TEMA: Șabloanele cu borduri de ocluzie în edentația totală

1. Şablonul cu bordura de ocluzie.Caracteristica

Este o piesă auxiliară utilizată de către medic pentru determinarea și
înregistrarea rapoartelor intermaxilare și cu ajutorul cărora tehnicianul
poziționează și fixează modelele în simulatoare;
Piesă protetică intermediară care, prin volum și formă, prefigurează
viitoarele aparate gnato-protetice. Ele au rol de a crea suportul material
necesar stabilizării celor două oase maxilare în poziții fundamentale, de
referință și de a transfera aceste date pe un simulator al SS, pe care se va
construi ulterior aparatul protetic definitiv. Șabloanele cu baza din ceară sunt
rigide dar în mediul bucal se încălzesc și se pot deforma,
nemaiadaptându-se intim la suprafața câmpului protetic; baza acrilică nu-și
modifică forma pe toată durata probelor în cavitatea bucală.
Bordura de ocluzie este din material termoplastic și poate fi modelată la
necesitate (adiție și răzuire de ceară), apoi ramolită și adaptată la suprafața
dinților antagoniști sau celălalt șablon; de asemenea, datorită faptului că e
moale, cu bisturiul pot fi trasate liniile de ghidare.

2. Argumentaţi necesitatea confecţionăriișablonului cu

bordura de ocluzie
Necesitatea creării unui șablon de ocluzie este de a înregistra mai multe date
de la nivelul câmpului protetic,transferabile în laborator pentru a fi utilzate
de tehnician la alegerea și montarea dinților în poziție corectă,apoi
șabloanele de ocluzie sunt prelucrate la nivelul bordurilor de ocluzie cu
scopul de a se obține repere precum: curbura vestibulară a arcadelor dentare
în zona frontală, direcția și nivelul planului de ocluzie în zona frontală și
laterală, dimensiunea verticală a etajului inferior al feței.

3.  baza şablonului să fie adaptată intim la suprafața câmpului protetic,

acoperind-o întotalitate;

 baza şablonului să aibă o grosime de 1,5—2 mm, să fie rezistentă la

presiune şi să nu prezinte mişcări de basculare;

 îndepărtarea şi repunerea pe model să se realizeze cu uşurință, fără

dificultăți;

 marginile bazei să fie rotunjite şi finisate, suprafețele să fie netede;

 extinderea bazei să corespundă cu limitele viitoarei proteze.

  bordurile de ocluzie să fie monolite şi bine solidarizate la baza şablonului
corespunzător mijlocului apofizei alveolare, să aibă formă şi dimensiuni
corespunzătoare;

 bordura la maxilă să fie ușor înclinată spre vestibular (frontal și lateral)

(pentru că așa sunt implantați dinții în alveole – coroanele înclinate pe vestibular);

 şablonul aplicat pe model, cât şi pe câmpul protetic să aibă un grad

suficient de menținere.

4. • baza şablonului să fie adaptată intim la suprafața câmpului protetic,

acoperind-o în totalitate;

• baza şablonului să aibă o grosime de 1,5—2 mm, să fie rezistentă la

presiune şi să nu prezinte mişcări de basculare;

• îndepărtarea şi repunerea pe model să se realizeze cu uşurință, fără

dificultăți;

• marginile bazei să fie rotunjite şi finisate, suprafețele să fie netede;

• extinderea bazei să corespundă cu limitele viitoarei proteze.

• bordurile de ocluzie să fie monolite şi bine solidarizate la baza şablonului

corespunzător mijlocului apofizei alveolare, să aibă formă şi dimensiuni
corespunzătoare;

bordura la mandibulă să fie dreaptă în zona frontală și ușor înclinată spre

lingual în zona laterală;

5. Părţile componente:

– Baza şablonului

– Bordura de ocluzie

Baza șablonului: Seamănă cu lingura individuală, dar e adaptată

pe modelul definitiv.E confecţionată cel mai frecvent din placă de bază (sau din
polistiren sau RAA). Tehnologia de obţinere seamănă cu cea de obţinere a lingurii
individuale. Dacă e nevoie să se confecţioneze baza din RAA medicul cere
laboratorului pe fişa de lucru (condiţii de menţinere şi stabilitatedeficitare; când
sunt prevăzute înregistări grafice pentru determinarea relaţiilor intermaxilare).
Șabloanele cu baza din ceară sunt rigide dar în mediul bucal se încălzesc și se pot
deforma,nemaiadaptându-se intim la suprafața câmpului protetic; baza acrilică nu-
și modifică forma pe toată durata probelor în cavitatea bucală.Baza trebuie să fie
rigidă,nedeformabilă,rezistentă la presiunile ocluzale,trebuie să fie în contact cu
suprafața zonei de sprijin a câmpului protetic.Baza șablonului nu prezintă mișcări
de basculare atunci când sunt exercitate presiunui alternative la nivelul bordurilor
de ocluzie.

Bordura de ocluzie: Forma și dimensiunea sunt asemănătoare cu ale

arcadelor dentare,poziția e fixată corespunzător mijlocului crestei alveolare,este
realizată din ceară roz (ceară cu punctul termic mai ridicat). Bordura de ocluzie
este din material termoplastic și poate fi modelată la necesitate (adiție și răzuire de
ceară), apoi ramolită și adaptată la suprafața dinților antagoniști sau celălalt șablon;
de asemenea, datorită faptului că e moale, cu bisturiul pot fi trasate liniile de
ghidare. Aceasta se modelează neted și simetric de o parte și de alta a liniei
mediene.

6. Limitele șabloanelor cu bordura de ocluzie:

Sunt identice cu limitele lingurii individuale în caz de edentație totală.

La maxilă acoperă palatul dur, se extinde până la fundul de sac vestibular, linia A,
ocolește frenurile buzei și ale obrajilor, acoperă tuberculii palatini;
La mandibulă până la fundul de sac vestibular, fundul de sac lingual, acoperă 1/3
anterioară a tuberculului piriform, ocolește frenurile buzei, limbii și ale obrajilor .
Limita posterioară a bordurii e situată în dreptul feței distale a primului molar.
În zona frontală : înălțimea- descrește progresiv spre distal (10-12mm)
lățimea- 5-6mm
În zona laterală : înălțimea - 6-8 mm
lățimea – 8-10 mm
7.

-Linia mediană

-Linia caninilor

- Linia surâsului

Linia caninilor și linia surâsului sunt reperele după care se aleg în laborator dinții
frontali:

-distanța dintre liniile caninilor este egală cu lățimea (dimensiunea mezio-distală) a

celor 6 frontali superiori.

-distanța dintre linia surâsului și marginea liberă a bordurii de ocluzie e egală cu

înălțimea acestor dinți.

8. Utilaj: cratița cu presiune, conformator

Instrumente: Model, clește pentru dezambalarea machetei, ciocănaș.

Materiale: ceară de bază sau din acrilat; dacă din acrilat poate fi din auto,

foto sau din termopolimerizabil; sârmă, apă, pulbere pentru pasta acrilică, material
termoplastic (Stens).

9. -Ceara roz

10. La realizarea bazei din ceară pentru mărirea rezistenței și evitării fracturării în
timpul operațiunilor clinice, șabloanele se consolidează. În acest scop este utilizată
sârma cu diametrul de 1,5mm și fiind ușor încălzită se așează pe versantul oral al
bazei. Sub influența căldurii,sârma parțial pătrunde în ceara bazei, fiind ulterior
acoperită pe deplin cu ceara topită.După aceasta ,se verifică dacă șablonul de
ocluzie se adaptează perfect pe model. Apoi după răcirea definitivă șabloanele sunt
îndepărtate de pe model și așezate din nou,controlând astfel dacă aceste operații se
fac cu ușurință.

TEMA: Determinarea relaţiilor intermaxilare, poziţionarea modelelor în

articulator.
1. Definiţia „poziţia de postură mandibulară”. Metode de determinare.

Poziție de postură – poziția mandibulară, determinată de echilibrul dintre

tonusul mușchilor ridicători și coborâtori ai mandibulei, când pacientul se află în
clinostatism sau șezând și privind înainte.

Metode de determinare:

Pacientul stă cu capul nesprijinit și va privi înainte, respirând liniștit. În cabinet

trebuie să fie liniște, o atmosferă calmă și plăcută, lumina și culorile nestridente,
conversația calmă. Mandibula trebuie lăsată sub influența reflexului miotatic
care se obține (declanșează) prin lovirea mentonului sau a peretelui inferior al
cavității bucale. În cursul poziționării mandibulei în PP mușchii mobilizatori ai
mandibulei, mușchii prevertebrali, ai cefei și limbii se află într-un echilibru
antigravitic, de obicei, fără expresie electromiografică.

În practică se folosesc o serie de teste fonetice preconizate de diferiți autori:

Wild (mama, ema), Silvermann (fonema „S” – Mississippi, pas), Robinson (fe-
fe), dar PP poate fi adaptată și după o mișcare de deglutiție.

Repere: dentar (între arcade este un spațiu de inocluzie de 2-4 mm), labial
(buzele sunt în contact fără să se contracte, leger); lingual (între limbă și palatul
dur apare un spațiu minim fonetic)

2. Definiţia DVO. Metodele de determinare.

Dimensiunea verticală de ocluzie este distanța dintre punctele subnasion și gnation

când dinții se află în intercuspidare maximă.
Metoda antropometrică
Se bazează pe egalitatea celor trei etaje ale feței. Este folosit canonul lui Țeizing
cunoscut sub denumirea de “secțiunea de aur”. Se face cu ajutorul Appenrodt –
Gheringher, care automat determină punctele secțiunii de aur. Instrumentul
prezintă un dispozitiv în componența căruia se includ două compase, unul mare, iar
altul mai mic, formând trei brațe. Pacientul este rugat să deschidă gura maximal,
iar medicul aplică vârfurile brațelor extreme corespunzător, unul pe vârful nasului,
altul pe menton. Fără a schimba poziția compasului pacientul închide gura până
când brațul intermediar va ocupa poziția pe vârful nasului. Dimensiunea verticală
de ocluzie va fi mai mică cu 2 – 3 mm.
Altă metodă antropometrică a fost propusă de Vodsvord – Uayt, care se bazează pe
dimensiuni egale de la centrul pupilelor până la linia de închidere a buzelor și de la
baza nasului până la marginea inferioară a mandibulei.
Metoda anatomo-fiziologică
La baza nasului și pe menton cu creionul se aplică câte un punct, care vor servi ca
repere. Apoi pacientul este implicat într-o convorbire la sfârșitul căreia mandibula
se poziționează în stare de repaus fiziologic relativ, iar buzele contactează
atingându-se ușor între ele. În această poziție se determină distanța dintre punctele
notate cu ajutorul riglei sau a altor dispozitive, căpătând astfel dimensiunea
verticală de repaus fiziologic relativ. Pentru determinarea DVO distanța dintre
punctele notate se micșorează cu 2-3mm, după aceasta în cavitatea bucală se
introduc șabloanele cu bordurile de ocluzie. În continuare se determină distanța
dintre reperele indicate pe față, care trebuie să fie cu 2-3 mm mai mică, conform
mărimii spațiului de inocluzie în stare de repaus fiziologic relativ al mandibulei.
După determinarea DVO pacientul este rugat să pronunțe unele litere sau cuvinte
care conțin literele o, i, z, p, f, m etc.

3. Definiţie „ relaţii intermaxilare”.

Raport mandibulocranian în cadrul căruia mandibula se instalează față de maxilă

în așa mod că condilii articulari ai mandibulei ocupă în fosete articulare o
poziție de retruzie neforțată față de baza pantei tuberculului articular, indiferent
de prezența sau absența totală a dinților.

4. Scopul determinării și înregistrării relațiilor intermaxilare

Pentru a determina poziția centrică a mandibulei față de maxilă în plan vertical,

sagital și transversal și pentru ca tehnicianul dentar să monteze modelele în
simulator în aceeași relație. Pentru restabilirea functiilor pierdute.

5. Metodele determinării relațiilor intermaxilare.

a) cu ajutorul șabloanelor cu borduri de ocluzie;

b) cu ajutorul arcului facial sau înregistrarea pantomografică a poziției condililor

mandibulari în cavitatea articulară.

6. Consecutivitatea etapelor determinării relațiilor intermaxilare.

a) Modelarea curburii vestibulare a șablonului cu bordura de ocluzie la maxilă

(pentru aprecierea poziției țesuturilor moi peribucale (buza, obraji) pentru
restituirea aspectului fizionomic individual);
b) Stabilirea înălțimii bordurii de ocluzie la maxilă (se determină odată cu
determinarea nivelului și direcției planului de ocluzie; este individual dar, de
regulă, marginea bordurii la maxilă este situat cu 1-1,5mm mai jos de marginea
buzei);

c) Stabilirea nivelului și a direcției planului de ocluzie la maxilă (mai întâi frontal,

apoi cel lateral): frontal: șablonul este introdus în cav. orală, pacientul închide
buzele; pe linia de închidere a buzelor (printre buze se introduce bisturiul) se
trasează o linie pe bordură, ea trebuie să coincidă cu marginea bordurii șablonului;
suprafața orizontală a bordurii este planul de ocluzie în zona frontală, care trebuie
să fie paralel cu linia bipupilară (se verifică cu două rigle: una pe linia bipupilară,
(când pacientul are privirea îndreptată spre infinit) și a doua așezată pe suprafața
orizontală a bordurii (în zona frontală));lateral: se face cu două rigle: una ce unește
mijlocul tragusului urechii cu spina nazală anterioară și alta așezată pe suprafața
orizontală a bordurii din stânga/dreapta; riglele trebuie să fie paralele; se mai poate
folosi dispozitivul Fox sau aparatul Larin. Urmează adaptarea bordurii de ocluzie
pentru maxilă, care se face după suprafața bordurii superioare. Se face controlul
gradului de contact între borduri: pacientul ține maxilarele strâns închise iar
medicul încearcă să pătrundă cu vârful spatulei reci între borduri (dacă nu poate
străbate, șablonul are un contact satisfăcător cu suprafața câmpului protetic, dacă
apare un spațiu, înseamnă că undeva șablonul nu are contact intim cu câmpul
protetic (simptomul spatulei));

d) Determinarea dimensiunii verticale de ocluzie (DVO)

e) Testele funcționale. Un așa test îl constituie oboseala musculară, care survine în

urma unor mișcări repetate de propulsive maximă a mandibulei (45-50 secunde),
după ce urmează retropulsia. Acest test se bazează pe relaxarea mușchilor
pterigoidieni externi cu repoziționarea mandibulei în poziție centrică.

Metoda Hickey: pacientul este rugat să împingă maxila înainte, apoi să închidă
gura pe zona posterioară ale bordurilor de ocluzie; încercând să împingă maxila,
pacientul automat va deplasa mandibula posterior.

Sears descrie reflexul molar, Lejoyeux susține că dacă medicul ține indecșii pe
bordura inferioară iar pacientul încearcă să închidă gura și să exercite presiune
asupra bordurii în locul unde ține medicul degetele, se va restabili vechiul reflex de
ocluzie molară, ce aduce mandibula în poziție centrică;

Test de deglutiție: pacientul realizează o deglutiție, apoi fixează mandibula în

poziția dată;
Test la linia A: pacientul încearcă să atingă cu limba mucoasa bolții palatine în
zona A, concomitent închizând gura; sau pe baza șablonului se modelează o biluță
de ceară în acea zonă;

Test de retroflexie: pacientul mișcă capul posterior închizând totodată gura

(mușchii suprahioidieni deplasează mandibula posterior, în poziție centrică);

Betelman recomandă poziționarea indexului și a policelui mânii stângi pe bordura

inferioară la nivelul primilor molari iar mâna dreaptă pe menton; apăsând cu
degetele pe bordura de ocluzie, pacientul închide gura pe când cu mâna dreaptă
dirijează mandibula spre poziția centrică.

Fixarea poziției se face prin metoda fierbinte sau cea rece: fierbinte: se apreciază
DVO mai înaltă cu 1-2 mm; pe bordura superioară pe suprafața orizontală se fac
niște adâncituri de 2-3 mm în formă de clin în zona caninilor și a molarilor I; se
ramolește suprafața orizontală a bordurii inferioare; șabloanele sunt introduse în
cavitatea orală și cât ceara este plastificată, se face unul din testele de determinare
a relației intermaxilare centrice; ceara plastificată pătrunde în lăcaș și se lipește,
fixând poziția determinată a mandibulei. Un mare dezavantaj este că șablonul se
poate deforma la rece: între bordurile reci se plasează o bandoletă de ceară
încălzită; o porțiune va pătrunde în lăcaș iar resturile se vor zdrobi; Șabloanele se
mai pot fixa cu ajutorul clemelor în formă de ”U”, știfturilor de 3-4 mm lungime și
1,5 mm grosime introduse în șablonul superior, care intră în cel inferior în timpul
testului.

f) Determinarea liniei mediane Acest reper se trasează vertical pe ambele bordure

de ocluzie cu ajutorul spatulei de modelat și trebuie să se găsească într-un plan cu
linia median a feței. Această linie pleacă de la frenul buzei superioare în jos, sau
dacă el nu corespunde liniei mediane a feței, ca reper se ia mijlocul feței care
corespunde cu linia ce coboară din mijlocul liniei interpupilare.

Determinarea liniei caninilor Acest reper este trasat bilateral de la marginea

aripilor nazale în jos și corespunde cu proiecția vârfurilor caninilor superiori.

Determinarea liniei surâsului Această linie se trasează conform marginii libere a

buzei superioare, atunci când pacientul zîmbește. Această linie va indica limita
până la care se poate coborî gingia artificial și respective nivelul coletului dinților
frontali superiori.

i) Determinarea culorii dinților artificiali: să fie în armonie cu culoarea feței,

părului și să corespundă vârstei (la bătrâni mai închiși, la tineri mai deschiși la
culoare) și sexului (la femei mai deschiși, la bărbați mai închiși la culoare);
 j) Determinarea formei dinților artificiali conform tipului facial: după tipul
feței; sunt dinți rotunzi, pătrați, triunghiulari.

7. Metode grafice în determinarea relațiilor intermaxilare.

ÎNREGISTRAREA GRAFICĂ A RELAŢIEI CENTRICE

Gysi, McGrane şi Gerber au imaginat o metodă de a centra, respectiv echilibra

mandibula, ţinând cont de cele trei ghidaje care guvernează mişcările mandibulei:
muscular (neuromuscular), articular şi dentar. Aşa numita metodă a „pivotului
central de sprijin" se bazează pe următorul principiu: eliminarea tuturor contactelor
dentare necontrolabile şi înlocuirea lor printr-un singur punct de sprijin. Pentru a
conduce condilii într-o poziţie fiziologică, asociată cu relaxare musculară simetrică
sau cu o contracţie izometrică echilibrată, pivotul se va centra în planul de ocluzie.
Dacă pe plăcuţa receptoare a pivotului se depune un material imprimabil, prin
această tehnică se va realiza practic înregistrarea grafică, în plan orizontal a RC.

Inregistrările grafice se pot realiza prin tehnici extraorale sau intraorale. în ambele
cazuri este nevoie de o placă de înregistrare (acoperită cu un strat subţire de ceară,
negru de fum sau creion gras) şi de un ac de înregistrare, care se fixează
perpendicular pe planul de ocluzie, pe linia mediană a unei plăcuţe, care se fixează
la una dintre arcade, astfel încât să nu interfereze în ocluzie. Placa de înregistrare
se fixează de dinţii celeilalte arcade, astfel încât sa nu interfereze ocluzia.

Inainte de a fixa plăcuţele în cavitatea bucală a pacientului este bine ca acesta să se

deprindă cu executarea mişcărilor de propulsie şi de lateralitate. Cu plăcuţele de
înregistrare fixate la cele două arcade dentare, se va cere pacientului să ducă
mandibula înainte şi înapoi, la stânga şi înapoi, la dreapta şi înapoi. Acul va
înregistra diferite linii neregulate pe placă. Abia după ce se produce oboseala
musculară, mişcările înregistrate vor fi mişcări limită reale, dar înregistrarea
obţinută va fi caracteristică, tipică fiecărui individ. în cursul acestor mişcări pe
placă apare un unghi obtuz cu deschiderea spre cavitatea bucală (dacă plăcuţa de
înregistrare este fixată la mandibulă. Acest unghi devine clar numai în momentul
când mişcările mandibulare repetate vor pleca şi vor reveni în poziţia de RC.
înregistrarea se consideră finalizată când liniile formate prin mişcările mandibulei
vor trece de la forma de linie curbă la formarea unui unghi. Poziţia de RC
corespunde situaţiei în vârful acului se opreşte m vârful unghiului respectiv, numit
arc gotic. Dacă plăcuţa de înregistrare se fixează la mandibulă se va obţine un
desen în oglindă, iar dacă se fixează la maxilar, înregistrarea realizată va fi
conform realităţii.

Inregistrare intraorală a RC:

a. placa de înregistrare fixată la mandibula - se obține un desen în oglindă

b. placa de înregistrare fixată la maxilar - înregistrarea este conform realităţii,

limba are mai multă libertate de mişcare.

Prin această metodă se permite înregistrarea:

• diagramei mişcărilor limită în plan orizontal

• relaţiei centrice

• poziţiei neuro-musculare, care este reprezentată de contactul pivotului cu placa de

înregistrare după ridicarea mandibulei, cu conducere exclusiv muscularâ.

Sunt reprezentate schematic etapele de realizare a unei înregistrări grafice

intraorale în plan orizontal a RC. . .

Această metodă, de înregistrare grafică a RC cu placă şi pivot central permite

centrarea celor doi condili, în absenţa ghidajelor dentare. Mandibula este sprijinită
de baza craniului prin trei puncte. Pentru a evita efectul unui plan înclinat,
plăcuţele de înregistrare trebuie să fie fixate strict paralel cu planul lui Camper.

8. Varietăţi de ocluzii în proteza totală.

• Zona frontală poate fi:

– Psalidodontă – gradul de supraocluzie al dinţilor frontali este în jur
de 1 - 2 mm. Când e vorba de un pacient cu retrognaţie mandibulară
prin spaţiu redus vertical se impune o supraocluzie mai mare cu
inocluzia sagitală corespunzătoare. Inocluzia sagitală se indică în
funcţie de gradul de avansare a mandibulei în fonaţie.
– Labiodontă (cap la cap) – se realizează la pacienţii cu edentaţii vechi
sau la cei cu prognaţie mandibulară cu decalaje reduse între creste;
– Inversă – se realizează la pacienţii cu prognaţie mandibulară veche,
cu decalaje mari între crestele edentate.

• Zona laterală poate fi:

 – Normală – cuspizii vestibulari superiori îi depăşesc pe cei mandibulari
spre vestibular. Importanţi sunt cuspizii palatinali ai dinţilor maxilari care
trebuie să articuleze cu fosetele centrale şi marginale ale dinţilor
mandibulari. Ea se realizează în caz de raport normal al crestelor în plan
frontal, adică axa interalveolară este verticală sau cu o uşoară convergenţă
maxilară;

9. Articulatoarele. Clasificarea. Caracteristica.

Reproduc toate mișcările mandibulare.

Primul care a propus un apaprat ce reproduce mișcările laterale mandibulare a fost
Evens (1840), apoi au fost propuse articulatoare care imită toate mișcările
mandibulare : articulatorul Bonwill, Gysi, Hanau, Sorokin, Hait ș.a.
După particularitățile de construcție toate articulatoarele se impart în doua grupe :
simple, universal (reglabile) sau individuale.
Articulatoarele simple includ parametrii medii de structură al sistemului
stomatognat, cel mai răspândit fiind articulatorul Gysi – simplex. Acest articulator
este compus din două rame metalice massive, care imită maxilarele și include :
1) unghiul traiectoriei articulare sagitale care în mediu este egal cu 33 de grade,
2) unghiul traiectoriei articulare transversale egal în mediu cu 17 grade
3) unghiul sagital al traiectoriei incisivale egal în mediu cu 40 grade
4) unghiul transversal al traiectoriei incisivale egal în mediu cu 120 grade
5) triunghiul Bonwill
6) planul de ocluzie

Pentru menținerea înălțimii ocluzale în zona anterioară între rame este montată o
tijă vertical cu indicatorul liniei mediane a feței și se sprijină pe planul înclinat
incisival al ramie inferioare.

10. Principiile şi metodele de fixare a modelelor în simulatoare.

Diferă după tehnică și după simulatorul folosit (ocluzor/articulator): într-un timp –

se gipsează în același timp ambele modele în doi timpi – se gipsează mai întâi
modelul inferior, apoi cel superior (la articulatoare se fixează mai întâi acel
superior, apoi cel inferior). În ocluzor într-un timp: se pregătește ocluzorul, se
solidarizează modelele împreună cu șabloanele, se depune pastă de gips peste rama
inferioară și se așează modelele, se depune pastă de gips pe soclul modelului
superior și se așează rama superioară; surplusurile sunt eliminate cu spatula iar
gipsului de pe rama superioară i se redă forma de calotă sferică; În ocluzor în doi
timpi: se pregătește ocluzorul, se solidarizează modelele împreună cu șabloanele,
se depune pastă de gips peste rama inferioară și se așează modelele; se elimină
surplusurile de gips; după priza gipsului se prepară o altă pastă de gips și se
gipsează modelul superior; În articulator se gipsează în doi timpi: mai întâi pe
soclul modelului superior se trag trei linii paralele (una pe planul median și două
lateral pentru orientare), se montează planul de orientare protetică de care se
solidarizează modelul superior; se gipsează modelul superior (se depune gips și se
apropie rama articulatorului); după priză se înlătură planul de ocluzie și modelul,
se solidarizează modelele și se fixează modelul superior înapoi de ramă; se prepară
pastă de gips și de depune pe plăcuța de pe rama inferioară; în pasta de gips se
înglobează soclul modelului inferior până când se cuplează articulatorul.

Reguli de montare a modelelor în ocluzor.

– modelele sunt fixate în ocluzor în poziție de relație centrică;

– între rama superioară și soclul modelului trebuie să fie un spațiu de 1 cm;
– părțile distale ale modelelor se orientează către axa balama a ocluzorului
planul de ocluzie (suprafața ocluzală a dinților restanți, linia de contact a
bordurilor ocluzale) să fie paralel cu planul orizontal al ramei inferioare a
ocluzorului și cu planul mesei de gips;
– distanța dintre punctul incisiv și axul articular al ocluzorului să fie de 10-
10,5 cm; planul mediosagital al modelelor să se suprapună cu același plan al
ocluzorului și să fie perpendicular pe axul articular al ocluzorului;
– după gipsare se fixează poziția modelelor cu ajutorul piuliței cu contrapiuliță

Reguli de montare a modelelor în articulator.

– modelele sunt fixate în poziție de relație centrică;

– părțile distale ale modelelor se orientează către pintenii de suport;
– planul mediosagital al modelelor să se suprapună cu același plan al
ocluzorului și să fie perpendicular pe axul articular al ocluzorului; pe soclul
modelului superior se face o linie pe planul medio-sagital și două paralele
acesteia, de orientare;
– linia de pe model trebuie să coincidă cu linia de pe planul de orientare
protetică și cu bisectoarea triunghiului Bonwill;
– linia mediană de pe bordură să coincidă cu linia mediană de pe plan și cu
vârful tijei orizontale;
– după gipsare tija verticală trebuie să facă contact intim cu plăcuța de pe rama
inferioară.