ȘCOALA DOCTORALĂ A ASEM

DEPARTAMENTUL „CONTABILITATE, AUDIT ŞI ANALIZĂ ECONOMICĂ”

REFERAT

COSTURILE ECONOMICE ȘI CELE

CONTABILE. DIMENSIUNEA OPTIMĂ A
COMPANIEI

Autor: Profesor:

ROTARU Daria CARA Elena

Chişinău - 2019

Desfăşurarea neîntreruptă a activităţii economice presupune un consum continuu

de factori de producţie. În condiţiile limitării cantitative a acestora, firmele aleg
categoriile şi cantităţile de bunuri care vor fi produse şi optimizează combinarea
factorilor de producţie disponibili cu obiectivul de a maximiza profitul economic obţinut.
Maximizarea profiturilor se poate realiza însă numai prin minimizarea costurilor.

Producţia de bunuri şi desfacerea mărfurilor pe piaţă au la bază folosirea input-

urilor (resurse materiale, financiare şi umane). Consumul factorilor de producţie
presupune, însă, utilizarea lor conform deciziei manageriale, în scopul realizării unei
oferte corespunzătoare cererii manifestate pe piaţă. Consumul factorilor de producţie are
un caracter dinamic, deoarece se modifică în timp, în funcţie de elemente precum:
cantitatea de bunuri fabricate, gradul de înzestrare cu prod-factori, introducerea
progresului tehnic, consumurile specifice ş.a.. În consecinţă, denotând cheltuieli, el
trebuie studiat prin intermediul unui indicator sintetic relevant. Acesta este costul de
producţie, care reflectă – prin mărime şi structură – gradul de eficienţă al activităţii unui
agent economic.
Costul de producţie constituie, aşadar, expresia monetară a cheltuielilor
ocazionate de achiziţia, alocarea şi consumul factorilor de producţie de către fiecare
întreprindere, în vederea realizării procesului productiv şi a desfacerii bunurilor (mărfuri
şi servicii). Incluzând cheltuielile suportate de firme pentru fabricaţie, respectiv pentru
desfacere, costul presupune un consum comparabil de prod-factori. Se impune, însă, o
precizare: deşi aparent, costul de producţie este sinonim cu cheltuielile de producţie, se
observă că practic, cele două noţiuni nu se identifică întotdeauna.
După modul de reflectare a cheltuielilor, întâlnim costul contabil (care cuprinde
expresia cheltuielilor comensurabile bănesc, suportate efectiv de agenţii economici pentru
plata contravalorii materiilor prime, materialelor, combustibilului, energiei, amortizării,
prevenirii poluării ş.a., corespunzând producerii şi desfacerii unui bun) şi costul
economic (care include, pe lângă elementele anterioare, cheltuieli ce nu presupun plăţi
către terţi – de exemplu, consumul de muncă al proprietarului companiei, dacă este
cazul).

Costurile contabile reprezintă expresia bănească a consumurilor de resurse

determinate de fabricarea şi desfacerea unor mărfuri.

2
Costurile contabile prezintă cateva caracteristici:

 sunt costurile reale, constante şi inregistrate in evidenţa contabilă a organizaţiei;

 exprimă efortul producătorului pentru a achiziţiona factori de producţie necesari
realizării unor mărfuri şi pentru asigurarea nivelului consumurilor din fazele de
fabricaţie ale acestora;
 nu au in vedere folosirea alternativă a capitalului organizaţiei şi a forţei de muncă
in alte afaceri. [2,p.56]

In practica organizaţiei folosirea acestor categorii de costuri impune adăugarea la

denumirea unor indicatori economici a termenului de „contabil” (de exemplu profit net
şi brut contabil etc.)

Exemplu:

Considerăm că o firmă care are un singur proprietar a inregistrat intr-un an

următoarea situaţie:

 Venituri 600000 uv
 Costuri (contabile) 400000
 Profit brut (contabil) 200000
 Impozit pe profit (12%) 24000
 Profit net (contabil) 176000

Profitul net (contabil) obţinut de proprietarul companiei se poate aprecia numai dacă

se are in vedere folosirea alternativă a resurselor (forţă de muncă, capital) intr-o altă
afacere. In acest caz, este necesară analiza situaţiei după ce s-au avut in vedere costurile
economice.

Costurile economice (sau de oportunitate) reprezintă expresia bănească a opţiunii

pentru producerea sau desfacerea unor mărfuri in detrimentul altor mărfuri.
Costurile economice (de oportunitate) prezintă, la randul lor, o serie de caracteristici:

 stau la baza calculelor previzionate ale costurilor;

 asigură corectarea şi adaptarea costurilor calculate in contabilitate;

3
  exprimă dacă un producător a selectat decizia optimă de a produce o marfă,
pornind de la valorificarea cea mai bună a resurselor disponibile. [2,p.56]

Intre costurile economice şi costurile contabile se poate pune semnul egalităţii dacă se
corectează costurile contabile cu pierderile rezultate din nefolosirea capitalului şi a forţei
de muncă in alte alternative de afaceri (desfăşurate in cadrul organizaţiei sau in afara
acesteia).

Ca şi in cazul costurilor contabile, această categorie de costuri adaugă la denumirea

unor indicatori economici termenii „normal” sau „economic” (de exemplu, profit normal,
profit economic etc.). Astfel, dacă din profitul net contabil se scade profitul normal, se
poate obţine profit/pierdere economic/economică. [2,p.88]

Exemplu:

Pornind de la datele din exemplul anterior, Entitatea inregistrează după o anumită

perioadă profit net (contabil) 176000 uv.

Analiza pragului de rentabilitate şi a gradului de senzitivitate

Pragul de rentabilitate este acel nivel al producţiei pentru care profitul realizat este
zero. Să considerăm următorul grafic simplificat (VT = venit total, CT = cost total, CFT
= cost fix total, CVT = cost variabil total):

4
 P
VT
CT

CVT

CFT

Figura nr.1: Analiza pragului de rentabilitate [10,p.55]

Profitul este zero în punctul unde venitul total este egal cu costul total:

Profit = 0 = VT – CT = VT – CFT – CVT = P x Q – CFT – Q x CVM

Deci:
Q(P – CVM) = CFT
Rezultă că nivelul pragului de rentabilitate este:
CFT
Qr = P−CVM
Dacă Entitatea care şi-a calculat acest prag de rentabilitate reuşeşte să producă o
cantitate mai mare decât Qr , atunci ea va obţine un profit pozitiv. Dacă însă nu va reuşi să
ajungă cu producţia la pragul de rentabilitate, atunci Entitatea va înregistra pierderi.
Analizând graficul de mai sus, se poate observa că:

 creştere a costului mediu variabil va determina o creştere a pantei dreptei costului

total şi, în consecinţă, o creştere a nivelului pragului de rentabilitate.

5
  creştere a costului fix va determina o deplasare paralelă, în sus, a dreptei costului
total şi, în acest fel, nivelul pragului de rentabilitate va creşte. [5,p.397]
Consecinţa practică a acestor observaţii este următoarea. O firmă cu costuri fixe
mari şi costuri variabile scăzute va avea un prag de rentabilitate mai ridicat decât una cu
costuri fixe mici şi costuri variabile mari. Putem să considerăm că, de regulă, firmele cu
costuri fixe mari utilizează mai mult capital din punctul de vedere al factorilor de
producţie (sunt mai capital-intensive), în vreme ce firmele cu costuri variabile mai mari
utilizează mai multă muncă (sunt mai intensive în factorul muncă). Deci, firmele cu o
capital-intensivitate mai mare îşi vor atinge pragul de rentabilitate la valori mai mari de
producţie, ceea ce constituie un dezavantaj. Şi atunci de ce ar mai investi o firmă în
achiziţionarea de capital? [4,p.111]
Răspunsul îl dă un alt indicator, şi anume gradul de senzitivitate. Acesta măsoară
efectul modificării cantităţilor vândute asupra profitului companiei. Formula de calcul
este asemănătoare celor din capitolul 3, referitor la elasticităţi, adică modificarea
procentuală a profitului raportată la modificarea procentuală a cantităţii vândute:
ΔΠ
ΔΠ % Π0
=
ΔQ % ΔQ
GS = Q0

Dacă, de exemplu, GS = 3, aceasta înseamnă că la o creştere a vânzărilor cu 10%,

profitul companiei va creşte cu 30%.
Dacă vom dezvolta formula de mai sus, vom putea obţine:
Q(P−CMV )
GS = Q( P−CMV )−CFT
Din această formulă se observă că o firmă cu costuri fixe mari şi costuri variabile
reduse va avea un grad de senzitivitate mai mare. Cu alte cuvinte, deşi trebuie să producă
o cantitate mare pentru a-şi atinge pragul de rentabilitate, totuşi, o dată acest prag depăşit,
profitul acestei firme va creşte mai repede decât profitul unei firme cu costuri fixe mici şi
costuri variabile mari [9,p.76]. La fel de adevărată este însă şi situaţia inversă: profitul
său va scădea mai repede în perioade de recesiune economică, adică atunci când, se

6
presupune, cantitatea vândută scade sub pragul de rentabilitate. Şi, în plus, Entitatea
devine neprofitabilă la niveluri mari de producţie.
Concluzionând, nivelul pragului de rentabilitate şi gradul de senzitivitate au o
mare influenţă asupra deciziei unei firme care analizează posibilitatea de a se transforma
dintr-o firmă de tip vechi, care foloseşte multă forţă de muncă, într-una de tip nou,
modernă, automatizată, într-un cuvânt, capital-intensivă.
În anumite circumstanţe, o firmă nu îşi poate calcula costul mediu variabil şi nici
preţul. Aceasta se întâmplă, de exemplu, atunci când Entitatea nu produce un singur
produs, ci mai multe. În aceste situaţii, nu mai putem folosi formula de mai sus pentru
calculul pragului de rentabilitate.
Ceea ce putem face este să calculăm pragul de rentabilitate, dar în termeni
valorici, de venituri. Pentru aceasta, este însă nevoie să acceptăm o ipoteză
simplificatoare şi anume că procentul costului variabil în total venit este constant.
Dacă, în cazul unei firme multi-produs, procentul costului variabil mediu al
fiecăruia în preţ este diferit, atunci – pentru ca ipoteza formulată să rămână valabilă –
trebuie ca procentul fiecărui produs în total total venituri să fie constant.
Să notăm:
CVT
a = VT
Deci, CVT = a x VT.
Dar ştim că VT = CFT + CVT (definiţia pragului de rentabilitate).
Deci, VT = CFT + a x VT.
Scoţând venitul total, obţinem nivelul pragului de rentabilitate, exprimat valoric,
în unităţi monetare:
CFT
VT = 1−a

7
Nivelul optim al producţiei (ofertei) organizaţiei fundamentat pe baza costurilor
totale, a veniturilor totale şi a profitului

Costurile totale în corelație cu veniturile totale şi profitul pot constitui un criteriu

de alegere a deciziei optime privind nivelul producţiei organizaţiei (care reprezintă, de
fapt, oferta). Deoarece:

Profitul = Venituri totale - Costuri totale

se pune problema maximizării profitului (iar in situaţia in care organizaţia inregistrează

pierderi, minimizarea acestora). Costurile totale includ costurile convenţional constante şi
costurile variabile. Analiza modalităţilor de stabilire a nivelului optim al producţiei
organizaţiei (ofertă) pune in discuţie indicatorii menţionaţi: costuri totale, venituri totale,
profit.

Din analiza costurilor totale rezultă o serie de aspecte:

 atunci cand organizaţia nu realizează producţia, totuşi costurile totale există,

deoarece se inregistrează costurile convenţional constant (cum sunt amortizările,
salariile personalului de conducere etc.);
 pe măsura creşterii volumului producţiei se inregistrează o creştere a costurilor
totale (datorită costurilor variabile care sunt, in general, funcţie crescătoare
de volumul producţiei);
 la creşteri mari ale volumului producţiei se manifestă şi creşteri ale costurilor
convenţional-constante (prin angajarea de muncitori indirect productivi, personal
de conducere). [7,p.39]

Analiza veniturilor totale scoate in evidenţă următoarele aspecte:

 veniturile totale incep să crească de la zero (cand este lipsă de producţie şi

implicit de vanzări) pană la un anumit nivel, după care, de cele mai multe ori,
scad;
 veniturile totale cresc, in general, in intervalul in care elasticitatea cererii in
raport cu preţul mărfii solicitate este supraunitară, ating valoarea maximă in

8
 punctul in care aceasta este unitară şi scad din momentul in care elasticitatea
cererii devine subunitară. [7,p.40]

Analiza profitului permite cateva observaţii:

 la un nivel scăzut al producţiei, profitul este mic (uneori se inregistrează pierderi),

deoarece costurile convenţional-constante se repartizează la un volum mic al
producţiei care determină un nivel corespunzător al veniturilor obţinute din
vanzări;
 la un nivel ridicat al producţiei se poate inregistra, de asemenea, profit mic
(uneori şi pierderi), deoarece costurile (in special cele variabile) cresc mai rapid
decat producţia, veniturile totale incep să scadă, cererea de mărfuri devine mai
puţin elastică;
 profitul cel mai ridicat se obţine in momentul in care costurile medii sunt cele mai
mici. In acest caz, producţia creşte mult mai repede decat costurile totale,
iar elasticitatea cererii in raport cu preţul mărfii solicitate devine supraunitară.
[7,p.40]

Nivelul optim al producţiei (ofertei) organizaţiei fundamentat pe baza costului şi

a venitului marginal

Fundamentarea deciziei privind nivelul optim al producţieiorganizaţiei (oferta) bazată

pe condiţiile de marginalitate ale costului şi venitului total ţine seama de următoarele
formule de calcul:

a) pentru costul marginal (CM):   CM = ΔCT = CT1-CT

b) pentru venitul marginal (VM):  VM = ΔVT = VT1 -VT0

unde:

ΔVT = modificarea absolută a veniturilor totale din două perioade specificate;

VT1, VT0 = venituri totale din două perioade specifice (curentă şi de bază):

Δ Q, Q1, Q0 = modificarea absolută a volumului producţiei şi volumul producţiei din

două perioade analizate. 
9
 Costul marginal şi venitul marginal reprezintă creşterea costului total şi respectiv
a venitului total, atunci cand volumul producţiei creşte cu o unitate sau cu un număr de
unităţi bine determinate. Relaţiile dintre condiţiile de marginalitate şi deciziile privind
alegerea producţiei se pot prezenta sintetic astfel:

Condiţii de Aprecieri privind Observaţii privind fundamentarea deciziei

marginalitate nivelul producţiei

VM > CM Creşte nivelul  Creşterea profitului;

producţiei  Diminuarea pierderilor;
 Nivelul producţiei este considerat acceptabil.

VM < CM Descreşte nivelul  Reducerea profitului;

producţiei  Creşterea pierderilor.
 Nu se mai recomandă continuarea producţiei
mărfurilor în cauză.

VM = CM Nivelul optim al Se acceptă acest nivel dacă se obţine profit. Dacă se

producţiei înregistrează pierderi, organizaţia poate decide:

 continuarea activităţii pe termen scurt în

vederearedresării;
 întreruperea temporară a activităţii şi luarea unor
măsuri de eliminare a problemelor;
 încetarea definitivă a activităţii după ce, în
prealabil, s-au analizat perspectivele organizaţiei
pe termen lung.

  Sursa: “Modul economic de gândire”,HEYNE, P.;[6, p.55]

Evoluţia costului marginal şi a venitului marginal in raport cu nivelul producţiei

se prezintă grafic (figura 2) astfel:

10
Cost/Venit marginal

CM

B C

QB QA QC Q

Figura nr.2 Relaţia cost marginal-venit marginal

In acest grafic (figura nr. 2):

 QA reprezintă nivelul optim al producţiei, cand VM = CM (oganizaţia obţine

profit maxim sau pierdere minimă);
 QB arată situaţia atunci cand VM < CM, caz in care se micşorează sau creşte
pierderea;
 QC menţionează momentele in care VM > CM cand, in general, se poate obţine
un profit suplimentar sau se diminuează puternic pierderea.

Modelul prezentat al relaţiilor dintre VM şi CM se poate completa cu analiza acestor

indicatori pe termen lung şi pe termen scurt. In acest caz, se pune problema utilizării a
două condiţii de fundamentare a deciziei:

 condiţia de marginalitate;
 condiţia de preţ.

11
 Sintetic, relaţiile dintre condiţiile menţionate şi fundamentarea deciziei pe termen
lung şi scurt se prezintă astfel:

Orizont temporal Condiţii decizionale Aprecieri privind decizia

  b) condiţia de preţ PL> Se fabrică nivelul producţiei dacă se

CmEL; PL > CmCL. unde: respectă una din relaţiile de preţ:

 PL = preţ de vânzare  când PL > CmEL se obţine

pe termen lung; profit normal, deci se poate
 CmEL = costul realiza nivelul optim al
mediu economic pe producţiei;
termen lung;  când PL CmCL se obţine
 CmCL = costul profit contabil, deci se poate
mediu contabil pe atinge nivelul optim al
termen lung. producţiei.

Când PL < CmCL se recomandă să

se oprească producţia deoarece nu se
mai poate obţine profit.

TERMEN SCURT (se pot a) condiţia de  Se consideră nivelul optim al

modifica anumite elemente marginalitateVMS = CMS, producţiei;
ale factorilor de producţie, unde:VMS şi CMS sunt  Se poate obţine profit sau
menţinând constante, venitul marginal şi costul înregistra pierderi (nivelul
dotarea tehnică a marginal pe termen scurt. producţiei poate fi considerat
organizaţiei şi procesul acceptabil dacă se analizează
tehnologic). şi se acceptă condiţiile de
preţ).

  b) Condiţia de preţ PS > Se poate realiza nivelul optim al

12
 CmVS unde : producţiei dacă se respectă condiţia
de preţ: PS > CmVS. Dacă PS <
 PS = preţul de
CmVS există următoarele variante:
vânzare pe termen
scurt;  se poate opri producţia
 CmVS = costul pentru că nu se mai obţine
mediu variabil pe profit;
termen scurt.  dacă nivelul pierderii este
mic şi determinat de
nerecuperarea costurilor
convenţional-constante se
poate continua producţia
identificându- se şi măsurile
de eliminare a problemelor.

  Sursa: “Modul economic de gândire”,HEYNE, P.;[6, p.56]

Trebuie subliniat că, pentru fundamentarea deciziei privind nivelul producţiei

(ofertă), se pot lua in discuţie toate modelele specificate (pe baza costurilor totale,
veniturilor totale şi a profitului; venitul marginal şi costulmarginal), ele completandu-se
reciproc.

13
 Studiu de caz

Exemplificarea modalităţilor de alegere a nivelului optim al producţiei

(ofertei) organizaţiei. Costul marginal

Utilizarea în contabilitatea de gestiune a costului marginal permite

studierea variatiei tuturor tipurilor de cheltuieli în functie de fluctuatiile
activitatii, pentru a aprecia incidenta sa asupra rezultatului global. Costul
marginal nu constituie o metoda în sine. Utilizarea acestui instrument
permite raspunsuri la anumite probleme de gestiune, cum ar fi:
 la ce pret se poate accepta o comanda suplimentara? si daca da,
 cum se maximizeaza rezultatul în acest caz?
În stiinta economica, notiunea de „costuri marginale” a aparut cu
semnificatia de costuri maxim admise pentru producerea anumitor bunuri cu
randamentul cel mai scazut al factorilor de productie.
Notiunea de cost marginal a fost initial definita în cadrul teoriei
microeconomice clasice. Mai târziu, teoria si calculul costurilor marginale
s-au extins la întreaga industrie si au fost aplicate la realitatea entitatii
economice; bineînteles, într-o acceptiune modificata.
Cunoasterea caracterului costurilor de productie si a modului de
modificare pe total si pe unitatea de produs a fiecarui cost, în functie de
modificarea volumului fizic al productiei, este absolut necesara atât în
procesul luarii deciziei, cât si în cel al controlului de gestiune.

14
 Înainte de a defini costul marginal, este important de precizat ca o
entitate economica nu-si modifica volumul productiei pentru o singura
unitate, ci pentru loturi sau serii mari de produse. Nevoile de consum sunt
acum mai mari deoarece se realizeaza mai multe unitati de produse. Deci,
costul marginal a aparut din necesitatea explicarii reactiei costurilor în raport
cu modificarile volumului fizic al productiei si al preturilor, fiind cunoscut si
sub denumirea de „cost aditional” sau „cost diferential”.
Costul marginal este definit în literatura de specialitate ca fiind
„diferenta dintre ansamblul cheltuielilor de fabricatie necesare unei productii
date si suma cheltuielilor necesare aceluiasi volum al productiei, plus sau
minus o unitate”.
Prin urmare, în cazul cresterii volumului productiei se poate vorbi de
un „cost marginal de dezvoltare”, iar în cazul diminuarii volumului
productiei de un„cost marginal de regresie”.
Fiind costul ultimei unitati produse, respectiv costul productiei
suplimentare, costul marginal (Cma) va reprezenta diferenta dintre costul
total pentru n+1 unitati de produse (Cn+1) si costul total pentru n unitati de
produse (Cn), ceea ce se poate exprima prin relatia:
Cma= Cn+1- Cn
Prin divizarea costului marginal al seriei la numarul de unitati ale
seriei respective se poate determina si un cost marginal unitar, conform
relatiei:
Cmau=( Cn+1- Cn)/(Qn+1-Qn)
Costul ultimei unitati fabricate include, la fel ca toate costurile, cheltuieli
de natura diferita, si anume:
 o cheltuieli variabile necesare producerii sale;

15
  o cheltuieli fixe, daca noua serie determina o sporire a capacitatii de
productie existenta.
Compararea costului marginal cu costul mediu (total sau unitar) se
poate efectua fie pe cale aritmetica fie pe cale grafica.
Pentru exemplificare s-au utilizat date ipotetice în raport de care s-au
efectuat calculele din tabelul nr .1.
 Dupa cum se observa, costul marginal rezulta dintr-o variatie a
costului total, iar acesta, la rândul lui, se modifica, ca urmare a
variatiilor uneia sau a ambelor componente ale sale, respectiv a
cheltuielilor variabile si a celor fixe. De asemenea, costul
marginal cuprinde întotdeauna cheltuielile variabile, dar nu si
fixe (exceptie fac seriile de produse 4 si respectiv 9).
 O prima analiza efectuata prin compararea costului marginal cu
costul variabil unitar (pe unitatea de produs), conduce la
urmatoarele observatii: cheltuielile variabile sunt proportionale
cu cantitatile fabricate, costul marginal fiind egal cu costul
variabil unitar (seriile de produse 2 si 3). În acest caz, costul
marginal cuprinde numai cheltuieli variabile;
 la nivelul seriei de produse 4 s-a produs o modificare a
structurii, cheltuielile fixe au crescut de la 16.000 lei la 20.000
lei. În acest caz, costul marginal contine atât cheltuieli variabile
cât si fixe, nemaiexistând egalitate între acesta si costul variabil
unitar la nivelul seriilor de produse 7 si 8 atât cheltuielile fixe,
cât si cheltuielile variabile sunt supraproportionale în raport cu
cantitatile produse. În aceasta situatie, costul marginal nu
contine decât cheltuieli variabile. Costul variabil unitar calculat

16
 ca o medie a cheltuielilor variabile, poate sau nu sa fie egal cu
costul marginal;
 cheltuielile fixe sunt în crestere, iar cheltuielile variabile sunt
supraproportionale (seria 9 de produse). Costul marginal
contine cresterea cheltuielilor fixe cât si a cheltuielilor variabile
neproportionale. Ca urmare, costul marginal si costul variabil
unitar nu mai sunt egale.
Deci, costul marginal este egal cu costul variabil unitar numai daca:
1. pe de o parte, cheltuielile fixe ramân neschimbate;
2. pe de alta parte, cheltuielile variabile sunt riguros proportionale cu
volumul productiei.
Exemplul prezentat a facut referire la un cost marginal de dezvoltare si,
deci, nu va putea fi utilizat pentru un cost marginal de regresie. Daca, pentru
a trece de la un anumit nivel de activitate la unul superior este posibila
cresterea cheltuielilor fixe, în situatia inversa este dificil de realizat
reducerea lor (de exemplu, bunurile achizitionate nu pot fi întotdeauna
revândute). De asemenea, si o parte din cheltuielile variabile nu pot fi reduse
decât ulterior.
Comparând costul marginal cu costul mediu unitar se desprind
urmatoarele aspecte:
1. costul mediu unitar se modifica pe masura ce productia creste, în
functie de cheltuielile aferente ultimelor unitati fabricate, adica prin
costul marginal;
2. atunci când costul marginal este inferior costului mediu unitar, acesta
din urma se diminueaza (vezi seriile de produse de la 1 la 14);
3. atunci când costul marginal este superior costului mediu unitar, acesta
din urma creste (vezi seriile de produse de la 16 la 18).
17
18
 Tabelul nr.1
Costul marginal si nivelul optim al producției
Nr. d/o cantitate Variația Cheltuieli de productie Cost marginal Cost Cost
a seriei cantității variabil mediu
ΔQ unitar unitar
Cheltuieli Cheltuiel Cheltuieli Δ CM unitar
variabile i fixe totale
1 200 - 8 000 32 000 40 000 - - 40 200
2 400 200 16 000 32 000 48 000 8 000 40 40 120
3 600 200 24 000 32 000 56 000 8 000 40 40 93.33
4 800 200 32 000 40 000 72 000 16 000 80 40 90
5 1 000 200 40 000 40 000 80 000 8 000 40 40 80
6 1 200 200 48 000 40 000 88 000 8 000 40 40 73.33
7 1 400 200 58 800 40 000 98 800 10 800 54 42 70.54
8 1 600 200 70 400 40 000 110 400 11 600 58 44 69
9 1 800 200 72 720 48 000 120 720 10 320 51.60 40.40 67.07
10 2 000 200 80 000 48 000 128 000 7 280 36.40 40 64
11 2 200 200 87 200 48 000 135 200 7 200 36 39.64 61.45
12 2 400 200 95 200 48 000 143 200 8 000 40 39.67 59.67
13 2 600 200 104 200 48 000 152 200 9 000 45 40.08 58.54
14 2 800 200 114 400 48 000 162 400 10 200 51 40.86 58
15 3 000 200 126 000 48 000 174 000 11 600 58 42 58
16 3 200 200 139 200 48 000 187 200 13 200 66 43.50 58.50
17 3 400 200 154 200 48 000 202 200 15 000 75 45.35 59.47
18 3 600 200 171 200 48 000 219 200 17 000 85 47.56 60.89
219 200

19
 Rezulta ca, atunci când costul mediu unitar este minim (sau nu se
modifica), costul marginal este egal cu acesta. Analizând datele din tabelul nr. 1,
constatam ca la seria 15 de produse costul mediu unitar este egal cu costul
marginal, respectiv 58 lei pe unitatea de produs.
Din punct de vedere matematic, oricare ar fi legatura dintre costul total
(Cto) si cantitatea produsa, putem scrie:
Ct0 = f(Q)
de unde, costul mediu (Cme) este egal cu costul total raportat la cantitatea
produsa (Q), adica:
Cme=f(Q)/Q
Tinând cont de definitia costului marginal (Cma) ca variatie a costului total
antrenata de variatia productiei, se obtine relatia:
Cma={f(Q+ΔQ)-f(Q)/ΔQ
,ceea ce înseamna de fapt prima derivata a functiei costului.
Daca ΔQ tinde spre zero si f(Q) este derivabila, costul marginal este
egal cu derivate costului total:
Cma = f’(Q)
Costul mediu unitar este minim atunci când derivata sa se anuleaza, adica:
{Q*f’(Q)-f(Q)}/Q*Q=0
De unde Q*f’(Q)-f(Q)=0
Rezulta ca f’(Q)=f(Q)/Q
adica: Cma = Cme

Costul marginal este egal cu minimul costului mediu unitar.

Reprezentând grafic datele din tabelul nr.1 vom obtine punctul unde curba
costului marginal se intersecteaza cu a costului mediu unitar în minimul acestuia
(58 lei pe unitatea de produs) si care corespunde productiei de 3.000 de unitati,
ca în figura nr.3.
20
 Acest punct se numeste „optim tehnic” si reprezinta acel nivel al
productiei pentru care costul mediu unitar este minim. Desi reprezinta
întrebuintarea optima a factorilor de productie, el nu permite, în mod necesar si
maximizarea profitului.
Costul marginal poate fi utilizat, însa, si pentru determinarea „optimului
economic”, adica acel nivel al productiei pentru care profitul este maxim.
Profitul unei firme(Pt0) poate fi scris ca diferenta între venitul total si costul
total, astfel:
PROFIT TOTAL = VENIT TOTAL – COST TOTAL

Dupa un rationament similar celui de la calculul costului marginal, venitul

total s-ar putea scrie ca o functie, astfel:
Vt0 = g(Q). Deci:Pt0= g(Q)- f(Q)
Rezulta ca:
Pt0 = g(Q) – f(Q).
Profitul total este, deci, o functie de cantitati. Fiecare serie de produse
fabricate corespunde nu numai unui cost marginal dar si unui venit marginal
obtinut din vânzarea acestei serii de produse, adica:
PROFIT MARGINAL = VENIT MARGINAL – COST MARGINAL
sau: Pma = Vma – Cma,
unde: Vma reprezinta venitul marginal, adica: Vma = g’(Q).
Deci: Pma = g’(Q) – f ’(Q).

Suma acestor profituri marginale este profitul total. Este evident ca, daca
se mareste numarul seriilor de produse fabricate profitul total se maximizeaza,
dar înceteaza sa creasca atunci când profitul marginal devine nul.
Functia profit atinge maximul atunci când prima sa derivata este nula, iar
a doua derivate este negativa: Pt’ 0=g'(Q) - f'(Q) =0
adica: g’( Q)= f ‘(Q ). Deci: VENIT MARGINAL = COST MARGINAL
21
 Se poate aEntitatea ca, profitul total este maxim când venitul marginal
este egal cu costul marginal. Acest nivel al productiei corespunde optimului
economic. El reprezinta volumul de activitate pentru care eficienta economica
este optima.
În cazul în care pretul de vânzare descreste odata cu cantitatile de produse
vândute, optimul economic este determinat grafic ca în figura nr.3.
Acest studiu urmareste determinarea pretului optim pentru o Entitatea în
ipoteza în care toata productia ei se va vinde la acelasi pret.
Costul marginal poate fi, de asemenea, utilizat si pentru studierea
oportunitatii acceptarii unor comenzi sau investitii suplimentare. Orice
comanda suplimentara va fi acceptata atât timp cât costul marginal va fi mai mic
decât venitul marginal. În astfel de situatii Entitatea poate practica politici de
preturi diferentiate.

Figura nr.3. Optim tehnic si optim economic [8,p.102];

Pentru exemplificare sa presupunem urmatoarea situatie: Entitatea analizata

lucreaza la 75% din capacitatea sa. Structura cheltuielilor de productie, pentru o
productie de 7 500 bucati, este urmatoarea:

22
  cheltuieli variabile unitare: 15 lei;
 cheltuieli fixe: 10.000 lei.
Prima comanda suplimentara este de 1500 bucati, realizate în conditii
normale, iar clientul accepta sa plateasca un pret unitar de 20 lei. Este acest pret
acceptabil?

Rezolvare:
Cele 1.500 bucati produse din comanda suplimentara nu aduc la saturatie
capacitatea de productie a companiei, care este de 10.000 bucati. Costul
marginal este, în acest caz, egal cu cheltuielile variabile unitare, adica:
Cma = 15 lei,
iar venitul marginal este: Vma = 20 lei,
de unde rezulta ca: profitul pe unitatea de produs vândut suplimentar este de 5
lei, în timp ce profitul companiei va creste cu 7.500 lei. Entitatea accepta, deci,
aceasta prima comanda suplimentara cu pretul pretins de client.

A doua comanda suplimentara este de 4.000 bucati. Pentru a satisface

aceasta cerere trebuie ca fiecare produs sa suporte un tratament specific, ceea ce
determina cresterea cheltuielilor variabile unitare cu 10%. Cheltuielile fixe
suplimentare sunt estimate la 2.000 lei. La ce pret ar trebui sa se vânda aceste
produse?

Rezolvare:
Capacitatea companiei de 10.000 bucati este acum insuficienta pentru a face
fata cererii de 13.000 bucati (7500+1500+4000). Trebuie modificata structura
factorilor de productie, si ca urmare costul marginal va fi format din cheltuieli
variabile si cheltuieli fixe suplimentare, si anume:
 cheltuieli variabile unitare: 15 + (15 x 10%) = 16,5 lei;
 cheltuieli fixe suplimentare: 2.000 lei.
23
Rezulta un cost marginal total pentru cele 4.000 bucati de:
Cma = (16,5 x 4.000) + 2.000 = 68 000 lei
si un cost marginal unitar de: 68 000 lei/4.000=17lei
Pentru aceasta Entitatea orice pret de vânzare mai mare decât costul marginal de
17 lei pe bucata este, deci, acceptabil.

Politicile de preturi diferentiate trebuie aplicate cu grija, deoarece în

anumite conditii pot fi daunatoare „imaginii” companiei, si anume:
 politica de preturi trebuie sa fie „discreta”, altfel risca sa fie gresit
înteleasa de catre clientii traditionali (care vad în preturile scazute o
deteriorare a imaginii companiei). E drept ca o politica de preturi
preferentiale poate atinge clientela noua, dar profiturile obtinute se
dovedesc cel mai adesea foarte reduse;
 aceasta politica nu trebuie sa vizeze decât o mica parte a vânzarilor. În
orice caz, daca se vând cantitati importante, pretul de vânzare trebuie sa
fie mai mare decât costul mediu (deci, unde este atins optimul economic)
pentru a evita riscul neacoperirii cheltuielilor fixe;
 practicarea preturilor preferentiale poate fi un mijloc de a atrage noi
clienti, dar aceasta se va face de asa maniera încât vânzatorul sa nu-si
atraga acuzatii de dumping (pret mai mic decât costul mediu). Cu toate
acestea, sunt putine firme ce iau decizii de gestiune calculând costuri
marginale.
Anumite politici sunt intuitiv inspirate dintr-o notiune de cost marginal,
deoarece, indivizibilitatea factorilor de productie împiedica firmele sa practice
un cost marginal pur. În tarile cu economie de piata avansata, costul marginal
este utilizat de catre întreprinderile publice, în particular de marii consumatori
(electricitate si cai ferate), pentru stabilirea unor tarife.

24
 Costul marginal, desi în practica economica din tara noastra nu a fost utilizat
pâna în prezent, constituie un instrument eficient de determinare a limitei
optime a gestiunii, în special în domeniul preturilor si tarifelor.
Avantajele costului marginal sunt urmatoarele:
1. metoda costului marginal este simpla;
2. nu opereaza repartizari ale cheltuielilor fixe asupra produselor sau
activitatilor;
3. când vânzarile sunt constante, dar productia fluctueaza, prin folosirea
costului marginal se obtine un profit net constant;
4. supra sau sub-absorbtia cheltuielilor fixe este aproape evitata;
5. costurile fixe depind de timp, nu de activitate;
6. calculele pe baza costului marginal sunt mai aproape de fluxul real de
numerar.

Limitele costului marginal, respectiv argumentele în favoarea metodelor de

calculatie absorbante sunt:
1. costurile fixe sunt însemnate si în continua crestere în industria moderna.
Folosirea exclusiva a costurilor marginale ar induce ideea ca între
costurile fixe si productie nu exista legaturi strânse;
2. când productia este constanta, dar vânzarile fluctueaza, variatiile
profitului net sunt mai mici în conditiile metodelor absorbante, decât în
conditiile folosirii costului marginal;
3. când formarea stocurilor este o veriga în lantul productiei sau vânzarile au
o fluctuatie sezoniera, costurile fixe trebuie luate în calcul la evaluarea
stocurilor, altfel se vor înregistra pierderi fictive la începutul perioadei,
contrabalansate de profituri excesive cu ocazia vânzarii bunurilor;

25
 De remarcat ca, desi folosirea exclusiva a costului marginal este foarte rara în
cadrul entității, nu se poate subestima importanta principiilor acestuia, cu
precadere într-un mediu concurential.
Precizam ca, întelegerea comportamentului costurilor, a contributiei
marginale (marime egala cu diferenta dintre cifra de afaceri si costul marginal)
si a principiilor calculului marginal, în general, reprezinta o provocare pentru
orice manager care doreste o decizie pertinenta.

26
 Bibliografie
1. BRAN, P. -“Economica valorii”, Ed. Economică, Bucureşti, 2005;
2. BĂBĂIŢĂ I., SILASI G., DUŢĂ A. – „Macroeconomia” – Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara, 2007;
3. CIUCUR D., GAVRILĂ ILIE, POPESCU CONSTANTIN, Economie (manual
universitar), ASE, Editura Economică, Bucureşti, 2005;
4. CÎRNU, D., BONCEA, A., - „Fundamentele teoriei economice”, Editura
Scrisul Românesc, Craiova, 2005;
5. DIDIER, M., - “Economie. Regulile jocului”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994;
6. HEYNE, P., - “Modul economic de gândire”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1991;
7. JULA D., AILENEI D., JULA N., GÂRBOVEAN A., Economia Dezvoltării,
Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1999
8. SAMUELSON P., NORDHAUS, W., - „Economie”, Ed. Teora, Bucureşti,
2000;
9. SILAŞI G., SÎRGHI N.,LOBONŢ O. – „Microeconomia -în fişe-„ - Editura
Mirton,Timişoara,2007;
10. ASE, Catedra de Economie şi Politici Economice – „Economie - -Ediţia a
şaptea„ Editura Economică, Bucureşti, 2005;

27