Sunteți pe pagina 1din 6

PROIECT

Branza de Gulianca
Origini transilvane

Uluirea mea este că într-o comună brăileană se află un efectiv atât de mare de oi. Un veritabil
miracol pastoral, demn de invidiat până și de comunele cu tradiție în oierit. De unde au răsărit
atâtea turme într-o comună din nordul Bărăganului? Primarul Florin Moroiu invocă
transhumanța. ”Au venit strămoșii noștri din Ardeal cu oile și au rămas pe aici, nu s-au mai
întors în satele lor. Asta s-a întâmplat în secolul al XIX-lea”, îmi spune edilul. Ardelenii s-au
stabilit cu precădere în satul Gulianca și au continuat să facă ceea ce știau ei mai bine: să crească
oi și capre. În timpul comunismului, au mai plecat pe la oraș, unde și-au găsit serviciu, dar după
Revoluție, când multe unități industriale s-au închis, sătenii au revenit la ocupația strămoșilor
lor. 

Acordarea subvențiilor pe suprafață și a plăților pe cap de animal i-a stimulat să înmulțească oile
și să ajungă la numărul de capete din prezent. Pentru fiecare hectar de pășune, primăria încasează
o redevență de 350 de lei. Fermierii au mai comentat pe la ședințe că ar fi cam mulți bani, dar
decizia a fost respectată, fiindcă bugetul comunei nu are prea multe surse de venit.
Stelian Avramescu, președintele unei asociații care numără 4000 de ovine și 160 de bovine, a
lucrat mulți ani în Italia, în construcții, dar s-a hotărât să revină în Gulianca și să se implice în
agricultură. ”Am muncit vreo 18 ani pe afară. Când m-am întors, m-am apucat să lucrez terenul,
apoi m-am lansat în creșterea animalelor. A fost greu să mă readaptez aici, după o absență așa de
mare, dar dacă vrei cu adevărat, depășești toate greutățile. Acum, ca președinte de asociație,
trebuie să gestionez bine relația cu toți membrii. Fiecare vede lucrurile în felul său”, consideră
Stelian Avramescu. 

Medicul veterinar Valentin Anghel conduce o asociație care administrează un izlaz de 380 de
hectare. ”Se mai întâmplă, spune veterinarul, ca oile să vină pe izalzul vacilor, mai apar
probleme, dar se rezolvă. Pășunea este foarte bună, dar trebuie întreținută. În ce privește rasa de
oi, noi creștem Merinos”.

Nostalgia după bani peșin

Îmbrăcat în costum de trening, Adrian Anton pare mai degrabă profesor de sport la școala din
comună, decât proprietar de turmă. El a lucrat pe vremuri ca sudor la o fermă de stat, dar acum
îngrijește câteva sute de oi, împreună cu socrul său, care are 74 de ani. Anton consideră că
redevența de 350 de lei pe hectarul de pășune e ”cam mare”. O altă problemă a sa este că nu
găsește să angajeze ciobani serioși, deși obișnuiește să le plătească 1200 de lei pe lună.

Noile reglementări comerciale au cam stricat vechile obiceiuri ale oierilor din Gulianca. ”Înainte,
când vindeam mieii sau berbecii, primeam banii la roata mașinii. Acum, cei care cumpără trebuie
să ne vireze banii prin bancă. Le dau animalele, dar știu eu când mai primesc banii?” Desprind
din spusele lui Adrian Anton nevoia aceea presantă de bani peșin, bani pe care să-i țină în mână,
cu certitudinea că afacerea i-a reușit, dar și cu siguranța că are bani pentru diverse cheltuieli ale
turmei. Ce și-ar dori oierul mai mult? ”Să se facă abatoare, dle!” Atât, doar că abatoarele sunt
afaceri private, iar dacă nici un investitor nu decide să construiască unul, crescătorii de animale
rămân tot la voia comercianților numiți și ”bișnițari”. 

 
Piața brânzei

De la un număr atât de mare de ovine, cum am spus, peste 20.000 de capete, fermierii din
comuna brăileană Salcia Tudor obțin anual sute de tone de brânză telemea, căreia îi spun
”Brânză de Gulianca”, iar anul acesta și-au propus să o promoveze ca brand agroalimentar. 

În primăvară au organizat prima ediție a unui festival folcloric, s-au bucurat și de prezența unor
oficiali ai Ministerului Agriculturii, dar ei știu că procesul de promovare a brânzei de Gulianca
presupune eforturi de organizare și investiții finaciare semnificative. Cu toate acestea, fermierii,
cu primarul în frunte, sunt deciși să meargă înainte și să transforme brânza de Gulianca într-un
brand, de ce nu, european. Ei consideră că telemeaua de Gulianca este produs unic în lume,
datorită ierburilor crescute din solul sărăturos al comunei. Inginerul agricol Sandu Niță,
președintele primei asociații de crescători de animale din comună, îmi spune că ”Brânza de
Gulianca e mai cunoscută în străinătate decât în țară. Da, mai demult, brânza de la noi ajungea în
Olanda. Acum, numai brăilenii cunosc acest produs. Specificul brânzei este procentul mare de
grăsime”. 

Unde vând sătenii brânza? Cornel Samoilă, la rândul său președinte de asociație, îmi spune că stă
la tarabă, la piața din Râmnicu Sărat. Un alt fermier precizează că o vinde la en-gross, chiar dacă
pierde la preț. O livrează cu 14 lei/kg, pe când la piață ar putea obține până la 22 de lei. Brânza
de Gulianca se vinde cel mai bine în piața din Brăila. Este atât de căutată, încât unii comercianți
nu ezită să scoată pe tarabă brânzeturi pe care să le recomande ca fiind din Gulianca, deși
originea lor este cu totul alta. 

Brand local, ambiții europene

Această stare de lucruri nu le mai convine celor din comuna Salcia Tudor. Ei simt că brandul
local ar putea deveni mult mai bine cunoscut, pentru a le aduce beneficiile cuvenite. Ce frumos
ar fi să aibă un produs înregistrat la MADR, apoi, de ce nu, la Bruxelles, așa cum s-a întâmplat
cu Magiunul de Topoloveni sau cum se va întâmpla cu Telemeaua de Ibănești! Autoritățile locale
și fermierii știu că un festival al brânzei e prea puțin. E un prim pas, dar drumul e lung până vor
reuși să impună brânza de Gulianca în rândul consumatorilor din țară și din străinătate. Primarul
Florin Moroiu e decis să ia taurul de coarne: ”Aștept să vină iarna, să ne liniștim cu treburile și
ne vom întâlni la primărie toți șefii de asociații să facem un plan de bătaie pentru promovarea
brandului”. Sătenii vor să convingă un investitor privat să înființeze o fabrică de brânzeturi în
localitate. Ei vor avea grijă să furnizeze laptele pentru care vor încasa banii, fără să-și mai bată
capul cu procesarea la stână, apoi cu livrarea la piață a brânzei, activități pe care ar urma să le
desfășoare investitorul. Ar mai fi și varianta accesării de fonduri europene, să aibă fabrica lor,
dar pentru asta ei trebuie să se organizeze într-o cooperativă, după ce s-au fărâmițat în câteva
asociații. 

Trai de azi pe mâine

Cum pe izlazul comunei Salcia Tudor pășunează și numeroase văcuțe, i-am ascultat și pe
crescătorii de bovine. Ilie Toader deține un număr de 30 de vaci, din care 17 mulgătoare, restul
tineret. El acuză conducerea asociației că nu cheltuiește subvenția pe suprafață pentru
întreținerea pășunii. Se plânge că lucrează ”mai mult în pagubă”, dar cu toate acestea, în ultimii
ani a sporit efectivul de bovine. Susține că medicul veterinar a făcut niște greșeli care l-au costat
pe fermier subvenția pentru două vaci. Probleme și probleme. 

Apostu Ionelia e și mai supărată: ”Am 10 vaci cu lapte și 8 viței. La ora asta aș vinde toate
animalele. Eu le întrețin pe ele, nu ele pe mine. Am dat laptele la o firmă, dar din luna mai nu am
mai primit nici un leu. Cresc animale din 2004. Am avut serviciu la Brăila, dar m-am întors cu
soțul acasă ca să facem agricultură. Supraviețuim”. 

Încetul cu încetul, fermierii s-au risipit din centrul satului. Un reporter, o știu și ei destul de bine,
nu le poate rezolva problemele de zi cu zi. Singura lor consolare e aceea că, poate, cineva de prin
instituțiile statului le va auzi păsurile. Până atunci, însă, privesc neputincioși cum subvențiile pe
suprafață nu duc în final la o pășune îngrijită ca la carte, după normele europene, ci sunt investite
în diverse construcții de prin ograda vreunui șef de asociație. Alții așteaptă cu lunile banii pentru
laptele livrat unui procesator care a uitat să mai plătească. 
Sunt, într-adevăr, multe animale în Salcia Tudor, atât ovine, cât și bovine, dar bogăția aceasta nu
se regășește în aspectul edilitar al comunei. ”Oamenii trăiesc de azi pe mâine”, susține primarul,
la rândul său fermier și nu unul mărunt. Fermierii se străduiesc să facă față problemelor zilnice,
dar, deseori fac planuri și visează să vadă camioane încolonate la porțile unei fabrici de
brânzeturi, ca să le transporte în țară și în lume. Planurile și visele lor, trebuie să recunosc, se
bazează pe o realitate convingătoare.