplinară a clericilor, majoritatea


cazurilor fiind cele ale preoţilor care aveau concubine (posadnice), a celor care au încălcat taina
spovedaniei, a celor care solicitau de la enoriaşi sume mari de bani pentru oficierea religioasă, lipsa de la
slujba religioasă sau de preocupare pentru lăcaşul de cult, comportament imoral. Au fost situaţii în care
unii clerici au fost judecaţi de instanţe de judecată laice sau chiar militare, cum a fost cazul preoţilor
afiliaţi politicii legionare sau care au luat parte la rebeliunea legionară din ianuarie 1941, fiind judecaţi de
Tribunalul Militar Craiova.

În privinţa divorţurilor mirenilor, lucrurile au evoluat spre laicizare, astfel încât acestea se încheiau la
tribunalele civile, iar după aceea părţile mergeau şi la episcopie pentru a primi sentinţa pentru desfacerea
căsătoriei religioase. De abia din 1941, activitatea Spiritualului Consistoriu al Eparhiei Argeşului a fost
suspendată prin hotărârea Sfântului Sinod, acesta fiind înlocuit cu o comisie disciplinară pentru abaterile
morale şi canonice ale clerului.  5

În ceea ce priveşte raporturile episcopilor cu celelalte culte rezultă că aceştia au avut o


atitudine refractară, încercând să stăvilească prozelitismul sau construcţia de biserici confesionale sau
cimitire proprii. De-a lungul timpului, în oraşul Piteşti s-au stabilit mulţi meseriaşi catolici, calvini sau
luterani din Transilvania, precum şi armeni, evrei care au solicitat autorităţilor aprobare pentru construcţia
propriilor lăcaşe de cult. Deşi Biserica Ortodoxă Română s-a împotrivit, autorităţile au fost nevoite să
accepte aceste realităţi, astfel încât în

5
Ibidem, p. 169-188.
oraşul Piteşti s-au construit, la început, câteva lăcaşuri de cult: o biserică catolică, o biserică armeană şi o
sinagogă.6

Fondul de arhivă Episcopia Argeşului cuprinde documentele create în perioada 1816 – 1951. Din păcate,
lipsesc documentele create de la înfiinţarea Episcopiei în anul 1793 şi până în 1815, deoarece cancelaria
şi arhiva episcopiei au fost organizate mult mai târziu, în vremea episcopului Samuil Sinadon (1845-
1949) care într-o adresă către mitropolit consemna că „Sfânta episcopie nu are nici canţelarie, nici
secretar, nici registru, nici deli (dosare, n.n.), nici nimic din cele ce s-ar fi cuvenit să aibă într-aceasta”.

Acest fond a fost depus la Arhivele Statului Piteşti în două etape succesive, în anul 1954, de către
Arhivele Statului Vâlcea şi respectiv de către delegatul Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, protoiereu P.
Sologeanu.

6
Ibidem, p. 221-224.
Bibliografie

1. Istoria Bisericii Romîne Manual pentru INSTITUTELE TEOLOGICE, vol II, EIBMOR Bucuresti 1958

2.Mavrodin, Teodor, Episcopia Argeşului, 1793-1949, Editura Europroduct, Piteşti, 2005.

3.S.J.A.N. Argeş, fond Episcopia Argeş, 1816-1951, inventar 1382,1383.

4. Mihail M. Andreescu, Documente muntene referitoarela Mitropolia Ţării Româneşti.


Mănăstirea Argeş şi Episcopia Argeşului. Anii1492-1823, Bucureşti, Ed. Publistar, 2004

S-ar putea să vă placă și