Româna comună. Trăsături convergente si divergente.

Ruperea unității
comune. Formarea dialectelor limbii române. Primele atestări.
.

Româna comună reprezintă primul stadiu de evoluŃie a limbii române, din

momentul în care latina dunăreană s-a transformat în idiom romanic si până când s-
a rupt unitatea românilor de pe ambele maluri ale Dunării.
Pentru această fază de început a limbii române nu există nici o atestare scrisă.
Trăsăturile acestei prime perioade a limbii române au fost reconstituite prin
compararea celor patru dialecte românesti de astăzi. Pentru ca o trăsătură să fie
atribuită românei comune, ea trebuie să existe în toate cele patru dialecte, eventual
în trei, si obligatoriu în dacoromână si aromână.
Pentru această perioadă, s-au folosit în literatura de specialitate diferite
denumiri (vezi supra): Sextil Puscariu o numeste străromână (după germ.
Urrumänisch), Al. Philippide – română primitivă, Al. Rosetti – română comună,
Dimitrie Macrea – română primitivă comună, Emil Petrovici – romanică
dunăreană, Ion Coteanu – mai întâi tracoromanică, iar apoi protoromână.

☞ Definiți româna comună. Ce alte denumiri i s-au mai dat acestei perioade?

În ceea ce priveste limitele acestei perioade, în literatura de specialitate nu

există o unitate de puncte de vedere (vezi supra):
- data de început este cea acceptată pentru „formarea” limbii române – sec. V,
VI, VII sau VIII;
- limita superioară variază după evenimentul luat ca reper si după data atribuită
acestuia: sec. al X-lea, perioada separării dialectului aromân sau secolele al XII-
lea, al XIII-lea (chiar al XIV-lea), când s-au separat si celelalte dialecte
suddunărene.

☞ Care sunt limitele românei comune ?

Unitatea lingvistică si teritorială s-a rupt din două motive extralingvistice:

- formarea primelor stătulețe slave în porțiunea dintre Dunăre si Balcani;
- pătrunderea ungurilor la Dunărea de mijloc (sec. al IX-lea).

1
 Din aceste motive, românii au început să-si caute alte locuri de iernat, iar
Dunărea încetează de a mai fi un element polarizator si devine o graniță. Astfel,
treptat, grupuri mari de români din sud s-au îndreptat către Marea Egee si Marea
Adriatică, drumurile lor fiind punctate
de toponime.

☞ Care sunt cauzele ruperii unității românei comune?

Trăsăturile românei commune

Desi unitară în esentă, această perioadă prezintă unele trăsături comune celor patru
dialecte, dar si trăsături care le diferențiază.

Particularităti convergente

Vocalism

● A neaccentuat în poziție finală sau medială se închide la ă.

BARBATU(S) > bărbat
CASA > casă
● Á + N (M) > ă > â
PANE(M) > *păne > dr. pâne, munt. lit. pâine
> ar. pâne sau păne
> megl. po_ine
> ir. păre.
Trecerea lui á + n (m) s-a produs si în cinci cuvinte nelatine, înglobate în categoria
cuvintelor slave (dintre care cu adevărat slave sunt doar două):
sl. SMETANA > rom. smântână
sl. STOPAN > rom. stăpân
iran. STENCA > STANCA > rom. stâncă
iran. STANA > rom. stână
avar. JUPAN > rom. jupân
Se pare că aceste cuvinte au pătruns foarte devreme, într-o perioadă când legile
fonetice
care acționaseră asupra cuvintelor latine nu îsi încetaseră acțiunea.
2
● Păstrarea lui e după labiale
FETU(S) > fetu (> dr. făt după sec. al XVI-lea)
MALU(M) > MELU(M) > meru (> dr. măr după sec. al XVI-lea)
● Diftongarea romanică a lui Ě în silabă deschisă si închisă. În română, diftongarea
lui Ŏ nu se produce, pentru că în faza preromanică Ŏ si Ō din sistemul latin s-au
contopit.
Ě > i_e MĚLE(M) > miere FERRU(M) > fier
● Diftongarea metafonică (condiționată) românească a lui é si ó urmați în silaba
următoare de e sau a(ă).
é ... e (a/ă) > e_a
ó ... e (a/ă) > o_a
SÉRA > seară
TĚRRA > *tiera > *țéra > țeară > dr. țară
LEGE(M) > leage > dr. lege
MOLA > moară
FLORE(M) > floare
Diftongul ḙa s-a dovedit mai puțin rezistent în timp decât oa; el s-a monoftongat
adeseori la a (~ țară) sau la e (~ lege), tot în funcŃie de vocala din silaba
următoare.
Metafonia s-a produs si în cuvinte slave, dar numai dacă vocala următoare era a.
sl. komora > comoară
sl. ceta > ceată
sl. preseca > priseacă > mold. prisacă
● Păstrarea diftongului AṶ sub formă de hiat (cu varianta paradigmatică ă-u):
LAUDO > laud LAUDAMU(S) > lăudăm
TAURU(S) > taur
● Păstrarea vocalelor finale neaccentuate -A (> ă), -E, parțial -U.
CASA > casă QUADRU(S) > codru
FLORE(M) > floare FETU(S) > fetu > făt
● Apariția si existența unui mare număr de diftongi si triftongi.
● Existența unui mare număr de alternanțe vocalice (cu rol morfologic):
o_a / o poartă / porți
o / o_a / u rog / roagă / rugăm
e_a / e leagă / leg

3
☞ Ce trăsături se regăsesc în vocalismul celor patru dialecte românesti?

Consonantism

● Conservarea surdelor intervocalice -P-, -T-, -CLUPU(

S) > lupu VITA > vită LACU(S) > lacu
● -B- si -V- s-au confundat si au căzut:
(H)IBERNA > iarnă CABALLU(S) > cal
OVE(M) > oaie RIVU(S) > rîu
● L + E, I, I_ > l´
FILIU(S) > fil´u (> dr. fiu), ar. h´il´u, megl. il´u, ir. fil´
● N + E, I, I _> n´
CAPITANEU > căpătîn´ > dr. (fără Banat) căpătîi
CALCANEU(M) > călcîn´ > dr. (fără Banat) călcâi
● T + E, I, I_ > Ń
TENEO > țin
PETIRE > (a) peți
● D + E, I, I_ > d_
DĪCERE > d_ ice / dițe
DĚCE(M) > *dieĉe / *diețe > d_ eaĉe / d_ eațe (> dr. zece)
● S + E, I, I > s
SIC > si SEDEO > *sied_ > șed / șez
● -L- > -r-
SOLE(M) > soare
SCALA > scară,
dar CABALLU(S) > cal
Opoziția latină L ~ LL continuă în română prin opozitia r ~ l.
● Qu + A se labializează > p
Gu + A > b
AQUA > apă LINGUA > limbă
EQUA > iapă INTEROGUARE > (a) întreba

☞ Care sunt trăsăturile convergente ale românei comune în consonantism?

4
● LL posttonic + A dispare (sau se vocalizează)
STÉLLA > stea(u_ă)
MARGĚLLA > mărgea(u_ă)
MAXĬLLA > măsea(u_ă)
● CL, GL în poziție inițială sau mediană se palatalizează cl´, gl´. În dacoromână,
după
secolul al XVI-lea, evoluează la k´ si g´.
CLAMARE > cl´ema > dr. chema
OC(U)LU(S) > ocl´u > dr. ochi
GLOMU(S) > GLEMU(S) > gl´em > dr. ghem
VIG(I)LARE > vegl´a > dr. veghea
● PL, BL si FL în poziŃie iniŃială rămîn neschimbate; la fel, în poziŃie mediană
-PL- si -
FL-.
PLANGERE > plânge
AMPLERE > împle (> dr. lit. umple)
BLONDU(S) > blond
FLORE(M) > floare
A(D)FLARE > afla
● -BL- în pozitie mediană, ca si grupul -BR-, vocalizează pe B > u
STAB(U)LU(M) > staul
FABRU(M) > faur
C(R)IBRU(M) > ciur
● -CT- > pt
NOCTE(M) > noapte
OCTO > opt
LACTE(M) > lapte
● CS are două evolutii: una specifică românei, la ps, si alta, de tip romanic, ca în
latina populară, la s (prin simplificarea geminatei secundare SS, obținută din
asimilare CS > SS > s):
COXA > coapsă
LAXARE > *LASSARE > lăsa
● -GN- > -mn-
LĬGNU(M) > lemn DĬGNU(S) > demn
● SC > st
5
SCIRE > (a) sti NASCERE > (a) naste

☞ Care este evoluția grupurilor consonantice?

6.2.1.3. Morfologie
- Postpunerea articolului hotărât provenit din lat. ILLE;
- Formarea pluralului masculin cu marca vocalică -i si a celui feminin cu marca -e;
- Pers. a II-a sg. a verbelor are generalizată marca vocalică -i;
- Păstrarea celor trei clase de declinări din latina populară;
- Păstrarea neutrului din latină, cu o desinență specifică -ORA > -uri pe lîngă e < A;
- Existența unei declinări cu două cazuri în care NA se opune GD la substantivele
feminine
(si extinderea ei la celelalte genuri prin analogie);
- Păstrarea celor 4 clase de conjugări din latină;
- Constituirea unui model de numărare, altul decât cel latin, de la 11 la 19;
- Posibilitatea exprimării ideii de pasiv cu ajutorul reflexivului.

Lexic

În ce priveste lexicul, româna comună avea: un fond latin de cuvinte necunoscute

în alte limbi romanice, un fond comun autohton si un fond comun de cuvinte vechi
slave.
☞ Care sunt principalele trăsături ale românei comune care se regăsesc în
morfosintaxa
si în lexicul celor patru dialecte?

Particularități divergente

În legătură cu trăsăturile divergente se ridică următoarele probleme:

a) aria de răspândire si stadiul de evoluŃie
b) modul de producere
c) vechimea fenomenului

Palatalizarea labialelor

6
p + i_ > pk´ > k´ piatră > pk´atră > k´atră
b + i_ > bg´ > g´ bine > bg´ine > g´ine
f + i_ > h´ (să) fiu > h´iu
v + i_ > g´, z´, y viŃel > g´iŃel / z´iŃel / yiŃel
m + i_ > mn´ > n´ miere > mn´ere > n´ere
a) Palatalizarea labialelor este generală si se află în stadiu final în aromână; este în
stadiu
final în meglenoromână, dar nu se palatalizează b, iar palatalizarea se produce
numai dacă
consoanele sunt urmate de iot din diftong; în dacoromână se află în diferite stadii,
de la cel iniŃial
la cel final, dar există si arii unde palatalizarea nu se produce; lipseste în
istroromână.
b) Prin palatalizarea labialelor se înțelege transformarea oclusivelor labiale p,
b, m si a fricativelor labio-dentale f si v în consoane palatale, sub influența unui
element palatal următor.
După Al. Lambrior (apud GheŃie, Mares, 1974: 117), nu este vorba de o
palatalizare propriu-zisă, ci de o consonantizare a iotului, care coexistă un timp cu
consoana precedentă, iar apoi consoana cade (v. piept > pk´ept > k´ept).
c) După Sextil Puscariu (1940: 249-251), fenomenul este străvechi, produs încă din
româna comună (pe care el o numeste străromână); după Ov. Densusianu (1961, I:
200-205),
este de „import“ în dacoromână, adusă de românii sud-dunăreni care au migrat
dinspre sud spre nord; după Al Rosetti (1968: 400-403; 509-512) este produsă
independent si la date diferite în ariile care o cunosc, si în dacoromână după
secolul al XVI-lea, în N-Maramures, de unde a
iradiat. AfirmaŃia lui Rosetti se bazează pe faptul că în textele vechi din sec. al
XVI-lea inovaŃia e atestată numai pentru f si p.

6.2.2.2. Rotacismul -n- > -r

În cuvintele de origine latină sau din fondul străvechi n intervocalic trece la r.

mână >mânră > mâră, oameni > oamiri.
Se produce numai la n rezultat din N negeminat latin. Astfel, vechea opoziție n ~
nn se realizează prin r ~ n. (vezi l si ll).
7
a) Este general, în fază finală, în istroromână; în dacoromână se întâlneste izolat,
doar în łara Moților (se pare că a fost în vechime si în Maramures si N. Moldovei);
lipseste în aromână si meglenoromână.
b) Cea mai plauzibilă explicație a producerii fenomenului este cea dată de E.
Petrovici: n s-a debilitat, a transferat caracterul său nazal asupra vocalei
precedente, si a păstrat doar caracterul său dental.
c) După Sextil Puscariu (1940: 249-251), fenomenul este străvechi, produs numai
în aria vestică a românei comune si restrâns treptat în dacoromână. După Al.
Rosetti (1968: 249, 383) s-a produs independent în cele două arii.

6.2.2.3. Evoluția spre africată de tip diferit a lui C si G + E, I – în dacoromână ĉ

si ĝ iar în arom., megl. si ir. ț si d_ (care uneori > z).
Nu se poate admite că s-ar fi produs o evoluŃie de tipul ĉ > ț, cum s-a susținut în
multe lucrări de istorie a limbii române. Ne aflăm în fața a două direcții de
dezvoltare spre africată de tip diferit.
☞ Care sunt trăsăturile divergente ale românei comune? Precizați aria de
răspândire si vechimea lor.