UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

CLUJ-NAPOCA
Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ
la Distanţă
Specializarea : Asistenţă Socială

Prof. dr. LIVIA POPESCU

Conf. dr. ADINA REBELEANU
Lect. dr. CRISTINA RAŢ
Lect.dr. TEODOR PAUL HĂRĂGUŞ

PROBLEME SOCIALE

ANUL II
C.F.C.I.D

Cluj-Napoca
2017
 Programa analitică
Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori
Nume: Adina Rebeleanu, Probleme sociale
Paul Teodor Hărăguş
Birou: Bdul 21 Decembrie 1989, nr. 128- Codul cursului : ALR 2403
130

Telefon: 40.264-42.46.74 Anul II, sem. II

Fax: 40.264-42.46.74 Tipul cursului: obligatoriu
E-mail: adinarebeleanu@yahoo.com, Tutori: Diana Gabor, Florina Pop
adina.rebeleanu@portalid.ubbcluj.ro E-mail: diana.gabor@portalid.ubbcluj.ro ,
tpharagus@yahoo.com florina.pop@portalid.ubbcluj.ro
Consultaţii: miercuri, orele 12 – 14 Consultaţii:
Diana Gabor, miercuri, 15-17
Florina Pop, luni, 12-14

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite: Nu sunt impuse condiţionări pentru

participarea la acest curs. Este un curs fundamental pentru specializarea în domeniul
asistenţei.

Descrierea cursului:
Parcurgerea cursului va permite studentului să operaţionalizeze conceptul de problemă
socială, să cunoască perspectivele teoretice utilizate în studierea problemelor sociale şi să
utilizeze diferite abordări teoretice pentru analiza şi exemplificarea problemelor sociale
din România.
Parcurgerea cursului va permite studentului:
 Dobândirea cunoştinţelor fundamentale privind problemele sociale cu care se
confruntă societatea românească
 Formarea deprinderilor de a utiliza demersul analitic în vederea identificării,
argumentării şi recunoaşterii problemelor sociale
 Conştientizarea cu privire la responsabilităţile ce incumbă specialistului în domeniul
asistenţei sociale, din perpectiva analizei problemelor sociale

Temele abordate în cadrul cursului:

Cursul trece în revistă principalele perspective teoretice utilizate în studierea problemelor

sociale. Sunt prezentate problemele din lumea contemporană, cu accent pe înţelegerea
celor caracteristice societăţii româneşti.

Sarcinile cursantului:
1. Participarea la activităţile didactice;
2. Însuşirea cunoştinţelor din suportul de curs şi din bibliografia obligatorie;
3. Rezolvarea tuturor aplicaţiilor practice din manual
4. Consultarea bibliografiei

1
Prezentarea conţinuturilor tematice

1.Operaţionalizarea conceptului de problemă socială. Perspective teoretice asupra

problemelor sociale: patologie socială, dezorganizare socială, comportament deviant,
etichetare şi conflict

2. Socialismul de stat în România. Politici sociale şi viaţa de zi cu zi. Probleme sociale

specifice tranziţiei post-socialiste

3. Probleme sociale în societăţile contemporane. Sărăcia: conceptualizări, dinamica

sărăciei în lume şi în România. Situaţia persoanelor fără adăpost. Diviziuni sociale,
prejudecăţi şi discriminare. Gender şi inegalităţi de gender. Prejudecăţi şi discriminări
etnice. Situaţia romilor în România. Şomajul, ca problemă socială. Probleme sociale
asociate vârstei a treia. Sănătate, ca problemă socială. Violenţa domestică.

Bibliografie:

Bibliografie obligatorie:
Centrul de Resurse pentru Comunităţile de Romi: Monitorizarea implementării strategiei
naţionale pentru îmbunătăţirea situaţiei Romilor. (selecţii)
Bădescu, G., Grigoraş, V., Rughiniş, C., Voicu, M., Voicu, O. (2007): Barometrul
incluziunii Romilor, Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Bucureşti (disponibil în lb.
Română şi engleză)
Cernat, P. (2004): „Cozi şi oameni de rând în anii ‘80” în Neculau, A. (2004): Viaţa
cotidiană în comunism. Iaşi: Polirom, pp. 191-200
Gal, S. si G. Kligman (ed) (2003), Reproducerea diferentelor de gen. Politici, sfera
publica si viata cotidiana in tarile socialiste, Cluj: EFES. (selecţii)
Giddens, A. (2000), Sociologie, Bucureşti, Edit. All
Lungu, D. (2004): „Avatarurile cozii în socialismul de tip sovietic” în Neculau, A.
(2004): Viaţa cotidiană în comunism. Iaşi: Polirom, pp. 175-190
Haragus P.T. (2010). Folosirea timpului si distributia sarcinilor domestice in familia din
Romania, Cluj-Napoca:PUC.
Magyari-Vincze, E. P.Mandrut (coord), Gen, societate, cultura, Cluj: Edit. Fundaţiei
Desire
Mateescu, O.: „Furt, vânzare sau dar: bucuriile privatizării într-un sat din Oltenia” în
Chelcea, L. , Mateescu, O. 2004. Economia informală în România, Bucureşti: Ed.
Paideea.
Mureşan, C. (coord.) (2012), Situaţia vârstnicilor în România, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca
Noica, R., Niţulescu, D. (2003): „Persoane fără adăpost” în Sărac lipit, caut altă viaţă!
(2004), Bucureşti, Ed. Nemira, pp. 163-183
Popescu, L. (2004) Politicile sociale est-europene între paternalism de stat şi
responsabilitate individuală, Cluj: Presa Universitară Clujeană.Cap. 2, „Tranziţia şi
constrângerile politicii sociale. Condiţionări externe”

2
Popescu, L. (2004) Politicile sociale est-europene între paternalism de stat şi
responsabilitate individuală, Cluj: Presa Universitară Clujeană. Cap. 1 „Socialismul de
stat”
Popescu, L. (2004), Politicile sociale est-europene între paternalism de stat şi
responsabilitate individuală, Cluj: Presa Universitară Clujeană. Cap. 6: „Protecţia socială
a şomerilor”.
Rebeleanu A., (2007), Politicile în domeniul sănătăţii în contextul reformei sociale din
România, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Bibliografie opţională
Chelcea, L., Lăţea, P. (2004): „Cultura penuriei: bunuri, strategii şi practici de consum în
România anilor ‘80” în Neculau, A. (2004): Viaţa cotidiană în comunism. Iaşi: Polirom,
pp. 152-174
Deacon, Bob (2000): “Eastern European Welfare States: the impact of the politics of
globalisation”, Journal of European Social Policy, Vol. 10(1), pp. 146-161
Chiriac, Marian (2005) Provocările diversităţii. Politici Publice privind minorităţile
naţionale şi religioase din România Cluj: Centrul de Resurse pentru Diversitate
Etnoculturală. pp. 34-43 şi 57-93 on-line www.edrc.ro
Fleck, G. si Rughinis, C. (2008): Vino mai aproape. Incluziunea si excluziunea romilor in
societatea romaneasca de azi. Bucuresti: Human Dynamics
Gallie, D., Kostova, D., Kuchar, P. „Social Consequences of Unemployment: An East-
West comparison” în Journal of European Social Policy, Vol. 11(1), 2002, pp. 39-54
Mureşan R. (2012), Vârsta a treia între autonomie şi vulnerabilitate, Ed. Limes, Cluj-
Napoca
Popescu, L. (2004): “Romanian Post-Communist Social Policy. Towards the Third
Way?” in Seelisch, W. (ed.) Soziale Verantwortung in Europa, Darmstadt: Bagen Verlag,
pp. 175-186
Popescu, L. (1998): “State and Market in Romanian Social Policy” in Iatridis, D., Hopps,
J.G. (1998): “Privatization in Central and Eastern Europe”, Westport Inn: Praeger, pp.
155-168
Sotiropoulus, D., Neamtu, I., Stoyanova, M. (2003) “The trajectory of Post-Communist
Welfare State Development. The Cases of Bulgaria and Romania” in Social Policy and
Administration, Vol. 37, No. 6, pp. 656-673Teşliuc, C., Pop, L., Teşliuc, E.D. (2001):
Sărăcia şi sistemul de protecţie socială, Iaşi: Polirom (selecţii)
Verdery, K. (2003): Socialismul. Ce a fost şi ce urmează, Ed. Institutului European,
Bucureşti
Strategia Guvernului României pentru Îmbunătăţirea Situaţiei Romilor Agenţia
Naţională pentru Romi: http://www.anr.gov.ro/
Studii privind situaţia romilor din România sunt accesibile pe site-ul Agenţei Naţionale
pentru Romi http://www.anr.gov.ro
Centrul de Resurse pentru Comunităţile de Romi www.romacenter.ro
Barometrul relatiilor de Gen (2000):
http://www.gallup.ro/romana/poll_ro/releases_ro/pr030411_ro/pr030411_ro.htm
Raportul privind egalitatea de sanse dintre femei si barbati elaborat de Comisia
Europeana in 2009:
http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=421&langId=ro&furtherPubs=yes

3
Agentia Nationala pentru Egalitatea de Sanse intre Femei si Barbati:
http://www.anes.ro
European Commission - Gender Equality
http://ec.europa.eu/employment_social/gender_equality/index_en.html
Barometrul Incluziunii Romilor 2007, accesibil pe site-ul Fundatiei Soros Romania:
http://www.osf.ro/ro/publicatii.php?cat=16

Materiale şi instrumente necesare cursului:

Pentru parcurgerea în bune condiţii a pregătirii necesare promovării cursului studentul ar
avea nevoie de următoarele resurse:
 calculator conectat la internet (pentru a accesa baze de date resurse electronice
suplimentare dar şi pentru a participa la secvenţele de formare interactivă on-line)
 acces la resursele bibliografice (prin legitimaţie la biblioteca Centrală a
Universităţii Babeş-Bolyai)
 acces la imprimantă, pentru realizarea temelor, acces la echipamente de
fotocopiere

Formele de evaluare:
 Teme pe parcursul semestrului 40%
 Evaluare prin examen scris 60% (forma de examinare – test grilă)

Pentru a promova, studentul trebuie să obţină, în total, minim 4,5 puncte iar la testul grilă
minim 1.5 puncte.
Studenţii vor înţelege importanţa profesiei în societatea contemporană. Se va urmări
respectarea regulamentului antiplagiat.

Elemente de deontologie academică:

Plagiatul sau frauda se pedepseşte în conformitate cu reglementările în vigoare (poate
implica exmatricularea studentului). Plagiatul este prezentarea unor ideilor, argumente,
forme de exprimare, date, figuri, tabele etc. scrise sau elaborate de către o alta persoană
ca aparţinând propriei persoane, fără o corectă menţionare a sursei (prin citare, referire
sau notă bibliografică). Prin urmare, este vorba de plagiat în situaţia în care cuvintele unei
alte persoane sunt reproduse fără menţionarea sursei, cât şi atunci când ideile sau
argumentele altei persoane sunt parafrazate astfel încât cititorul ar putea crede că ele
aparţin autorului textului. Pentru standardele de redactare a bibliografiilor puteţi consulta:
Standardele APA pentru redactarea bibliografiilor (salvat în data de 29 august 2005, de
pe adresa http://psihologie.esential.ro/APA%20bibl.html.)

Solicitarea de ajutor prin e-mail: Este necesar să includeţi numele dumneavoastră

complet în subiectul fiecărui e-mail pe care mi-l trimiteţi, precum şi numele
cursului/disciplinei pentru care formulaţi intrebări/doriţi clarificări. Studenţii sunt rugaţi
să foloseacă platforma ID a universităţii.

Studenţi cu nevoi speciale:

Titularul cursului îşi exprimă disponibilitatea, în limita constrângerilor tehnice şi de timp,
de a adapta conţinutul şi metodele de transmitere a informaţiilor, precum şi a

4
modalităţilor de evaluare (ex.: examen oral pentru studenţii cu probleme de vedere) în
funcţie de tipul dizabilităţii cursantului.

Strategii de studiu recomandate:

Având în vedere caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o

planificare riguroasă a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu secvenţe de dialog
prin internet cu tutorele şi titularul disciplinei. Parcurgerea fiecăreiunităţi tematice,
rezolvarea la timp a temelor facilitează înţelegerea conţinutului tematic şi promovarea, în
bune condiţii, a disciplinei

5
Cuprins

Unitatea 1. Probleme sociale şi sociologie. Perspective teoretice în studierea

problemelor sociale (Livia Popescu)

a. Introducere. Definiţia problemei sociale

b. Perspective teoretice asupra problemelor sociale: patologie socială,
dezorganizare socială, comportament deviant, etichetare şi conflict

Unitatea 2. Probleme sociale în socialismul de stat şi în perioada de tranziţie

2.1. Problemele sociale din socialismul de stat (Livia Popescu)

2.2. Tranziţia ca sursă a unor probleme sociale (Livia Popescu)

Unitatea 3. Probleme sociale în societăţile contemporane

3.1. Gen şi inegalităţi de gen (Livia Popescu)

3.2. Inegalităţi în distribuţia sarcinilor domestice în familie (Paul Teodor Hărăguş)

3.3. Discriminare etnică şi rasială. Situaţia romilor ( Cristina Raţ)

3.4. Sărăcie şi inegalitate socială (Cristina Raţ)

3.5. Starea de sănătate şi ocrotirea sănătăţii în România (Adina Rebeleanu)

3.6. Şomajul în România şi alte ţări europene (Livia Popescu)

3.7. Violenţa domestică (Adina Rebeleanu)

6
 Unitatea 1.
Probleme sociale şi sociologie. Perspective teoretice în studierea
problemelor sociale (prof. dr. Livia Popescu)

1.1. Definiţia problemei sociale

Definiţia sociologică a problemei sociale cuprinde următoarele elemente:

 Situaţia presupusă a fi problematică. Existenţa situaţiei este probată de faptul că

oamenii vorbesc despre ea, este prezentată în mass-media.

 Incompatibilitatea acestei situaţii cu anumite valori şi interese. Orice situaţie este

definită ca problematică în termenii anumitor valori (ex. poluarea este o problemă
pentru că oamenii valorizează sănătatea). În societăţile contemporane există o
mare diversitate de valori şi interese.

 Existenţa unui număr semnificativ de oameni care definesc situaţia respectivă ca

problemă. Nu este neapărat vorba despre cât de mulţi sunt acei oameni, ci şi
despre cât de bine organizaţi sunt sau despre poziţiile pe care le ocupă în
societate. Cei care au funcţii de conducere sau deţin puterea economică, socială
sau politică au un rol mai „semnificativ” decât cetăţenii obişnuiţi în definirea
problemelor sociale.

 Chemarea la acţiuni pentru remedierea situaţiei problematice. Oamenii lezaţi în

valorile şi interesele lor de situaţia respectivă îşi spun unii altora şi transmit
opiniei publice că sunt necesare măsuri pentru corectarea situaţiei problematice
sau deranjante (Rubington and Weinberg, 1989, pp. 4-6).

Preocuparea pentru înţelegerea problemelor sociale şi pentru studierea lor îşi are
originile în secolul IXX. Ea a fost o reacţie la schimbările sociale extraordinare
produse de industrializare şi a apărut în ţările care s-au confruntat primele cu aceste
schimbari: Anglia, SUA şi Europa continentală. Afirmarea sociologiei ca ştiinţă a
coincis în timp cu accentuarea interesului pentru problemele sociale. Se poate spune
că dezvoltarea sociologei este strâns legată de studierea problemelor sociale.
Rubington şi Weinberg (1989)1 au identificat mai multe abordari în studierea
problemelor sociale. Ele s-au succedat în istorie, dar au şi coexistat în diferite
perioade. Principalele abordări sau perspective teoretice sunt:

1
Rubington, E., Weinberg, M.S.(1989), The Study of Social Problems (fourth edition), New York/Oxford:
Oxford University Press)

7
 patologia socială (1905);
 dezorganizarea socială ( 1918);
 conflictul valorilor/intereselor (1935)
 comportament deviant (1954)
 etichetarea (1954)

Fiecare abordare sau perspectivă conţine explicit sau implicit o definiţie, o anumită
viziune despre cauzele problemei sociale, despre condiţiile în care apar problemele
sociale, consecinţele lor precum şi soluţiile de remediere propuse.

1.2. Perspective teoretice în analiza problemelor sociale

Perspectiva patologiei sociale

Conceptul de problemă socială apare în SUA la sfârşitul secolului XX. Urbanizarea şi

industrializarea, migraţia de la sat la oras, din statele din sud spre cele din nord, imigraţia
europenilor, dezvoltarea marilor aglomerări urbane sunt asociate cu apariţia unor condiţii
considerate critice, cauzatoare de dificultăţi, de proastă funcţionare a societăţii.
Politicienii, planificatorii urbani, asistenţii sociali şi apoi sociologii îşi afirmă dorinţa de a
le remedia.

Pentru primii sociologi, comportortamentul uman este guvernat de legi naturale, iar
sociologiei îi revine sarcina de a descoperi aceste legi. Credinţa în progres este
caracteristică epocii. Societăţile se schimbă în bine, de la simplu la complex, oamenii
devin mai liberi, mai raţionali, mai fericiţi. Urbanizarea şi industrializarea sunt surse ale
unor condiţii indezirabile. Planificatorii sociali, asistentele sociale şi sociologii îşi
propuneau să amelioreze fenomenele negative produse de procesul modernizării.
Viziunea individualistă asupra vietii sociale îşi pune amprenta asupra modului în care
sunt explicate problemele sociale. Individul aparţine grupului, dar ceea ce determină
comportamentul unei persoane sunt motivele, interesele şi caractersticile individuale
(Rubington, E., Weinberg, MS., 1989).

Ideea de patologie socială a apărut prin analogie cu patologia organică. Ideile lui H.
Spencer despre societate ca organism au fost foarte influente în acea periaodă. Cei care
analizau societatea din aceasta perspectivă considerau că persoanele sau situaţiile care
interferau cu funcţionarea normală a organismului social constituiau probleme sociale.
Prin analogie cu lumea organica aceste situaţii erau văzute ca o formă de boală, de
patologie.
Perspectiva patologiei sociale se bazează pe utilizarea „metaforei” medicale şi pe
analogia cu lumea organică. Analiştii situaţiilor şi condiţiilor sociale aderau la un set de
valori asemeni celorlalţi oameni. Făceau aprecieri, formulau concluzii bazate pe aceste
valori. Din acest motiv, analizele respective erau impregnate de judecăţi morale
(Rubington si Weinberg, 1989).

Iată pe scurt caracteristicile acestei perspective.

8
 Definiţia problemei sociale. Persoanele şi situaţiile care se abăteau de la aşteptările
morale erau privite ca bolnave, patologice, rele prin opoziţie cu cele dezirabile care
erau cosiderate sănătoase. Problema socială însemna violarea aşteptărilor morale.
 Cauzele problemei sociale rezidă în eşecul socializării. Societatea transmite generaţiei
următoare normele morale, prin agenţii de socializare. Procesul este uneori ineficient.
Cei care nu se conformau erau văzuţi ca deficienţi. Ideea centrală: persoana sau
situaţia este imorală.
 Condiţiile. Unele persoane sunt deficiente din motive care le sunt inerente,
(caracteristică rasială, de clasă etc). Mai tarziu s-a vorbit despre mediul „rău” sau
patologic şi s-a trecut de la viziunea axată pe patologia individuală la cea bazată pe
patologia socială.
 Consecinţele. Problemele sociale cresc costurile societale, dar binele va învinge.
Adepţii de astăzi ai patologiei sociale sunt mai puţin optimişti şi văd patologia socială
ca fiind foarte răspândită.
 Soluţiile în versiunea timpurie a patologiei sociale plecau de la cauzele individuale
biologice şi ereditare ale problemei sociale. Din acest motiv soluţiile inspirate de
eugenism au prevalat. Ulterior accentul a căzut pe remedierea problemelor prin
educaţia în spiritul valorilor clasei mijlocii şi pe educaţia morală (Rubington şi
Weinberg, 1989, pp. 15-21).

Perspectiva dezorganizării sociale

La începutul secolului XX se face simţită o schimbare de abordare în sociologie,

schimbare evidentă mai ales pe continentul american. Sociologii au început să analizeze
empiric problemele sociale. Abordarea se impune prin grupul de la Universitatea din
Chicago. Cercetătorii cunoscuţi sub numele de Şcoala de la Chicago au pus accentul pe
relaţia dintre individ şi societate. Punând accentul pe cauzalitatea socială, Şcoala de la
Chicago s-a distanţat de viziunea individualistă din teoriile patologice. Robert Park a
elaborat un plan de cercetări care aveau în vedere oraşul ca „laborator social”.
Schimbările produse în tehnologie, organizare şi compoziţia populaţiei într-un timp foarte
scurt au dislocat ordinea normativă a societăţii americane. Într-una din scrierile sale, acest
autor susţine ideea că industrializarea a cauzat dislocarea legăturilor din grupurile
primare tradiţionale (legături dintre membrii de familie, de vecinătate etc). Şcoala de la
Chicago a susţinut că procesul prin care autoritatea, influenţa culturii şi a sistemului de
control social anterioare sunt „subminate şi eventual distruse” este „dezorganizarea
socială” (R. Park et al, The City).

Această abordare a problemelor sociale se distinge prin următoarele:

 Definiţia: Problema socială reprezintă un eşec al regulilor. Pricipalele forme ale

dezorganizării sociale sunt lipsa de norme, conflictul cultural şi dezagregarea
(conformarea nu produce efectul scontat).
 Cauza problemelor sociale este în general schimbarea socială. Aceasta produce
dezarticularea sistemului social.

9
 Condiţiile problemei sociale: orice condiţie care afectează echilibrul, care declaşează
sau accelerează dezorganizarea socială. Acestea sunt condiţii tehnologice,
demografice şi culturale care generează schimbări la nivelul al relaţiilor.
 Consecinţele: Dezorganizarea socială are efecte asupra societăţii şi individului. La
nivel individual dezorganizarea socială se traduce prin stress, boală psihică,
alcoolism. La nivelul sistemului social au loc schimbări şi ajustari care restabilesc
echilibrul. Menţinerea şi funcţionarea în situaţia problematică duce la efecte total
negative.
 Soluţile: Se bazează pe diagnoză socială. Unele condiţii pot fi modificate prin
încetinirea schimbărilor tehnolgice (Rubington şi Weinberg, 1989, pp. 57-61).

Perspectiva conflictului de valori

Teoriile conflictului de valori au în comun următoarele elemente:

 Definiţia: Problemele sociale sunt situaţii sociale incompatibile cu valorile unui

anumit grup ai cărui membri se manifestă în spaţiul public şi cer acţiune pentru
remedierea acelor situaţii.
 Cauza: La originea problemelor sunt conflictele dintre valori sau interese. Grupuri cu
valori diferite se pot afla în opoziţie. Dacă opoziţia evoluează până la conflict, apare
problema socială.
 Condiţiile care afecteaza apariţia, frecvenţa, durata şi consecinţele problemelor
sociale sunt competiţia şi contactele dintre grupuri. Unii cercetători disting între
condiţii obiective şi definirea subiectivă a acestora. Condiţiile obiective constau din
competiţia şi contactele dintre grupuri, iar definiţia subiectivă reflectă modalitaţile
diferite de definire şi evaluare a contactului, a competiţiei, distribuţia bunurilor şi
drepturilor. În consecinţă problemele sociale apar din aceasta combinaţie a factorilor
obiectivi şi subiectivi.
 Consecinţele. Conflictele costă. Pot conduce la sacrificarea unor valori în favoarea
altora. Produc o istorie sau o tradiţie a sentimentelor negative între grupuri. Ele pot
avea însă şi consecinţe pozitive, de exemplu clarificarea diferenţelor de valori.
 Soluţii. Problemele generate de conflicte pot fi rezolvate prin trei modalităţi: consens
(identificarea unor valori esenţiale comune), negociere (găsirea unei soluţii prin
negocierea valorilor/intereselor în spirit democratic) şi impunerea puterii unei parţi
(grupul cel mai puternic învinge) (Rubington şi Weinberg, 1989, pp. 92-93).

Perspectiva comportamentului deviant

A fost dezvoltată de R. K. Merton care a adaptat conceptul durkheimian de anomie la

analiza societăţii americane de la sfîrşitul anilor 30. Merton a înţeles anomia ca decalaj
structural între scopurile culturale (reuşita materială, de ex.) şi ocaziile sau mijloacele
legitime de a realizare a acestor scopuri. Sociologul a elaborat o tipologie a adaptărilor
individuale la anomie, una dintre ele fiind inovarea prin devianţă. Caracteristicile acestei
perspective sunt:

10
 Definiţia: Problema socială reprezintă o violare a aştepărilor normative ale societăţii.
Comportamentul sau situaţia care se abate de la norme constituie devianţa.
 Cauze: Socializarea inadecvată în grupurile primare sau învăţarea comportamentului
deviant.
 Condiţii: Ocaziile limitate de a învăţa modurile şi căile convenţionale de a acţiona,
existenţa ocaziilor favorabile pentru învăţarea comportamentelor deviante. Blocarea
căilor legitime de realizare a scopurilor culturale.
 Consecinţe: Comportamentele deviante sunt costisitoare pentru societate. Ele pot
evolua spre formarea unor grupuri şi medii deviante.
 Soluţii: resocializarea. Crearea unor contexte favorabile pentru ca tânărul cu
comportament deviant să stabilească contacte cu grupuri primare semnificative ce
oferă modele non-deviante de viaţă. Reducerea contactelor cu mediile deviante.
Crearea unei structurii de ocazii legitime pentru realizarea scopurilor societale
(Rubington şi Weinberg, 1989, pp. 131-136).

Perspectiva etichetării

Viziunea specifică teoriilor etichetării este exprimată în următoarea afirmaţie: „ (..) Nu

există nimic inerent deviant într-un act uman, ceva este deviant numai pentru că unii
oameni au reuşit să-l eticheteze în felul acesta” (J. L. Simmons, 1969, p.4). La rândul lui,
H. Becker (1963) spune că „devianţa nu este o caracteristică a actului pe care l-a comis
persoana”, ci o consecinţă a aplicării unor reguli şi sancţiuni celor care le încalcă de către
grupurile sociale care au puterea de a face acele reguli.
În studierea problemelor sociale, perspectiva etichetării se distinge prin următoarele:

 Definiţia: Problema socială sau devianţa socială este definită de reacţiile sociale faţă
de o presupusă violare a regulilor sau aşteptărilor sociale.
 Cauze. Cauza finală este atenţia pe care o primeşte un anumit comportament sau
situaţie din partea publicului sau agenţilor de control social. Reacţiile sociale nu apar
decât atunci când presupusul comportament deviant este recunoscut ca atare.
 Condiţii. Etichetarea unei persoane sau situaţii ca problematică sau deviantă. Cei care
sunt în poziţia de putere (poliţiştii, asistenţii sociali, jurnaliştii etc) atribuie etichete
celorlalti. Eticheta nu este neutră , ci negativă.
 Consecinţe. Etichetarea conduce la o altă abatere (devianţă) pentru că cei etichetaţi
sunt împiedicaţi prin marginalizare sa revină la stilul de viaţă convenţional. Societatea
se aşteaptă ca ei să repete actele deviante. Persoana acceptă identitatea deviantă la
capatul unei succesiuni de etichetări şi se asociază cu cei aflaţi în situaţii similare
formând grupuri deviante.
 Soluţii. În logica perspectivei etichetării, reducerea devianţei /problemei sociale se
poate realiza prin adoptarea unor definiţii mai tolerante ale diverselor comportamente,
prin renunţarea la etichetare. Prin scaderea numarului celor care sunt etichetati sau se
autoeticheteaza, se vor diminua si problemele sociale (Rubington şi Weinberg, 1989,
pp. 187-190).

11
 Unitatea 2.
Probleme şi politici sociale în socialismul de stat şi în perioada de
tranziţie
2.1. Problemele sociale din socialismul de stat. Caracteristicile sistemului de
protecţie socială (Livia Popescu)

Sistemul de protecţie socială a funcţionat într-o relaţie foarte strânsă cu sistemul

economic. Pentru marxism-leninism, principala cale de reducere a sărăciei şi de asistare
a celor incapabili să se îngrijească singuri a fost creşterea producţiei, nu politica de
redistribuire a veniturilor. S-a remarcat în acest sens că în socialism protecţia socială a
fost una de tip rezidual. În primul rând, ea a redistribuit resursele rămase după realizarea
obiectivelor economice ale partidului, iar în al doilea rând a funcţionat pe baza
presupoziţiei că nevoile de bază sunt satisfăcute de economie, prin subvenţii şi
garantarea locului de muncă (Ferge, 1991; ECV, 1993).
Protecţia socială a avut un dublu rol. Pe de o parte a acţionat ca o plasă de siguranţă
pentru riscuri inerente dezvoltării economice (bătâneţe, boală şi accidente de muncă, în
principal) iar pe de altă parte a promovat dezvoltarea economică. Sistemul de protecţie
socială a permis în acelaşi timp continuarea politicii salariilor scăzute, oferind un element
suplimentar de bunăstare. În măsura în care se poate vorbi de politica socială în
socialism, ea a urmărit stimularea muncii prin întărirea disciplinei în muncă şi prin
încurajarea creşterii productivităţii. Într-un anume sens, ea a fost „ostateca” imperativelor
economice definite la nivel politic (Dixon and Kim, 1992; ECV, 1993).
Concepţia lui Lenin, afirmă Dixon şi Kim (1992) a fost cu siguranţă influenţată de
experienţele europene în materie de asigurări sociale, ceea ce explică opţiunea pentru
această formulă de securitate socială (Termenul de „securitate socială” este folosit aici cu
sensul de prestaţii în bani). Varianta leninistă a modelului Bismarck s-a dezvoltat ulterior
prin contribuţiile „machiavellice” ale lui Stalin. În opinia lui Dixon şi Kim (1992)
noutăţile aduse în practica securităţii sociale de regimurile de inspiraţie leninist-stalinistă
au fost în număr de trei. În primul rând, implicarea sindicatelor în administrarea
securităţii sociale a însemnat creşterea rolului muncitorilor în managementul sistemului,
dar şi un mecanism de consolidare a relaţiei dintre prestaţiile sociale şi performanţa în
muncă. În al doilea rând, conformismul ideologic şi politic a devenit o precondiţie pentru
obţinerea prestaţiilor sociale. În sfârşit, dreptul individual precum şi nivelul prestaţiilor au
fost strict dependente de istoria ocupaţională a persoanei. Continuitatea perioadei de
angajare precum şi vechimea în aceelaşi loc de muncă au constituit criterii importante în
stabilirea cuantumului majorităţii prestaţiilor sociale. Securitatea socială nu a reprezentat
un scop în sine ci mai degrabă un mijloc pentru dezvoltarea economică şi consolidarea
regimului socialist. De asemenea, prestaţiile sociale au contribuit la aplicarea cât mai

12
riguroasă a principiului distribuţiei în funcţie de munca depusă. Rolul sistemului de
securitate socială a fost deci şi acela de legitimare sau chiar de accentuare a inegalităţilor
de venit în socialism (Dixon and Kim, 1992: 4-5).
Serviciile sociale personale au avut ca scop satisfacerea nevoilor individului ca
organism socio-biologic. Spre deosebire de prestaţiile de securitate socială, serviciile au
fost guvernate de etica protecţiei sociale, nefiind condiţionate de capacitatea productivă a
persoanei (Dixon and Kim, 1992). În sistemul socialist de protecţie socială au funcţionat
forme de îngrijire instituţionalizată a bătrânilor, a persoanelor cu disabilităţi sau a celor
nevoiaşi. Totuşi gradul de cuprindere şi calitatea serviciilor sociale personale au fost mult
sub standardele occidentale. Statul s-a concentrat în principal pe acordarea protecţiei
sociale „de masă”. Rezultatul a fost dezvoltarea „sistemele mari” (sistemul de pensii şi
de sănătate) şi o totală insensiblitate faţă de nevoile particulare ale familiilor, indivizilor
sau grupurilor (Ferge,1991; ECV,1993). Subdezvoltarea acestei componente a fost
explicată de analişti prin raportare la viziunea socialistă asupra reponsabilităţilor familiei
în rezolvarea unor probleme individuale (ex.boală cronică, dependenţă de alcool,
dizabilitate etc.). S-a remarcat în acest sens relativa dezimplicare a statului şi respectiv
accentuarea responsabilităţilor familiei în satisfacerea nevoilor de îngrijire personală.
Deşi în grade care au variat de la o ţară la alta, importanţa familiei în furnizarea de
servicii personale a fost constatată în toate societăţile socialiste (Asher, 1972; Madison,
1973; Pinker, 1980, citaţi de Dixon and Kim, 1992).
Locul de muncă a reprezentat nu numai o unitate de producţie ci şi principalul canal
de acces la unele prestaţii şi servicii sociale. Rolul întreprinderii a fost central mai ales în
repartizarea locuinţelor, organizarea serviciilor de îngrijire a copiilor mici şi, în unele
cazuri, a asistenţei medicale. Sindicatele au fost subordonate statului şi în unele ţări au
acţionat în strânsă legătură cu serviciile de salarizare ale întreprinderilor sau cu
ministerele responsabile pentru unele componente ale securităţii sociale (ECV, 1993;
Kohanowicz 1997).
Compararea ţarilor comuniste est-europene cu ţările capitaliste dezvoltate în privinţa
unor indicatori socio-demografici arată cu claritate că superioritatea socialismului de stat
a fost un mit.

Tabelul 1.6.4.2. Indicatori socio-demografici şi de sănătate în unele ţări socialiste

comparativ cu ţările UE

Cehoslovacia Polonia România Ungaria Bulgaria Portugalia* Media

UE*
Speranţa 75,4 75,5 72,4 73,8 75,1 77,9 79,1
medie de
viaţă –
femei (ani)
Speranţa 68,1 66,7 66,5 65,4 68,6 71,2 72,8
medie de
viaţă-
bărbaţi (ani)
Rata 10,0 19,1 26,9 15,7 14,4 11,0 7,9
mortalităţii
infantile (la
1.000
născuţi-vii)

13
Incidenţa 19,2 42,6 58,3 36,0 25,9
tuberculozei
(la 100.000
locuitori)
Surse: UNICEF, 2003: 68-69; 78-80; Katrougalos and Lazaridis, 2003: 126

În 1989, speranţa medie de viaţă calculată pentru ţările Uniunii Europene era de
79,1 pentru femei şi de ani 72,8 pentru bărbaţi. Dintre ţările comuniste, Republica
Democrată Germană s-a apropiat cel mai mult de media Uniunii Europene. În Bulgaria şi
Cehoslovacia speranţa medie de viaţă, atât pentru populaţia masculină cât şi pentru cea
feminină, a fost cu doi ani mai scăzută decît cea din Portugalia, ţara în care indicatorul a
avut cea mai scăzută valoare din UE. La cealaltă extremă s-au plasat Ungaria şi România,
unde speranţa medie de viaţă a fost pentru ambele sexe la o diferenţă de cel puţin 5 ani de
cea înregistrată în Portugalia. În cazul populaţiei masculine nici una din ţările socialiste
nu a depăşit pragul de 60 de ani.
În cazul mortalităţii infantile diferenţa a fost de asemenea favorabilă ţărilor
capitaliste dezvoltate. Valoarea de 7,9‰, media pentru ţările Uniunii Europene a fost
atinsă doar de Germania de Est. Deşi cu o mortalitate peste media europeană,
Cehoslovacia s-a aflat într-o situaţie uşor mai bună decât Portugalia. Ratele calculate
pentru alte trei state est-europene cuprinse în tabel au variat între 14 ‰(Bulgaria) şi 19‰
(Polonia). În România rata mortalităţii infantile atinsese 26,9 ‰, un nivel depăşit în
spaţiul est-european (inclusiv republicile sovietice din zona europeană) numai de două
republici yugoslave (Serbia şi Muntenegru cu 29,3‰ şi Macedonia cu 36,7‰) şi de
Albania (30,8‰) (Deacon, 1993: 179; UNICEF, 2003: 63).
Dacă în ţările occidentale, condiţiile de viaţă şi asistenţa medicală performantă au
făcut posibilă stoparea transmiterii tuberculozei încă din, boala nu a fost niciodată
complet stăpânită în ţările socialiste. În 1989, cea mai redusă incidenţă a noilor
îmbolnăviri a fost înregistrată în Cehoslovacia (19,2 la suta de mii de locuitori) în timp ce
ratele majoritătăţii ţărilor din regiune s-au plasat în intervalul 20-45 la 100.000 de
locuitori. România a atins iarăşi o rată record de 58,3 de noi cazuri, nivel depăşit doar de
Bosnia-Herţegovina şi de unele republici sovietice din Asia Centrală (UNICEF, 2003:78).
Starea de sănătate aproape „tragică” s-a datorat şi crizei pe care au cunoscut-o
sistemele de sănătate începând cu mijlocul anilor 70. Insatisfacţia faţă de ele devenise
generală în anii 80, fiind resimţită de pacienţi, medici şi personalul medical în ansamblul
său (Ferge, 1991). De altfel, nemulţumirea faţă de funcţionarea sistemului de sănătate a
alimentat protestele muncitorilor de la şantierele navale din Gdansk, Polonia. La greva
din 1980 au participat şi angajaţi ai serviciile medicale, care au formulat revendicări în
numele cetăţenilor afectaţi de criza sistemului. Iată un fragment elocvent din apelul
adresat autorităţilor comuniste: „ (..) vorbim în numele tinerilor membri ai societăţii
cărora li se dă adesea viaţă pe cărucioarele spitalului (..) pentru că nu sunt suficiente
paturi de spital pentru femeile care nasc, care sunt ameninţaţi de moarte sau de boli
periculoase din cauza condiţiilor epidemiologice dezastruoase din spitalele noastre; al
tuturor pacienţilor care deşi suferă de afecţiuni care le pun viaţa în pericol, nu sunt primiţi
în spital din cauza insuficienţei paturilor; al tuturor pacienţilor care se înghesuie pe
coridoare şi holuri sau stau întinşi (..) pe saltelele împrăştiate pe podea sau pe scaune cu
tapiţeria ruptă; bolnavilor incurabili care nu-şi pot găsi un loc unde să moară cu
demnitate..” (Sokolovska, 1982). Spitalele din România prezentau aceeaşi imagine

14
dezolantă. Ea probează eşecul unuia dintre cele mai atractive componente ale pachetului
social promis de regim: servicii de sănătate universale, gratuite şi accesibile pentru
„masele muncitoare care construiesc viitorul mai bun, socialist al ţării (...)” (Sztachelski,
1951 citat de Sokolowska, 1982: 92).

2.2. Tranziţia ca sursă a unor probleme sociale (Livia Popescu)

Concluzia că regimul comunist a avut efecte omogenizatoare asupra ţărilor central şi

est europene nu pare să fie contestată de nimeni, dar explicaţiile date mecanismelor sunt
variate. Pentru Berglund and Aarebrot (1997, citaţi de Rose, 1998) rolul esenţial a fost
jucat de dominaţia străină. Forţa omogenizatoare s-a datorat Uniunii Sovietice care a tutelat
ca mare putere instituţionalizarea scopurilor şi practicilor comuniste (Rose, 1998). Totuşi
diferenţele dintre regimurile socialismului de stat au fost importante şi s-au accentuat după
1989.
Teoria path-dependency a avut o contribuţie seminificativă la înţelegerea
diferenţelor dintre ţările Europei centrale şi răsăritene (Kitschelt,2001) pre şi post 1989.
Fără a respinge potenţialul analitic al acestei perspective, Stark şi Bruszt (1998) apreciză ca
unele dintre ipoteze ar trebui reconsiderate. Ideea că forţa relativă a societăţii civile a fost
un bun predictor al ritmului şi succesiunii schimbărilor este reformulată de cei doi autori
pentru a face loc interacţiunilor strategice din interiorul fiecărei ţări precum şi efectelor
interactive dintre tranziţiile est-europene regiune. Relaţia dintre ţările din regiune nu s-a
redus la faptul că unele s-au mişcat mai repede şi altele mai încet. De fapt, experienţele
ţărilor mai rapide au avut “efecte demonstrabile asupra pattern-ului schimbării” din cazurile
întârziate. Pe de altă parte, diferenţele dintre cazuri nu sunt doar de grad (ritm, intensitate
nivel de dezvoltare etc) ci şi de tip (p.17).
Deşi rareori explicitat, conceptul de “tranziţie” este utilizat în majoritatea studiilor
referitoare la perioada post-1989 (Deacon, 1993; Ferge, 1997; Ringold, 1999; Zamfir,
1995). Pe de altă parte, s-a subliniat nu o dată că în 1989 s-a declanşat nu o singură tranziţie
ci o pluralitate de asemenea procese. Colapsul comunismului nu a generat un vacuum
instituţional. Şi nu este vorba neapărat despre rămăşiţele vechiului regim ci de „moştenirea
instuţională” a tranziţiilor. Tocmai modalităţile diferite în care s-a realizat eliberarea de
socialismul de stat sunt cele care conturează posibilităţile de transformare din stadiul
următor. Din această perspectivă, afirmă Stark şi Bruszt (1998), transformarea economică
din Europa Centrală şi de Est va fi dependentă de evoluţia anterioră (path dependency). O
asemenea viziune nu exclude posibilităţile de schimbare ci se distanţează de pledoariile
pentru o dezvoltare economică bazată pe „ înlocuirea rapidă, radicală şi extinsă (..) a
instituţiilor, obişnuinţelor şi rutinelor economiilor planificate centralizat cu un set total nou
de instituţii şi mentalităţi”. O înlocuire totală nu este compatibilă cu „caracterul evoluţionar
al capitalismului” şi din acest motiv cei doi autorii apreciază că inovaţiile structurale care
antrenează transfomări vor produce mai degrabă reconfigurări complexe ale elementelor
insituţionale decât înlocuirea lor rapidă. Concluzia este că noţiuni ca tranziţie la capitalism
sau tranziţie la economia de piaţă ar trebui utilizate cu circumspecţie pentru că sunt
încărcate de conotaţii teleologice, indică o ipotetică stare finală. În locul tranziţiei, care
sugerează destinaţia, este preferată transformarea, cu accent pe procesele în curs de

15
desfăşurare. În acest caz, „introducerea noilor elemente are loc (---) în combinaţie cu
adaptări, rearanjări, permutări şi reconfigurări ale formelor instituţionale deja existente”
(Stark and Bruszt 1998:83).
S-a remarcat frecvent că reformele din ţările central şi est-europene au neglijat
componenta socială, guvernele concentrându-se preponderent asupra schimbărilor
macroeconomice şi a celor privind natura proprietăţii. Considerând că instituţiile de
protecţei socială existau deja, nevoia de transformare a acestui domeniu a fost subestimată
sau, în cel mai bun caz, au fost adoptate măsuri reformatoare ad-hoc. Cel mai adesea ele au
au reprezentat simple reacţii la problemele sociale apărute şi nu au decurs dintr-o politică
coerentă şi coordonată (Deacon, 1993; Ringold, 1999; Zamfir, 1995).
La începutul anilor 90, sistemele de protecţie socială rămăseseră nealterate în esenţa
lor în timp ce transformările de natură politică şi economică erau deja iniţiate în majoritatea
ţărilor est şi central europene. Afirmaţia categorică a lui Kornai (1996) este relevantă pentru
acest punct de vedere: „Reforma sectorului de protecţie socială este sfera (..) în care a avut
loc cel mai mic progres. Într-adevăr, cu greu se poate spune că ar exista vreo schimbare..
Sistemul socialist cu toate trăsăturile sale binecunoscute a supravieţuit în sectorul protecţiei
sociale” (citat de Kochanwicz, p. 1446). Faptul este explicat de o parte a analiştilor prin
dificultăţile proprii unei asemenea întreprinderi mai degrabă decât printr-o opţiune
deliberată în acest sens. Kochanowicz (1997) menţionează câteva din provocările existente
în domeniul protecţiei sociale. Parte a moştenirii socialiste, sistemul de protecţie socială era
supradimensionat şi cu instituţii ineficiente, dar a alimentat aşteptări excesive faţă de stat.
După cotitura politică din 1989 populaţia se aşteaptă ca noul sistem să îndeplinască
promisiunile făcute, dar neonorate de cel vechi. Pe de o parte, afirmă Kornai (1992),
majoritatea est-europenilor resping intervenţia statului în vieţile lor private, dar pe de altă
parte mulţi îşi doresc în continuare un stat paternalist care să aibă grijă de ei.
Examinarea calităţii vieţii est-europenilor evidenţiază totuşi o retragere parţială a statelor
postsocialiste din protecţia socială. Evoluţiile care au afectat negativ bunăstarea majorităţii
cetăţenilor maghiari, sintetizate de Z. Ferge într-un articol din1991, pot fi extrapolate la
celelalte ţări din regiune. Ele sunt următoarele:
1. Creşterea şomajului, eliminarea subvenţiilor şi nivelul ridicat al inflaţiei. Aceste
efecte, inevitabile de altfel, ale retragerii statului din economie au fost defavorabile
categoriilor cu venituri mici. Situaţia a fost înrăutăţită de absenţa unor măsuri
adecvate de protecţie socială care să contracareze costurile sociale ale unor
asemenea fenomene.
2. Privatizarea şi mecanismele piaţă încep să fie aplicate şi în afara „economiei
propriu-zise”, fiind deja vizibile în domenii ca ocrotirea sănătăţii, securitate socială,
locuinţe, servicii sociale. Consecinţa este reducerea poverii pentru bugetul public şi
transferarea ei asupra populaţiei în ansamblul său şi asupra grupurilor vulnerabile în
particular.
3. Diminuarea responsabilităţilor statului în sistemul de asigurări sociale, asistenţă
medicală etc. a produs o scădere a strandardelor, şi aşa reduse, ale prestaţiilor şi
serviciilor sociale.
4. Accentuarea inegalităţilor de venit şi creşterea sărăciei pentru segmente importante
ale populaţiei, a căror protecţie tinde să se reducă la măsuri selective şi discreţionare
(p.135-136).

16
 Profilul demografic

Ţările din Estul Europei au cunoscut un declin al ratei natalităţii care a avut
consecinţe majore asupra structurii pe vârste a populaţiei. Scăderea ponderii grupelor de
vârstă sub 15 ani şi creşterea constantă a proporţiei persoanelor de peste 65 ani indică
accentuarea fenomenului de îmbătrânire a populaţiei. În intervalul 1990-2000 rata natalităţii
a scăzut de la 13,6 ‰ în 1990 la 10,5 ‰ în 2000. S-a înregistrat de asemenea tendinţa de a
amâna naşterea primului copil, manifestată prin scăderea ponderii naşterilor în primii doi
ani de căsătorie : 49,6 % în 2000 comparativ cu de la 61,1 % în 1990. Conform studiului
realizat în 1999 asupra sănătăţii reproducerii femeile doresc să aibă unul sau cel mult doi
copii, iar această preferinţă a influenţat dinamica fertilităţii, mai ales la generaţiile de femei
născute după 1970. Începând din 1993 mai mult de jumătate din nou-născuţi au mame cu
nivel de educaţie relativ scăzut (cel mult liceu şi şcoală profesională). În aceeaşi perioadă,
proporţia casnicelor în totalul femeilor care au născut a crescut de la 45,7% (1993) la 56,7%
(2000). Un sfert din totalul copiilor sunt născuţi în afara căsătoriei, dar cei mai mulţi părinţi
îşi legalizează relaţia ulterior (INS, 2001a: anexele 5, 9 and 10 ).
Jumătate din gospodăriile din România cuprind copii, cele mai multe din această
categorie locuind în oraşe. Gospodăriile cu un copil sunt majoritare în oraşe (52, 2%), iar în
localităţile rurale reprezintă 46.6%. Cele cu doi copii constituie o treime în ambele medii,
dar frecvenţa gospodăriilor cu trei şi mai mulţi copii este mai mare în localităţile rurale
decât în oraşe. Din totalul gospodăriilor cu trei şi patru copii, aproximativ doua treimi se
află la sat (www.recensamant.ro/46.pdf).

Tabelul 2. Dinamica indicatorilor demografici între 1990 şi 2000

1990 1991 1996 2000
Rata natalităţii (per 1,000) 13.6 11.4 10.2 10.5
Rata creşterii naturale (per 1,000) 3.0 -0.2 -2.5 -0.9
Proporţia populaţiei 0-14(%) 23.7 22.8 20.2 18.0
Proporţia populaţiei de 65 ani şi peste 10.4 10.7 12.2 13.3
(%)
Speranţa medie de viaţă (ani) 69.6 69.8 69.1 70.6.
Sursa: RNDU (2001- 2002)
Tabelul 2. Dinamica indicatorilor demografici între 1990 şi 2001
Ungaria Polonia România
1990 1996 2001 1990 1996 2001 1990 1996 2001
Populaţia totală (mii) 10.375 10.321 10.200 38.083 38.609 38.644 23.211 22.656 22.430
Rata natalităţii (per 11,8 10,2 9,5 14,9 11,1 9,5 16,0 10,2 9,8
1,000)
Rata creşterii naturale -2,0 -3,7 -3,4 4,8 1,1 0,1 5,3 -2,4 -1,8
(per 1,000)
Proporţia populaţiei sub 25,2 20,4 29,8 24,1 28,6 22,3
17 ani (%)
Proporţia populaţiei de 19,0 19,7* 14,9 16,6* 15,7 18,8*
60 ani şi peste (%)
Speranţa medie de viaţă 73,8 74,7 76,5 75,5 76,6 78,4 72,4 73,1 74,8
(ani)-femei
Speranţa medie de viaţă 65,4 66,1 68,2 66,7 68,1 70,2 66,5 65,5 67,1
(ani)-bărbaţi

17
Sursa: UNICEF, 2003
În România, speranţa medie de viaţă nu depăşeşte 70 de ani. Cu toate acestea,
datorită scăderii natalităţii, populaţia vârstnică a crescut ca pondere. Fenomenul este şi mai
accentuat în rândul populaţiei feminine. Proporţia persoanelor de 65 de ani şi peste a crescut
progresiv începând cu 1990 şi a atins 13,3% din total în anul 2000. Procentul este mai mare
în mediul rural şi mai scăzut în mediul urban, ceea ce indică îmbătrânirea marcată a
populaţiei de la sate. Femeile de peste 60 de ani reprezintă un sfert din totalul femeilor din
localităţile rurale (Raportul Naţional al Dezvoltării Umane, 2002).

Condiţii economice
Performanţa economică. Economia a avut un decline sever, exprimat în dinamica
predominant negativă a principalilor indicatori macroeconomici , în special în perioadele
1990-1992 şi 1997-1999. Începând cu 2000 creşterea este pozitivă, dar produsul intern brut
nu a atins încă nivelul anului 1989. Performanţa economică continuă să fie modestă, aşa
cum o arată nivelul PIB pe cap de locuitor: 1.980 euro (2001). Timp de mulţi ani inflaţia a
fost devastatoare (tabelul 2) şi temperarea ei s-a produs abia după 2001 (RNDU 2001).
Tabelul 3: Evoluţia indicatorilor macro-economici între 1990 şi 2002
Ungaria Polonia România
1990 1996 2002 1990 1996 2002 1990 1996 2002
Evoluţia anuală a PIB -3,5 1,3 3,3 -11,6 6,0 1,3 -5,6 3,9 4,9
(%)
Creştere reală a PIB 96,5 86,6 111,7 88,4 104,5 129,5 94,4 88,0 85,1
(1989: 100)
Rata anuală a inflaţiei 28,9 23,6 4,8 585,8 19,9 1,7 5,1 38,8 22,5
(% )
Ponderea sectorului !!23.6 54.9
privat (% din PIB)
Deficit bugetar (% din -6,1 * -5,0 -10,1 -4,9* -3,3 -5,7 -4,6* -3,9 -2,7
PIB)
Surse: UNICEF, 2003 Raportul Naţional al Dezvoltării Umane, 2001-2002 *1992
Economia subterană este importantă, ponderea ei mergând până la aproximativ 40%
din PIB, conform unoir estimări neoficiale.
Compoziţia populaţiei ocupate. Populaţiei ocupată s-a redus ca rezultat al diminuării
sensibile a locurilor de muncă, dar şi al politicii privind pensionarea (vârstei standard de
pensionare relativ scăzută, condiţii favorabile pensionării anticipate). Cea mai mare parte a
populaţiei civile ocupate lucrează în agricultură (41.4%), urmată de servicii (35.4%) şi
industrie (23.2%). Între1990 şi 2000 period, proporţia populaţiei ocupate în agricultură a
crescut ca effect al scăderii numărului de angajaţi în industrie. În prezent cea mai mare parte
a forţei de muncă aparţine sectorului privat, dar ea este ocupată predominant în agricultura
de subzistenţă, organizată pe baze familiale. Membrii de familie neplătiţi formează 17,8 %
din totalul populaţiei ocupate şi 26,1 % din forţa de muncă a sectorului privat (2001a).
Şomajul. Rata şomajului a crescut progresiv în decursul anilor 90 şi a atins cel mai
înalt nivel, 11, 5% în 1999. Există variaţii importante ale acestei rate în funcţie de
regiune/judeţ, grupul de vârstă şi nivelul de educaţie. Tinerii sub 24 de ani şi persoanele
care au studii liceale incomplete sau care au absolvit şcoli profesionale deţin cea mai mare
pondere în rândul şomerilor. Judeţele Vaslui, Neamţ, Hunedoara şi Ialomiţa se disting prin

18
rate ale şomajului între 20% şi 16%, cu mult peste media naţională (INS, 2001a; INS,
2002b).
Scăderea nivelului de trai, inegalitate şi sărăcie. Devalorizarea salariilor şi
prestaţiilor au produs o scădere generală a nivelului de trai. Raportat la valoarea din 1989
salariul minim pe economie a pierdut 52 de procente iar salariul mediu pe economie 31%.
Pensia medie s-a erodat atât în relaţie cu nivelul său din1989 cât şi cu salariul mediu. În
anul 2000, pensia medie a reprezentat 34,9% din salariul mediu şi numai 45,1% din
valoarea avută în 1990. În cazul agricultorilor, nivelul pensiei este sub cel al ajutorului
social (CASPIS, 2002).
Inegalitatea veniturilor şi sărăcia au crescut în perioada de tranziţie. Coeficientul
Gini indică accentuarea inegalităţii între 1994 (estimated value of 0,23) şi 2000 (0,31). Pe
baza datelor existente pentru anul 2000, rata sărăciei a fost estimată la 30,6% ( 25,2 % în
1995) iar rata sărăciei extreme la 12,2% (12,3% în 1995). Ratele sărăciei sunt ridicate în
categoria familiilor cu 3 şi mai mulţi copii (58.4% şi respectiv 30,6% pentru sărăcia
extremă), ţărani (48,6% şi 22,6% în cazul sărăciei extreme) şi şomerilor (40 % şi respectiv
21,2% în sărăcie extremă). Deşi nu există o estimare precisă a incidenţei sărăciei în funcţie
de etnie, rezultatul unor evaluări indirecte arată că majoritatea populaţiei de romi trăieşte în
sărăcie extremă (CASPIS, 2002: 85-95).

Factori de natură politică

În perioada 1990-2000, principalele organizaţii sindicale şi îndeosebi cele aliate

FSN, devenit ulterior FDSN şi PSDR, cu orientare de stânga, au reuşit să se opună cu
succes reformei economice ca şi transformării unor componente ale protecţiei sociale, cu
scopul menţinerii unui acces privilegiat la resursele financiare ale statului (!!!vezi şi Preda,
2002).
În acelaşi timp, clientela politică a partidelor sau coaliţiilor aflate la guvernare
(FSN, FDSN, PDSR, PSD între 1990-1996 şi 2000-2004; CDR între 1996-2000) şi
grupurile influente din punct de vedere economic au obţinut amînarea, re-eşalonarea
datoriilor la bugetul de stat, la bugetele asigurărilor sociale când nu s-au eschivat pur şi
simplu de la plata obligaţiilor financiare prin metode ilegale. Consecinţa a fost diminuarea
veniturilor colectate pentru protecţia socială. Domeniile cele mai afectate de aceaste practici
sunt sistemul de pensii şi ocrotirea sănătăţii.

Condiţionări externe (condiţii de acces la împrumuturi sau de admitere în organisme

internaţionale)

Conditionări economice. Reducerea deficitului bugetar şi creşterea eficienţei economice

sunt obiective formulate de FMI şi de Banca Modială în cadrul acordurilor încheiate cu
guvernele României începând din 1990. Aceste condiţii au avut o serie de efecte negative în
plan social, între care disponibilizarea unei părţi a forţei de muncă şi diminuarea
cheltuielilor sociale, ca modalitate de reducere a deficitelor bugetare.
Conditionări sociale. Banca Mondială a susţinut măsurile focalizate de atenuare a sărăciei
şi reforma sistemului de pensii prin crearea pilonului ocupaţional, bazat pe fonduri de
investiţii cu administrare privată. Pe de altă parte, criteriile stabilite de Uniunea Europeană
în procesul de pre-aderarare a accelerat ameliorarea standardele protecţiei sociale pentru

19
anumite grupuri vulnerabile: reducerea excluziunii sociale a romilor şi respectarea
drepturilor copiilor din categoriile defavorizate (copii aflaţi în servicii rezidenţiale, copii
abnadonaţi sau care prezintă acest risc).

Unitatea 3.
Probleme sociale în societatea contemporană

3.1. Gen şi inegalităţi de gen.

Sexismul- forma de discriminare care consta in subordonarea persoanelor pe baza sexului
lor. Sexismul limiteaza accesul femeilor la anumite roluri, pe baza convingerii ca biologia
reprezinta destinul unei persoane. Acesta convingere este perpetuata prin socializare.
Trebuie sa facem distinctia intre sovinismul masculin si sexism institutional. Sovinismul
masculin se manifesta la nivelul relatiilor interpersonale si se refera la atitudini si actiuni
prin care barbatii isi exprima superioritatea fata de femei ( utilizarea unor expresii din
lumea animala, refuzul barbatilor de efectua activitati domestice etc.). Sexismul
institutional reprezinta acea subordonare a femeilor fata de barbati care este integrata in
institutiile sociale. Se manifesta la nivelul practicilor organizationale. In economie,
educatie, politica, femeile sunt tratatate in mod sistematic intr-un mod care
institutionalizeza si accentueaza dezavantajul lor in raport cu barbatii ( Neubeck, K,
Neubeck, MA (1997), Social Problems, Boston: McGraw-Hill: 306-307).

În Europa, femeile au făcut progrese importante în afirmarea egalităţii dintre sexe

atât pe piaţa muncii cât şi în domeniul protecţiei sociale. Majoritatea constituţiilor
naţionale au recunoscut drepturile femeilor ca drepturi cetăţeneşti, iar prin Convenţia
pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, adoptată de
Naţiunile Unite în 1979, acestea au fost asimilate drepturilor omului. Convenţia este în
prezent ratificată de cele mai multe state europene. Femeile de astăzi sunt cu siguranţă
mai aproape de egalitatea sexelor decât erau bunicile lor de la începutul secolului 20, dar
disparităţile de gen persistă. Cele mai importante se manifestă în domenii ca diviziunea
sexuală a muncii în familie şi pe piaţa muncii, veniturile, prestaţiile sociale, participarea
la viaţa politică (Walter, 2003: 2-5).
Viaţa femeilor este modelată de condiţiile ţărilor în care trăiesc ca şi de evoluţiile
internaţionale. În contextul globalizării tot mai accentuate, rolul organismelor
transnaţionale devine esenţial pentru promovarea egalităţii dintre bărbaţi şi femei.
Naţiunile Unite şi Uniunea Europeană sunt actorii globali cei mai influenţi în această
privinţă. Reglementările UE (1979-2003) şi Platforma pentru Acţiune de la Beijing,
adoptată de ONU (1995) au fost determinante pentru progresele înregistrate de politica
egalităţii de şanselor în toate ţările europene (Crompton, 2000; Walter, 2003). De fapt,
acţiunile celor două organisme sunt concertate şi inextricabil legate între ele. Comisia
Europeana a contribuit la pregătirea celei de-a patra conferinţe mondiale a ONU asupra
femeilor şi a avut un rol major în adoptarea platformei de acţiune de la Beijing (CE,
1996: 239; 358). La rândul său conferinţa ONU din 1995 pare să fi impulsionat trecerea

20
politicilor europene într-o nouă fază, respectiv la o nouă paradigmă în promovarea
egalităţii de gen.

Barbaţi şi femei- statistici din Romania

Rata ocupării populaţiei de vârstă activă

B: 63,4% F: 51,6%

Structura populaţiei ocupate

Statut pers.ocupate B F
Angajate 66,0 66,7
Patroni 2,3 1,0
Lucratori pe cont propriu* 24,4 11,8
Membri de fam. neplătiţi 7,3 20,4
Total 100 100

*Peste 70% din categoria „membri de fam. neplătiţi” sunt femei.

 Ponderea celor care ocupa posturi de conducere (total populaţie ocupată)

B. 3,7; F. 1,8
 Sectoare de munca feminizate: sanatate si asistenţa socială (78,3%), educaţie (74,3%),
hoteluri şi restaurante (67,1%).

Populaţia inactiva din p.d.v. economic

Din totalul populaţiei feminine: 25, 9% casnice

Sursă: INS (2005), Ancheta asupra forţei de muncă în România in trimestrul patru 2004,
Bucuresti: INS

Salarizare

Raportul dintre salariul realizat de femei şi cel realizat de bărbaţi

 86,1% -economie
 70,7 % - comerţ
 79,0-intermedieri financiare
 114,2%-tranzacţii imobiliare
 88,8% -adm. publică
 89,5%-învăţământ
 88,9%- sănătate
 70,8%- industrie

 66,4% din totalul salariatelor se concentrează în zona salariilor sub 7 milioane

(58,5% B); 70% din totalul celor cu cele mai mari salarii sunt B.

21
 Sursa: INS, Repartizarea salariaţilor pe grupe de salarii realizate în luna octombrie 2004,
Bucureşti: INS

Conceptualizarea egalităţii de şanse a cunoscut schimbări semnificative în

decursul timpului. Pot fi astfel demarcate trei etape în istoria politicilor europene:
egalitatea de tratament; acţiune pozitivă şi mainstreaming-ul genului (Walby, 1997;
Crompton, 2000). Politicile egalităţii de tratament a fost inaugurată de articolul 119 din
Tratatul de la Roma, prin care a fost reglementată egalitatea plăţii pentru bărbaţi şi femei
în cazul muncii de valoare egală. Această abordare a egalităţii de şanse este, aşa cum
subliniază Crompton (2000), puternic influenţată de teoriile liberale despre egalitate şi
cetăţenie. Responsabilitatea pentru reuşita şi respectiv eşecul pe piaţa muncii este
individuală iar sursele inegalităţii dintre bărbaţi şi femei în privinţa accesului la piaţa
muncii sunt ignorate. Politicile tratamentului egal nu vizează disparităţile de gen din
domeniul educaţiei şi nici de diviziunea sexuală a muncii în familie, care sunt
principalele cauze ale inferiorităţii femeilor în sfera muncii formale (Walby 1997;
Crompton, 2000).
În anii 80 şi 90, politicile de egalitate a şanselor indică o schimbare de optică. În
unele state membre se adoptă măsuri de discriminare pozitivă, care să sprijine femeile în
depăşirea dezavantajelor pe care le au în raport cu bărbaţii în competiţia pentru locurile
de muncă. Concepţia egalităţii de tratament face lor treptat uneia axate pe recunoaşterea
diferenţelor dintre sexe cu privire la şansele de acces pe piaţa muncii şi pe necesitatea
aplicării unui „tratament special” persoanelor din categoria defavorizată. Programele
inspirate de noua abordare au avut ca scop facilitarea participării femeilor pe piaţa muncii
prin cursuri de formare profesională, crearea unor structuri pentru îngrijirea copiilor etc.
Crompton (2000) afirmă că politica discriminării pozitive a provocat reacţii adverse atât
de pe poziţii neo-liberale cât şi din perspectiva civismului universal, împărtăşit de unele
feministe din Franţa. Tratamentul special a fost de asemenea criticat pentru posibilul său
efect pervers, acela de a consolida inegalitatea de gen. Femeile ar putea fi transformate
într-un grup „dependent”, incapabil să se afirme prin forţe proprii iar în felul acesta idea
că ele trebuie să rămână în sfera domestică ar fi perpetuată (Crompton, 2000: 336).

După 1995 politicile şanselor egale intră într-o a treia fază, caracterizată prin
încorporarea diferenţelor femei şi bărbaţi în toate politicile, la toate nivelele şi în toate
stadiile de către actorii implicaţi în luarea deciziilor ( Verloo, 1999 citată de Crompton,
2000: 336). Accentul se deplasează de pe individul sau categoria problematică la
instituţiile care generează disparităţile de gen. În consecinţă, paradigma mainstreaming-
ului vizează schimbarea sistemelor şi structurilor care dezavantajează femeile prin
reorganizarea, îmbunătăţirea, dezvoltarea şi evaluarea proceselor politice (Crompton,
2000; Verloo, 1999, citată în Crompton, 2000; Schunter-Kleemann, 1999, citată în
Crompton, 2000). În fond, este vorba despre integrarea egalităţii de gen în totalitatea
politicilor şi instituţiilor şi nu de promovarea ei prin măsuri speciale. Mainstreaming-ul
este văzut de o parte a literaturii feministe ca o alternativă la egalitatea de tratament şi
discriminarea pozitivă, considerate „falimentare” (Verloo, 1999 citată în Crompton,
2000), dar această apreciere este contrazisă de analiza comparativă a politicilor din Franţa
şi Marea Britanie (Crompton, 2000). Totuşi noua conceptualizare a egalităţii de şanse ca
mainstreaming a câştigat în influenţă după adoptarea Platformei de acţiune de la Beijing

22
şi ea tinde să devină paradigma dominantă în politicile de gen de la începutul secolului
21.

3.2. Inegalităţi în distribuţia sarcinilor domestice în familie (Paul Teodor Hărăguş)

Existenţa umană depinde de activităţi rutinare cum ar fi hrănitul, îmbrăcatul,

adăpostitul – atât pentru copii cât şi pentru adulţi. În termeni teoretici, aceasta se traduce
prin sarcini domestice sau sarcini (activităţi, muncă) de reproducere socială şi sunt la fel
de importante pentru supravieţuirea societăţii precum este activitatea productivă ce are
loc în mod formal în câmpul economiei. Cercetări recente arată că numărul de ore dedicat
sarcinilor domestice îl egalează sau chiar depăşeşte pe cel al orelor pentru activităţi
(economic) productive. Cu toate acestea sarcinile domestice sunt trivializate la nivelul
simţului comun şi sunt considerate drept responsabilitatea femeii.

Toate persoanele
100%

80%

60%

40%

20%

0%
rtu ia

Ro nia
Sl ria

ia
No a
ne ia

ca

da

Es ie
Br ia
O a

Fi lia

Un ia
nd
t

Po e g

an
Da elg

n
d
an

n
ga
ga
ar

an

e
ita
ar Sue

to
la

rv

ov

m
Fr
m
B

nl

ea
M

munca platita sarcini domestice, ingrijire copii

Figura 1. Proporţia muncii plătite şi a sarcinilor domestice în 13 ţări europene

23
 Toate persoanele
100% deplasare

Media
80%

odihna, sport
60%

viata sociala,
40% distractie
sarcini domestice,
20% ingrijire copii
munca
0%
Activitati

ie
ca

ia
da
lia
ia

ia
a

ia
ta

ni
gi

di
nd

an

an
lg

en
ar
an
ar

ga

an personale

to
ve

ue
Be

ng
la

ri t

om
em

ov
Fr

rtu

Es
nl
or

S
O

U
Fi

Sl

R
Po
an

Somn

ea
D

ar
M

Figura 2. Ponderea principalelor activităţi ale persoanelor, pentru 13 ţări europene

Cercetările demonstrează că familiile devin mai puţin patriarhale, iar rolurile

conjugale devin mult mai fluide decât în trecutul apropiat. Dar, în acelaşi timp există
puţine evidenţe ale unei schimbări semnificative în distribuţia sarcinilor domestice:
cercetare după cercetare indică faptul că femeile continuă să îndeplinească marea parte a
treburilor casnice. Acest lucru poate explica de ce progresul către munca plătită în mod
egal, către promoţii (cohorte) ne-discriminatorii, este redusă în ciuda schimbării
legislative sau în ciuda unui procent egal de prezenţă pe piaţa muncii. Practicile familiale
condiţionează acţiunile în alte domenii: inegalitatea domestică este o precondiţie pentru
egalitatea la locul de muncă. Concluzia cercetărilor poate fi redată printr-un citat: “cea
mai mare influenţă asupra cantităţii de muncă a bărbaţilor în câmpul domestic o
reprezintă prezenţa sau absenţa nevestei”.
Genul este variabila cea mai importantă în structurarea sarcinilor domestice iar
primele concluzii ale cercetătorilor sunt că orele petrecute de bărbaţi pentru sarcini
domestice au crescut, atât relativ cât şi absolut, însă femeile continuă să se ocupe de
sarcinile domestice de două ori mai mult, în medie, decât bărbaţii. Cei mai buni predictori
ai distribuţiei sarcinilor domestice sunt statutul ocupaţional al femeii şi bărbatului,
veniturile, ideologia de gen şi aspecte ale cursului vieţii. Dacă vom lua în considerare
diferitele sarcini vom observa că anumite sarcini sunt preponderent feminine: pregătirea
meselor zilnice, spălatul vaselor, curăţenia în locuinţă. Femeile sunt responsabile (deşi în
mai mică măsură) de cumpărăturile zilnice sau de organizarea de activităţi sociale
comune. Bărbaţii sunt responsabili (în foarte mare măsură) de mici reparaţii în casă şi în
jurul casei şi într-o mai mică măsură de plata facturilor şi completarea formularelor de
impozit (ultima activitate are loc o dată pe an, cealaltă de câteva ori pe lună)

24
 Sarcini domestice, categorii, FEMEI alte sarcini
domestic
05:02 Ingrijirea
copilului
Cumparaturi
04:01

Constructii,
reparatii
03:01
Gradinarit

02:00 Spalat haine,

calcat
Curatenie
01:00

Spalat vase

00:00
BE DE EE FR HU SL FL SE UK NO Prepararea
mesei

Figura 3 Durata sarcinilor domestice, femei din ţări europene.

În medie, o femeie este responsabilă de două treimi din munca domestică iar
majoritatea femeilor consideră acest aranjament ca fiind cinstit. În mare parte, acest
aranjament se datorează faptului că cei mai mulţi soţi sunt angajaţi iar orele lor de muncă
(plătită) sunt mai multe decât ale nevestelor lor (acelaşi lucru se întâmplă şi cu veniturile:
soţii câştigă mai mult decât soţiile). O distribuţie balansată (echitabilă sau egală) a
sarcinilor domestice este asociată în cazul femeilor cu o percepţie ridicată a echităţii, cu o
satisfacţie maritală ridicată. În comparaţie cu deceniile trecute se observă că femeile
desfăşoară mai puţine sarcini domestice iar bărbaţii un pic mai multe, dar schimbarea este
mai puţin profundă decât s-a anticipat.
Sarcinile mari consumatoare de timp sunt considerate a fi prepararea mesei,
curăţenia casei, cumpărăturile, spălarea vaselor, spălatul hainelor, călcatul rufelor. Pe
lângă faptul că sunt mari consumatoare de timp, aceste sarcini sunt şi urgente, în sensul
că nu pot fi amânate precum alte sarcini – grădinăritul (sau reparaţiile la casă într-o
oarecare măsură) care sunt considerate „reziduale” – mult mai flexibile, discreţionare şi
mult mai plăcute. Adjectivele folosite cel mai des pentru a caracteriza aceste sarcini sunt:
nediscreţionare, mundane, repetitive, plictisitoare. Deşi există excepţii (bărbaţi şi femei)
care afirmă că le face plăcere să se ocupe de astfel de activităţi, studiile arată că în
general indivizilor nu le place să se ocupe de astfel de sarcini.

25
 Sarcini domestice, categorii, BARBATI alte sarcini
domestic
05:02 Ingrijirea
copilului

Cumparaturi
04:01

Constructii,
reparatii
03:01
Gradinarit

02:00 Spalat haine,

calcat
Curatenie
01:00

Spalat vase

00:00
BE DE EE FR HU SL FL SE UK NO Prepararea
mesei

Figura 4 Durata sarcinilor domestice, bărbaţi din ţări europene.

Cea mai puternică variabilă care influenţează în termeni absoluţi munca femeii
este statutul ocupaţional. Majoritatea studiilor arată că statutul de angajat (cu normă
întreagă) reduce în mod absolut orele de muncă ale femeii. Datele arată că atunci când
femeia nu munceşte (este casnică, în şomaj sau în concediu de maternitate) ea se ocupă
mai des de sarcinile domestice decât atunci când este angajată sau chiar la pensie.
Cazurile în care indexul ne indică o situaţie mai egalitară de gen sunt pentru
femeile şi bărbaţii care nu trăiesc în cuplu şi nu au copii sub 18 ani. Astfel, pentru
persoanele angajate, sub 45 ani, fără copii sub 18 ani, media orelor de sarcini domestice
ale femeilor care trăiesc în cuplu este mai mare cu o oră decât media femeilor cu aceleaşi
caracteristici dar care trăiesc singure, în timp ce pentru bărbaţi efectul este invers. Acelaşi
lucru se întâmplă şi în cazul în care ne uităm la persoanele cu vârsta între 45 şi 64 ani sau
la cele de peste 64 ani: prezenţa partenerului în cuplu creşte orele de sarcini domestice ale
femeilor. Când bărbaţii sunt singuri, orele lor de sarcini domestice cresc iar creşterea este
între o jumătate de oră şi o oră pe zi. Se poate observa din tabel că cel mai mare nivel al
inegalităţii îl găsim la nivelul persoanelor în cuplu ce au copil de vârsta 0-6 ani sau 7-17
ani.
Indexul egalităţii de gen
toate persoane
persoanele angajate
Varsta<25, fără copii sub 18 ani, locuiesc cu părinţii 1,74 1,76
vârsta 25-44, fără copii sub 18 ani, locuiesc cu părinţii 1,58 1,58
vârsta < 45, cuplu, fără copii sub 18 ani 3,34 2,99
vârsta < 45, alte aranjamente, fără copii sub 18 ani 1,64 1,59
persoane singure (toate vârstele), copil sub 18 ani 2,13 1,78
persoane (toate vârstele), in cuplu, copil 0-6 ani 3,10 2,93
persoane (toate vârstele), in cuplu, copil 7-17 ani 2,55 2,94
vârsta 45-64, in cuplu, fără copil sub 18 ani 2,21 2,41

26
 vârsta 45-64, alte aranjamente, fără copil sub 18 ani 1,56 1,37
persoane peste 65, in cuplu, fără copii sub 18 ani 1,84 1,62
persoane peste 65, alte aranjamente, fără copii sub 18 ani 1,26 1,32
Tabel 3 Indexul de gen pentru sarcini domestice

3.3. Discriminare etnică şi rasială. Situaţia rromilor ( Cristina Raţ)

Abordarea în termenii diviziunii sociale se regăseşte adesea în atitudinea majoritarilor

faţă de minoritatea romă. Romii sunt văzuţi drept „leneşi”, „nespălaţi”, „hoţi” (vezi
Barometrul Relaţiilor Etnice, 2000 şi 2002). În vocabularul cotidian, termenul „ţigan”,
utilizat de majoritari pentru a denumi membrii acestei etnii, are o conotaţie peiorativă şi
derivate precum „a ţigăni” = a înşela, „a se ţigăni” = a isca ceartă, a negocia într-un mod
irezonabil. Conotaţii negative sunt asociate şi termenilor analogi din alte culturi
europene: de exemplu, în limba engleză „to gyp” (de la „Gypsy”) înseamnă „a înşela”.

Tabel: Atitudini faţă de minoritatea Romă în România, 2006

% respondenţi ce
sunt de acord
Romii ar trebui să trăiască separat de restul societăţii, pentru că nu se pot integra. 27.2
Ar trebui să existe localuri şi magazine în care accesul romilor să fie interzis. 27.9
Cei mai mulţi romi încalcă legile. 81.2
Statul ar trebui să ia măsuri pentru a opri creşterea numărului de romi. 47.5
Sursă: Cercetarea „Climat Interetnic în România – 2006” desfăşurat de cererea Departamentului pentru
Relaţii Interetnice a Guvernului României. Cifrele indică procentul respondenţilor non-Romi de acord cu
afirmaţia respectivă.

Prejudecăţile sunt cu atât mai puternice cu cât se cunoaşte mai puţin despre istoria
etniei rome. Cercetătorii din domeniu consideră că romii au emigrat din India în sec. XI
şi s-au răspândit mai întâi în peninsula Balcanică, apoi in întreaga Europa şi, ulterior,
America şi Australia (Fraser, 1995). Cuvântul “rom” înseamnă “om” şi este de origine
sanscrită.
În Romania, primele atestări documentare ale populaţiei rome dateaza din 1385
(Ţara Românească), 1400 (Transilvania) şi 1428 (Moldova) (Achim, 1998: 18). De-al
lungul secolelor XIV – XIX, romii au suferit diverse forme de oprimare şi asimilare
forţată în toate ţările europene. În România au fost robi domneşti, ai mănăstarilor sau
boiereşti. Căsătoria dintre romi şi români era interzisă, iar romii aveau drept la judecată
doar în cadrul comunitatii rome (conduse de voievod sau bulibaşă), cu excepţia cazurilor
de omor. Statutul romilor începe să se schimbe abia la mijlocul secolului al XIX-lea, prin
Legiuirea pentru emanciparea tuturor tiganilor din Principatul Tarii Româneşti (1856),
dar integrarea socială rămâne dificilă şi după eliminarea robiei.
La începutul secolului XX apar primele organizaţii civile ale romilor, dar activitatea lor
este întreruptă de instaurarea regimurilor fasciste şi naziste, deportarea si exterminarea
masivă a Romilor (Porrajmos). În România, sub regimul generalului Antonescu, 25,000
de romi au fost deportaţi în Transnistria şi doar jumătate dintre ei au supravieţuit şi s-au
întors dupa 1944 (Achim, 1998). Regimul comunist nu a recunoscut romii ca un grup
etno-cultural distict, o minoritate naţională conlocuitoare asemenea maghiarilor,
germanilor sau sârbilor. Romii erau consideraţi o categorie sociale ce necesită
“civilizare” şi sunt luate măsuri pentru sedentarizarea grupurilor nomade, integrarea

27
şcolară şi ocupaţionala. Aceste măsuri nu au ţinut cont de tradiţiile culturii rome, nici de
specificul problemelor cu care se confruntau membrii acestei minorităţi.

După schimbarea de regim politic din 1989, romii sunt recunoscuţi ca naţionalitate
minoritară conlocuitoare cu drepturi comunitare şi culturale. Dar, datorită nivelului de
calificare scăzut şi prejudecăţilor persistente împotriva romilor, şomajul, sărăcia şi
marginalizarea socială se agravează în rândul romilor.

Tabel: Sărăcie şi şomaj în rândul romilor şi a non-romilor ce trăiesc în proximitatea lor (2005)
Populaţie non-romă care Romi
trăieşte în apropierea romilor
Rata de sărăcie (pragul de venit $4.3 20 67
PPP/ membru de gospodărie)
Deficitul median relativ – poverty gap 6 25
(% din pragul de sărăcie)
Şomeri (% din respondenţi) 11 36
Angajaţi şi lucrători pe cont propriu 29 9
Sursă: UNDP (2005): Vulnerability Report Romania.

Tabel: Condiţii de locuit – România, 2007

Rural Urban
% gospodării Romi Alte etnii Romi Alte etnii
Neracordate la gaze naturale 95 89 75 21
Fără canalizare 95 87 15 86
Fără apă curentă în casă 95 84 73 10
Fără electricitate 14 3 12 1
Încălzire cu deşeuri sau fără încălzire 10 1 14 2
Sursă: Grigoraş, V. (2007) “Condiţii de locuit” în Barometrul Incluziunii Romilor

În prezent, se implementează Strategia Naţională pentru Îmbunătăţirea Situaţiei

Romilor: s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Romi (vezi www.anr.gov.ro), primăriile
localităţilor cu o minoritate romă semnificativă au angajat consilieri pentru problemele
romilor (nu neapărat de etnie roma), Inspectoratele Şcolare au prerogative pentru a angaja
consilieri şcolari pentru romi iar Direcţiile de Sănătate Publică mediatori sanitari pentru
comunităţile de romi din localităţi rurale dezavantajate. Dar numărul efectiv al
consilierilor şi mediatorilor sanitari pentru comunităţile de romi este redus, insuficiet
pentru a acoperi nevoile existente: raportul de monitorizare a implementării Strategiei
realizat de Open Society Institute – Budapesta în colaborare cu Centrul de Resurse
pentru Comunităţile de Romi – Cluj-Napoca în 2004 a arătat că rezultatele erau modeste,
limitate practic la crearea unor cadre instituţionale.
Legea 115/2002 privind combaterea marginalizării sociale, cât şi înfiinţarea Consiliul
Naţional pentru Combaterea Discriminării vizează de asemenea şi problemele etnicilor
romi.
În învăţământul superior se implementează acţiuni afirmative pentru promovarea
pregătirii tinerilor romi în domenii-cheie pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor: ştiinţe
sociale şi juridice. Facultăţile de profil din universităţile de stat au locuri bugetate
rezervate etnicilor romi. Începând cu anul 2006, se desfăşoară programul “A doua şansă”,
în cadrul căreia persoane adulte care nu au terminat ciclul gimnazial sau liceal au

28
posibilitatea să urmeze cursuri organizate la şcolile participante în program şi să şi
finalizeze studiile.
Tabel: Atitudinea majoritarilor faţă de politicile publice pentru romi
% respondenţi ce sunt
de acord
Statul ar trebui să ofere mai multă asistenţă şi subvenţii romilor. 46.4
Este bine că există locuri speciale pentru romi în şcolile şi 89.9
universităţile de stat.
Sursă: Cercetarea „Climat Interetnic în România – 2006” desfăşurat de cererea Departamentului pentru
Relaţii Interetnice a Guvernului României. Cifrele indică procentul respondenţilor non-Romi de acord cu
afirmaţia respectivă.

Integrarea pe piaţa forţei de muncă se urmăreşte prin organizarea de cursuri de

recalificare şi “târguri de forţă de muncă pentru romi”, dar eficienţa acestora este
contestabilă: majoritatea romilor, în special cei din mediul rural, nu dispun nici de
resursele educaţionale, nici de resursele materiale pentru a utiliza aceste programe. În
anul 2005, de exemplu, doar 9079 de persoane de etnie romă au fost încadrate în muncă
în urma măsurilor de stimulare a ocupării forţei de muncă.
Marginalizarea romilor se manifestă şi în accesul limitat la serviciile de sănătate
din sistemul public: alternarea perioadelor de angajare cu contract de muncă sau de
beneficiere de venit minim garantat cu perioade de munci ocazionale informale, fără a
plăti contribuţia CAS, conduce la pierderea calităţii de asigurat.
Îmbunătăţirea situaţiei romilor este desemnată o problemă prioritară în Strategia
Naţională pentru Incluziune Socială (2006), statul reafirmându-şi rolul în implementarea
unor politici sociale care să combată marginalizarea economică şi socială a romilor.
România participă şi în programul internaţional Decada Incluziunii Romilor 2005-2015 –
realizat în colaborare de către Open Society Institute, Banca Mondială şi Comisia
Europeană ( vezi www.romadecade.org).

Resurse on-line privind comunităţile de romi:

 European Roma Right Centre www.errc.org
 European Roma Information Office www.erionet.org
 The OSCE Contact Point for Roma and Sinti Issues http://www.osce.org/odihr/cprsi
 Project on Ethnic Relations www.per-usa.org
 The Rroma Centre for Public Policies “Aven Amentza” www.romanothan.ro
 Rom-News Network Community www.romnews.com
 Ethno-Diversity Resource Centre www.edrc.ro
 Resource Center for Roma Communities www.romacenter.ro

3.4. Sărăcie şi inegalitate socială. Definiţii, abordări în măsurarea sărăciei

(Cristina Raţ)

Cum putem defini şi măsura starea de sărăcie?

Sărăcia poate fi abordată ca o situaţie de deprivare multiplă de resurse valorizate social:
bunuri materiale, educaţie, calificare profesională, competenţe necesare exercitării
drepturilor cetăţeneşti (drepturi civile, cetăţeneşti şi sociale), acces la bunuri culturale şi

29
reţele sociale, respect din partea comunităţii, un mediu de viaţă sănătos etc. În mod
convenţional, sunt stabilite praguri de sărăcie, care operaţionalizează tipul şi cantitatea
resurselor necesare ca un individ sau o comunitate să fie considerate non-sărace, în raport
cu o anumită comunitate de referinţă: populaţia unei ţări sau regiuni într-o anumită
perioadă istorică sau populaţia globală.
1.1. Sărăcia poate fi definită în termeni absoluţi drept lipsa resurselor necesare
pentru satisfacerea nevoilor de subzistenţă.
La nivelul individului, evaluarea situaţiei de sărăcie (stabilirea pragului de sărăcie) se
poate face fie prin estimarea unui “coş zilnic” de bunuri şi servicii necesare subzistenţei,
fie prin stabilirea unui prag convenţional de venit, exprimat de obicei în dolari cu putere
de cumpărare echivalentă (Purchasing Power Parity USD). Pragul utilizat de Naţiunile
Unite în cadrul rapoartelor privind dezvoltarea umană (United Nations Development
Project, Human Develoment Reports) este de 4 PPP$/zi, respectiv de 2 PPP$/zi pentru
sărăcia extremă).
Tabel: Rate absolute de sărăcie
Pragul de venit % din
populaţie
UK 11 PPP$/ zi 15.7%
SUA 11 PPP$/ zi 13.6%
Ungaria 11 PPP$/ zi Sub 1%
România 4 PPP$/ zi 23%
Ucraina 4 PPP$/ zi 25%
R. Moldova 4 PPP$/ zi 84%
India 1 PPP$/ zi 79.9%
Kenya 1 PPP$/ zi 58.6%
Sursă: UNDP Human Development Report 2003
La nivel de regiune, se utilizează indicatori macrosociali structurali precum mortalitatea
infantilă, proporţia noilor născuţi sub greutatea normală, proporţia populaţiei analfabete,
accesul la apă curată, rata şomajului de lungă durată, rata sărăciei absolute, rata de
şcolarizare, criminalitatea, accesului la servicii publice, etc.
1.2 Sărăcia poate fi definită şi în termeni relativi, ca o situaţie de deprivare
relativă multiplă: materială, socială, culturală (educaţională), politică, de mediu
fizic de viaţă. Prin acumularea şi persistenţa dezavantajelor, indivizii ajung să fie
excluşi din societatea în care trăiesc.
Un exemplu de abordare relativă a situaţiei de sărăcie este definiţia lui Townsend: „… o
formulare socială mai cuprinzătoare şi mai riguroasă a înţelesului sărăciei, aceea de
deprivare relativă. (…) Persoanele sunt în situaţia de deprivare relativă dacă nu pot obţine
într-o măsură suficientă acele condiţii de viaţă – hrană, bunuri de consum, standarde de
viaţă şi servicii – care le-ar permite să îşi asume roluri sociale obişnuite, să participe în
relaţii sociale şi să aibă un comportament obişnuit, aşa cum se aşteaptă din partea lor în
societatea respectivă” (Townsend, 1993: 33-36).
Townsend, Peter: The International Analysis of Poverty. London: Harvester Wheatsheaf,
1993.
Instituţiile Uniunii Europene operează de asemenea cu o definiţie relativă a
sărăciei: „considerăm că sunt sărace acele persoane, familii sau grupuri ale căror resurse
(materiale, culturale sau sociale) sunt atât de limitate încât îi exclud de la standardele
minime de viaţă considerate acceptabile în societăţile în care trăiesc” (Consiliul
European, Decembrie 1984).

30
 Tabel: Evoluţia ratelor de sărăcie în România perioadei de tranziţie

%
40
35 35.9
33.2
30 30.3 30.8 30.6
28.9
25 25.4 25.1
20 20.1
15 13.8
11.2 11.3 12.5 11.4
10 9.4 10.9
8.6
5 6.3

0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
saracie severa saracie

Sursă: CASPIS, 2004: Dinamica Sărăciei şi a Sărăciei Severe în perioada 1995-2003. Pragul de
sărăcie utilizat este relativ, bazat pe cheltuieli. Pentru mediul rural, s-a inclus consumul din resurse
proprii.

Tabel: Evoluţia ratelor de sărăcie în România, după mediul de rezidenţă

%
60
50 47.8
46.3 44.7
42.3 43.0 42.4
40 37.6 38.0
30 29.2
25.9
20 20.2 20.6 22.2
18.8 17.6
15.2 13.8
12.5
10
0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Rural Urban

Sursă: CASPIS, 2004: Dinamica Sărăciei şi a Sărăciei Severe în perioada 1995-2003. Pragul de
sărăcie utilizat este unul relativ, bazat pe cheltuieli. Pentru mediul rural, s-a inclus consumul din
resurse proprii.

1.4. Evaluarea situaţiei de sărăcie: măsurarea sărăciei. Definiţia operaţională a

sărăciei presupune fie stabilirea unui prag absolut (în funcţie de nevoile umane de bază)
fie a unui prag relativ (în funcţie de modul de viaţă obişnuit în societatea respectivă)
care delimitează populaţia săracă de restul populaţiei. Măsurarea ponderii populaţiei
sărace, respectiv a naturii şi intensităţii problemelor cu care se confruntă se face prin
raportare la aceste praguri.

31
 Agenţia statistică a Comisiei Europene (Eurostat) operează cu un prag de risc sărăcie
relativ, bazat pe venit: sunt considerate în situaţie de risc de sărăcie persoanele care
trăiesc în gospodării unde venitul pe membru echivalent de gospodărie este sub 60% din
venitul median corespunzător din ţara respectivă. Scala de echivalenţă folosită în prezent:
este scala OECD-2, care ponderează cu 0.5 fiecare adult din gospodărie (cu excepţia
capului de familie) şi cu 0.3 fiecare copil sub 15 ani.
Principalii indicatori:
• Rata sărăciei - proporţia de indivizi sau de gospodării care trăiesc sub pragul de
sărăcie
• Deficitul mediu relativ sau profunzimea sărăciei (poverty gap) – diferenţa
medie dintre valoarea resurselor de care dispun persoanele/gospodăriile sărace şi
pragul de sărăcie. Cu alte cuvinte, valoarea resurselor care ar trebui
transferate persoanelor sărace astfel încât ei să îşi depăşească situaţia de
sărăcie. Pentru a permite comparaţii între ţări, decalajul de sărăcie se exprimă ca
procent din pragul de sărăcie. Statisticile EUROSTAT utilizează deficitul median
relativ, care indică procentul din pragul de sărăcie sub care se situează jumătate
din gospodăriile sărăce.
Table 3: Ratele de sărăcie şi profunzimea sărăciei în România, 2000-2002
Rata sărăciei Profunzimea sărăciei
Venitul total pe membru echivalent (sub 60% din venitul median) (% din pragul de sărăcie)
de gospodărie… 2000 2001 2002 2000 2001 2002
Inclusiv valoarea bunurilor produse în 17.1 17.0 18.1 21.9 22.1 22.5
gospodărie pentru consum propriu
Exclusiv valoarea bunurilor produse în 26.4 25.7 26.2 36.9 37.2 35.1
gospodărie pentru consum propriu
Sursă: CASPIS, 2004

Un indicator sugestiv al inegalităţilor sociale este raportul cvintilelor: raportul dintre

venitul sau cheltuielile medii ale celor mai săraci 20% din populaţie şi venitul sau
cheltuielile medii ale celor mai bogaţi 20%. De exemplu, dacă într-o întreprindere
raportul cvintilelor de salar este 0.30, înseamnă că cei mai prost plătiţi 20% dintre
angajaţi câştigă, în medie, 30% din câştigul mediu al celor mai bine plătiţi 20%.

Pentru a evalua performanţa ţărilor în ameliorarea situaţiei de sărăcie, Comisia Europeană

foloseşte o serie de indicatori structurali ai sărăciei relative şi excluziunii sociale dintr-o
ţară (indicatori ai coeziunii sociale):
• distribuţia venitului (raportul cvintilelor de venit);
• proporţia populaţiei de sub pragul de sărăcie înainte şi după transferurile sociale
(pragul de sărăcie relativă, 60% din venitul median);
• persistenţa sărăciei (proporţia celor care au avut venituri sub pragul de sărăcie
pentru trei ani consecutivi);
• proporţia gospodăriilor în care nimeni nu are un loc de muncă;
• diferenţe regionale privind integrarea pe piaţa forţei de muncă (coeficientul de
variaţie al ratelor de şomaj regionale);
• nivel scăzut de educaţie (proporţia tinerilor între 18-24 ani care nu mai urmează o
calificare, nu mai frecventează o instituţie de învăţământ);
• rata şomajului de lungă durată.

32
(Sursă: Atkinson, Tony – Cantillon, B. – Marlier, E. – Nolan, B.: Social Indicators: The EU and
Social Inclusion. Oxford: Oxford University Press, 2002).
Indicatori selectaţi ai riscului de sărăcie şi excluziune socială în ţările UE în 2005
Rate de sărăcie în 2005 EU25 BE BG CZ DK DE EE IE
(definiţia relativă Eurostat) (fără BG şi RO)
Total populatie 16 15 14 10 12 13 18 18
Copii (0-17 ani) 19 15 16 16 10 12 20 22
Persoane in varsta (65 ani +) 19 23 18 6 17 13 25 27

Valoarea pragului de sărăcie

20822
pentru o familie cu doi n.d. n.d. 10505 20592 19155 7205 20025
adulţi şi doi copii (în PPS)
Deficitul median relativ
(median poverty gap) 22 19 17 17 17 20 22 16
Raportul cvintilelor
4.8 4.2 3.5 3.5 3.4 4.1 5.5 4.9

Rate de sărăcie în 2005 EL ES FR IT CY LV LT LU HU MT

(definiţia relativă Eurostat)
Total populatie 21 20 13 20 16 23 20 14 16 14
Copii (0-17 ani) 23 24 14 25 11 26 25 20 25 19
Persoane in varsta (65 ani +) 26 31 16 22 52 30 22 8 9 21

Valoarea pragului de sărăcie

pentru o familie cu doi 14201 15819 19147 17724 20300 5734 5904 36136 7751 14798
adulţi şi doi copii (în PPS)
Deficitul median relativ
(median poverty gap) 26 26 19 24 19 25 29 19 24 21
Raportul cvintilelor
6.1 5.3 4 5.5 4.3 7.9 6.3 4.2 5.5 4.2

Rate de sărăcie în 2005 NL AT PL PT RO SI SK FI SE UK

(definiţia relativă Eurostat)
Total populatie 10 13 19 18 19 12 12 13 12 19
Copii (0-17 ani) 14 15 26 21 n.d. 12 17 10 15 24
Persoane in varsta (65 ani +) 6 16 8 26 19 20 8 22 12 28

Valoarea pragului de sărăcie

pentru o familie cu doi 21012 22296 6416 10954 3158 15753 7563 18879 19045 22520
adulţi şi doi copii (în PPS)
Deficitul median relativ
(median poverty gap) 17 15 25 23p 23i 19 20 14 22 23
Raportul cvintilelor
3.8 3.7 5.6 6.8 5.3 3.4 4 3.6 3.5 5.4
Sursă: Baza de date ESPROSS, Eurostat, Februarie 2008. Pentru România, pragul de sărăcie a fost estimat
pe baza datelor din Planul Naţional Antisărăcie.
În evaluarea impactului prestaţiilor (transferurilor) sociale asupra diminuării riscului
de sărăcie se compară rata de sărăcie pre-transfer (o rată ipotetică, obţinută prin
excluderea prestaţiilor sociale din veniturile totale ale gospodăriei) cu rata de sărăcie
efectivă, sau post-transfer (obţinută prin includerea veniturilor din prestaţii sociale). De
obicei, pensiile sunt luate în calcul la stabilirea ratei pre-transfer.
Pe baza lor, se calculează doi indicatori:
a. reducerea absolută a ratelor de sărăcie – este diferenţa dintre rata pre-transfer şi cea
post-tranfer, arătând cu cât scade rata de sărăcie ca urmare a beneficierii de
prestaţii (transferuri) sociale;
b. reducerea relativă a ratelor de sărăcie – ce procent dintre cei care se situează sub
pragul de sărăcie dacă nu includem în veniturile lor prestaţiile sociale (săraci pre-transfer)

33
ajung peste prag dacă includem în veniturile lor şi prestaţiile sociale (săraci post-
transfer). Cu alte cuvinte, în ce măsură previn săracia, prestaţiile sociale.
Reducerea ratelor de saracie in termeni absoluti in EU 2004
(rata pre-transfer - rata post-transferuri sociale)

30

25

20

15

10

0
EU25 BE BG CZ DK DE IE EL ES FR IT HU NL AT PL PT RO SK FI SE UK

Total populatie Copii (0-17 ani)

Sursă: EUROSTAT, 2007. Pensiile au intrat în calcul pentru sărăcia pre-transfer.

Reducerea ratelor de saracie in termeni relativi in EU 2004

(% celor care traiesc in gospodarii cu venituri sub pragul de saracie daca excludem
prestatiile sociale, dar care trec peste trag daca includem si prestatiile sociale in bugetele
gospodariilor)

80

70

60

50

40

30

20

10

0
EU25 BE BG CZ DK DE IE EL ES FR IT HU NL AT PL PT RO SK FI SE UK

Total populatie Copii (0-17 ani)

Sursă: EUROSTAT, 2007. Pensiile au intrat în calcul pentru sărăcia pre-transfer.

34
Abordarea Comisiei Europene privind situaţia de risc de sărăcie pune accent pe
problema excluziunii sociale, înţeleasă în primul rând drept lipsa integrării sau
integrarea precară pe piaţa forţei de muncă şi în sistemul educaţional. Sărăcia şi
excluziunea socială sunt văzute ca fenomene sociale interdependente, cu consecinţe
negative nu doar asupra indivizilor direct afectaţi, dar asupra comunităţii întregi.
Sărăcia este văzută ca sărăcire, un proces prin care individul este exclus de la
beneficiile societăţii în care trăieşte:
- obţinerea de resurse economice prin participarea pe piaţa forţei de muncă,
- obţinerea de resurse culturale şi sociale prin educaţie;
- servicii publice;
- condiţii de locuit şi mediu de viaţă adecvat;
- securitate fizică: subzistenţă, sănătate, protecţie împotriva criminalităţii
- stimă de sine, respect din partea celorlalţi.

Teme de reflexie:
- Este situaţia de sărăcie rezultatul comportamentului individului, sau al unor factori pe
care individul nu-i poate controla? Cu alte cuvinte: Îşi merită săracii soarta?
- Are sărăcia (riscul de a deveni sărac) o funcţie socială?
- Care dintre săraci trebuie ajutaţi şi care nu?
- Sărăcia este o situaţie de tranziţie, sau săracii constituie o categorie socială distinctă?
- Este posibilă eradicarea sărăciei?

3.5 Starea de sănătate şi ocrotirea sănătăţii în România (Adina Rebeleanu)

În literatura ultimului deceniu a devenit pe deplin argumentat faptul că pentru

înţelegerea adecvată a calităţii vieţii oamenilor este necesară utilizarea unui set cât mai
diversificat de indicatori, iar aceştia trebuie să surprindă nu numai elementele globale, ci
şi aspecte care privesc gospodăriile, familiile şi viaţa personală, inclusiv dimensiunea
subiectivă a stărilor existente, precum şi gradul de satisfacţie resimţit, eventual
insatisfacţie şi frustrare.
Serviciile de sănătate oferite populaţiei, accesul la asistenţa medicală, costul
acesteia, mortalitatea pe cauze, morbiditatea specifică, se constituie în indicatori relevanţi
ai calităţii vieţii (număr de locuitori la un medic, paturi de asistenţă medicală la 1000
locuitori, morbiditatea, ponderea cheltuielilor de sănătate din PIB, calitatea asistenţei
medicale). Acest domeniu coroborat cu alte domenii cum ar fi cele referitoare la
populaţie, mediul social, mediu natural, familia, ocuparea, calitatea condiţiilor de muncă,
resurse macroeconomice pentru nivelul de trai, venituri, consum, servicii pentru
populaţie, locuinţa, învăţământul, cultura, asigurările şi asistenţa socială, timpul liber,
calitatea mediului politic, instituţii de stat, ordinea publică contribuie la conturarea unei
imagini holistice asupra calităţii vieţii unei naţiuni.
Se conturează tot mai acut ideea de abordare a sănătăţii ca un fenomen social
central. Unii autori consideră că din acest punct de vedere, sănătatea tinde să devină o

35
miză politică, în sensul unor negocieri permanente şi bidirecţionele, dar mai ales
democratice, între decidenţii politici responsabili cu elaborarea politicilor de sănătate şi
utilizatori, ţinându-se cont de punctul de vedere al acestora. (Maria Maillat, 1993,
Lacronique, J.F., 19932). Din această perspectivă, sănătatea nu se reduce doar la
îngrijirile medicale în sensul tratării ori prevenţiei, ci va “aluneca de la producerea de
cunoştinţe la o generare de norme” (Maria Mailat, 1993, p:31). Prin urmare, sistemul de
sănătate devine ansamblul acţiunilor sinergice a trei grupe de actori sociali: populaţia,
furnizorii de servicii de sănătate şi decidenţii responsabili cu elaborarea reglementărilor
legislative, care generează cadrul legal de desfăşurare a activităţilor medicale, cu
organizarea administrativă şi financiară a sistemului de sănătate. Modificarea
expectanţelor şi percepţiilor unui grup asupra sistemului are impact asupra interrelaţiilor
existente între actorii implicaţi, afectând sistemul de sănătate per ansamblul lui.
Nu trebuie omis faptul că bunăstarea socială a populaţiei este condiţia, de cele mai
multe ori, a sănătaţii somatice. Acţionând izolat, neglijând sau ignorând aspectele de
patologie socială inerente unei societăţi (şomaj, sărăcie, criminalitate ridicată, diferite
disfuncţionalităţi familiale, alcoolism, etc.) orice strategie de sănătate îşi va atinge doar
parţial obiectivul major: asigurarea stării de sănătate a populaţiei. Dezintegrarea socială şi
politică, stabilitatea socială scăzută, deteriorarea sistemului de sănătate publică, rata
crescută a şomajului, creşterea migrării, alcoolismul, criminalitatea, sunt doar câţiva
dintre factorii incluşi în noţiunea de “stres social” (Sundin, J., Willner, S., 2004, p:154-
1613). Excluziunea socială şi economică sunt negative pentru bunăstarea şi sănătatea
populaţiei dintr-un context social dat. Economia, structura socială şi acţiunile colective
interacţionează şi sunt mutual dependente una de alta.
Starea de sănătate a populaţiei după 1990
Speranţa de viaţă la naştere, cel mai bun predictor al stării de sănătate a
populaţiei, este în medie de 69.5 ani, fiind mai scăzută (cu 6 până la 7 ani) decât în multe
dintre statele europene. Speranţa de viaţă la naştere este mai mare în mediul urban decât
în cel rural, situându-se atât pentru sexul feminin cât şi pentru cel masculin peste media
pe ţară în urban şi sub media pe ţară în rural (National Human Development Report,
2001).

2
Lacronique, J.F. (1993), “La sante publique, au carrefour des disciplines”, în Les Dossier de la Sante, nr.
7, Paris
Mailat, M. (1993), “La sante: un revelateur social”, în Revue Sante et Democratie, nr. 26, Paris
3
Sundin, J., Willner, S. (2004), “Health and Social Transition”: The Need for Comparative and
Multidisciplinary Konwledge” în Abreu, L. (ed.) European Health and Social Welfare Policies,
Compostela Group Universities, p: 136-169

36
 80 78.2
77.4
78
76
74 71.8 72.6
71.7
72 70.1 70.5
69.2 69.8
70
68
66
64
1970-1975 1995-2000 2000-2005

media U.E. media ţări aspirante România

Grafic 1. Speranţa de viaţă la naştere în Uniunea Europeană,

ţările aspirante şi România între anii 1970-1975, 1995-2000, 2000-2005
Sursa: Human Development Report 2001 p.141-144 şi Human Development Report 2003, p.262-263
Un alt indicator sintetic pentru diagnosticul stării de sănătate al unei naţiuni este
mortalitatea infantilă. Rata mortalităţii infantile în România continuă să depăşească ratele
înregistrate în statele UE, deşi în ultimii ani valorile înregistrate sunt descrescătoare. Şi în
evoluţia acestui indicator în intervalul 1990-2000 se pot constata evoluţii diferenţiate
între urban şi rural.
35
29.7
30 27.2
26.9 25.8 25.7 26.4 25.6 25
25 23.9
23.9 23.3
23.3
24.1
22.7 23.3 22.3 22
21.5 20.8
21.2 20.5
20 20.8 20.1 18.6
19.6 19.7 17.3 18.6
18.2 18.5 18.5
16.1
15
10
5
0
0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
total urban rural

Grafic 2. Mortalitatea infantilă pe medii de rezidenţă,

în perioada 1990-2000 (per 1000 născuţi vii)
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2001
Cu toate că au existat preocupări pentru ameliorarea stării de sănătate a populaţiei
şi asigurarea cu servicii de sănătate corespunzătoare, tendinţele înregistrate în intervalul
1990-2000 nu sunt încurajatoare. Analiza mortalităţii pe cauze de deces şi medii de
rezidenţă în România evidenţiază diferenţe semnificative la nivelul celor două medii:
urban şi rural. În cazul bolilor aparatului respirator şi circulator intensitatea mortalităţii
din mediul rural a fost constant mai ridicată decât în urban (de aproape 2 ori mai mare).
De asemenea şi în cazul tumorilor, leziunilor traumatice şi otrăvirilor, bolilor aparatului
digestiv, decesele au fost mai multe în rural faţă de mediul urban. În ambele medii,
mortalitatea specifică pe cauze de deces a crescut în perioada 1994-1997, urmând în
intervalul 1998-1999 un regres, pentru ca în anul 2000 să crească din nou.

37
 Mortalitatea specifică pe medii şi cauze de deces în 1990
900 839.8
800
700 627
600
500 434.5

400
300
200 137.9 146.8 141.1 135.6
62.7 97.3 86.8 76.5
100 47.3 53.6 50.3 67.3
0
Boli Tumori Boli ap. resp. Boli ap. dig. Accidente,
ap.cardiovasc. traum, otrăviri

urban rural total

Grafic 3, a. Mortalitatea specifică pe medii de rezidenţă

şi cauze de deces în România în anul 1990 (la 100000 locuitori)
Sursa: Institutul Naţional de Statistică

Mortalitatea specifică pe medii şi cauze de deces în 2000

1000 942.2
900
800
701.8
700
600 500.1
500
400
300
178.4 190.8 184
200
93.3 66.1 70.8 76.3
100 43.2 58.2 64 54.1 64.2
0
Boli Tumori Boli ap. resp. Boli ap. dig. Accidente, traum,
ap.cardiovasc. otrăviri

urban rural total

Grafic 3, b. Mortalitatea specifică pe medii de rezidenţă

şi cauze de deces în România în anul 2000 (la 100000 locuitori)
Sursa: Institutul Naţional de Statistică

Diferenţele între mediul urban-rural, în avantajul urbanului, se datorează pe de o

parte comportamentelor nesănătoase mai frecvente în rural decât în urban, nivelului de
instruire şi a programelor de educaţie pentru sănătate mai reduse în rural, dar şi resurselor
sistemului de sănătate diminuate în rural faţă de urban (număr de medici, personal mediu
sanitar, număr de paturi), inclusiv accesului uneori deficitar la serviciile de asistenţă
primară (lipsa mijloacelor de transport, preponderenţa persoanelor vârstnice, personal
medical navetist, etc.).
Tabloul morbidităţii în România este similar cu al celorlalte state europene cu
menţiunea ca ratele continuă să fie încă ridicate comparativ cu restul UE. Din aceste
considerente menţionăm doar câteva dintre aspectele particulare contextului naţional.
Bolile aparatului circulator reprezintă cea mai importantă cauză de deces, morbiditate şi
incapacitate temporară de muncă (situaţia similară cu a celorlate ţări est-eoropene). Din

38
1990 morbiditatea prin boli cardiovasculare a crescut, în 1995 fiind de aproximativ
50%.,datele menţinându-se în limite asemănătoare până în 1998 inclusiv, când a început
să scadă uşor, însă din 2000, în pofida programelor de profilaxie iniţiate de Ministerul
Sănătăţii, tendinţă este din nou crescătoare. În rândul bolilor cardiovasculare,
hipertensiunea arterială şi cardiopatiile ischiemice sunt responsabile prioritar de
prevalenţa crescută a morbidităţii prin boli cardiovasculare în rândul populaţiei.
Morbiditatea este mai ridicată în rural decât în urban, şi mai crescută la sexul masculin
decât la cel feminin. Diferenţele sunt explicabile pe de o parte prin factorii de risc
incriminaţi în etiologia cardiovasculară- fumatul, sedentarismul, obezitatea, alimentaţia
iraţională bogată în colesterol şi glucide, consum excesiv de grasimi alimentare, alcool, şi
pe de altă parte prin faptul că programele de promovare a sănătăţii în rural sunt limitate,
sarcina profilaxiei revenind aproape în exclusivitate medicilor generalişti din teritorii,
care au oricum un număr ridicat de locuitori arondaţi.
Anemiile prezintă o situaţie specială mai ales până în 1995, datorată deficitului de
nutriţie din ultimele două decenii. Mai mult de 6% din populaţie suferea de anumite
forma de anemie, majoritatea anemii feriorive- datorate lipsei fierului din alimentaţie.
Mai mult de 10% din copiii între 10-14 ani suferă de anemie (Centrul de Calcul, Statistică
Sanitară şi Documentare Medicală). Situaţia este mai gravă în rural.
Incidenţa tuberculozei-aspecte comparative Recrudescenţa din ultimii ani a
tuberculozei, considerată o boală
119
120
socială, poate fi corelată direct cu
94
100 scăderea nivelului de trai pe fondul
80 stagnării economiei şi accentuării
60 inflaţiei. Îngrijorătoare este evoluţia
40 24
incidenţei tuberculozei la copiii între 0-
20 11 7
14 ani. Incidenţa în România este de
aproape nouă ori mai mare decât cea
0
la nivel OECD UE ţări de România înregistrată la nivelul statelor OECD şi
mondial referinţă
incidenţa de 4 ori mai mare decât cea înregistrată
Grafic 5. Situaţia comparativă a incidenţei în ţările de referinţă.
prin tuberculoză în anul 2001
(cazuri noi de boală la 100000 locuitori)
Sursa: Human Development Report, 2003

O altă problemă care s-a conturat în România supă 1990 este cea a bolilor cu
transmitere sexuală. Dacă în statele europene tendinţa este de diminuare a incidenţei prin
sifilis, în România situaţia este inversă, evoluţia incidenţei prin această afecţiune fiind
crescătoare. Posibilele explicaţii ale acestei evoluţii sunt legate pe de o parte prin lipsa
cunoştinţelor elementare în rândul populaţiei privind modalităţile de transmitere, iar pe de
altă parte despre importanţa protejării în cazul contactului sexual cu parteneri multiplii,
dar şi apariţia fenomenului prostituţiei şi imposibilitatea controlării lui de către instituţiile
abilitatea în acest sens. Aceste aspecte sunt mult mai evidente în mediul urban, unde sunt
percepute ca şi probleme sociale faşă de care decidenţii în materie de politică de sănătate
dar şi protecţie publică au început să elaboreze diverse strategii acţionale.

39
 Dinamica incidenţei prin boli infecţioase şi parazitare este o altă particularitate a
tabloului morbidităţii în România. Incidenţa este mai ridicată în urban decât în rural, deşi
aspectele de salubrizare şi asigurarea a potabilităţii apei de exemplu, sunt mai bine puse
la punct şi monitorizate în urban . Raportul dintre locuitorii care nu au acces la apă
potabilă în urban versus rural este de aproximativ 1 la 7.
O boală care s-a impus în atenţia opiniei publice abia după 1990 este SIDA. Dacă
până în 1990 ea a fost ignorată de autorităţi, actualmente ea prezintă pentru România o
serie de trăsături care o diferenţiază net de alte ţări. O problemă specifică României o
constituie numărul mare decazuri în rândul copiilor, reprezentând 50% din totalul
cazurilor de copii sub 13 ani din Europa (Institutul De cercetare a Calităţii Vieţii
Bucureşti). Calea principală de trasmitere a bolii la copii a fost cea parentală (92.4% din
cazuri). În 2001 în România erau 4000 copii între 0-14 ani HIV pozitivi. Este valoarea
cea mai ridicată pentru Europa, unde la această grupă de vârstă valorile sunt situate între
< 100 şi 550 cazuri. În acelaşi an valorile pentru populaţia adultă între 15-49 de ani în
România sunt situate sub 0.10% şi sunt comparabile cu valorile înregistrate în celelalte
ţări europene (Human Development Report 2003). Totuşi încă în România nu este
posibilă estimarea exactă a prevalenţei infecţiei HIV în rândul populaţiei adulte, deşi s-a
instituit în acest scop un sistem de supraveghere naţional şi teritorial.
Nu putem încheia fără a aborda sintetic şi câteva aspecte cu privire la stilul de
viaţă al populaţiei din România, cu atât mai mult cu cât se vorbeşte şi se acordă
importanţă deosebită la nivel de programe de promovare a sănătăţii dezvoltării şi
implementării unui stil de viaţă sănătos, evitării comportamentelor de risc şi promovării
comportamentelor prosanogene.
Dacă la mijlocul anilor 80, România era una dintre ţările cu cel mai mic număr de
ţigări fumate pe persoană dintre ţările de referinţă (fostele state socialiste), şi cu 15% mai
scăzut numărul de ţigări fumate pe persoană decât media la nivelul Uniunii Europene.
Spre sfărşitul anilor 80 şi în 1990, în România numărul de ţigări fumate a scăzut cu 35%,
ajungând la 1014 ţigări pe persoană anual. A urmat o creştere rapidă până în 1994, după
care numărul ţigărilor fumate a scăzut din nou în 1995. Este posibil ca această evoluţie să
fi fost influenţată de creşterea importului de ţigări dar şi de evoluţia pieţei negre a
vânzărilor de tutun în prima perioadă a anilor 90.

Percepţii şi aşteptări
La mai bine de un deceniu de la demararea reformelor în sfera economicului şi
socialului, şi după 5 ani de la trecerea la sistemul asigurărilor sociale de sănătate românii
se tem cel mai tare de boală. În graficul următor este indicată această evoluţie,
comparativ ce teama de preţuri, preţurile şi boala fiind aproape predominant situate în
topul temerilor populaţiei din România.
Alte variabile luate în considerare în evaluarea temerilor românilor, au fost
criminalitatea, şomajul, un război în zonă, tulburările sociale, viitorul copiilor (această
variabilă începând cu 1998). Persoanele chestionate puteau face doar două opţiuni. Datele
atestă că în şi în unii dintre anii în care boala era devansată de preţuri, era menţionată ca
primă opţiune.

40
 De ce se tem românii cel mai mult?

%
80
70
70
60 53 51 49
50 42 53
54 38 40
40 34 47
34
30 35 35 39
20 30
10
0
1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2004

boala preturi

Grafic 4. Percepţia bolii la români în intervalul 1994-2004

Sursa: Barometrul de opinie publică, octombrie 20044
În ceea ce priveşte gradul de mulţimire versus nemulţumire faţă de starea de
sănătate, după 1997, anul reglementării legale a sistemului de asigurări de sănătate,
situaţia se prezintă astfel:
1998 2001 2002 2003 2004

Sănăt Mulţumiţi 45 52 49 53 51
atea nemulţumiţ 49 48 51 41 49
dvs. i
Tabel 1. Gradul de mulţumire faţă de starea de sănătate personală a populaţiei dinb România, între
1998-2004
Sursa: B.O.P, nov. 1998, B.O.P, nov.2001, B.O.P, iunie 2002, B.O.P., oct.2003, B.O.P., oct. 2004 5
În 20026 22% din populaţia României apreciază că propria stare de sănătate este rea, 6%
foarte rea, 35% bună şi /% foarte bună.
Variabila Bună+foarte Satisfăcătoare Rea+foarte rea
bună
Educaţie Studii 45 45 10
superioare
Studii medii 46 37 17
Studii 21 32 47
elementare
Vârstă 55+ ani 19 37 45
35-54 ani 37 43 20
18-34 ani 54 27 9

4
Programul “Barometrul de Opinie Publică” a fost iniţiat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă în anul
1994; www.osf.ro
5
B.O.P: Barometrul de opinie; www.osf.ro
6
Datele pentru anul 2002 sunt prezentate din Barometrul de opinie privind serviciile de sănătate realizat în
rândul populaţiei din România, la solicitarea Centrului pentru Politici şi Servicii de Sănătate (CPSS) şi
realizat de Metro Media Transilvania (MMT)

41
 Venit Peste medie 44 42 14
Sub medie 33 33 35
Mediu de Urban 40 39.5 20.5
rezidenţă Rural 34 33 34
Tabel 2. Percepţia stării de sănătate a populaţiei din România în funcţie de variabilele vârstă,
educaţie, venit şi mediu de rezidenţă, în 2002

Sunt vizibile inechităţile în percepţia stării de sănătate. Cu cât nivelul de instrucţie

este mai ridicat cu atât acccesul la informaţii şi servicii este mai bun, prin urmare starea
de sănătate este apreciată ca fiind mai bună. Corelaţia dintre venituri şi stare de sănătate
este frecvent menţionată în literatura de specialitate: veniturile scăzute sunt mai frecvent
asociate cu o stare de sănătate precară. Aprecierea stării de sănătate într-o proporţie mai
ridicată ca fiind “rea şi foarte rea” de către populaţia cu venituri situate sub medie
confirmă presupoziţia. Aprecierea stării de sănătate de către populaţia peste 55 de ani ca
fiind în proporţie de 45% rea şi foarte rea, şi doar în mică măsură, comparativ cu celelalte
grupe de vârstă bună şi foarte bună, este parţial explicabilă prin profilul demografic al
populaţiei României. Datele socio-economice pentru România indică o pondere a
persoanelor vârstinice mai ridicată în rural decât în urban, o rată a sărăciei mai crescută şi
un număr mai mare al familiilor cu trei sau mai mulţi copii tot în rural7.
În ceea ce priveşte percepţia accesului la serviciile de sănătate, situaţia se prezintă
astfel: 77% din populaţia chestionată în 2002 declară că are acces uşor la medicul de
familie. În 17% dintre cazuri cabinetul medicului de familie se află în altă localitate, iar
dintre acestea în 8% dintre situaţii este situată la peste 20 km. Această situaţie este mai
mult mai frecventă în rural decât în urban, dată fiind precaritatea resuselor de personal
din această arie şi uneori dificultatea de transport sau naveta personalului medical. În
medie de aproximativ 70% dintre situaţii, adresabilitatea este prioritar orientată spre
medicul de familie, indiferent de vârstă, mediu de rezidenţă, venituri. Însă, accesul la alte
servicii medicale decât cele oferite prin cabinetele medicilor de familie este diferit. Pe
categorii populaţionale în funcţie de vârstă, educaţie, mediu de rezidenţă şi venituri,
datele sunt prezentate în tabelul 3.

Acces uşor (%) da nu

Variabila
Educaţie Studii superioare 74 26
Studii medii 79 21
Studii elementare 64 36
Vârstă 55+ ani 71 29
35-54 ani 74 26
18-34 ani 73 27
Venit Peste medie 80 20
Sub medie 69 32
Mediu de Urban 77 23
rezidenţă Rural 65 35

7
Rebeleanu, A., (2005), Health and Disparities between City and Countryside- facts and alternatives,

42
Tabel 3. Percepţia facilităţii accesului la alte servicii medicale decât cele oferite prin de către medicul
de familie8

În B.O.P din noiembrie 1998 (la o lună de la demararea oficială a reformei în

sănătate şi mai bine de un an de la votarea legii asigurărilor sociale de sănătate din iulie
1997) se introduce întrebarea: “Pentru a fi tratat în mod corect, este nevoie sau nu să
oferiţi “cadouri” (bani, produse, servicii)?” şi sunt indicate mai multe instituţii: tribunalul,
primăria, poliţia, şcoala, spitalul, locul de muncă. 30% dintre persoanele chestionate
răspund “da, uneori” şi 37% “da, întotdeauna” când menţionează spitalul. Pentrul restul
instituţiilor, proporţia celor care răspund afirmativ variază între 8% ţi 18%. De asemenea,
şi pe medii de rezidenţă spitalul este plasat pe primul loc, devansând celelalte instituţii
(tabel 4).

Da, întotdeauna Da, uneori Nu

Mediul de rezidenţă % % %
Urban 42 29 23
Rural 3 31 32
Total 37 30 27
Tabelul 4. Distribuţia celor care au oferit “cadouri” pentru a fi trataţi în mod corect

Sursa: Barometrul de opinie publică, nov. 1998, MMT

În 2001, spitalul continuă să deţină ponderea cea mai ridicată în ceea ce priveşte
plăţile informale din partea populaţiei pentru a obţine servicii. 45% din populaţie au
recurs la îngrijiri spitaliceşti; dintre aceştia, 54 % au oferit cadouri (în timp ce ponderile
variază între 7 circa financiară şi 17% şcoala). Au fost mulţumiţi de serviciile primite în
spital 66% ( la capitolul satisfacţie, şcoala şi circa financiară înregistrează cele mai
ridicate procente 78% versus 79%) (B.O.P., nov. 2001, CURS9). Argumentele pentru
oferirea de plăţi informale este: îngrijirea mai atentă din partea medicului (21%),
recunoştinţă (19%), aşa se obişnuieşte (18%), pentru tratament promt (11%), pentru
îngrijirea mai atentă din partea asistentei (13%), pentru o relaţie mai bună cu medicul în
viitor (8%). Doar în 3 % dintre cazuri “cadoul” a fost solicitat de către personalul medical
(B.O.P. privind serviciile de sănătate, 2002).
Barometrul de Opinie Publică din mai 200310 şi cel din octombrie 200411 ne
permit să apreciem modul de raportare al românilor la sistemul plăţilor informale către
medici. Documentele menţionate evidenţiază şi reconfirmă cele afirmate în rândurile
anterioare: frecvenţa foarte ridicată a plăţilor informale în sistemul medical comparativ
cu administraţia publică, sistemul juridic sistemul educaţional. Frecvenţa plăţilor
informale este mai ridicată în cadrul celor care dispun de relaţii sau cunoştinţe în sistemul

8
Barometrul de opinie privind serviciile de sănătate realizat în rândul populaţiei din România, 2002
9
Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Barometrul de opinie publică, nov. 2001, realizat de Centrul de
Sociologie Urbană şi Regională, România
10
Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Barometrul de opinie publică, mai 2003, realizat de Gallup
Organization, Romania
11
Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Barometrul de opinie publică, octombrie 2004, realizat de Gallup
Organization, Romania

43
medical, relaţiile neînlocuind schimburile informale ci fiind doar o garanţie în plus a
calităţii îngrijirii. În ceea ce priveşte categoriile de vârstă, persoanele sub 30 de ani sunt
cele mai dispuse să ofere plăţi informale personalului medical: o jumătate dintre ele au
plătit mai mult decât taxele legale, faţă de aproximativ o treime pentru celelalte categorii
de vârstă (Barometrul de opinie publică, mai 2004, Barometrul de opinie privind
serviciile de sănătate, 2002). Se poate vorbi de moştenirea paternului plăţilor informale,
şi chiar de o legitimitate a plăţilor informale. 28% dintre români consideră că este normal
să “dai medicului sau asistentei o mică atenţie pentru că s-a purtat bine cu tine”, frecvenţa
acestora fiind de două ori mai mare decât în cazul cadourilor pentru şefi, de peste trei ori
mai mare decât în cazul cadourilor pentru profesori, şi de peste patru ori mai mare decât
în cazul plăţilor către poliţişti (B.O.P, oct, 2004).
În urma sondajului realizat la cerearea CPSS în 2002, 58% dintre respondenţi nu
deţin informaţii suficiente despre sistemul de sănătate. 65% dintre anchetaţi nu ştiu în ce
constă pachetul de servicii, 13% răspund afirmativ şi 22% că doar parţial. Pentru a
beneficia de servicii suplimentare faţă de pachetul de bază 70% consideră că statul
trebuie să plătească asigurări suplimentare pentru fiecare cetăţean, 17% consideră că cei
care au nevoie să plătească o taxă oficială directă, 11% consideră că fiecare cetăţean ar
trebui să plătească asigurări unor case private de asigurări, 1% apreciază că cei care
doresc asemenea servicii să ofere cadouri (Barometrul de opinie privind serviciile de
sănătate, 2002). Conform aceleeaşi surse, apreciind sistemul de asigurări de sănătate din
România, 34% nu sesizează nici o schimbare, considerând că îngrijirile medicale sunt
exact ca şi anterior introducerii asigurărilor de sănătate, 32% apreciază că era mai bine
înainte de introducerea sistemului de asigurări, 20% consideră că în privinţa serviciilor de
sănătate este mai bine acum, iar 14% sunt non-răspunsuri şi varianta “nu ştiu”.
Referindu-se la actualul sistem sanitar din România, 39% apreciază că “există părţi bune
în actualul sistem, dar sunt necesare schimbări fundamentale pentru ca acesta să
funcţioneze mai bine”, 23 % consideră că “sistemul sanitar românesc funcţionează atât de
prost încât este nevoie de o schimbare completă a sa”, 23%- “în general sistemul
funcţionează destul de bine şi necesită doar mici modificări care să-l facă să funcţioneze
mai bine”, restul fiind non-răspunsuri şi varianta “nu ştiu”. 79% consideră că sistemul se
confruntă cu probleme financiare, iar principala cauză este considerată a fi bugetul redus
(45%). 60% dintre persoane consideră că guvernul ar trebui să aloce bani numai pentru
sănătate, pe locurile următoare fiind educaţia şi asistenţa socială. Doar 20% îşi cunosc
drepturile ce le revin în calitate de asigurat, iar 26% îşi cunosc îndatoririle.
O analiză retrospectivă asupra aprecierilor privind bunăstarea subiectivă din punct
de vedere al posibilităţilor populaţiei de a-şi gestiona veniturile se impune şi este
prezentată în următorul tabel:
% 1995 1996 1997 1998 1999 2001 2002 2003 2004
Reuşim să avem tot ce ne 1 1 1 2 1 1 1 1 1
trebuie fără să ne
restrângem de la ceva
Reuşim să cumpărăm 9 5 7 8 3 3 3 5 4
unele obiecte mai scumpe,
dar ne restrângem în alte
domenii

44
Ne ajung pentru un trai 23 23 23 22 15 14 16 17 14
decent, dar nu ne putem
permite cumpărarea unor
obiecte mai scumpe
Ne ajung numai pentru 36 38 40 37 42 38 34 39 40
strictul necesar
Nu ne ajung nici pentru 31 33 29 31 39 44 45 36 39
strictul necesar
Tabel 5. Aprecierea nivelului de trai în intervalul 1995-2004. Sursa: B.O.P.12

Se remarcă procentul în creştere al celor care percep că veniturile gospodăriei nu sunt

suficiente nici pentru strictul necesar, procentul ridicat cu valori care se menţin variind
între 36 şi 42% al celor care apreciază că veniturile le ajung doar pentru strictul necesar.
De asemenea proporţia celor care declară că veniturile sunt suficiente pentru un trai
decent, fără însă a-şi permite cumpărarea unor obiecte mai scumpe este în scădere în
2004 faţă de 1995.

Determinanţi ai sănătăţii – sinteză

Sunt consideraţi determinaţi ai stării de sănătate venitul şi statutul social, educaţia, mediul
fizic, reţeaua de suport social, genul, serviciile de îngrihire medicală, factorii genetici
(WHO13). Referindu-se la determinaţii sociali ai sănătăţii, Ian McDonell14 enumeră
circumstanţele socioeconomice, structura socială şi factorii culturali. Extrapolând la nivel
macrosocial, dezvoltarea economică şi socială a unui stat este un factor important cu
impact demonstrat asupra stării de sănătate15. Pentru operaţionalizarea conceptului de
determinanţi ai sănătăţii, este utilă distinţia între sănătatea individului şi sănătatea
populaţiei16 (distincţie care este important să se facă şi în materie de vulnerabilitate 17).
Dacă la nivel individual, determinanţii sunt mai degrabă caracteristici care au un rol
important, dar de obicei sunt nemodificabili (genul, vârsta, factorii genetici), determinaţii
sociali ai sănătăţii populaţiei sunt plasaţi la nivelul macrosocial, şi sunt în afara
contrololului social al indivizilor. Mediul economic şi social, educaţia, mediul fizic,
reţeaua de suport social, serviciile de sănătate, calitatea apei potabile, sunt consideraţi
determinaţi importanţi ai stăriii de sănătate ai populaţiei . Unul dintre determinaţii sociali
cei mai importanţi ai stării de sănătate este considerat accesul universal la îngrijiri

12
www.osf.ro
13
http://www.who.int/hia/evidence/doh/en/
14
McDonell, I., 2002 :1122-1123, în Encyclopedia of Public Health, Breslow, L (ed.), Volume 4,
McMillan Reference USA
15
McDonell, 2002:1122-1123, Bartley, M., 2004, Health Inequality, Polity Press, Popescu, L., 2009:152-
167, “Serviciile de îngrijire a sănătăţii”, , în Preda., M. (coord.) Riscuri şi inechităţi sociale în România,
Polirom, Iaşi, WHO, Commission on Social Determinants of Health, 12008, Closing the gap in a
generation. Health equity through action on the social determinants of health
16
McQueen, D.V., 2002:1114-1115, Encyclopedia of Public Health, Breslow, L (ed.), Volume 4,
McMillan Reference USA
17
Bourdelais, P., Chircop, J, 2010:7-9, Vulnerability, Social Inequality and Health, Edition Colibri,
CIDEHUS/UE and PhoenixTN

45
medicale18. Unul dintre factorii care afectează şansele omanenilor de a fi sănătoşi este şi
asistenţa medicală de bună calitate. Din acest motiv, sistemele de sănătate trebuie
considerate ca unul dintre indicatorii sociali majori ai sănătăţii. Sistemul de protecţie
socială coerent şi generos (cu precădere orientat spre susţinerea individului pe toată
durata vieţii lui şi nu numai în situaţiile de riscuri sociale acceptate – bătrâneţe, boală,
şomaj, sărăcie) este de asemenea un factor care contribuie esenţial la calitatea sănătăţii
populaţiei19.
Discrepanţele rural-urban în materie de acces la servicii de sănătate sunt reale, iar
circumstanţele compromiterii egalităţii de şanse în defavoarea ruralului depind de multe
aspecte (distanţa din mediul rural faţă de serviciile de specialitate, unităţi spitaliceşti, etc.,
personal puţin în rural, remunerarea acestuia în rural, lipsa dotărilor, etc.) 20. Referindu-ne
la mediul urban, deşi din punct de vedere al diversităţii furnizorilor de îngrijire medicală
în avantaj, calitatea de neasigurat în sistemul public face imposibilă utilizarea serviciilor
din cauza costurilor. Situaţia inutilizării/adresabilităţii limitate la servicii de ocrotire
medicală este întâlnită şi în cazul populaţiei sărace21.

Există ţări care au adoptat strategii naţionale destinate creşterii accesului la resuse,
considerând resursă importantă acoperirea cu asigurări publice şi existenţa unei surse
regulate de furnizare de servicii medicale (fără impedimentul distanţei, costurilor, etc.).
Într-un studiu care a investigat relaţia între asocierea unor factori de risc şi impactul lor
asupra accesului la îngrijiri medicale pliate pe nevoia formulată de către utilizatori, s-a
demonstrat că după controlul factorilor demografici, venitul scăzut al persoanelor,
calitatea de neasigurat şi absenţa unui furnizor regulat de servicii de îngrijire au fost
factori predictori mai puternici decât etnia22.

Teme de reflexie
- Constituie sănătatea o problemă socială de actualitate în România? Argumentare.
- Care sunt categoriile sociale dezavantajate din punct de vedere al accesului la servicii?

18
WHO, Commission on Social Determinants of Health, 2008, Closing the gap in a generation. Health
equity through action on the social determinants of health, WHO, 2010, How health systems can address
inequities in priority public health conditions: the example of tuberculosis, WHI Regional Office for
Europe, Copenhagen, Raphael, D. 2008c, Public policy and population health in the USA: Why is the
puplic health communitz missing in action, International Journal of Health Services, 38, 63-94
19
WHO, Commission on Social Determinants of Health, 2008, Closing the gap in a generation. Health
equity through action on the social determinants of health,
20
Isaac, S., Reed, H., 2002:9-11, în Encyclopedia of Public Health, Breslow, L (ed.), Volume 4, McMillan
Reference USA, Eckenfels, E.J., Current Health Care System policy for Vulnerability Reduction in the
United States: A Personal Perspective, Croatian Medical Journal, Public Health and Peace, 43(2):179-183,
2002
21
Eckenfels, E.J., Current Health Care System policy for Vulnerability Reduction in the United States: A
Personal Perspective, Croatian Medical Journal, Public Health and Peace, 43(2):179-183, 2002
22
Shi, L., Stevens, G.D., Vulnerability and Unmet Health Care Needs. The Influence of Multiple Risk
Factors, Journal of General Internal Medicine, Vol. 20(2), 2005:148-154

46
 3.6 Şomajul în România şi alte ţări est-europene ( Livia Popescu)

Şomajul este un risc major în societăţile moderne, dar fenomenul a fost practic
necunoscut în economiile centralizate. În rândul analiştilor a existat un relativ consens cu
privire la inevitabilitatea şomajului după prăbuşirea socialismului de stat. Opiniile sunt
însă divergente în privinţa relaţiei dintre fenomenul şomajului şi tranziţia la economia
liberă de piaţă. Genov (1999) afirmă că şomajul este un cost social pe care îl implică
acest tip de schimbare, iar unii experţi au considerat creşterea şomajului nu numai
necesară, ci şi o măsură a eficacităţii restructurării economice (ECV 1993). Zagorski
(1999) vede fenomenul ca un efect colateral negativ şi respinge interpretarea în termeni
de riscuri asociate transformării economico-sociale. Ideea de risc sugerează că şomajul ar
fi putut fi evitat şi pune sub semnul întrebării chiar dezirabilitatea transformărilor care
produc fenomenul negativ. Ori, subliniază autorul polonez, sistemul economic al
socialismului de stat a încetat să funcţioneze aşa că el trebuia înlocuit cu un altul,
indiferent de presupusele sau realele sale părţi pozitive. Pe de altă parte, faptul că
populaţiile est-europene văd şomajul nu ca pe o disfuncţie a economiei „normale” de
piaţă, ci ca o consecinţă a reformelor socio-economice poate afecta negativ legitimitatea
transformării (p. 115-116).
Deşi previzibilă, apariţia şomajului în perioada tranziţiei la economia de piaţă a
reprezentat un şoc pentru societăţile est-europene. Pe de altă parte, consecinţele şomajului
nu puteau fi imaginate în totalitate de oameni care fuseseră obişnuiţi să aibă locul de muncă
garantat pe întreaga durată a vieţii active (Zagorski 1999). Deciziile politice adoptate între
1990-1993 arată indubitabil că şi guvernanţii au avut o capacitate redusă de anticipare a
evoluţiei şomajului şi a efectelor sale. Au prevalat măsurile de protecţie ad-hoc, capabile să
ofere soluţii numai situaţiilor de moment. În consecinţă, modificările legislative s-au
succedat la intervale scurte pentru a răspunde schimbărilor din dinamica şi structura
şomajului.

Evoluţia şomajului după 1990

Între 1989 şi 1993 şomajul a înregistrat o creştere rapidă în ţările central şi sud-est
europene, situaţie descrisă ca un adevărat „boom”. În Polonia, numărul şomerilor a urcat
de la o cifră apropiată de 0 la peste 2,2 milioane. Bulgaria a cunoscut aceeaşi evoluţie, iar
în 1993 înregistra, asemeni Poloniei, o rată de 16,4%. În Ungaria, după decenii de lipsă a
forţei de muncă, rata oficială atingea 13% la începutul lui 1993. Croaţia, Slovenia şi
Slovacia se aflau într-o situaţie asemănătoare. După un demaraj mai tardiv al reformei,
reflectat şi în nivelul scăzut la şomajului din 1990-1991, România se va înscrie în aceeaşi
tendinţă. Ca urmare, în 1993 înregistra o rată cu două cifre (10%), dar mai mică decât a
ţărilor menţionate anterior (ECV 1993; Cichon et al. 1997).
Cu o rată sub 4% (1993), Cehia a fost excepţia de la pattern-ul descris, deşi era
angajată într-o reformă pe care analiştii au apreciat-o ca fiind de substanţă. În aceste
condiţii s-a vorbit despre un adevărat miracol ceh. Explicaţiile avansate relevă pe de o
parte tradiţiile industriale ale ţării şi buna pregătire angajaţilor din acest sector, iar pe de
altă parte măsurile active de ocupare a forţei de muncă promovate la începutul anilor ´90.
Succesul acestei politici a fost posibil datorită unor caracteristici ale mediului economic
precum şi calităţii resurselor umane (Genov,1999: 25). Cehia avea însă cel puţin un

47
dezavantaj faţă de celelalte ţări central-europene. Cu o economie puternic centralizată în
perioada socialismului de stat, ea a fost mai puţin pregătită pentru transformare decât
Ungaria şi Polonia, unde mecanismele de piaţă au început să funcţioneze înainte de 1989.
Din această perspectivă, şomajul relativ modest din prima parte a tranziţiei s-ar fi putut
datora nu atât atuurilor pe care această ţară le-a avut, ci amânării unor măsuri economice
radicale. Ratele ridicate din a doua parte a decadei susţin o asemenea interpretare.
În timp ce ţările grupului CEFTA şi cele sud-europene înregistrau în 1993 rate
medii record de 13,3% şi respectiv 14,4%, şomajul din spaţiul ex-sovietic nu depăşea
4,5%, dar avea să crească în anii imediat următori ca urmare a accelerării reformei
(Cichon şi alţii, 1997).

Tabelul 6.1. Rata înregistrată a şomajului în Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia,
Slovenia şi Ungaria în perioada 1990-2001 (procent din forţa de muncă)

1990 1991 1993 1994 1996 1997 1998 2000 2001

Bulgaria - 11.5 15,8 14,0 11,1 14,0 12,2 18,1 17,5
Cehia 0,3 2,6 3,0 3,3 3,1 4,3 6,0 9,0 8,5
Lituania - 0,3 4,3 3,8 7,1 5,9 6,4 11,5 12,5
Polonia 3,4 9,2 14,9 16,5 14,3 11,5 10,0 14,0 16,2
România - 3,0 10,4 10,9 6,6 8,9 10,4 10,5 8,6
Slovacia 0,6 6,6 12,7 14,4 12, 6 12,9 13,7 18,2 18,2
Slovenia 4,7 8,2 14,4 14,4 13,9 14,4 14,5 12,2 11,6
Ungaria 0,8 8,5 12,1 10,4 10,5 10,4 9,1 8,7 8,0
Surse: UNICEF 2003: 92 ; Cichon 1997: 31 (rata şomajului din Bulgaria, 1991)

Tabelul 6.1. indică diversitatea evoluţiilor pe care le-a înregistrat fenomenul

şomajului în diferite ţări, dar pot fi distinse cel puţin două trasee. Unul este cel specific
majorităţii ţărilor central-europene (exclusiv Cehia), dar şi Bulgariei. Rata şomajului
creşte spectaculos în primii doi ani ai tranziţiei şi atinge încă din 1991 nivele care variază
între 6,6 % (Slovacia) şi 11,5% (Bulgaria). Tendinţa ascendentă continuă până în 1993-
1994 când rata şomajului ajunge la valori cu două cifre în toate cele cinci ţări. După acest
moment, şomajul începe să scadă. Deşi tendinţa nu este ireversibilă, aşa cum se vede în
cazul Poloniei, rata şomajului din următorii ani nu a depăşit vârful înregistrat în 1993-
1994. Prin creşterile ulterioare anului 1999, Bulgaria şi Slovacia se abat parţial de la acest
model.
Un al doilea traseu pare să se contureze în cazul Cehiei şi al ţărilor baltice.
Fenomenul debutează timid astfel că în 1993 rata nu depăşea 5 % din forţa de muncă.
Situaţia din Cehia se menţine relativ stabilă până în 1996, dar tendinţa constantă de
creştere din anii următori a condus în 2000 la o rată de 9,0%, adică dublul valorii din
1997. Şomajul din ţările baltice cunoaşte de asemenea o evoluţie ascendentă până în
2001, când se ating valori maxime care variază între 6,5% în Estonia şi 12,5% în
Lituania.
În România şomajul a evoluat conform unui pattern mixt. Deşi în 1991 rata oficială
era de numai 3%, asemeni Cehiei, în următorii doi ani ponderea şomerilor în ansamblul
forţei de muncă s-a triplat. Rata din 1994 (10, 9%) era de altfel identică cu a Ungariei şi
plasa România foarte aproape de dinamica ţărilor din primul grup. În a doua jumătate a
anilor ´90, tipul de evoluţie este similar celui din Bulgaria, chiar dacă ponderea şomerilor
continuă să fie sensibil diferită în cele două ţări. În perioada 1995-1996, şomajul

48
înregistrat scade, pentru ca o nouă creştere să ducă în 1999 nu numai la depăşirea valorii
din 1996, ci şi a maximei din prima parte a decadei.
Studiul asupra sistemelor de protecţie socială din cele 13 ţări candidate distinge
între ţări cu şomajridicat (peste 10%) şi scăzut (până la 10%), fiecare categorie fiind
subîmpărţită în funcţie de tendinţa (crescătoare sau stabilă/ descrescătoare) a
fenomenului. Conform datelor din 2000, Polonia şi două din ţările baltice aparţin
grupului cu şomaj ridicat şi în creştere, iar Cehia şi Româniase află în grupul cu şomaj
sub 10%, dar cu tendinţă ascendentă. Autorii analizei menţionează că rata relativ scăzută
a şomajului din România reclamă „o contextualizare atentă”. Mai precis, aceasta
înseamnă că ratele scăzute ale şomajului nu reflectă un grad înalt de ocupare a forţei de
muncă, ci se datorează mai ales nivelului înalt ale subocupării din sectorul agricol (GVG,
2002: 185).
Analiza comparativă arată cu suficientă claritate că manifestarea timpurie a
şomajului deschis şi înscrierea pe o curbă de creştere accelerată în primii trei ani ai
tranziţiei a condus la atingerea unor rate cu două cifre înainte de1994. Trei dintre ţările
aflate în această situaţie - Polonia, Ungaria şi Slovenia - au cunoscut o temperare şi chiar
o scădere relativ constantă a şomajului după acest moment. În cazul Bulgariei, României,
dar şi al Slovaciei scăderea din 1995-1996 a fost urmată de o nouă perioadă de creştere şi
de atingerea unor noi maxime în 1999-2000.

Figura 6.1. Evoluţia ratei înregistrate a şomajului în Bulgaria, Polonia, România şi Ungaria
(1990-2001)

Şomaj ( ) RO HU BG PL
Ş
20

18

16

14

12

10

0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001

49
 Deficitul de reformă din primele două ţări este una din cauzele majore ale situaţiei
descrise mai înainte. Comparaţia dintre Polonia şi Ungaria, pe de o parte şi Bulgaria şi
România de cealaltă parte oferă suficiente argumente în acest sens. Efectele strategiilor
de transformare diferite sunt reflectate nu numai în dinamica PIB (vezi fig.2.2, capitolul
2), dar şi în cea a ratelor şomajului (fig.6.1.). Consecvenţa în adoptarea mecanismelor de
piaţă a dus în Polonia şi Ungaria la o stabilizare relativ rapidă şi apoi la creştere
economică ce a permis depăşirea PIB din 1989. Analiza comparativă Polonia - Bulgaria
realizată de Genov (1999) aduce date în sprijinul unei asemenea concluzii. După ce în
faza iniţială reforma a produs dificultăţi, continuarea ei a condus la reducerea şomajului
sau cel puţin la ameliorarea condiţiilor de pe piaţa muncii. În schimb, stagnarea
transformării economice, aşa cum s-a întâmplat în Bulgaria la mijlocul anilor ´90, nu a
făcut decât să „îngheţe” situaţia prezentă şi să producă ulterior efecte negative
(Zagorski1999: 11). Concluzia este fără îndoială aplicabilă şi României, similitudinile
dintre cele două ţări fiind surprinse în graficul de mai sus.

Pattern-ul şomajului

Gradul de ocupare a femeilor a scăzut mai sever decât cel al bărbaţilor, dar această
disparitate nu se regăseşte în rata şomajului (UNICEF, 1999). Explicaţia este că femeile
se retrag în mai mare măsură decât bărbaţii în zona „inactivităţii” sau în cea a muncii
informale, ceea ce le face invizibile pentru statisticile oficiale ale şomajului. Fodor (1997)
menţionează că pensionarea anticipată şi extinderea perioadei de îngrijire a copilului au
fost soluţiile utilizate de femei pentru evitarea şomajului. Numărul casnicelor a crescut de
asemenea în perioada de tranziţie (p.475)
Variaţia dintre ţările candidate în privinţa diferenţelor de gen în domeniul şomajului
este notabilă. Din cele şase care au rate generale ridicate (peste 10%), numai Polonia a
cunoscut în mod constant un şomaj mai mare în cazul femeilor. În categoria ţărilor cu
şomaj sub 10%, Cehia se distinge printr-o diferenţă importantă între ratele bărbaţilor şi
cel al femeilor, şomajul ultimelor fiind mai mare decât al bărbaţilor cu aproximativ 3
puncte procentuale în perioada 1996-2001. La polul opus se afla Ungaria, unde situaţia a
fost permanent uşor favorabilă femeilor (GVG, 2002: 9). În România şomajul feminin a
fost mai mare până în 1996 -1997 însă în ultimii ani a coborât sub cea înregistrată pentru
populaţia masculină. În schimb, şomajul femeilor are o durată mai mare decât cel al
bărbaţilor (INS, 2001).

Tabelul 6.2. Şomajul pe sexe, şomajul tinerilor şi şomajul de lungă durată (2001)

Rata Rata Ponderea Rata Ponderea

şomajului - şomajului- F şomajului şomajului şomajului
B (% din (% din forţa 15-24 ani 15-24 ani de 12 luni
forţa de de muncă (% din (% din rata şi peste
muncă feminină) total totală) (% din total
masculină) şomeri) şomeri)*
Bulgaria 20,8 18,9 15,0 2,06 58,7
Cehia 6,7 9,6 25,9 1,93 50,0
Polonia 17,0 20,0 29,5 2,19 44,7
România 7,0 6,0 21,6 2,54 49,2

50
 Slovacia 20,1 18,6 28,9 1,93 54,7
Ungaria 6,3 4,9 20,0 1,86 47,8
* anul 2000
Surse: GVG, 2002: 9; 189 (rate şomaj pe sexe, rata şomajului tinerilor, ponderea şomajului de lungă durată); UNICEF,
2003: 92 (ponderea şomerilor 15-24 ani).

Şomajul tinerilor constituie o problemă deosebit de serioasă în regiune, majoritatea

ţărilor având pentru categoria de vârstă 15-24 ani o rată de două mai mare decât rata
medie a şomajului general. Comparativ cu restul forţei de muncă, riscul de ajunge în
şomaj este mult sporit în cazul tinerilor. Conform studiului GVG (2002), raportul dintre
rata şomajului tinerilor şi rata şomajului general are valori cuprinse între 2,54 şi 1,37.
Riscul suplimentar de şomaj pe care îl exprimă acest raport este cel mai ridicat în
România (2,54). Urmează Slovenia, Bulgaria şi Polonia cu valori de peste 2, dar
inferioare celei din România. În restul ţărilor din regiune riscul (suplimentar) de şomaj al
tinerilor se înscrie în intervalul 1,94-1,47. Cu excepţia Sloveniei şi a ţărilor baltice,
valorile calculate pentru bărbaţii tineri sunt mai mari decât cele pentru femeile din
aceeaşi categorie de vârstă (GVG 2002: 187).
Şomajul de lungă durată este o altă caracteristică a ţărilor est-europene. Ponderea
lui în şomajul total este probabil mai ridicată decât o indică statisticile pentru că acestea
reflectă numai persoanele înregistrate sau care primesc prestaţii. În anul 2000, ratele
şomajului de lungă durată erau mai mari decât cele din ţările vest-europene, Slovacia,
Bulgaria şi Polonia depăşind dublul nivelului mediu din UE (GVG 2002: 10). În acelaşi
timp, persoanele aflate în şomaj de 12 luni sau mai mult reprezentau peste 40% din
totalul şomerilor în toate cele 10 ţări candidate la integrarea (a se vedea tabelul 6.2.).
În Polonia şi Lituania creşterea şomajului de la sfârşitul anilor ´90 a fost însoţită de
o scădere a ponderii şomajului de lungă durată. Zagorski (1999) evidenţiază că în Polonia
numărul şomerilor cu durate scurte (sub 6 luni) a crescut cu 9 puncte procentuale între
1994 şi 1997, iar perioada medie petrecută în şomaj s-a diminuat în acelaşi interval de la
37 săptămâni la 34 săptămâni (p.100).
Tendinţa este diferită în România. Scăderea din statistica şomajului înregistrat este
infirmată de ancheta asupra forţei de muncă, dar ambele tipuri de date converg spre rate
sub 10%. Pe de altă parte, numărul celor care s-au aflat în şomaj un an şi peste a crescut
constant. El reprezintă peste jumătate din total (51,5%) în 2000, situaţie apreciată ca
tipică de Raportul Băncii Mondiale din 2003. Numărul şomerilor sub 6 luni a reprezentat
o treime, iar cel al persoanelor cu şomaj de peste doi ani aproape un sfert din total. În
acelaşi an, Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO) indica o durata medie
a şomajului de aproape 2,5 ori mai mare decât cea din Polonia anului 1997: 18 luni, în
creştere cu două luni faţă de anul precedent. Ea este mai mare pentru femei decât pentru
bărbaţi la toate categoriile de vârstă, mai puţin ultima (50 de ani şi peste) unde valorile
sunt egale. Tendinţa la „cronicizare” se manifestă indiferent de grupa de vârstă a
şomerilor, cu menţiunea că ea este mai redusă în cazul celor tineri (15-24 ani) (INS 2001:
164). Dacă ameliorarea pieţei muncii din Polonia este atribuită de Zagorski (1999)
consolidării economiei de piaţă, evoluţiile negative din România nu pot fi decât
consecinţa insuficientei reformări a economiei.
Durata şomajului este însă influenţată şi de caracteristicile sistemului de protecţie
socială. Între acestea, condiţiile de acordare a prestaţiilor, dar mai ales ponderea şi
eficienţa măsurilor active au o importanţă de prim rang. Durata diferită a şomajului

51
sugerează nu numai varietatea experienţelor, ci şi a politicilor naţionale. În multe din
ţările analizate se impune aplicarea cu prioritate a programelor active pentru a obţine o
reducere a perioadei de excludere de pe piaţa muncii, mai ales în cazul grupurilor
vulnerabile (GVG, 2002).
Cele mai mari dintre ţările candidate la UE - Polonia şi România - prezintă
importante diferenţe regionale în rata şomajului. În România, câteva judeţe au înregistrat
în mod constant valori de 1,5-2 ori mai mari decât media naţională. Variaţia între zone
este de asemenea notabilă (peste dublul mediei naţionale, în unele zone) în Polonia. De
altfel, legislaţia poloneză prevede că perioada de plată a prestaţiei depinde şi de rata
şomajului din zona de rezidenţă a şomerului.

Date privind şomajul în România (2009)

Şomer (cf. definţiei BIM): persoană de vârstă 15-74 ani care îndeplineşte simultan
condiţiile: nu are loc de muncă şi nu desfăşoară activitate pentru obţinerea de venituri;
este în căutarea unui loc de muncă prin metode

Numărul şomerilor: 681.000 (+ 106 mii faţă de 2008); 62,3% B, 28,9% tineri 15-24 ani;

Rata şomajului (ponderea din total populaţie activă): 6,9%

Factori diferenţiatori şi de risc ai şomajului

• Femei: 5,8%; Bărbaţi: 7,7%
• Urban: 8,1%; Rural: 5,4%.
• Regiune: cea mai ridicată în R Sud Muntenia(10,7%) şi cea mai scăzută în
Bucureşti-Ilfov (4,0).
• Vârstă: tineri (15-24 ani)- 20,8%
• Educaţie: nivel scăzut (primar şi grimnazial)-18,0%; nivel superior: 4,2%. ( INS,
2010).

Durata medie a şomajului: 10,8 luni, cea mai lungă durată (13,8 luni) s-a înregistrat pt.
persoanele de 55+ din mediul urban.

Şomaj de lungă durată (12 luni +): 30,9% din total. Pondere importantă în rândul
absolvenţilor de liceu şi şcoli profesionale.
În şomaj de lungă durată: peste 35% din şomerii 45-54.

Rata şomajului de lungă durată (% din total pop. activă): 2,1%. Valoare de peste 2,4%
pentru B; şi 2,6 în U.

Rata şomajului de foarte lungă durată (doi ani şi peste): 0,9% (INS, 2010)

Bibliografie

52
INS (2010), Forţa de muncă în România. Ocupare şi şomaj, Bucureşti: INS

3.7 Violenţa - conceptualizări (Adina Rebeleanu)

Violenţa socială este asociată cu un grad scăzut al controlului social, fiind

considerată o problemă socială caracteristică situaţiei apărute, o discrepanţă semnificativă
între normele sociale şi realitatea de fapt, o situaţie considerată de către un număr mare de
indivizi a fi o deviaţie de la normele care le respectă, care afectează negativ funcţionarea
sistemului social şi necesită intervenţie pentru corectarea, eliminarea sa. ( Doru Buzducea,
2005 : 71-72)
În Dicţionarul Sociologic violenţa este definită astfel:
Violenţa - utilizarea forţei şi a constrîngerii de către un individ grup sau clasă socială
în scopul impunerii voinţei asupra altora. Date fiind multiplele sale conotaţii în limbajul
cotidian sau ştiinţific, violenţa dobîndeşte semnificaţii particulare în funcţie de contextul
de referinţă în care îşi fixează sensul: (Gordon Marshal, 2004 : 658)
 Din punct de vedere juridic ” violenţa”. caracterizează folosirea forţei fizice sau a
autorităţii personale pentru a produce un prejudiciu sau o vătămare integrităţii unei
persoane (violenţă criminală omucideri, loviri şi răniri voluntare, violuri etc)
 În sociologia politică a claselor si a relaţiilor internaţionale violenţa, semnifică
un mijloc coercitiv utilizat pentru asigurarea dominaţiei de clasă sau pentru dobîndirea
unei poziţii dominatoare concretizat sub forma războaielor de cucerire, terorismului
internaţional sau (violenţă colectivă sau instituţionalizată) în acest sens materialismul
istoric, ca parte integrantă a ideologiilor comuniste subliniază rolul violenţei în istorie
considerînd că ea este legată de urmărirea unor scopuri dependente, de o serie de condiţii
obiective şi subiective,de strategia care trebuie adoptată în anumite împrejurări
revoluţionare etc.
 În antropologia culturală, violenţa, este echivalentă cu constrîngerea exercitată
de o anumită comunitate culturală asupra alteia sau de un anumit sistem normativ asupra
altora, prin intermediul unor agenţi represivi cu caracter economic, politic sau spiritual, în
scopul adoptării modelului dominator.
 În psihologie, violenţa desemnează comportamentul agresiv manifestat, cel mai
adesea în urma unor frustrări (pentru Freud, de exemplu „conflictul oedipian„ este însoţit
de dorinţa inconştientă a copilului de a omorî pe toţi aceia care se opun realizării dorinţei
lui de afecţiune maternă) tendinţe de frustrare şi conduite (auto)agresive caracterizează şi
pe sinucigaşi, sinuciderea reprezentând un tip de violenţă noncriminală privată care are ca
scop suprimarea voluntară a vieţii unei persoane.
 În sociologie violenţa nu este considerată numai o resursă a puterii claselor sau
grupurilor privilegiate ori şi un mijloc compensator la care recurg clasele şi grupurile
sociale defavorizate sau marginalizate, constituite din indivizi lipsiţi de resurse, neintegraţi
social. Absenţa accesului la mijloacele instituţionalizate de realizare a scopurilor
socialmente dezirabile constituie motivul pentru care aceşti indivizi recurg la mijloace
ilicite, ilegitime, adeseori violente, prin intermediul cărora pot dobîndi acces la oportunităţi
sociale, violenţa este astfel, o consecinţă a marginalizării, a proceselor de dezorganizare
socială, a anomiei şi neintegrării sociale, manifestându-se prin comportamente agresive
care încalcă legea sau codurile normative nescrise.

53
Dincolo de multitudinea sensurilor care i se asociază, violenţa este un abuz de putere, fiind
legată, aproape întotdeauna, de o poziţie de putere şi de impunerea acestei puteri asupra
celorlalţi. Această caracterizare defineşte, cel mai bine, situaţia bărbatului în raport cu cea
a femeii, copilului sau vârstnicului. Totuşi, în mod aparent paradoxal, adeseori, chiar lipsa
de putere determină violenţa. Conştiinţa lipsei de putere, a impotenţei, creează, în multe
cazuri, o nevoie de afirmare atât de puternică, încât devine agresivitate destructivă, care în
ultimă instanţă, conduce la violenţă. Aceasta poate explica, în mare măsură, frustrările care
caracterizează numeroşi bărbaţi agresori, dar şi actele de violenţă comise de femeile
agresoare23.

Tipuriadeaviolenţă
La finele anilor ’60, Johan Galtung a adus în discuţie diferenţierea între violenţa
personală şi cea structurală, la aceste două tipuri de violenţă adăugându-se, la începutul
anilor 90, violenţa culturală24.
Prin violenţă culturală înţelegem acele aspecte ale culturii care pot fi folosite pentru
a justifica sau legitimiza violenţa directă sau structurală. Stelele şi dungile, secerile şi
ciocanele, steagurile, imnurile şi paradele militare precum şi omniprezentul portret al
conducătorului, discursurile aprinse şi posterele, toate sunt incluse în această categorie”25.
În cazul violenţei personale, victimele şi autorii pot fi identificaţi fără nici o ezitare.
Violenţa structurală produce şi ea victime, dar nu persoane, ci structuri specifice
organizatorice sau sociale, în acest caz condiţiile de viaţă fiind cele care stau la baza
acesteia.
Prin violenţa culturală înţelegem ideologiile, convingerile, tradiţiile, sistemele de
legitimare, care face posibilă şi justifică, legitimează violenţa directă sau structurală.
Galtung era de părere că nu putem vorbi despre violenţă decât atunci când oamenii sunt
influenţaţi într-o asemenea măsură încât se realizează, fizic şi spiritual, mai puţin decât ar
putea de fapt26.
Noţiunea lui Galtung despre violenţă structurală, pune punctul central de referinţă
în discuţia privind violenţa, demarată la nivel mondial de cercetarea în domeniul păcii şi
conflictelor. Această noţiune s-a bucurat de o largă recunoaştere, deschizând spre cercetare
conceptul de violenţă şi permiţând astfel şi analizarea rezultatelor violente (cum ar fi, de
pildă, subnutriţia din lumea a treia) înregistrate de structuri anonime. Ea a făcut însă şi
obiectul unor critici înverşunate, pentru că a condus la o utilizare inflaţionistă a
conceptului de violenţă: tot ceea ce credem că nu este în regulă pe tot cuprinsul acestei
lumi poartă mai nou numele de violenţă structurală.27
Violenţa în general se manifestă sub variate forme:28
 După modul de exprimare, violenţele sunt: directe (loviri, acuzaţii) şi indirecte
(refuz, tăinuire, seducţie... ).

23
Sorin, M. Rădulescu, Sociologia violenţei intrafamiliale: victime și agresori în familie, Editura. Lumina
Lex, Bucureşti, 2001, pag. 21.
24
Jhon, Dewey, Democraţie şi politică, Bucureşti, Editura., Politică, 1972, pag. 114.
25
Ibidem, pag. 59.
26
Ibidem, pag. 119-120.
27
Anton, Dumitriu , Istoria războiului, Bucureşti, Editura Fundaţiei Soros, 1999, pag. 27.
28
Elena, Macavei, NU, violenţei! - Agresivitate şi violenţă. Semnificaţii. Forme de manifestare, Sibiu,
Editura Bibliotecii Astra, 2008, pag. 17.

54
  După ordinea juridică şi morală putem clasifica violenţa dupa cum urmează:
legitimă (cu justificare juridică şi morală – de apărare, în război, în sport) şi nelegitimă
(condamnate juridic şi moral –furt, tâlhărie, viol…).
 După raportul dintre autor şi victimă, sunt: violenţe heteroagresive şi violenţe
heteroviolente (exercitate asupra altora), autoagresive şi autoviolente (autorii sunt şi
victime; se manifestă prin neglijare de sine, autodiscreditare, autopedepsire, sinucidere).
 După mediul în care se manifestă violenţa, este: socială (stradală, pestadioane,
instituţională în şcoli, la locuri de muncă, în instituţii de ordine) şi familială sau domestică,
principalele victime fiind femeile, copiii si persoanele vârstnice.
 După modul de acţionare, sunt: fizice (lovituri, spargeri, incendieri, sechestrări,
crime), psihomorale (prin ameninţări, intimidări, umiliri, şantajări, denigrări),verbale (prin
injurii, calomnii, jigniri, ironii), imagistică (prin imagini în reviste, cărţi, afişe, site-uri pe
internet, Tv), sexuală (hărţuire, viol, incest, prostituţie, proxenetism, pornografie, atentat la
pudoare).
Violenţa în familie este una dintre formele de violenţă cel mai frecvent întâlnite, dar
şi una din cele mai îngrijorătoare, pentru că este prea puţin vizibilă. În cele mai multe
dintre cazuri, actele de violenţă au loc în spatele uşilor închise şi sunt ascunse de către
victimă, din cauza sentimentului de teamă faţă de agresor şi de jenă faţă de societate. Mai
mult chiar, un obstacol îl reprezintă şi reticenţa statului şi a organelor sale de a interveni
într-o sferă considerată încă „privată”.
Conceptul de „violenţă în familie” este amplu şi cuprinde violenţa domestică
(înţeleasă ca violenţă ce apare între parteneri, fie ei soţi sau concubini), dar şi violenţa
asupra copiilor, bătrânilor sau altor rude. Violenţa domestică asupra femei nu apare doar în
cuplurile căsătorite, sunt multe femei care au relaţie de concubinaj cu agresorul, iar din
acestă perspectivă, definirea termenului de violenţă împotriva femei, nu se poate limita
doar la femeile căsătorite.29
Violenţa în relaţia dintre sexe trebuie privită ca o problemă a încălcării sau îngrădirii
drepturilor fundamentale ale omului. Violenţa în familie este considerată de către
Organizaţia Mondială Contra Torturii, o formă de tortură.
Conform Legii 217/2003 violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică sau
verbală săvârşită cu intenţie de către un membru de familie împotriva altui membru al
aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu
material. Constituie, de asemenea, violenţă în familie împiedicarea femeii de a-şi exercita
drepturile şi libertăţile fundamentale. 30
Se numeşte "violenţă în familie" orice act vătămător, fizic sau emoţional care are loc
între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul
verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni şi familie, ameninţări şi
atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri.
Deşi până de curând s-a presupus că femeia este cel mai adesea victima violenţei în
familiei, în urma unor cercetări s-a descoperit că de fapt numărul bărbaţilor agresaţi este
destul de mare. Experţii care cercetează această problemă sunt de acord că violenţa este un
fenomen larg răspândit, mult mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplu fapt ca

29
Eve, S. Buzawa, Carl, G. Buzawa, Domestic violence- The Criminal Justice Response, USA, Editura
Sage Publication, 2003, pag. 13.
30
Legea, Nr. 217, Pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, Parlamentul, publicată în Monitorul
Oficial nr 367, 29 mai, 2003.

55
 unele fapte nu sunt raportate poliţiei sau spitalelor. Familia care constituie un teren de
manifestare a violenţei domestice devine mai puţin transparentă şi deschisă mediului social
imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. Este evidentă izolarea socială a acestor
familii. Ele capătă o stigmă în ochii celorlalţi şi în acelaşi timp un sentiment de stigmă şi
culpă care le face să se izoleze.31
Legislaţia din România interzice şi sancţionează violenţa în familie. Codul Penal
defineşte violenţa în familie în şase niveluri:
 Lovire şi alte tipuri de agresiune (Art. 180)
 Agresiune corporală (Art. 181)
 Agresiune corporală gravă (182)
 Lovire având ca rezultat decesul victimei (Art. 183)
 Agresiune corporală voită (Art. 184)
 Rele tratamente aplicate minorului (Art. 306)
Prevederile Legii nr. 197/200032 din 13 noiembrie 2000, pentru modificarea şi
completarea unor dispoziţii din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.
568 din 15 noiembrie 2000:
 reglementează pentru prima dată violenţa din familie şi recunoaşte în premieră
pericolul social crescut al acestui tip de violenţă;
 pedepse majorate pentru infracţiunile săvârşite în cadrul familiei;
 interdicţia agresorului de a reveni în locuinţa familiei;
 punerea în mişcare a acţiunii penale din oficiu;
 încriminează penal violul domestic şi reglementează corupţia sexuală comisă în
cadrul familiei.
Deci, din punct de vedere legal, violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică sau
verbală săvârşită cu intenţie de către un membru de familie împotriva altui membru al
aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu
material. Constituie, de asemenea, violenţă în familie împiedicarea femeii de a-şi exercita
drepturile şi libertăţile fundamentale33.

Tipuri de violenţă domestică

Cercetările care au avut ca zonă tematică agresiunea în mediul familial au definit
fenomenul folosind una din sintagmele următoare: violenţă în familie, violenţă
intrafamilială (în spaţiul Europei occidentale), violenţă domestică (mai ales în zonele
culturale de limba engleză). Fiecare sugerând ca familia e un spaţiu privat, izolat de spaţiul
public şi având probleme specifice, un grup domestic împărţind acelaşi spaţiu de viaţă.34
Violenţa în familie poate fi definită ca un patern de control coerciv caracterizat prin
folosirea comportamentelor abuziv fizice, sexuale sau emoţionale. Violenţa în familie
include: violenţă fizică, rele tratamente aplicate minorului, limitarea interdependenţei
partenerului, nerespectarea drepturilor, sentimentelor, opiniilor, expectanţelor partenerului,

31
http://ms.politiaromana.ro/prevenire/violenta_familie/despre_violenta.html.
32
Legea Nr. 197, pentru modificarea si completarea unor dispoziții din Codul Penal , Parlament, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I nr. 568 din 15 noiembrie 2000.
33
http://ms.politiaromana.ro/prevenire/violenta_familie/despre_violenta.html

34
Ana, Muntean, Juliane, Sagebiel, Practici în Asistență Socială, Iasi, Editura Polirom, 2007, pag. 215.

56
violenţă între fraţi, abuzul şi violenţa asupra membrilor vârstnici ai familiei, etc. Din
studiul situaţiei violenţei în familie, majoritatea infracţiunilor săvârşite între membrii
familiei le constituie cele de omor, tentativă de omor, lovituri cauzatoare de moarte,
pruncucidere, vătămare corporală gravă, vătămare corporală, viol, act sexual cu un minor,
perversiune sexuală, corupţie sexuală, incest, tâlhărie, abandon de familie - art. 305 Cod
penal (numai litera "a" - părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, prin expunerea la
suferinţe fizice sau morale care se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amenda), rele tratamente aplicate minorului şi punerea în primejdie a unei persoane în
neputinţa de a se îngriji.35
Majoritatea cazurilor de violenţă în familie se prezintă ca o combinaţie de violenţă
fizică, psihologică şi sexuală, susţinută de o violenţă de origine relaţională (socială) şi
incluzând uneori o violenţă economică şi morală:36
 Abuzul fizic. Orice act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către unul din
membrii acestuia, care aduce atingere vieţii, integrităţii corporale sau psihologice, ori
libertăţii altui membru al aceleiaşi familii, periclitează în mod serios dezvoltarea
personalităţii lui sau a familiei. (Consiliul Europei, Recomandarea R (85) 4 cu privire la
problematica violenţei intrafamiliale.). Exemple de agresiune fizică: lovire cu palma,
pumnii, obiecte contondente, trasul de păr, ruperea oaselor, arsuri, zgâriere, izbirea
victimei de pereţi sau de mobilă, aruncarea de obiecte şi folosirea armelor albe sau de foc.
Constituie de asemenea agresiune fizică negarea trebuinţelor de bază, deprivarea de somn
şi/ sau alimentaţie.
 Abuzul sexual. Orice contact sexual nedorit de către partener.Violenţa sexuală în
familie este considerată o formă de violenţă domestică. Contactul sexual fără
consimţământ este considerat atac sexual. Atacul sexual nu presupune neapărat folosirea
forţei fizice, el poate fi realizat prin metode de intimidare, ameninţare, hărţuire şi
constrângere.
 Abuzul psihologic (emoţional) cuprinde, ca şi comportamente manifestate de către
abuzator, degadarea continuă şi umilirea partenerei, sarcasme, luarea în derâdere a
acesteia, ameninţări, dispreţ, insulte în public, observaţii umilitoare. Acest tip de
comportament este în general resimţit ca o atingere la identitate şi la încrederea în sine,
mai ales dacă este persistent. În cele mai multe cazuri agresiunea emoţională este adesea
cea mai distructivă, deoarece are repercursiuni asupra mândriei personale şi a încrederii în
sine. Cel mai răspândit tip de violenţă în familie este violenţa pshihologică, care în
aproape toate cazurile acompaniază celelalte tipuri de violenţă paracticate în familie.
 Abuzul economic poate fi definit drept exerciţiul unui control inechitabil asupra
resurselor comune, fie că se referă la controlul accesului la buget pentru menaj, fie la
împiedicarea partenerei de a-şi lua o slujbă sau de a-şi continua educaţia, fie chiar de
negare a drepturilor femeii asupra bunurilor comune .
 Abuzul social este una dintre cauzele cele mai frecvente care duc la izolarea
victimei şi incapacitatea ei de a ieşi din situaţia de violenţă.Această formă de violenţă este
strîns legată de abuzul economic şi conţine obstacolele invizibile şi intangibile care se
opun la realizarea oportunităţilor potenţial oferite femeilor şi la exerciţiul drepturilor lor

35
George, Neamtu, Dumitru, Stan, Asistență Socială Studii și aplicații, Iași, Editura Polirom 2005, pag.
145- 147.
36
Monica, Ancuța, Andreea, Canila, Stop Violenţa în familie, Iasi, Editura Lumen, 2005, pag. 10.

57
fundamentale. Pe lângă cele menţionate mai sus, abuz social asupra femeii pot fi
considerate şi următoarele comportamente: abuz verbal în faţa altor persoane, glume,
critici referitoare direct la aspectul fizic al femeii, la inteligenţa sa, acuzaţii de infidelitate,
comportamente de control (urmărirea femeii la serviciu, la prieteni, telefoane de verificare,
etc.), încuierea femeii în casă, sau înafara ei, etc. Rezultatul este umilirea publică a femeii
şi izolarea ei de prieteni şi membrii familiei sale.
 Violenţa prin deprivare sau neglijare, reprezintă forma non-fizică a violenţei,
incluzând violenţa verbală şi cea emoţională, utilizate în scopul ameninţării, intimidării şi a
deţinerii controlului asupra victimei cu impact asupra planurilor psihologice. Se manifestă
prin incapacitatea sau refuzul adultului de acordare a celor necesare copilului pentru toate
aspectele vieţi sale: sănătate, educaţie, dezvoltare emoţională, nutriţie, adăpost, siguranţa
vieţii – în contextul în care familia sau îngrijitorul legal are acces la resursele necesare.
Include şi nesupravegherea şi lipsa protecţiei in faţa pericolului.37
Violenţa în familie reprezintă o problemă universală care afectează toate ţările lumii,
indiferent de gradul lor de dezvoltare, manifestându-se la nivelul tuturor segmentelor
societăţii. Comunitatea internaţională a recunoscut că violenţa în familie reprezintă un
fenomen grav, care afectează drepturile fundamentale ale omului la viaţă, siguranţă,
libertate, demnitate, integritate fizică şi psihică, adoptând o serie de documente
internaţionale care recomandă statelor să ia toate măsurile de ordin politic, administrativ şi
financiar ce se impun pentru a preveni şi combate fenomenul violenţei impotriva femeii.
Stabilitatea şi rolul familiei în viaţa socială au depins de măsura în care societate a
asigurat respectarea libertăţilor şi demnitaţilor femei.38
Violenţa în familie înseamnă utilizarea sau ameninţarea cu utilizarea a abuzului fizic,
emoţional, verbal sau sexual de către un membru al unei familii la adresa altui membru al
aceleiaşi familii, cu intenţia de a induce frica, intimidarea şi controlul comportamentului.
Definiţia celei de-a Patra Conferinţe Mondiale asupra problemelor Femeilor, Beijing
1995 descrie violenţa îndreptată asupra femeii 39ca orice act de violenţă fundamentat pe
diferenţa de gen, care rezultă sau care poate rezulta într-o vătămare sau suferinţă fizică,
sexuală sau psihologică a femeilor, inclusiv ameninţările cu asemenea acte, coerciţia sau
privarea arbitrară de libertăţi, indifernt dacă acestea apar în viaţa publică sau privată.
Potrivit Consiliului Europei – Comitetul de Miniştri, 1985, violenţa în familie este:
„orice act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către unul dintre membrii acesteia
şi care aduce atingere vieţii, integrităţii corporale sau psihologice sau libertăţii altui
membru al acelei familii, şi vătămă în mod serios dezvoltarea personalităţii
lui/ei”(Recomandarea Nr. R(85) cu privire la violenţa in familie, adoptată la 26 martie
1985).
În Rezoluţia 48/104/20.12.1993, Adunarea Generală a ONU, art. 2, arată că violenţa
îndreptată asupra femeii „include următoarele acţiuni chiar dacă nu se limitează la ele:
violenţa fizică, sexuală şi psihologică care se produce in cadrul familiei, inclusiv
maltratări, abuzul sexual al copiilor din cadrul căminului conjugal, violenţa relaţionată cu
ştirbirea dreptului patrimonial, mutilare genitală şi alte practici tradiţionale, nocive pentru
femeie, actele de violenţă produse de alţi membri ai familiei precum şi violenţa relaţionată
cu exploatarea.

37
Ghid de intervenție în cazurile de violență în familie realizat de ANPF, pag. 8.
38
George, Zaharia, Condiția juridică a femei în dreptul internațional, Iași, Editura Junimea, 1980, pag.26.
39
Ghid de intervenție în cazurile de violență în familie realizat de ANPF pag. 7.

58
 Definiţia cea mai general folosită în literatura de specialitate pentru violenţa
împotriva femeilor este cea utilizată în cadrul Declaraţiei Naţiunilor Unite (1993): “orice
act de violenţă bazat pe diferenţa de gen şi care cauzează sau ar putea cauza femeii
suferinţă sau vătămare fizică, sexuală sau psihologică, incluzând ameninţările cu astfel de
acte, coerciţia şi privarea arbitrară de libertate, fie în viaţa publică, fie în cea privată”.

Familia ca spaţiu de manifestare a violenţei domestice

Bărbaţii reprezintă cel mai mare procent în rândurile celor care comit violenţă în
general şi violenţă împotriva femeilor în special. Bărbaţii nu au un caracter violent de la
natură. Violenţa este un comportament pe care toţi cei care îl practică îl învaţă.
Violenţa bărbaţilor este un rezultat al modului în care mulţi bărbaţi învaţă să-şi
exprime masculinitatea în relaţiile lor cu femei, copii şi alţi bărbaţi. Mulţi bărbaţi învaţă să
gândească că forţa este o modalitate acceptabilă de a domina şi a controla oamenii din jurul
lor. Violenţa este o încercare patetică şi imatură de a avea control asupra femeilor, copiilor
sau asupra altor bărbaţi. Paradoxal, cele mai violente acte efectuate de bărbaţi sunt un semn
de slăbiciune, insecuritate, lipsă de încredere şi de respect faţă de sine combinate cu
sentimentul că sunt superiori şi că trebuie să deţină controlul.
Şi femeile pot fi violente împotriva bărbaţilor sau a altor femei, dar este un lucru mult
mai puţin răspândit decât viceversa.40 După cum observăm în tabelul de mai jos: anul 2009
sem.1 – 6386 victime din care : 3167 de sex feminin (49,60%), 1150 de sex masculin
(18,00), restul nu au sexul şi vârsta precizate (32,40%).

Table 1
.

Distribuţia pe sexe a victimelor violenţei domestice în perioada 2005-2009

Informatie preluată de pe site-ul ANFP: http://www.anpf.ro/statistica/?limba=Ro

Violenţa în familie, de asemenea, cunoscută sub numele de violenţă domestică,

violenţa partenerului care are loc într-o relaţie intimă. Violenţa domestică împotriva
bărbaţilor poate lua multe forme, inclusiv abuz emoţional, sexual şi fizic. Se poate
întâmpla în relaţiile heterosexuale sau homosexuale. Violenţa domestică presupune orice

40
Idem, Pași spre țara egalității, pag. 51-52.

59
act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către unul din membri acesteia şi care
aduce atingerea vieţii, integrităţii corporale sau psihologice sau libertăţii altui membru al
acelei familii şi vatămă în mod serios dezvoltarea personalităţii lui sau ei.41

Formele violenţei asupra femei

Violenţa în sens larg include nu doar actele violente la nivel fizic ci orice situaţie în
care fiinţele umane sunt influenţate în asemenea manieră încât realizările lor efective,
somatice şi mentale se află la un nivel mai scăzut decât realizările lor potenţiale. În
majoritatea societăţilor, cea românească nefăcând excepţie, care sunt caracterizate de
distribuţia inegală a puterii, statutului social şi resurselor între bărbaţi şi femei violenţa este
prezentă în sensul în care femeile nu îşi pot valorifica pe deplin potenţialul de care
dispun.Originile violenţei împotriva femeilor trebuie căutate nu numai la nivelul
agresorului ci şi în structura socială şi în ansamblul valorilor, tradiţiilor, obiceiurilor şi
credinţelor legate de inegalitatea dintre femei şi bărbaţi.
a. Violenţa directă 42este forma cea mai uşor observabilă a violenţei pentru că
implică în general manifestări fizice, vizibile şi măsurabile. Este prezentă atât în spaţiul
privat, cât şi în spaţiul public. În spaţiul privat violenţa directă se manifestă ca violenţă în
familie domestică (luând mai multe forme), iar în spaţiul public există violenţa stradală, la
locul de muncă, trafic de femei, viol, prostituţie.
Formele violenţei directe sunt următoarele43:
o Violenţa domestică. Violenţa directă împotriva femeilor este asociată în România
în principal cu violenţa domestică sau „violenţa în familie” şi e redusă de cele mai multe
ori la vătămare fizică. Coordonatele sale sunt însă mult mai complexe. Violenţa în familie
se manifestă sub mai multe forme care se suprapun:
- uşor observabile: abuzul fizic (bătaie, mutilare, omucidere); abuz sexual (viol
marital, obligarea partenerei să se prostitueze în numele iubirii sau la acte sexuale cu care
ea nu este de acord); privare de libertate (izolare de prieteni, sechestrare).
- mai puţin evidente: violenţa psihologică, emoţională (intimidare, ameninţare,
constrângere); violenţa verbală (umilire constantă, folosirea poreclelor, invectivelor).
o Violenţa în spaţiul public este o formă a violenţei directe care are manifestări
specifice precum:
- hărţuirea sexuală constă în exercitarea unor presiuni de natură sexual manifestată
prin cererea de favoruri sexuale, prin observaţii indecente, sau prin gesturi şi acţiuni
supărătoare care persecută o anumită persoană, de cele mai multe ori fiind vorba despre
femei.
- violul, acesta se referă la actul sexual impus unei persoane şi realizat prin
violenţă, ameninţare sau intimidare. Victimele violului sunt în marea majoritate femeile şi
copiii. Legislaţia violului nu funcţionează în sensul protejării integrităţii fizice a femeii.
Violul are loc atât în spaţiul public, când agresorul poate fi necunoscut, dar şi în spaţiul
privat când agresorul poate fi partenerul sau soţul.
- traficul de femei, implică recrutarea şi transportarea unei persoane în altă ţară
decât cea de origine cu scopul de a o pune într-o situaţie de abuz sau exploatare cum ar fi

41
Mihaela, Sofrone, op.cit., pag. 125.
42
Ibidem, pag. 27.
43
Ina, Curic, op.cit. pag. 27.

60
prostituţia forţată, practici de sclavie, lovituri, torturi sau alte cruzimi, muncă forţată.
Victimele sunt lipsite de drepturile de bază, vândute şi înrobite, forţate să lucreze ca sclave
sexuale sau ca muncitoare necalificate. Traficul de fiinţe umane este o încălcarea a
numeroase legi internaţionale şi a drepturilor omului.
- prostituţia este definită ca un schimb de servicii sexuale pentru bani. În funcţie de
angajamentul consimţit sau forţat prostituţia se împarte în liberă şi forţată. Prostituţia
forţată implică persoane care sunt sechestrate şi obligate prin acte de violenţă să întreţină
raporturi sexuale. Este dificil de stabilit diferenţa dintre cele două forme având în vedere că
şi în cazul prostituţiei consimţite femeile aleg aceasta pentru că sunt în general constrânse
la nivel economic, social sau cultural.
În acest fenomen sunt prezente însă şi violenţa structurală: prostituţia este o activitate
organizată, structurată, în legătură cu autorităţile statului, legalizată sau nelegalizată în
funcţie de ţară şi cea culturală: concepţia că actul sexual poate fi comercializat, că
„prostituţia e cea mai veche meserie din lume“, că „orice femeie este o potenţială târfă“.
Traficul cu femei, prostituţia, violenţa domestică şi hărţuirea sexuală sunt privite de
cele mai multe ori ca defecte ale femeii, care nu este capabilă să pună capăt acestor situaţii,
şi nu ca probleme sociale la care trebuie să lucreze şi instituţii ale statului.
b. Violenţa structurală mai dificil de recunoscut şi înţeles, este violenţa încastrată în
sistemele sociale, politice şi economice ale societăţii. Violenţa structurală este adesea
neobservată fiind menţinută de întreg colectivul şi validată în numele ordinii şi stabilităţii.
c. Violenţa culturală reprezintă acele aspecte ale culturii exemplificate în domenii
precum religie, ideologie, limbă, artă, ştiinţă, mass-media, care legitimează violenţa directă
şi structurală.

În România de azi, fenomenul de violenţă reprezintă o problemă socială complexă, ale

cărei modalităţi de manifestare, consecinţe sociale şi moduri de soluţionare interesează atât
factorii institutionalizaţi de control social cât şi opinia publică. Este important de remarcat
şi faptul că inegalităţile sociale dintre indivizi şi grupurile sociale, crizele economice,
inflaţia, sărăcia, şomajul generează stări conflictuale şi tensiuni sociale, violenţa se găseşte
în toate societăţile.

TEMA: REFLECTAREA PROBLEMELOR SOCIALE ÎN PRESA

SCRISĂ

Elementele de mai jos va ajută să studiaţi problemele sociale. Utilizaţi acestă schemă
pentru a analiza articolele de presă (A-E) incluse în suportul de curs.

1. Identificaţi grupul sau grupurile sociale pentru care situaţia prezentată în articol
constituie o problemă sau probleme sociale. De ce credeţi că pentru ei este o problemă
socială ? Argumentaţi.

2. Identificaţi grupul sau grupurile sociale pentru care situaţia respectivă NU constituie o
problemă socială. De ce credeţi că pentru ei NU este o problemă socială ? Argumentaţi.

61
3. Identificaţi definiţii posibile ale situaţiei din perspectiva celor care o consideră o
problemă socială. Care sunt cauzele situaţiei, în viziunea lor? Dar consecinţele?

4. Identificaţi definiţii posibile ale situaţiei din perspectiva celor care NU o consideră o
problemă socială. Care sunt cauzele situaţei, în viziunea lor? Dar consecinţele?

5. Identificaţi modalităţi de schimba situaţia (de a rezolva problema) din perspectiva celor
care o consideră o problemă socială. Argumentaţi.

6. Precizaţi pentru fiecare articol de presă perspectiva teoretică din care poate fi definită
problema socială prezentată şi argumentaţi opţiunea.

Articole de presă:

A. Şomajul paşte economia (Tudor Tepeleag, Cotidianul, 2 Feb. 2006)

Economia mondiala creste intr-un ritm sustinut, dar numarul somerilor creste si mai
rapid, apropiindu-se de 200 de milioane. Ca si in urma cu zece ani, jumatate din numarul
salariatilor de pe glob cistiga mai putin de doi dolari pe zi.

Raportul anual al Organizatiei Mondiale a Muncii (OMM) arata ca numarul de persoane

fara un loc de munca a atins noi culmi in 2005, o crestere economica robusta nefiind
suficienta pentru a compensa cresterea populatiei mondiale aflate in cautarea unui loc de
munca. Cresterea economica mondiala a fost de 4,3% in 2005, dar numarul somerilor a
crescut cu 2,2 milioane, ajungind la 191,8 milioane de persoane (rata de 6,3%).

Numarul salariatilor in lume a crescut cu 1,5% in 2005, atingind 2,85 miliarde de

persoane, dar aproape jumatate dintre ei cistiga mai putin de 2 dolari pe zi.

Primele victime ale somajului

Jumatate din somerii din lume sint tineri intre 15 si 24 de ani, desi ei nu reprezinta decit
un sfert din populatia apta de munca. La sfirsitul anului 2004 aproape 40% dintre tinerii
polonezi erau lipsiti de un loc de munca, situatia fiind similara pentru o treime din tinerii
slovaci.

In Uniunea Europeana exista numeroase disparitati in ceea ce priveste somajul. In Marea

Britanie, desi somajul incepe sa creasca, doar 5% din populatia activa este in cautarea
unui loc de munca, in timp ce in Germania, tara cea mai populata si cu cea mai puternica
economie din zona, situatia este cu mult mai grava: 11,1% din populatia activa, respectiv
5 milioane de persoane, sint in cautarea unui loc de munca. In Polonia, somajul a facut un
nou salt in luna decembrie a anului trecut, afectind in prezent peste 17,5% din populatia
tarii.

62
Europa, in cumpana. In teorie, cresterea economica ar trebui sa capete un suflu nou in
2006, inclusiv in Uniunea Europeana, iar somajul ar trebui sa scada atit din aceasta cauza,
cit si pentru faptul ca primele generatii ale asa-numitului „baby-boom“ vor iesi la pensie,
lasind numeroase posturi vacante.

S-ar putea insa ca intreprinderile europene, confruntate, pe de o parte, cu exigentele

actionarilor de a obtine profituri cit mai mari, iar pe de alta parte, cu concurenta statelor
cu mina de lucru ieftina, mai ales China, sa refuze sa creeze locuri de munca in tarile
vestice. Economistul belgian André Sapir, consilier al fostului presedinte al Comisiei
Europene, Romano Prodi, considera ca tarile europene dezvoltate vor trebui sa aleaga
rapid intre modelul anglo-saxon ultra-liberal si modelul nordic. Caracterizat printr-o
protectie redusa a salariatilor si prin mari inegalitati salariale, sistemul ultra-liberal aplicat
pe piata muncii din Marea Britanie a reusit sa reduca somajul. Acelasi rezultat a fost
obtinut si de modelul nordic, insa prin masuri diametral opuse: interventionism al statului
in relatiile de munca, diferente mici intre salarii si fiscalitate ridicata.

Modelul aplicat in Franta, Germania sau Belgia va trebui insa abandonat, crede Sapir,
deoarece el cumuleaza dezavantajele celorlalte doua sisteme, fara a reusi sa combata
somajul.

B. Bărbaţii bat mai mult acasă decât pe stradă (Alexandra Bădicioiu , Cotidianul
sinteze on-line, www.cotidianul.ro)

Partenerii de viata constituie o amenintare mai mare pentru femei decit strainii, conform
OMS.

„Studiul acesta arata ca femeile se afla in pericol mai mult acasa decit pe strada, si asta
are o influenta serioasa asupra sanatatii lor”, a declarat Lee Jong-Wook, directorul
general al OMS. 24.000 de femei din zece tari - societati diferite ca dezvoltare, cultura si
civilizatie, au fost intervievate in cercetare, pentru a se pune in lumina cauzele si efectele
violentei domestice.

Insulte, umilinte in public, amenintari, batai si abuzuri sexuale sint cele mai des intilnite
forme ale agresiunii din familie. Peste 61% dintre femeile peruane au fost agresate de
partenerii lor de viata, in aceasta tara inregistrindu-se maximumul violentei domestice.
Cota minima a violentei a fost consemnata in Japonia, unde au fost abuzate in familie
13% dintre femeile intervievate.

„Violenta domestica este, inca, infricosator de comuna, acceptata ca normala in prea

multe societati”, spune Yakin Ertürk, raportor special, in cadrul OMS, pe violenta
impotriva femeilor. Atitudinea femeilor in fata acestor violente difera geografic. In timp
ce majoritatea femeilor din Brazilia, Japonia, Serbia si Namibia au spus ca nu exista nici
o justificare pentru agresiunile din partea sotului, doar un sfert dintre ele credeau acelasi
lucru in Bangladesh, Etiopia si Peru. Acestea au declarat ca principalele motive ale
abuzurilor la care sint supuse din partea sotilor sint alcoolul sau refuzul de a intretine
relatii sexuale.

63
In afara ranilor fizice, femeile ramin cu o serie de traume psihice, care duc pina la ginduri
si tentative de sinucidere. De asemenea, violenta domestica afecteaza sanatatea sexuala si
a reproducerii: intre 4 si 12% dintre femei au fost batute in timpul sarcinii. „Am suferit
mult timp si mi-am inghitit toata durerea. Nimeni nu ar trebui sa treaca prin asta”,
povesteste o femeie din Serbia.

C. Banii căpşunarilor intră în frigidere (Alexandra Bădicioiu, Cotidianul, 28 Nov.,

2005)

Banii romanilor plecati sa munceasca in strainatate se duc mai intii pe datorii, masini si electrocasnice.
Educatia copiilor se situeaza de abia pe locul trei in topul prioritatilor. Sperantele pentru un televizor nou
si un aragaz cu multe oale se indreapta cel mai adesea catre
Spania si Italia.

Sumele primite lunar de familiile celor ramasi in tara variaza

intre 100 si 700 de euro, conform cercetarii „Romania urbana“,
realizata de Fundatia pentru o Societate Deschisa. Mai mult de
jumatate dintre cei chestionati folosesc banii pentru cheltuielile
obisnuite ale casei. Urmatoarele prioritati sint achizitionarea
aparaturii electrocasnice, ingrijirea copiilor, construirea unei case
sau achizitionarea unui automobil. Doar 4% dintre cei intervievati
folosesc banii pentru deschiderea unei afaceri. „Efectele migratiei
sint benefice pentru economia Romaniei, cu conditia ca aceasta sa
fie temporara si fondurile aduse in tara sa fie investite. Cei care se
intorc in tara folosesc cistigurile din strainatate pentru a-si achita
mai intii datoriile, apoi cumpara case, masini, electrocasnice, iar pe
locul trei al prioritatilor se afla investitiile in educatia copiilor“,
declara Dumitru Sandu, autorul studiului „Migratia Romanilor in
Strainatate: cifre si tendinte dupa 1989“.

O moda contagioasa

Unul din cinci romani apti de munca lucreaza in strainatate. Principalele motive pentru care acestia aleg sa plece in
afara granitelor pentru a cistiga bani sint salariile reduse, nivelul ridicat al somajului urban si cel al somajului ascuns,
neinclus in statistici. Pe de alta parte, povestile de succes ale celor plecati si posibilitatea unui salariu mai mare decit cel
din Romania a nascut in din ce in ce mai multi romani dorinta de a-si incerca norocul in strainatate. De altfel, migratia
temporara a devenit contagioasa de-abia dupa 1996. Pina atunci, munca in afara granitelor avea o cota redusa si era
perceputa ca o strategie inovativa a stilului de viata. Din 1997 insa, rata a crescut foarte mult, reprezentind un fenomen
semilegal si contagios, iar in 2002, intrarea libera in spatiul Schengen a accentuat amploarea fenomenului. De la 2.600
de emigranti romani pentru Spania, citi erau contabilizati in 2002, intr-un singur an au ajuns la 16.400.

In Spania, cu rude si vecini

Destinatiile principale sint Italia si Spania. Premierul Romaniei, aflat in vizita in Spania, povesteste impresiile unui
primar de acolo. „Sint mindru ca vin sa lucreze in orasul meu pentru ca ne ajuta sa il reconstruim. Daca ei nu ar mai
veni, orasul nu s-ar mai dezvolta la fel“, spune Alberto Fabra, primarul orasului Castellon. Plecarile in Spania au fost
inregistrate imediat dupa Revolutie, primele astfel de vizite fiind asa-numitele „proiecte de cercetare“. „In 1991, erau
sase romani care traiau in Aravaca, una dintre suburbiile Madridului, lucrind in constructii. La o luna dupa ce m-am
stabilit acolo, un autobuz plin cu romani a venit in regiune. Dintre acestia, 12 imi erau rude. Intr-o singura saptamina au
mai ajuns inca 20“, povesteste N., una dintre primele migrante in aceasta tara. „Aici au probleme cu tine doar daca furi
sau faci lucruri din astea. Daca muncesti, nimeni nu are nimic cu tine“, povesteste M., un migrant roman in Spania.

Romanii dau SUA pe Canada. In ultimii 15 ani, rutele migratiei romanesti s-au schimbat complet. La inceputul anilor
’90, 33% din forta de munca straina din Ungaria era romaneasca, iar intre 1990 si 1992, peste 100.000 de romani s-au
stabilit definitiv in Germania. SUA reprezenta, de asemenea, El Dorado-ul romanilor cu dor de duca. In 2003 insa,

64
drumul catre Statele Unite a fost inlocuit cu cel catre Canada si Italia, iar Austria si Franta sint destinatiile noi ale celor
care parasesc Romania. •

Nordul detine recordul la migratie. Migratia romanilor a pornit din zonele dezvoltate ale tarii, cu o diversitate
culturala ridicata: nordul Transilvaniei si vestul Moldovei. De altfel, cei mai multi (peste 30%) pleaca din Maramures,
Suceava, Neamt si Bacau, iar un nivel ridicat se mai gaseste in Cluj, Alba, Harghita, Covasna si Brasov. In schimb, in
zonele sarace si izolate, foarte putini romani au ginduri de plecare. Cea mai scazuta rata de migratie (mai putin de 5%)
a fost inregistrata in Gorj, Mehedinti, Olt, Ialomita, Ilfov si Calarasi. Munca in strainatate afecteaza insa toata tara: 14
judete mentin o rata medie a migratiei de 10-19%.

D. Romii sunt văzuţi cam ţigani (Alexandra Olivotto , Cotidianul, Februarie 2006)

Prietenosi, intelectuali si deschisi. Asa se vad romanii in oglinda. Prin aceiasi ochi, sintem prea toleranti
cu romii, chiar daca ii depreciem si nu ne consideram responsabili pentru situatia lor dezavantajata.

In cadrul campaniei „Deceniul de Incluziune a Romilor”, Open Society Institute si Banca Mondiala au pus
la cale si o cercetare calitativa care sa ia pulsul divergentelor dintre minoritatea etnica in cauza si
majoritari. Studiul urmeaza sa fie finalizat in februarie si implica opt tari: Bulgaria, Croatia, Cehia,
Macedonia, Serbia si Muntenegru, Slovacia, Ungaria si nu in ultimul rind Romania. Fiecare natiune a
contribuit cu opt focus grupuri, dintre care trei erau formate din romi.

Ii includem de-i excludem

Per total, rezultatele cercetarii sint pesimiste. Si majoritarii, si minoritarii explica divergentele dintre ei dind
vina pe guverne. Romii sint definiti ca necinstiti, agresivi, neigienici, lipsiti de etica muncii, dar si someri,
needucati si inclinati catre comiterea de delicte. Majoritarii o tin una si buna ca opiniile lor nu se datoreaza
vreunei prejudecati sau alteia, ci caracteristicilor si comportamentului romilor. Mai mult, ei, si nu
autohtonii, sint responsabili pentru propria lor situatie dezavantajata.

Pe-un picior de rai, pe-o gura de malai

Studiul a relevat si faptul ca romii sint tematori apropo de campaniile organizate pentru a-i ajuta, tocmai
pentru ca investirea de fonduri in acest scop n-ar face decit sa creasca ostilitatea majoritarilor. Un paradox
cu care se confrunta comunitatea roma este lipsa reprezentativitatii liderilor. Respondentii minoritari s-au
exprimat cinic in legatura cu conducatorii de la nivel national ai acestei etnii, pe care ii suspecteaza de
coruptie si de incompetenta.

Conform studiului, romanii se singularizeaza prin citeva atitudini. De pilda, non-romii isi califica tara drept
foarte toleranta in privinta minoritatilor, exprimindu-si chiar convingerea ca in trecut ne-am distins printr-
un exces de toleranta. Romanii se descriu ca o natiune care „este cea mai conviviala din Europa”,
prietenoasa si deschisa, remarcindu-se prin intelectualitate, dar si prin lipsa de simt practic. Totodata,
autohtonii s-au caracterizat prin refuzul de a-i privi pe romi ca pe o minoritate omogena. „Exista romi si
romi, nu toti sint la fel”, declara un respondent. Cu toate acestea, chiar si cei mai toleranti romani sint de
parere ca minoritarii isi merita soarta, fiind mult prea pasivi cind e vorba sa isi imbunatateasca situatia.
Ceea ce ii ingrijoreaza pe majoritari este soarta copiilor romi, indiferent de atitudinea pe care o au fata de
parinti. „Chit ca sint romi, tot copii sint”, puncteaza unul dintre romanii intervievati.

Coabitare cu scintei. „De ce sa am eu aceasta responsabilitate (de a-i ajuta pe romi - n.r.) cind nu pot sa-
mi imbunatatesc nici propria viata?”, se vaita unul dintre respondentii romani. Suspiciunea fata de
programele „preferentiale” este generalizata in toate tarile care au facut subiectul studiului.

Cetatenii se impotrivesc alocarii de fonduri speciale pentru romi, subliniind faptul ca exista si alte categorii
nevoiase ale populatiei care merita o investitie, doua. De altfel, o majoritate substantiala a celor intervievati
refuza sa accepte ideea ca discriminarea romilor este o problema reala in societate.

65
Cu toate ca mare parte dintre autohtoni vorbesc in termeni pozitivi despre interactiunile cu romi, ei pierd
din vedere aceste relatii individuale cind vine vorba sa descrie minoritatea in ansamblul ei. •

Bibliografie selectivă
Bane, C. and Elwood, D. (1994): Welfare Realities: From Rhetoric to Reform. Harvard:
Harvard Univ. Press
Bittman, Michael, England Paula, Folbre Nancy, Matheson, George (2001) When Gender
Trumps Money: Bargaining and Time in Household Work, Conf. “Population Association
of America”, Martie, 2001”.
Coltrane, Scott (2000) „Research on Household Labor: Modeling and Measuring the
Social Embeddedness of Routine Family Work” în „Journal of Marriage and the Family”,
64,4.
England Paula, Folbre Nancy (2003) Gender and Economic Sociology in (ed.) Neil
Smelser and Richard Swedberg “Handbook of Economic Sociology”, Sage.
Greenstein, Theodore N (2000) „Economic Dependence, Gender, and the Division of
Labor in the Home: A Replication and Extension” în Journal of Marriage and the
Family, 62:322-335
Jencks, Christopher and Peterson, Paul E. (1996) The Urban Underclass. Washington:
The Brooking Institution
Molnar, Maria (1999): „Măsurarea sărăciei” in Sărăcia şi protecţia socială, Bucureşti:
Ed. Fundaţiei România de mâine.
Mead, Lawrence M. (1992): The New Politics of Poverty, New York, Basic Books
Nock, Steven L. (2001) „The Marriages of Equally Dependent Spouses” în Journal of
Family Issues, Vol. 22 No. 6, 756-777, Sage Publications.
Oakley, Ann (1974) The Sociology of Housework, Basil Blackwell.
Olson, David H. & Blaine J. Fowers (1993) „ENRICH Marital Satisfaction Scale: A Brief
Research and Clinical Tool” în Journal of Family Psychology, Vol. 7, No. 2, 176-185.
Rubington, E., Weinberg, M.S., The Study of Social Problems (fourth edition), New
York/Oxford: Oxford University Press.
Sen, Amartya; Nusbaum, Martha (1993): The Quality of Life, Oxford University Press,
Oxford
Sen, Amartya (1983): “Poor, relatively speaking” in Oxford Economic Papers, 35(1983),
153-169
Teşliuc, M., Pop, L., Teşliuc, E. D. (2001): „Sărăcie şi inegalitate” în Sărăcia şi sistemul
de protecţie socială, Iaşi, Ed. Polirom, pp. 15-70
Wilson, William Julius (1987): The Truly Disadvantaged. Chivago: University of
Chicago Press
Wilson, William Julius. 1997. When Work Disappears. New York: Alfred A. Knopf
Publishers

66